Fructe Legume Biologie

July 24, 2017 | Author: Crstina Stratan | Category: N/A
Share Embed Donate


Short Description

bgyutg bygftc utyvbv hghfc6r65tg x cgdrxewz4 drf6tygvhn vcwr4c3cwe4rftghvb sx3we45r6t7yhujiknb vc wsed5rftgyuhi sd5f6gyh...

Description

Mazarea

Mazărea este o plantă ierboasă, cultivată și leguminoasă. Rădăcina sa este pivotantă, cu nodozități. Tulpina este ierboasă și volubilă, însă fără țesut de susținere. Frunzele sunt compuse și se termină cu cârcei. Florile sunt pe tipul 5 pedunculi, 5 sepale verzi, 5 petale inegale, 9 stamine unite, și un pistil. Fructul se numește păstaie. Mazărea, Pisum sativum, posedă numeroase varietăți și forme. Rădăcina este pivotantă și puternic dezvoltată, cu numeroase ramificații laterale pe care se găsesc nodozitațiile. Zona perilor radiculari are o mare capacitate de solubilizare, ceea ce permite plantei să folosească fosforul și alte substanțe nutritive din compușii greu solubili.Tulpina are o lungime de 35 - 200 cm și poate fi simplă sau ramificată de la bază.Frunzele sunt paripenate, cu 2-3 perechi de foliole alungit-ovoide sau rotunde. La baza frunzei se află două stipele mari, amplexicaule, de formă semi-cordată. Are foliolele din vârful frunzei compuse transformate în cârcei.Florile, de culoare albă sau puțin violet-roșcată, sunt dispuse la sub-suoara frunzelor, câte una la soiurile timpurii și câte 2-5 la cele tardive. Corola are formă papilionată. Staminele - organele de reproducere mascule – la mazăre sunt în număr de 9 concrescute prin filamentele lor și cea de-a 10-a liberă. În mijlocul florii se află gineceul care este monocarpelar – carpelele sunt frunze modificate și adaptate la funcția de înmulțire. Este o plantă autogamă, la care polenizarea se face direct, polenul ajungând pe stigmatele aceleiași flori, însă nu este exclusă și polenizarea incrucișată, când polenul trece dintr-o floare într-alta, prin mijlocirea vântului, a insectelor, a apei și sub acțiunea omului.Fructul este o păstaie dehiscentă, cu 3-7 semințe globuloase, netede, de culoare galbenă, verzuie sau brună.După fecundație, din ovule se formează semințele. Integumentele ovulului se transformă în tegumentul seminței, din celula ou se dezvoltă embrionul, iar din celula secundară se formează endospermul, un țesut cu substanțe de rezervă, necesare pentru hrana embrionului. Forma semințelor la mazăre este sferică. Cu o importanță nu foarte mare dar este comercializată în foarte multe țări pentru gustul său deosebit.Mazărea, fasolea,lintea sunt folosite la prepararea unor mâncăruri. Leguminoasele sunt importante și pentru refacerea structurii și fertilității solurilor.

Ridichea

Ridichea (Raphanus sativus) este o legumă cultivată în regiunile temperate pentru rădacina ei suculentă și bulboasă. Latinii o numeau radicula, varietațile moi se folosesc pentru consumul uman, iar cele mari și fibroase se folosesc ca aliment pentru animale. Ridichiile sunt foarte populare in Europa, în special în zonele reci, pentru ca pot fi păstrate mai multe luni dupa recoltarea lor. Specia comună de ridiche cea mai comercializată ca legumă în Europa și America de Nord este de piele și interior alb, excepție făcând cei 1-3 cm superiori care ies la suprafata pamântului și care sub acțiunea rezelor soarelui se schimba in roșu sau roșu-verde. Această parte superioară se dezvoltă din țesutul tulpinei, dar rămane sudată de rădăcină, care este aproape sferică, aproximativ de 5-15 cm diametru și nu are rădăcini laterale. Rădăcina principală care se găsește sub rădăcina îngroșată este slabă și de 10 cm lungime; se taie după recolectare. Frunzele au o asemănare cu muștarul, cresc direct în partea superioară aproape făra sa aibă gât. Sunt comestibile dar trebuie să fie proaspete, în mod normal sunt eliminate înainte să ajungă la vânzare. Ridichea are un gust înțepător, asemănător cu varza, gust care se suavizează prin gătire. Ridichea ajunge să cântărească mai mult de 1kg, totuși se poate recolecta cand este mică. Mărimea este în funcție de varietate și de timpul care este lăsată să crească. Cea mai mare parte sunt varietăți speciale, care doar sunt bune imediat după recolectare și nu se conservă mult timp. Se folosesc în salate (chiar și frunzele crude), depinzând de varietate are pulpa galbenă, albă, puțin portocalie sau roșiatică. Ridichea este foarte populară în America de Sud se folosește varietatea Raphanus sativus , ridiche albă, care este mai mare decât ridichea europeană. Ridichea se cultiva în Vechea Grecie și în Imperiul Roman. Dar nu se cunoaște locul exact de unde a fost introdusă și cultivată pentru prima dată, poate fi: Afganistan, Pakistan sau regiunea Mediteranei. Înaintea de apariția cartofului în Europa, importat de spanioli în secolul XVI, ridichea era un important aliment pentru europeni.

Sfecla Rosie

Sfecla rosie este o planta bienala de cultura care apartine familiei Chenopodiaceae. In primul an de la cultivare , sfecla rosie dezvolta o radacina groasa si carnoasa si un buchet de frunze mari, de culoare verde inchis. In al doilea an de la cultivare planta dezvolta o tulpina florifera, ramificata care poarta frunze romboidale si flori mici asezate in glomerule, de culoare verde. Sfecla rosie se seamana in lunile martie-aprilie, dupa ce temperatura din sol atinge 5-8oC. Soiurile timpurii si semitimpurii se pot semana pana la mijlocul lunii iulie. Planta are cerinte moderate fata de umiditate dar in cursul germinatiei si ingrosarii radacinilor umiditatea trebuie sa fie mai ridicata. Prefera solurile mijlocii spre compacte, luto-nisipoase. Ingrijirea culturii consta in prasile repetate (3-4). La a doua prasila este recomandat sa se faca si raritul plantelor, la o distant de 12-14 cm pe rand. Recoltarea are loc toamna, dupa primele brume, inainte de inghet. Soiurile cu radacina sferică se smulg usor cu mana. Sfecla se pastreaza foarte bine in pivnite sau depozite specializate, la o temperatura de 0-1oC si umiditatea de 80-90%. Sfecla rosie este bogata in vitaminele A, B, C, PP si contine potasiu, fier, calciu, proteine, hidrati de carbon, zaharuri, glutamina. Este recomandata in viroze pentru cresterea imunitatii, in anemii, nevroze, cancer. Totodara, planta regleaza functiile hepatice, fiind usor digerabila. Avand un continut ridicat de zaharuri si glutamine, sfecla rosie este contraindicata in diabet. Introdu sfecla in alimentatia zilnica si vei mentine nivelul de colesterol in limitele normale, protejandu-te de hipertensiunea sanguina. De asemenea, sfecla rosie previne o serie de boli precum Alzheimer sau dementa.

Cartoful

Cartoful (Solanum tuberosum) este o plantă erbacee din familia solanaceelor, cu flori albe sau violete și tulpini subterane terminate cu tuberculi de formă rotundă, ovală sau alungită. Planta este cultivată pentru acești tuberculi care sunt comestibili, bogați în amidon, motiv pentru care sunt folosiți în alimentație, dar și ca furaj. Cartofii sunt originari din America de Sud, În perioada precolumbiană, în în Chile, Peru, Ecuador și Columbia, se cultivau După orez, grâu și porumb, cartofii reprezintă alimentară.

din regiunea Munților Anzi. zonele aflate azi circa 200 de specii de cartof. a patra sursă de energie

Cartofii sunt cultivați în peste 120 de țări și sunt consumați zilnic de peste un miliard de oameni.[1] În 2007, recolta totală de cartofi a fost de 300 de milioane de tone.[1] În limba română, „cartof‖ derivă din germanul Kartoffel, cuvânt care derivă prin intermediul limbii italiene din latinescul tuber („umflătură‖). Cartofii conțin amidon, vitamina C, fibre, proteine și mult potasiu.[4] Cartoful conține glicoalcaloizi, cum ar fi solanina și ciaconina. Acești alcaloizi, care protejează planta, se găsesc în special în frunze, germeni, vlăstari și fructe.[5] Expunerea la lumină, deteriorarea fizică și îmbătrânirea cresc conținutul de glicoalcaloizi din tuberculi,[6] concentrațiile lor puternice aflânduse imediat sub piele. Gătitul la temperaturi de peste 170 °C distruge parțial aceste substanțe. Glicoalcaloizii pot produce dureri de cap, diaree, crampe iar în cazuri severe coma sau decesul, ceea ce se întâmplă însă foarte rar. Expunerea la lumină produce înverzire prin sinteză de clorofilă, aceasta indicând cazurile în care tuberculii devin mai toxici; totuși acest indicator nu este sigur, deoarece înverzirea și acumularea de glicoalcaloizi se pot petrece una fără cealaltă.

Usturoiul

Usturoiul (Allium sativum) este o plantă comestibilă, utilizată ca aliment și condiment. În medicina populară este considerat, alături de ceapă, un adevărat medicament, datorită conținutului bogat de vitamine și substanțe minerale. În Egiptul antic și în timpul romanilor, usturoiul era cunoscut ca un mijloc preventiv al bolilor contagioase. Ulterior s-a stabilit că efectul usturoiului, în combinație cu mierea de albine, sau alte produse naturale, este benefic în prevenirea sau ameliorarea bolilor cardiovasculare, a tulburărilor digestive, sau a pneumopatiilor. În afară de efectul antimicrobian, are și un efect antihelmintic (contra viermilor intestinali). Un studiu a demonstrat că suplimentarea cu extract de usturoi inhibă calcificarea vasculară la pacienții umani care au colesterolul din sânge ridicat.

Morcovul

Morcovul (Daucus carota), este o rădăcină vegetală, de culoare portocalie. Partea comestibilă a plantei este tuberculul (de verificat, dacă este vorba de tubercul sau rădăcină - prin definiție tuberculul este o tulpină îngropată, majoritatea cărților menționează rădăcina morcovului ca fiind comestibilă, nu tuberculul). Este o plantă bienală, în primul an frunzele care produc alimentul plantei, iar tuberculul îmagazinează zaharuri pentru ca planta să înflorească în al doilea an. Lastarul florii ajunge aproape de 1 m lungime, cu ramurele de floare albe. Mâncând doar o jumătate de cană de morcovi în fiecare zi, organismul nostru asimilează:    

Fibre dietetice 2g β-Carotină 4960 mcg Potasiu 127 mg Vitamina C 6g

Conține între altele și multe alte substanțe nutritive esențiale pentru organismul uman: acidul folic,vitamina K și calciu. Toate acestea împreună cu doar 50 calorii.Morcovii împiedică formarea depozitelor pe pereții arteriali prevenind atacurile cardio-vasculare la bolnavii de ateroscleroză. Un morcov mare mâncat zilnic aduce un aport de 11.000 UI (Unități Internaționale) de vitamina A din beta-caroten (sursa: Biblia Vitaminelor de Earl Mindell). Morcovii se pot mâncă sub formă crudă, în salate sau gătite în supe și mâncare. Se poate face de asemenea piure pentru noi născuți. Tulpina verde de asemenea se poate mânca, deși nu este o practică obișnuită. Împreună cu ceapa și țelina, morcovii sunt ingredientele primare cele mai folosite la mâncaruri.

Fasolea

Fasolea (Phaseolus vulgaris) este o plantă leguminoasă agățătoare anuală care este originară din America și este întrebuințată în bucătărie. Fasolea se cultivă atât în zone cu climat mai răcoros cât și în cele cu climat mai cald. Planta are nevoie de soluri saline. Importanta fasolei consta in marea valoare alimentara a boabelor ei. Ele constituie un aliment bogat in proteine (25 - 28%) si vitamine foarte nutritive si foarte ieftin. Tulpinile de fasole ramase dupa treierat (vrejii), impreuna cu pastaile, sunt de asemenea bogate in proteine si reprezinta un bun furaj mai ales pentru oi.In tara noastra suprafetele cultivate cu fasole in cultura pura a crescut mult in ultimii ani. In plus, pe suprafete insemnate, fasolea se cultiva si intercalat, printre porumb. Soiurile cultivate in tara noastra, fac parte din specia de fasole comuna (phaseolus vulgaris). Soiurile de fasole cultivate au o perioada scurta de vegetatie (75 - 100 zile) si sunt cu seminte albe. Dupa modul de crestere a plantei, soiurile se prezinta sub doua forme:cu tulpina scunda (30 - 40 cm) si dreapta cunoscute si sub numele de soiuri de "fasole oloaga";cu tulpina mai inalta (50 - 70 cm), semivolubila. Fasolea este o planta iubitoare de caldura. Semintele germineaza la temperatura de 8 - 10 °C, iar in timpul vegetatiei necesita o temperatura de 20 - 25 °C. Temperaturile joase intarzie cresterea si dezvoltarea, iar gerurile, chiar de 0 °C distrug cultura. Temperaturile prea ridicate (peste 25°C) mai ales in perioada infloririi, nu-i sunt asemenea favorabile. In ce priveste umiditatea fasolea rezista relativ bine la seceta, in special in prima parte a vegetatiei. Are insa nevoie de umiditate moderata, in special de umiditate atmosferica, in timpul fecundarii florilor si a formarii boabelor. Din aceasta cauza in Sudul tarii, fasolea da rezultate foarte bune cat se cultiva intercalat, printre porumb. Umiditatea prea multa este insa daunatoare, favorand aparitia bolilor. Solurile favorabile pentru fasole sunt cele cu textura mijlocie (lutoase, lut - nisipoase), fertile, cu reactie neutra (pH - ul 6,5 - 7,5). Nu sunt indicate solurile: grele, reci, umede, nici cele nisipoase sau salinizate. In tara noastra fasolea gaseste conditii foarte favorabile, in Campia de Vest si Campia Transilvaniei, mai ales pe vaile principalelor rauri. In restul tarii fasolea poate fi cultivata in conditii favorabile de cea mai mare parte a terenurilor arabile. Fasolea este, in general, putin pretentioasa fata de planta premergatoare. Cele mai bune rezultate le da insa cand urmeaza dupa culturile care parasesc terenul mai devreme si dau posibilitatea ca, prin lucrarile de pregatire, sa se acumuleze cat mai multa umiditate in sol (cerealele paioase si culturile prasitoare timpuri). Nu sunt indicate ca plantele premergatoare pentru fasolea culturile de leguminoase in general de floarea soarelui, rapita sau in intrucat acestea pot favoriza raspandirea unor boli comune. De asemenea, fasolea nu poate urma nici dupa porumbul tratat cu erbicide triazinice. Desi fasolea merge uneori bine si dupa ea insasi, pentru a se preveni raspandirea bolilor specifice, se recomanda sa nu revina pe acelasi teren decat dupa o perioada de cel putin 4 ani. Fiind in acelasi timp leguminoasa si prasitoare si racoltandu-se destul de timpuriu, fasolea este o buna premergatoare pentru cele mai multe culturi inclusiv pentru cerealele de toamna. Fasolea, ca si alte leguminoase pentru boabe, reactioneaza mai slab la aplicarea unor doze ridicate ca ingrasaminte. Dintre ingrasamintele chimice cele cu fosfor se vor aplica toamna odata cu aratura in doze de 30 - 60 kilograme substanta activa la hectar, in functie de rezerva de fosfor din sol. Ingrasamintele cu azot se recomanda sa nu se aplice inainte de semanat. Necesarul de ingrasaminte cu azot se stabileste in functie de formarea nodozitatilor produse de bacteriile simbiotice pe radacinile plantelor de fasole, care se determina dupa 20 - 25 zile de la rasarire. In cazul cand la mai mult de 80% din plante se gasesc minim 5 nodozitati, se vor aplica 0 - 30 kilograme la hectar N.s.a. In caz contrar se vor aplica 30 - 70 kilograme la hectar azot substanta activa in functie de fertilitatea solului. Ingrasamintele cu azot in dozele mentionate se vor administra concomitent cu prasilele mecanice, cel mai tarziu pana la inflorire. Lucrarile solului pentru fasole sunt in general, aceleasi ca la porumb. Pentru fasole sunt, in general, aceleasi ca la porumb. Trebuie avut in vedere faptul ca nivelarea terenului este o lucrare obligatorie la cultura fasolei in scopul asigurarii conditiilor optime atat la semanat, cat, mai ales, pentru recoltarea mecanizata. Pregatirea patului germinativ se efectueaza cu utilaje diferite, prin care sa se realizeze un strat foarte bine afanat pe adancimea de semanat (fasolea are germinatie epigeica), in acelasi timp cu combaterea tuturor buruienilor rasarite si cu incorporarea corecta a erbicidelor utilizate. Patul germinativ se pregateste, de obicei, prin doua lucrari: prima cu discul de agregat cu grapa cu colti reglabili si o bara nivelatoare;a doua cu combinatorul.

Ceapa

Ceapa referitor la ceapa cultivată, Ceapa de bucătărie sau Ceapa de grădină este o plantă bianuală din genul Allium. Ceapa provine din regiunile de stepă din Asia centrală și de vest, probabil teritoriul Afganistanuluide azi. Este una dintre cele mai vechi plante de cultură, fiind apreciat la ca. 5.000 de ani în urmă, cultivat ca plantă medicinală, condiment și ca legumă. În Egiptul antic ceapa era considerată un simbol al vieții eterne, datorită formei sale rotunde și a inelelor concentrice[1] și era oferită zeilor, sau era folosită ca monedă de plată de a ajunge în rai, astfel au fost plătiți și lucrătorii care au clădit piramidele. S-au găsit dovezi, resturi de ceapă la descoperirea mormântului luiTutankhamon. O tablă cu inscripții sumeriene cuneiforme datând cu 4.000 de ani î.e.n. din Codul lui Hammurabi conține descrieri de ogoare cultivate cu castraveți și ceapă, precum era amitit și ajutorarea săracilor cu pâine și ceapă. La romani ceapa constituia un element important din alimentația de bază. Legionarii romani au fost acei care au contrubuit la răspândirea cepei „cepula― în Europa centrală. În Evul mediu ceapa nu lipsea de pe masa locuitorilor Europei fiind folosită și ca amulet contra pestei. În secolul al XV-lea olandezii încep să cultive diferite variante de ceapă ca și culoare, formă și gust. După metoda de cultivare, există "ceapa de vară" și "ceapa de iarnă" . Ceapa de vară este semănată primăvara timpuriu și recoltată în luna august și septembrie. E poate fi depozitată până în luna martie a anului următor. Ceapa de iarnă, mai zemoasă și mai puțin iute, este semănată în august, devine adultă numai în primăvara următoare și poate fi recoltată în luna iunie, însă nu poate fi depozitată pentru o perioadă de timp îndelungată. În foile de ceapă există o enzimă, Alliinase și un aminocid cu sulf Aminoacid (Iso-Alliin) și Propanthial-S-Oxid care provoacă lăcrimarea la tăierea cepei. În bucătărie este folosită ca și condiment. În medicină, împreună cu usturoiul, ajută la restabilirea și normalizarea circulației sanguine. Are o acțiune antimicrobiană, reglează metabolismul și mai ales a lipidele, stimulează sistemulu imunitar, ajută la combaterea răcelii. Aliment apreciat în antichitate pentru virtuțile sale terapeutice (Dioscoride, Pliniu...), tonice și antiinfecțioase, ceapa este un factor de sănătate și de longevitate. De semnalat - sau de reamintit - ceapa albă (dulce) de Tournon, în Ardèche, una dintre "capitalele" acestei legume-condiment-medicament, cu târgurile ei anuale speciale, ca și marile cepe trandafirii de Toulouges (în Pirineii Orientali). 

Părți utilizate: bulbul și sucul lui.



Principalii constituenți cunoscuți: fructani, vitaminele A, B, C; săruri minerale sodiu, potasiu, fosfat și nitrați calcaroși, fier, sulf, iod, siliciu; acizi - fosforic și acetic; disulfură de alil și de propil; ulei volatil; glucochinină; oxidaze diostaze (acestea din urmă sterilizate; prin căldură); principii antibiotice.

Castravete

Castravetele (Cucumis sativus) sau cum i se mai spune in Moldova "pepenele" este o plantălegumicolă din familia Cucurbitaceae care include dovlecelul, dovleacul, pepenele galben și cel verde etc., și este cultivat pe scară largă. Provine din India și este cultivat în regiuni tropicale și temperate. Se cultivă în numeroase varietăți, datorită diversității fructelor. Planta de castravete este o viță târâtoare de 1,5 – 2 m lungime, care crește agățându-se pe spaliere sau alte structuri de susținere cu ajutorul cârceilor. Planta are frunze mari care acoperă fructul. Acesta este cilindric, alungit, cu margini rotunjite, și poate crește până la 60 cm, cu un diametru de 10 cm. De obicei crește de cam de 10 cm lungime. Castraveții pot fi mâncați în stare crudă sau murați (murături). Planta se dezvoltă dintr-o sămânță închisă. Din punct de vedere științific, rezultatul polenizării plantei de castravete este un fruct. Clasificarea acesteia ca legumă, ca și în cazul roșiilor și a dovlecelului, de exemplu, este arbitrară și se bazează în principal pe folosirea acestuia în bucătărie. Cîteva varietăți de castravete sunt partenocarpice, rezultând fructe fără semințe, pentru aceste varietăți polenizarea reducându-le potențialul calitativ. De obicei aceste varietăți sunt crescute în sere, unde polenizarea prin insecte este eliminată. În Europa sunt preferate soiurile de castravete care pot produce semințe și care necesită polenizare. Polenizarea acestor varietăți este făcută dealbine, bondari și diverse alte soiuri de insecte, apicultorii preferând să-și aducă stupii în preajma terenurilor însămânțate cu legume. În cazul în care polenizarea nu a avut succes, fructul rezultat se poate îngălbeni, cădea, sau poate crește strâmb. Fructele parțial polenizate pot fi verzi la capătul de lângă pețiol dar galbene și prost formate lângă locul unde a fost floarea. Castravetele datorită calităților terapeutice poate fi utilizat ca remediu natural in tratamentul: iritațiilor intestinelor, reumatismului, gutei, arsurilor solare, constipației. De asemenea, acesta este un bun laxativ și contribuie la eliminarea toxinelor din organism. Ridurile pot fi combatute prin aplicarea unor creme sau măști pe bază de castravete. Proprietăți terapeutice extraordinare au și semințele de castravete care tratează afectiuni variate: tuse, probleme ale tenului, probleme cu expectorația. În industria alimentară, castravetele este foarte preferat în varianta murată, fiind unul din cele mai consumate alimente, inclusiv în industria fast-food. În industria cosmeticelor, este foarte întrebuințat în diverse creme și loțiuni pentru ten, având un efect calmant, de restabilire a pH-ului pielii, fiind ușor astringent. Totodată, aroma de castravete proaspăt este considerată a fi afrodisiacă.

Rosii

Roșia (pătlăgica roșie sau mult mai rar tomata), numită științific Solanum lycopersicum, este oplantă din familia Solanaceae, apropiată pe linie genetică de următoarele plante, de asemenea originare din "Lumea Nouă", tutun, ardei, cartof, vânătă și physalis alkekengi. Roșia este o plantă nativă a sudului Americii de Nord și nordului Americii de Sud, având un areal natural de extindere din centrul Mexicului pînă în Peru. Este o plantă perenă, crescută adesea în climate temperate ca o plantă anuală, atingând frecevent între 1 și 3 m înălțime, cu un trunchi mai mult ierbos, care crește de cele mai multe ori, ca orice altă plantă cățărătoare, pe tulpinile altor plante, pe bețe sau garduri. Este cultivată la aproape toate latitudinile, ocupând o suprafață de aproximativ 3 milioane dehectare, adică o treime din terenul consacrat legumelor. Termenul denumește, de asemenea, fructul cărnos al plantei, care este una dintre legumele cele mai importante din alimentația umană, consumată în stare proaspătă sau preparată. Ocupă locul doi, după cartof, între legumele utilizate în bucătărie. Frunzele plantei sunt lungi de 10–25 cm, de formă penat-compusă, având 5–9 frunzulițe, fiecare dintre acestea având până la 8 cm lungime, cu margini serate. Atât trunchiul cât și crenguțele, respectiv frunzele sunt acoperite cu excrescențe asemănătoare părului animalelor. Florile sunt mici, de circa 1–2 cm, galbene, având corola formată din cinci sepale și cinci petale, fiind grupate în inflorescențe de 3 până la 12 flori. Rosia are un pH acid de 5,5. Cuvântul tomată, respectiv toate variantele sale din spaniolă, engleză și alte limbi, este un cuvânt derivat din limba populațiilor mezoamericane Nahua, tomatl. Numele științific al plantei, care provine din latină, lycopersicum, semnifică "piersică-lup", conform lyco - lup și persicum - piersic(ă). Din punct de vedere botanic roșia este un fruct.

Mararul

Mărarul (Anethum graveolens) este o plantă anuală, cu viață scurtă, nativă sud-vestului și centrului Asiei. Este singura specie a genului Anethum, deși clasificată de unii botaniști în relație cu genul Peucedanum ca Peucedanum graveolens (L.) C.B.Clarke. Mărarul este originar din zona mediteraneană și sudul Rusiei. Mărarul este o plantă care rezistă la temperaturi scăzute. Ea se seamănă toamna sau primăvara foarte devreme, direct în sol, la o adâncime de 2–3 cm. Necesită umiditate mai ales în timpul germinării semințelor. Recoltarea frunzelor verzi poate începe când plantele au 10–12 cm înălțime. Frunzele și semințele mărarului au mult ulei volatil, bogat în anetol, carvonă, cu aromă puternică, specifică.

Pepenele Galben

Pepenele galben (Cucumis melo) sau zămos (Moldova) este o plantă erbacee unisexuatmonoică (cu flori de sex diferit pe aceeași plantă), cu tulpina târâtoare. Se cultivă pentru fructulsau, care se coace vara, conține multă apă și este de gust dulce. Planta are tulpini moi și cu pilozități care cresc la nivel cu pământul. Frunzele sunt de formă palmiformă, adică forma lor este asemănătoare unei mâini. Florile sunt galbene și fiecare are un singur sex. Forma fructului variază între sferică și elipsoidală. În așa-zișii pepeni banană există ondulații care îi fac să pară un dovleac. Mărimea lor depinde în funcție de varietate și condițiile de cultivare. Din această cauză există pepeni galbeni de 400 g și alții mari, care pot cântări 20 kg sau chiar mai mult. Varietățile cele mai folosite, au greutăți între o 0,5 kg și 5 kg. Culoarea epidermei și pulpei este variabilă în funcție de grupul din care face parte. Epiderma poate fi albă, aspră sau reticulată (prezintă un aspect de rețea). Pulpa fructului este aromată, suavă și de diferite culori: galben, verde, roz sau culori intermediare. În centru există o cavitate care conține multe semințe acoperite de o substanță lipicioasă. Între Cucurbitaceae, pepenele galben este mai decât pepenele verde (Citrullus vulgaris). Are nevoie semănarea se face în afara perioadelor de îngheț dezvolta și a fructifica în condiții bune are nevoie ca 24 °C timp de trei luni după germinare.

exigent decât dovleacul și mai puțin de cel puțin 15 grade ca să germineze; și în aer liber, primăvara. Pentru a se temperatura medie să se mențină peste

Irigarea trebuie să se facă cu atenție, deoarece apa nu trebuie să ude frunzele, acestea putrezind cu ușurință. Se poate cultiva în terenuri mai uscate, unde fructul poate fi mai gustos, dar având un randament economic mai mic. Este necesar să se "rărească frunzele" pentru a evita să crească prea viguroase și să producă prea multe flori masculine și puține feminine, acestea din urmă fiind cele care vor produce fructele. În solare se cultvă pepeni galbeni care vor produce mai repede, aceste plante cresc vertical și sunt susținute cu ajutorul unor corzi. Fructul nu trebuie să fie recoltat decât atunci când coacerea este asigurată și conținutul de zahăr este ridicat. La atingere se simte când coaja din jurul cozii cedează ușor la presiunea degetelor; greutatea este, de asemenea, un indicator caracteristic, crescând pe măsură ce maturizarea mărește densitatea pulpei fructului. Pepenele galben poate suferi atacuri din partea mai multor ciuperci parazite din sol, răul alb (Sphaerotheca pannosa). Aceasta poate fi eradicată cu fungicide care nu conțin sulf, planta fiind sensibilă la acest element. Există mai multe grupuri sau varietăți, care diferă în aspect, proprietăți sau mod de cultivare. Între acestea cele mai cunoscute sunt: Cucumis melo cantalupensis, Cucumis melo reticulatus și pepenele chinezesc. Există culturi dezvoltate cu pepeni hibrizi, cu alte specii de Cucurbitaceae, mărind rezistența la anumite ciuperci parazite.

Pepenele verde

Pepenele, numit în unele regiuni și harbuz (Moldova), lubeniță (Oltenia) sau curcubete(Ardeal), este o plantă din familia Cucurbitaceae originară de pe continentul african. El este cultivat pe scară largă în întreaga lume datorită fructului gustos și de mari dimensiuni. Pepenele este o plantă erbacee anuală, agățătoare și târâtoare cu textura aspră, rugi piloși prevăzuți cu cârlige și frunze cu cinci lobi profunzi. Florile sunt mari, galbene și unisexuate. Fructul este o bacă uriașă dezvoltata din ovarul inferior, având în medie 4 kg, cărnos și zemos (cca. 90% apă), de formă sferică și de culoare verde într-o nuanță sau mai multe. În interior este de culoare roz sau roșu datorită licopenului (întâlnit și la roșii), cu gust dulce și răcoritor bogat în apă și săruri. Datorită conținutul scăzut de calorii este bun în dietele de slăbire. Semințele sînt de culoare neagră, maro sau albă de 0,5-1 cm și sunt bogate în vitamina E. Trei subspecii de Citrullus au fost identificate: 

C. lanatus sp. lanatus care crește în mod natural în sudul Africii;



C. lanatus sp. mucosospermus care produce semințe comestibile ce conțin mari cantități de lipide și proteine, miezul nefiind comestibil;



C. lanatus sp. vulgaris, bogat în glucide și care cuprinde varietățile cultivate pentru consum.

Pepenele, al cărui genom a fost secvențializat în 2011 de un grup de cercetatori din China, este a treia specie de Cucurbitaceae, alături de castravete și pepenele galben, al cărei genom a fost decriptat prin noile tehnicile de secvențializare cu debit mare.[2] Cercetătorii chinezi care au secvențializat genomul varietății 97103 a C. lanatus subsp. vulgaris, varietate cultivată în China, au obținut secvențe ce acoperă doar parțial genomul complet (obținând ceea ce este numit în engleză draft genom - schiță, eboșă a genomului). Secvențele obținute, ce acoperă 353,5 Mb (83,2%) din cele aproximativ 425 Mb la cât este estimat genomul acestei specii, conțin 23.440 gene ce codifică proteine, 85% dintre acestea având fie gene omologe identificate la alte specii de plante, fie putând fi clasificate din punct de vedere funcțional.[1] Analiza comparativă globală a genomului a identificat două efecte majore ale domesticirii: 

accentuarea calităților favorabile, (un aminoacid neesențial) și glucide;



pierderea unor gene ancestrale care determinau rezistența la boli. 

proteine 0,6 g



glucide 7,6 g



grăsimi 0,2 g



apă 91,1 g



vitamina C 8 mg



fibre 0,4 g

precum

concentrațiile

ridicate

de

citrulină

Ovazul

Ovăzul (Avena sativa) este o plantă erbacee cerealieră cu tulpina de tip pai și inflorescența în formă de spic, cultivată pentru grăunțele ei, folosite ca nutreț și în alimentație, datorită sursei bune de carbohidrați cu absorbție lentă. Ovăzul diferă prin inflorescența lui de celelalte cereale neavând un spic propriuzis, este o plantă anuală, cultivată ca plantă furajeră.      

Ovăz cu barbă (Avena barbata) (Avena fatua) Ovăz de nisip (Avena strigosa) Ovăz despuiat (Avena nuda) Ovăzul cultivat (Avena sativa) (Avena pubescens)

În Germania de exemplu cea mai mare parte este folosit ca plantă furajeră, la fel este utilizat ca fulgi de ovăz in müsli, preparate de panificație, salate, ca piure în alimentarea oamenilor. In România anilor 1980, ovazul era ingredientul principal al surogatului de cafea nechezol.

Soia

Soia este una dintre cele mai vechi plante de cultura, originara din China, unde era cunoscuta inca din anul 2838 i.e.n. in America si Europa este cultivata mult mai tirziu, in anii 1829 si respectiv 1840. In tara noastra, soia se cunoaste din anul 1876, in Transilvania. Din 1913 este cultivata in campurile experimentale ale Scolii superioare de agricultura din Bucuresti si abia din 1930 este inclusa in temele de cercetare ale Institutului de Cercetari Agronomice. Cresterea considerabila a productiei si perfectionarea metodelor de prelucrare a semintelor de soia au dus la obtinerea unor cantitati mari de ulei cu o valoare nutritiva ridicata si la furnizarea de proteina, care permite obtinerea unor cantitati sporite de produse animale. Diferitele parti ale plantelor de soia se caracterizeaza printr-un continut ridicat in proteina (tabelul de mai jos). Proteina din semintele de soia este mult superioara proteinei din cereale datorita unor amino-acizi de o importanta deosebita in alimentatia animalelor, cum sunt: lizina, metionina, triptofanul etc. Pe langa proteina, semintele de soia contin si cantitati insemnate de substante grase, saruri minerale (fosfor, potasiu) si vitamine (complex B, C, D, F). Alaturi de lucerna si trifoi, soia are o importanta din ce in ce mai mare, fiind considerata si din punct de vedere furajer ca o planta foarte valoroasa. Semintele sunt folosite in hrana animalelor sub forma de uruiala sau faina, cel mai adesea dupa extragerea uleiului. Soia se foloseste in ultimul timp intr-o proportie destul de mare si sub forma de masa verde (pasunata sau insilozata), datorita continutului ridicat in proteina si grasimi din toate partile componente ale plantei (tabelul de mai jos). Soia apartine genului Glycine L. care are un numar de 25 specii, dintre care la noi in tara se cultiva Glycine hispida (Mnch.) Maxim. Aceasta specie cuprinde, de asemenea, mai multe subspecii, cea mai importanta si mai raspindita fiind ssp. manshurica Enk. Dupa E n k e n (1959), subspecia manshurica cuprinde mai multe varietati: communis, immaculata, flavida, ucrainca, viridis etc. Soia, Glycine hispida (Mnch.) Maxim , are radacina principala pivotanta care patrunde in sol pana la 1 m, uneori chiar pana la 2 m. Ramificatiile laterale ale radacinii principale patrund si ele in sol pana la 30 - 40 cm. Pe ele se formeaza marea majoritate a nodozitatilor. Tulpina, inalta de 50 200 cm, este dreapta, pentagonala sau cilindrica, uneori volubila. Pe tulpina si ramuri se gasesc perisori de culoare galbuie, bruna, albicioasa etc. Frunzele sunt trifoliate, cu foliolele si potiolul paros. Frunzele cad cand planta se apropie de maturitate. Stipele sunt mici. Florile sunt, de asemenea, mici si grupate cate 3 - 9 (uneori mai multe) in raceme scurte. Au culoare liliachie, alba-liliachie, alba-galbuie. Polenizarea este autogama, desi florile se deschid. Durata infloririi este de 18 - 27 zile, in functie de soi si de conditiile de vegetatie. Fructul este o pastaie usor curbata si acoperita cu perisori. Culoarea pastaii este galbena sau galbena-brunie. Pastaia este dehiscenta si contine 2-5 seminte de culoare alba, galbuie, maslinie, verde, cafenie, neagra etc. Masa a 1000 seminte la plantele din var. manshurica Enk. este de 120 - 230 g. Rasarirea este epigeica.

Porumb

Porumbul (Zea mays ssp. mays, regional păpușoi, cucuruz) este o cereală originară dinAmerica Centrală cultivată azi în multe regiuni ale lumii ca plantă alimentară, industrială și furajeră, reprezintă alaturi de grâu 80% din producția de cereale. Porumbul aparține familieiPoaceae după Anca Sârbu 1999. Are tulpina înaltă și groasă, neramificată, care se numește popular: "cocean", cu frunze lungi și ascuțite la vârf, aspre. Pe aceeași plantă se găsesc flori feminine și flori masculine pe aceeași tulpina. Florile masculine se găsesc în vârful tulpinii. Inflorescența este sub forma unui spic sau panicul. Florile feminine se găsesc la subsoara frunzelor. Deși unele varietăți de porumb pot crește până la 7 metri în înălțime, porumbul comercial este cultivat la o înălțime maximă de 2,5 metri. Porumbul dulce este de obicei mai scurt decât varietățile de porumb de câmp. Alcătuirea plantei: Frunzele sunt mari și liniare. Florile bărbătești sunt grupate în vârful tulpinei într-o inflorescență numită spic cumpus ramificat. Florile femeiești se găsesc mai jos pe tulpină, grupate în inflorescență, numită știulete. Stigmatul pistilului este foarte lung și formează mătasea porumbului. Fructul este o cariopsă care conține amidon, substanțe proteice și uleiuri. 100 g. de porumb – 97 kcal. Conține multe hidrocarburi, amidon, albumine, foarte multe vitamine din grupa B, vitamina E, fier, fosfor, magneziu, zinc și potasiu. Magneziul, care este prezent în cantități mari în porumb completează într-un mod excelent lipsa acestui element datorată bolilor legate de îmbătrânirea organismului. Boabele de porumb sunt utilizate în industria amidonului, a spirtului, glucozei și dextrinei ; germenii sunt utilizați pentru extragerea uleiului, utilizat în alimentația dietetică. -Randamente de extracție : 100 kg. boabe – 77 kg. mălai sau 63 kg. amidon sau 71 kg. glucoză sau 44 l. alcool sau 50-60 kg. izomeroză Porumbul este utilizat în hrana animalelor ca nutreț concentrat(boabe), porumb masă verde (însilozat), tulpini (coceni) în amestec cu uree și melasă, însilozați (nutreț suculent) Particularități fitotehnice : rezistență bună la secetă și caldură, număr relativ redus de boli și dăunători, adaptabilitate la condiții diferite de climă, fiind prașitoare, lasă terenul curat de buruieni, constituie o bună premergătoare pentru multe plante, valorifică bine îngrășămintele organice și minerale, reacționează foarte puternic la irigații, coeficient de înmulțire foarte mare, importantă plantă meliferă și medicinală, prin cantitatea mare de polen pe care o produce. Porumbul are efect împotriva stresului. Este bogat în vitaminele din grupa B, mai ales în vitamina B1, care are efect asupra funcționării sistemului nervos, a mușchilor, a inimii și asupra producției de globule roșii. 150 de grame de porumb acoperă aproximativ 25 % din cantitatea necesară de vitamina B1 pentru un adult. Porumbul conține de asemenea un anti – oxidant de frunte și anume vitamina E, care ne protejează împotriva artritei. Introducerea porumbului în meniul nostru zilnic micșorează riscul apariției bolilor de inimă și a cancerului. Carbohidrații cuprinși în porumb dau energie și nu permit depunerea grăsimii.

Grau

Grâu este un termen generic care desemnează mai multe cereale aparținând genului Triticum. Acestea sunt plante anuale din familia gramineelor (Poaceae), cultivate în aproape întreaga lume. Grâul este a doua cultură mondială ca mărime după porumb, a treia fiind orezul. În Europa Occidentală și în Orientul Mijlociu, grâul și derivatele sale fac parte din alimentația curentă. Genetica grâului este mai complicată decât genetica animalelor domestice, deoarece grâul este capabil de poliploidie, adică noile specii pot avea mai multe seturi de cromozomi decât specia originară (două seturi, organism diploid). Diversele varietăți de grâu actuale diferă atât prin genomcât și prin numărul de cromozomi. Grâul Einkorn este diploid (are două seturi de cromozomi) și poate fi considerat strămoșul tuturor speciilor actuale. Grâul Einkorn hibridizat cu o altă plantă ierboasă sălbatică diploidă (Triticum speltoides, Triticum tripsacoides sau Triticum searsii) a generat varietățile tetraploide (cu patru seturi de cromozomi) Emmer și Durum. La rândul lor, aceste specii au fost hibridizate cu altă specie sălbatică, Triticum tauschiii, rezultatul fiind varietățile hexaploide: Spelt și grâul comun. Există multe sisteme de clasificare taxonomică a speciilor de grâu. Acestea se împart după sezonul de creștere (grâu de iarnă sau de vară) și după conținutul de gluten. Grâul de iarnă este însămânțat toamna, fiind îndeosebi cultivat în regiunile mediteraneene și cele temperate. Grâul de vară suportă cu greu temperaturile scăzute, ca urmare se însămânțează primăvara în țările cu ierni aspre. Aceste specii de grâu au permis Siberiei și Canadei să devină mari producători mondiali de grâu. Grâul dur (T. turgidum var. durum, vezi mai jos) are un conținut mare de gluten și este folosit la fabricarea pastelor alimentare. Este cultivat mai ales în zonele calde și uscate (sudul Europei - Italia, sudul Franței). Grâul comun (Triticum aestivum), de departe cel mai important, este cultivat la latitudini mai ridicate (Canada, Ucraina) și este principala sursă de făină de panificație, folosită la coacerea pâinii. Frecvent în trecut făina de grâu era degradată, prin amestecul semințelor de grâu cu cele de neghină. Specii de grâu:     

Grâul comun - (Triticum aestivum) Specia hexaploidă cea mai cultivată în lume. Einkorn - (T. monococcum) Specie diploidă, există atât în varietăți cultivate cât și în varietăți sălbatice. Una din primele specii de grâu, rar cultivată astăzi. Emmer - (T. turgidum var. dicoccum) Specie tetraploidă, cultivată sau sălbatică. În antichitate era foarte cultivată, în zilele noastre mai rar. Durum sau Grâu arnăut - (T. turgidum var. durum) Forma tetraploidă de grâu cultivată azi. Alac Spelt - (T. spelta) Altă specie hexaploidă cultivată pe scară restrânsă.

Hribul

Hribul (Boletus edulis) este o ciupercă de pădure comestibilă, cu piciorul alb, gros și cu pălăria brună-gălbuie. Este una dintre puținele ciuperci comestibile Mycorrhiza care crește în Emisfera Sudică:[1] alături de diferite specii de pin în Africa de Sud și în apropierea teiului în Noua Zeelandă[2]. Are mai multe denumiri românești printre care se numără hrib, mânătarcă, burete (regional), copită, mitarcă, pitarca sau pitoancă. Denumirea de "hrib" provine din ucraineana hryb. Denumirea "mânătarcă" provine (prin intermediarul bulgar) din cuvântul grecesc manitariaînsemnând "ciuperci" (în genere). Denumirea științifică, Boletus edulis, provine din rădăcina latinăbolet-, care înseamnă „ciupercă superioară‖ și edulis, cu sensul de comestibilă, exprimând calitățile culinare ale speciei. Această ciupercă are o aromă distinctă și un miros plăcut. Are o concentrație mare de apă în comparație cu alte ciuperci comestibile. Pălăria ciupercii mature este de 7–30 cm, având culoare roșie-maronie, cu nuanțe de alb în părțile de lângă margini. Culoarea devine tot mai închisă pe măsură ce ciuperca se maturizează. Piciorul este umflat la bază, are culoarea brun-deschis, atinge înălțimea de 8–25 cm și o grosime de până la 7 cm. Lamelele de sub pălărie sunt albe atunci când sunt tinere, iar pe măsură ce se maturizează își schimbă culoarea în galben, apoi în maro. Piciorul și pălăria constituie un întreg, carpoforul, partea vizibilă a ciupercii. Miceliul, o rețea de filamente subpământene, are rolul unei rădăcini cu care ciuperca extrage din sol și din resturi vegetale apa și alte substanțe nutritive de care are nevoie pentru a se dezvolta. Miceliul este format din hife, structuri delicate, cu pereți subțiri, care conțin protoplasmă. Hifele cresc foarte repede în lemn și sol sau în orice suprafață care asigură hrana ciupercilor. Specimenele ajunse la maturitate deplină pot cântări aproximativ 1 kg. Cei mai apreciați de gastronomi sunt hribii tineri, deoarece hribii mai mari adăpostesc adesea larve de muște verzi și devin slinoși, moi și mai puțin gustoși pe măsură ce îmbătrânesc. Se recomandă însă să nu se recolteze exemplare prea tinere, pentru a nu fi confundate cu alte specii necomestibile sau mai puțin apreciate. Caracteristicile generale[3] care ajută la evitarea recoltării de specii otrăvitoare sunt: o culoare roșie la marginea porilor, schimbarea culorii cărnii atunci când intră în contact cu aerul sau când este lovită și un gust acru, piperat. Așa cum sugerează și denumirea științifică, Boletus edulis este comestibil, și este considerat o ciupercă de calitate superioară ca aromă și textură. Carnea este albă, tare, cu gust ușor de alune și carne, cu miros plăcut și textură fină și cremoasă. Hribii se consumă proaspeți, ușor prăjiți în unt, cu paste, în rizoto, în supe și în multe alte feluri de mâncare. Sunt un articol culinar specific al bucătăriei tradiționale provensale [6] și vieneze, dar și al bucătăriei tradiționale a altor țări. Sunt exportați în toată lumea și, sub formă uscată, ajung în țări unde nu cresc în mod natural, cum ar fi Australia.

Agaricaceele

Agaricaceele (Agaricaceae)

formează

o

familie

de ciuperci din clasa

basidiomicetelor. Agaricaceele cuprind cca. 10 mii de specii, majoritatea saprofite. Cresc în păduri, pe sol, uneori formează micorize pe rădăcinile arborilor. În pădurile de pe teritoriul Republicii Moldova pot fi întâlnite atât specii comestibile din genul Russula (pâinișoare, hulubițe, roșioare), șampinionulsau ciupercade-bălegar (Psaliotra camtestris), hribii sau opinticii (Armillaria mellea), cât și specii extrem de toxice, ca pălăria-șarpelui (Amanita phalloides) Cuprind specii al căror corp de fructificare are formă de pălărie așezată pe un picior. Pe partea inferioară a pălăriei se află himenoforul cu lamelele dispuse radiar, pe care se dezvoltă himeniul, alcătuit din câteva rânduri de basidii. Cuprind doar genul Asgaricus, distingându-se de obicei prin dimensiunile destul de mari. Pălăria, în mod normal netedă sau solzoasă, este foarte cărnoasă şi cu o bună consistenţă, la început globuloasă apoi, la maturitate, convexă, în prima fază de dezvoltare lamele sunt alb-rozalii, dar la maturitate devin maro-închis. Piciorul are un inel membranos, câteodată foarte lat, care atârnă parţial liber. Sporii, de culoare brună, au formă elipsoidală. în contact cu aerul carnea capătă în multe Agaricus bisporus cazuri o nuanţă gălbuie sau roşcată; deseori are un puternic parfum de anason sau de migdale. Cele mai multe specii sunt comestibile şi încă de calitate bună, puţine fiind cele toxice. Agaricus bisporus, cunoscută şi sub numele de Champignon, este foarte apreciată în gastronomie, fiind una dintre cele mai obişnuite ciuperci de cultură.

Camea

Pălăria, 4-15 cm, destul de consistentă, este, la început, emisferică, apoi din ce în ce mai plată, iar la sfârşitul maturizării chiar adâncită. Cuticula este netedă, lucioasă pe vreme umedă şi mată pe timp uscat, acoperită de numeroşi solzi maronii, ascuţiţi şi curbaţi, mult mai deşi în centrul pălăriei şi mai rari către margine, care de cele mai multe ori este netedă şi cu striaţii vizibile. La exemplarele mature solzii pot lipsi în totalitate. Piciorul, 5-20 cm, este cilindric, alungit, cu baza uneori accentuat bulboasă, deseori curbat în jos şi cu aspect pufos. Are o consistenţă foarte dură şi elastică. Inelul, cărnos şi mare, la exemplarele tinere se uneşte cu pălăria formând un fel de cortină. Este persistent chiar şi la exemplarele adulte, având partea superioară albă şi fin zimţată, în timp ce partea inferioră este gălbuie, într-o nuanţă mai mult sau mai puţin intensă şi cu aspect lânos. Lamele sunt dese, nu prea late şi decurente, dând piciorului un aspect striat în porţiunea dintre inel şi pălărie. Carnea este albicioasă, fragedă cea a pălăriei şi fibros-lemnoasă cea a piciorului, cu miros specific de ciupercă şi cu gust uşor amărui. Coloritul pălăriei este extrem de diferit şi mulţi specialişti consideră că aceasta se datorează esenţei vegetale pe care creşte ciuperca. Este de culoare galbenă ca mierea pe plopi, salcâmi şi duzi, maronie pe stejari, gri-albicioasă pe soc şi brun-roşcată pe conifere. Când solzii sunt foarte deşi coloritul este mai închis. Piciorul ciupercilor solitare are de obicei la bază un bulb mult mai dezvoltat decât al celor care cresc în grupuri. Partea de deasupra inelului este galbenă sau cu nuanţe rozii, mai mult sau mai puţin striată, în timp ce mai jos este acoperită de puf şi are culoarea maroniu-deschis. La bază poate fi, uneori şi negricioasă. Lamele sunt albicioase, apoi gălbui şi, la sfârşitul maturizării, de culoarea scorţişoarei cu pete vizibile, roşcate. Gustul ciupercilor care cresc pe conifere este mult mai amar. Este o specie care, în unele locuri, este frecventă şi din abundenţă, crescând atât solitar cât şi în grupuri destul de numeroase, ajungând uneori la sute de exemplare, pe trunchiuri, pe rădăcini, pe buşteni în curs de putrefacţie, de foioase, dar şi de conifere; poate creşte chiar pe mici bucăţi de lemn căzute pe pământ. La varietatea parazită care creşte pe arborii vii, miceliul formează un fel de pâslă deasă şi albicioasă sub coaja acestora şi prin dezvoltarea sa impresionant de rapid duce în scurt timp la degradarea şi la moartea plantei-gazdă. Varietatea saprofită poate creşte ani întregi pe acelaşi buştean până ce consumă toate substanţele nutritive pe care le oferă lemnul mort. Toamna până la primul îngheţ. Poate fi confundată cu Galerina mutabilis şi mai mult cu o specie mai rară, Armillaria tabescens, amândouă foarte bune de mâncat, sau cu Hypholoma fasciculare, otrăvitoare şi cu gust foarte amar pe care şi-l păstrează chiar şi după preparare, făcând ca orice mâncare în care ar putea ajunge din întâmplare să devină de neconsumat din cauza gustului neplăcut.

Galbiorii, asa cum sunt denumiti in popor, reprezinta un sortiment de ciuperci, care in Antichitate era un indragit bun pentru comert. Insa ce stim noi despre aceste ciuperci? Denumirea stiintifica: Cantharellus cibarius Marime: 3-10 cm, creste din luna iulie pana in luna noiembrie Caracteristici: intreaga ciuperca are culoarea galbena, ca cea a galbenusului de ou, ―palaria‖ este carnoasa, iar tulpina este plina, o specie creste in padurile foioase in pamant bogat in substante nutritive Gustul: usor ―piperat‖, picant Raspandire: in toata Europa Aceasta specie de ciuperci detine foarte multe denumiri, iar acest lucru i se datoreaza locului in care creste sau a gustului sau. Exista anumite tari in Europa care sunt protejate si unde pot fi adunate numai in scop personal si nu de afaceri.

Amanita muscaria

Amanita muscaria, cunoscută și ca buretele muștelor sau buretele pestriț este o ciupercă otravitoare și psihoactivă din genul Amanita. Inițial răspandită în regiunile temperate și nordice ale emisferei boreale, Amanita muscaria a fost neintenționat răspândită și în unele regiuni din emisfera sudică, devenind astfel o specie cosmopolită. Este frecventă în pădurile de conifere, fiind extrem de ușor de recunoscut datorită pălăriei roșii-purpurii (cu un diametru de pana la 20 cm), cu puncte albe.Au fost cunoscute mai multe subspecii, cu pălăria colorată în diverse moduri, inclusiv maro regalis (considerată o specie separată), flavivolvata galben-portocalie, gwessowii, formosa, și persicina rozalie. Studii genetice publicate în 2006 și 2008 arată că există ramificații ale acestora ce pot constitui specii diferite. Deși este considerată în general o ciupercă otrăvitoare, există puține decese documentate de la consumul acesteia, iar după fierbere este consumată ca aliment în unele părți din Europa, Asia și America de Nord. Amanita muscaria este renumită pentru proprietățile sale halucinogene, principalul său constitutiv psihoactiv fiind muscimolul. Această specie de ciuperci a fost folosită ca și intoxicant și enteogen ("care generează prezența divină"), de populațiile din Siberia, și are o semnificație religioasă pentru aceste culturi. Sunt multe speculații privind posibila utilizare a acestei ciuperci și în alte locuri decât în Siberia, dar aceste tradiții sunt prea puțin documentate. Bancherul american și etnomicologist amator R. Gordon Wasson a propus ipoteza că "buretele muștelor" a fost inspirația vechilor texte Rig Veda din India; de la introducerea sa în 1968, această teorie a câștigat atenția fie adepților cât și a criticilor în literatură antropologică. Numele acestei ciuperci în multe limbi Europene e derivat de la uzul ciupercii ca insecticid atunci când e supusă fierberii în lapte. Aceste denumiri se întâlnesc în popoarele vorbitoare de limbi Germanice și Slave, la fel ca și în regiunea Vosges în Franța, și în România. Albertus Magnus a fost primul care a numit-o în lucrarea sa De vegetabilibus cândva înainte de 1256, spunând căvocatur fungus muscarum, eo quod în lacte pulverizatus interficit muscas, "se numește buretele muștelor deoarece pulverizat în lapte ucide muștele." Botanistul belgo-danez din secolul al 16-lea Carolul Clusius a regăsit practica de a amesteca ciuperca în lapte în Frankfurt, Germania, în timp ce Carl Linnaeus, "tatăl taxonomiei", vorbește despre ea în Smaland în sudul Suediei, unde a trăit când era copil. A descris-o în volumul doi alSpecies Plantarum în 1753, dându-i numele Agaricus muscarius, epitetul specific derivat din Latinul musca, care înseamnă muscă. Și-a câștigat numele actual în 1783, când introdus în genul Amanita al lui Jean-Baptiste Lamark, un nume sancționat în 1821 de "tatăl micologiei", Suedezul naturalist Elias Magnus Fries. Data de început a tuturor fungilor a fost stabilită de comun acord pe 1 Ianuarie 1821, data lucrării lui Fries, și deci numele complet a fost Amanita muscaria. Ediția din 1987 a Internațional Code of Botanical Nomenclature a schimbat regulile datei inițiale și numele principale ale ciupercilor, iar acum pot fi considerate valabile numele datate în 1 Mai 1753, data publicării lucrării lui Linnaeus. Drept urmare, Linnaeus și Lamarck sunt considerați acum numitorii Amanitei muscaria.

Dafinul

Dafinul (lat. Laurus nobilis), cunoscut și sub numele de laur, este o specie de plante aromatice din familia Lauraceae, arbore sau arbust, care ajunge până la 10–18 m înălțime, originar din zonaMediteranei. Frunzele au o lungime de 6–12 cm și o lățime de 2–4 cm , cu margini dantelate specific și usor încurbate . Este o plantă cu flori sexuate (plantă dioică) florile mascule și femele fiind dispuse pe organisme distincte ; florile sunt de un galben-verzui pal, de aproape 1 cm diametru, crescute câte 4-5 în umbelă alături de frunză. Fructul este în formă de boabă (bacă) neagră de aproape 1 cm lungime, conținând o singura sămânță. Frunzele de dafin sunt folosite pentru aroma lor la prepararea mâncărurilor. De asemenea, au fost folosite în Grecia antică pentru cununile de lauri, de unde și expresia "a se culca pe lauri". O asemenea cunună de laur era oferită ca premiu la jocurile Pythian Games. În plus, tot de la laur derivă și cuvântul bacalaureat (bacă de laur) și cel de laureat ( încununat cu lauri), există un premiu cinematografic Premiul Laurul de aur. Anumite date din literatura medicală sprijină ideea că frunzele de dafin ar avea următoarele utilizări : 

Antioxidativ: Fitoterapia. 2003 Sep;74(6):613-6.



Analgezic și antiinflamator: Phytother Res. 2003 Aug;17(7):733-6.



Anticonvulsivant (antiepileptic): Phytomedicine. 2002 Apr;9(3):212-6.

Dafinul este amplu cultivat ca plantă ornamentală în regiuni climat mediteranean sau oceanic , dar și ca plantă de interior în zonele mai reci.

cu

Dafinul, pe lângă utilizarea variată în prepararea mâncărurilor, este cunoscut și apreciat ca remediu natural în tratarea câtorva afecțiuni. Printre cele mai cunoscute afecțiuni care pot fi vindecate cu ajutorul dafinului se număra infecțiile (orale, intestinale), reumatismul, alcoolismul, laringita,anorexia. Untul de dafin, extras din fructele arbustului, intră în componența multor unguente, în special cele utilizate pentru calmarea diferitelor manifestări ale durerii. Proprietățile terapeutice ale ceaiului de dafin sunt cunoscute mai ales în tratarea reumatismului cronic, afecțiunilor nervoase și afecțiunilor orale. Frunzele de dafin sunt utilizate pentru designul monedei de 10 yen în Japonia. În conformitate cu mitologia greacă, arborele a apărut inițial când nimfa Daphne s-a transformat în acest arbore pentru a scăpa de urmărirea zeului din Olimp Apollo. Pădurea de lauri (dafini) "Laurisilva" de pe insula Madeira (Portugalia) a fost înscrisă în anul 1999 pe lista patrimoniului cultural și natural mondial alUNESCO.

Mătrăguna

Mătrăguna (Atropa belladonna) este o specie de plante erbacee , perene prin rizom , care face parte din genul Atropa, familia Solanaceae, alături de Mandragora officinarum. Mai este denumită și beladonă, doamna-codrului sau doamnă-mare, cireașa-lupului, iarba codrului sau țilidonie.  

 

Tulpina, cu înălțimea de 50-150 cm, formează de regulă de la jumătate trei ramificații. Frunzele sunt ovale, cu marginea întreagă, dispuse altern la baza ramurilor și perechi în partea superioară (una dintre ele fiind mult mai mare ca cealaltă). Florile sunt brun-violete sau brun-purpurii.Planta înflorește în perioada iunie-august. Fructele, bace sferice cu multe semințe, sunt mai întâi verzi, apoi negre, lucioase și suculente.

Substanțele active sunt reprezentate de alcaloizi, în special hiosciamină, atropină, scopolamină, beladonină. Produsele farmaceutice bazate pe extracte de beladonă sunt indicate pentru combaterea colicilor gastrointestinale și a spesmelor biliare. În prezent nu se mai utilizează în medicina populară din cauza toxicității neobișnuit de mari.

Anacardiaceae

Anacardiaceae este o familie ce cuprinde plante lemnoase sau arbuști, având florile cu simetrie actinomorfă, cu fructul de tip drupă. Sunt răspândite în regiunile tropicale și mediteraneene, majoritatea speciilor fiind iritante datorită producerii de urushiol. Tipul reprezentativ pentru această familie îl constituie arborele caju, alături de care se întâlnesc mango, iederă otrăvitoare,sumac, scumpie și fistic.

Piciorul cocoșului

Piciorul cocoșului (Ranunculus repens L.) este o specie erbacee, anuală sau bienală, foarte comună în zonele umede din pajiștile montane, în locurile mlăștinoase și pe malurile apelor. Planta are o tulpină erectă de 20 - 25 cm. Tulpina are la bază stoloni culcați. Înrădăcinarea se face la noduri. Frunzele, mai ales cele de la baza plantei, sunt trifidate cu un pețiol lung. Florile sunt galbene (sepale răsfirate, întinse, lânoase), pe pedunculi brăzdați și înfloresc primăvara - toamna.

Brândușa de toamnă

Brândușa de toamnă (Colchicum autumnale) este o plantă relativ mică, toxică, care crește pe câmp, pășuni. Ea aparține de familia Colchicaceae, iar substanța activă, colchicina, este folosită în medicină. Toate părțile plantei conțin toxina, care are efect după două până la șase ore, simptomele de intoxicație manifestându-se la început prin senzație arsuri la nivelul gurii. Urmează greutăți de deglutiție, senzație de vomă, vomitări și diaree cu sânge, la copii chiar paralizia centrului respirator și moarte. Plantă erbacee, toxică, înaltă de 10-13 cm, cu frunze mari alungite și flori liliachii, care înfloresc toamna. Fructul este o capsulă lungă care ajunge la maturitate în primăvara următoare,de culoare brună, ce se deschide prin trei valve și conține numeroase semințe. Brândușa de toamnă, fiind una din cele mai toxice plante de la noi astfel încât intoxicația poate să survină nu numai ingerării de flori sau semințe, ci și în urma consumării laptelui de oi și capre care s-au hrănit cu frunzele acstei plante. De obicei vacile nu se ating de această plantă. În scopuri medicinale se utilizează doar semințele recoltate la deplina lor maturitate, acestea având o formă sferică cu diametrul de 1-2 mm, de culoare negricios-violacee, cu suprafața punctat reticulară, fară miros și cu un gust amar și iute. Capsulele se recoltează când au o culoare albă cu un început de brun spre vârf, în luna august.

Lăcrămioara

Lăcrămioara (lat. Convallaria majalis) este o specie de plante erbacee, perene prin rizom, încadrate în genul Convallaria, familia Ruscaceae. Anterior, planta se afla în familia Liliaceae sauConvallariaceae. Mai este denumită și mărgăritar, dumbrăvioară, clopoțele sau iarba Sfântului Gheorghe. Există trei subspecii[1] care au fost considerate specii diferite de unii botaniști: 

Convallaria majalis var. keiskei - în China și Japonia, cu fructe roșii și flori în formă de castron.



Convallaria majalis var. majalis - în Eurasia, cu petalele albe.

Convallaria majalis var. montana - în SUA, cu o dungă verde pe nervura principală a petalelor florilor. Tulpina este înaltă de 15–25 cm, încadrată de două frunze mari, eliptice, cu nervatură arcuată. La capătul tulpinii se află o inflorescență simplă. Florile sunt albe, cu peduncul scurt, intens și plăcut mirositoare. Fructele sunt bace sferice, de un roșu aprins. 

Poate fi întâlnită în păduri de foioase, tufărișuri, lunci, regiuni deluroase și de câmpie din Europa, nordul Asiei și America de Nord. Planta preferă umbra parțială sau totală. Plantate sub copaci sau arbuști pot forma un covor. Sunt de efect în zone umbrite, unde puține alte plante cresc. Are nevoie de umiditate permanentă pentru ca frunzele să nu se îngălbenească. Preferă solurile acide sau neutre (pH 5,6-7,5). Principalele substanțe active sunt:[2] 

glicozide toxicecu acțiune cardiotonică: convaloatoxină, convalozidă, convaltoxol



saponozide: convalarină, convalamarină



acizi diverși



esențe parfumate



carbonat de calciu

mici cantități de ulei volatil sunt prezente în flori. Infuzia, maceratul și tinctura de lăcrămioară se pot folosi numai sub control medical pentru tratarea afecțiunilor cardiace, a migrenelor de natură nervoasă, a nevralgiilor și amețelilor, având totodată și efecte diuretice. Orice autoterapie este contraindicată, planta fiind extrem de toxică. 

Degețelul roșu

Degețelul roșu (Digitalis purpurea) este o plantă toxică din familia Plantaginaceae. Denumirea sa provine de la forma florilor (latină digitus - deget).

Pisica

Pisica de casă, pisica domestică sau mâța este un mamifer din ordinulcarnivorelor, familia Felidae, subfamilia Felinae (feline). Este alături de oameni de peste 9500 ani[1] și în prezent este cel mai cunoscut animal domestic în toată lumea.[2] Pisica este foarte apropiată de pisica sălbatică europeană (Felis silvestris silvestris), ca și de pisica sălbatică africană (Felis silvestris libyca), împreună formând o unică specie: Felis silvestris (denumirea de Felis catus nu mai este valabilă.

Sociabilitate Prejudecata legată de pisici planează asupra solitarității sale, fiind un animal nesociabil. Acest concept este înlăturat de un studiu efectuat în anii '70 de către David MacDonald, cercetător la Universitatea Oxford din Marea Britanie. Studiul a indicat faptul că o femelă este mai predispusă să stea cu o felină înrudită decât cu o alta din altă linie. Cercetătorul Randall Wolfe susține că acest lucru nu se manifestă și către partea masculină, indiferent de proveniența genetică a acestora.

Luptele între pisici Câteodată pisicile care împart același mediu de viață pot să se lupte, fiind o modalitate de demonstrare a abilităților; poate fi totodată o joacă inofensivă. De asemenea, este și modul stabilirii unei ierarhii într-un grup de pisici sau o cale de atenționare a unei feline când încalcă o regulă a grupului. Pentru a fi despărțite, pisicilor trebuie să li se atragă atenția. Imediat ce s-au despărțit, acestea trebuie separate în încăperi separate, până când nu mai au tendința de a se lupta. Niciodată stăpânul nu intervine fizic în lupta lor, deoarece acesta poate fi zgâriat sau mușcat serios.

Zgâriatul Pisicile au nevoie să zgârie, fiind procesul prin care se îndepărtează straturile inutile ale țesutului cornos care constituie ghearele. Prin întindere se exersează mușchii, încheieturile și tendoanele. Dacă pisica zgârie mobila din casă, înseamnă că are nevoie de o suprafață pe care să își ascută ghearele. Pentru a elimina această problemă, stăpânii pot achiziționa suprafețe de ascuțit ghearele, poziționându-le în locuri cu cel mai mare interes pentru pisici. Pisicile stresate sau bolnave pot zgâria sau mușca oamenii, comportament care poate apărea când pisica nu are chef de alintări și mângâieri, mai ales pe burtă. Mâna nu trebuie retrasă brusc din ghearele sau dinții pisicii, provocându-se astfel rănile mai grave. Pisica nu trebuie scuturată, lovită sau pălmuită, deoarece ea nu va înțelege de ce este bătută, ci doar că oamenii pe care îi iubește o lovesc din motive necunoscute.

Cainele

Câinele (Canis lupus familiaris) este una dintre subspeciile lupului cenușiu, mamiferși carnivor din familia canidelor. Câinele este posibil să fie primul animal domesticit, și cel mai folosit pentru muncă, vânătoare și companie din istoria oamenilor. Cuvântul "câine" denumește masculul speciei, iar termenul "cățea" este folosit pentru femelă.

Linia prezentă de câini a fost domesticită din lupii cenușii cu aproximativ 15.000 ani în urmă. Deși au fost găsite în Siberia și Belgia rămășițe de câini domesticiți în urmă cu aproximativ 33.000 de ani, niciuna dintre aceste specii nu pare să fi supraviețuit după ultima glaciațiune. Testarea ADN-ului sugerează o scindare evoluționară între câini și lupi în urmă cu circa 100.000 ani, dar nu au fost găsite specimene mai vechi de 33.000 ani care să fie în mod clar, morfologic, câini domestici.

În diversele cercuri științifice s-a trecut de la considera câinele o specie distinctă, descendentă a lupului, la o subspecie a lupului. Prin studii genetice s-au adus dovezi certe ce au condus la reconsiderarea taxonomică a lui „Canis familaris”, astfel din 1993, Smithsonian Institute și American Society of Mammalogists au reclasificatcâinele ca subspecie a lupului. Astfel, după mulți ani de controverse, câinele a fost numit Canis lupus familiaris.[1]

Rasele de câini sunt împărțite în mai multe grupe în funcție de caracteristici și utilitate: 

standardul AKC (American Kennel Club) le catalogează în 8 grupe (Sportivi, Vânătoare, De lucru, Terrieri, Agrement, Non-sportivi, Ciobănești, Diverse);



standardul UKC (United Kennel Club) le catalogează în 8 grupe (Companie, Pază și apărare, Vânătoare, Ciobănești, Rase nordice, De urmă, Ogari, Terrieri);



standardul FCI (Fédération Cynologique Internationale) le cataloghează în 10 grupe.

Calul

Calul (Equus caballus) este un mamifer erbivor copitat de mărime considerabilă, fiind una dintre cele șapte specii moderne ale genului Equus. Anatomia cailor le permite să se folosească de viteză pentru a scăpa de prădători și au un bine dezvoltat simț al echilibrului și instinctul de a lupta sau a fugi. Legat de această necesitate de a scăpa de prădători în sălbăticie este o trasatură neobișnuită: caii sunt capabili de a dormi, atât în picioare și culcat. Cai de sex feminin, numite iepe, transporta puii lor timp de aproximativ 11 luni, și un cal tanăr, numit mânz poate sta și a alerga la scurt timp după naștere. Cei mai mulți cai domestici încep pregătirea cu șa sau ham la vârste cuprinse între doi și patru ani. Ei devin adulți la vârsta de cinci ani, si au o durata de viata medie între 25 și 30 de ani. Calul domestic este un mamifer ce face parte din ordinul Perissodactylia, FamiliaEcvideelor. Corpul este zvelt, iar gâtul este puternic și poartă o coamă. Trunchiul, cu piept lat, se sprijină pe patru membre lungi, musculoase, puternice, terminate cu câte un deget învelit în copită. Incisivii sunt îndreptați oblic înainte. Deoarece se tocesc, pe suprafața incisivilor apar ornamentații, după care se apreciază vârsta animalului. Caninii sunt mici. Între canini și premolari se afla bara cornoasă. Măselele sunt late, cu creste de smalț. Este folosit pentru călărie, dresaj (cai) și consum decarne. Conform ultimelor cercetări, se pare că domesticirea cailor s-a petrecut acum circa 6.000 ani, întrun vast perimetru care cuprinde astăzi stepele ierboase din Ucraina, sud-estul Rusiei și vestul Kazahstanului.[1]

Rasele de cai sunt împărțite în trei categorii în funcție de temperament: cai cu „sânge fierbinte‖ cu viteză și rezistență la oboseală; cu „sânge rece‖, cai folosiți pentru munca grea și anevoioasă; și cu „sânge cald‖, care au ieșit din încrucișări între cai cu sânge fierbinte și sânge rece, având ca scop creearea unor anumite rase pentru călărit, în special în Europa. În prezent, sunt mai mult de 300 de rase de cai în lume, utilizați pentru diferite activități. Durata de viață și etape[modificare] Depinzând de rasă, îngrijire și mediu, calul modern domestic aresperanță de viață cuprinsă între 25 și 30 de ani.[4] Sunt și care trăiesc peste 40 de ani și mai mult, dar aceștia sunt rarități.[5] Cel mai bătrân cal cunoscut a fost „Old Billy‖, din secolul al XIX-lea, care a trăit până la 62 de ani.[4] În era modernă, Sugar Puff, care a intrat în Guinness Book of World Records ca cel mai bătrân ponei în viață, a murit în 2007 la vârsta de 56 de ani.[6] Indiferent de data nașterii a unui cal sau ponei, în multe concursuri vârsta crește pe data de 1 ianuarie în emisfera nordică[4][7] și pe 1 august în emisfera sudică.[8] Excepții se fac în cursele maraton, unde vârsta minimă pentru a concura este bazată pe vârsta reală și precisă a animalului.[9] Următoarea terminologie este folosită pentru a descrie caii de diferite vârste: 

     

Mânz: un cal, indiferent de sex, mai mic de un an. Un mânz care este hrănit cu lapte matern este numit în engleză weanling iar cel hrănit cu biberonul suckling.[10] Mulți mânzi domestici sunt înțărcați la vârste cuprinse între cinci și șapte luni, deși pot fi înțărcați de la patru luni fără efecte psihice adverse.[11] Cârlan: un cal de orice sex care are între unul și doi ani.[12] Colt: un cal mascul sub vârsta de patru ani.[13] O eroare comună de terminologie este numirea oricărui cal tânăr ca „mânz‖, cânt acest termen se referă doar la caii tineri de sex masculin.[14] Mânză: cal de sex feminin sub vârsta de patru ani.[10] Iapă: cal de sex feminin.[15] Armăsar: un cal necastrat cu vârsta de peste patru ani.[16] Termenul „cal‖ este uneori folosit colocvial pentru a se face referire la un armăsar.[17] Cal castrat: cal castrat de orice vârstă.[10]

În cursele de cai, aceste definiții pot fi diferite: De exempli, în Insulele Britanice, Thoroughbred degfinește ca Colt un cal care are mai puțin de cinci ani.[18] Totuși, cursele australiene Thoroughbred definesc colts și mânzele ca având mai puțin de patru ani.[19]

Magarul

Măgarul (Equus africanus asinus)[1][2] este un animal din familia calului, mai mic decât acesta, cu părul de obicei sur, cu capul mare și cu urechile lungi, folosit ca animal de povară și de tracțiune. Strămoșii măgarului modern sunt subspecii ale măgarului sălbatic african care trăia în Nubia și Somalia.[3][4] Măgarii au fost mai întâi domesticiți în jurul anului 3000 î.Hr.,[5] sau 4000 î.Hr., probabil, în Egipt sau Mesopotamia,[6] și sau răspândit în întreaga lume. Măgarii variază considerabil în dimensiuni, în funcție de rasă. Înălțimea la greabănvariază de la 80–160 cm, iar greutatea de la 80–480 kg. Măgarii au o durată de viață de 30 până la 50 de ani.[7] Aproximativ 41 de milioane de măgari au fost raportați la nivel mondial în 2006.[8]China are cele mai multe exemplare (11 milioane), ea este urmată de Pakistan, Etiopia și Mexic. Unii cercetători cred că numărul real este ceva mai mare, deoarece mulți măgari nu sunt numărați.[9] Numărul de rase și procentajul din populația lumii, pentru fiecare dintre regiunile FAO ale lumii, în 2006:[8]

Oaia

Ovis sau oaia, este o categorie de rumegătoare mici din grupa Caprinae. Ea cuprinde oaia domestică (Ovis orientalis) și oaia sălbatică care se subîmparte în două varietăți: muflonuldin vestul Americii și urialul sau oaia sălbatică de stepă. Ca mărime oile pot atinge o lungime între 1,2 și 1,8 m, o înălțime la greabăn între 65 - 125 cm și greutatea de la 20 până la 200 kilograme. Culoarea lânii poate albă, brună până la neagră. Ambele sexe au coarne, la masculi sunt mult mai bine dezvoltate, au formă spiralată putând atinge lungimea de peste 1 m. Oaia spre deosebire de capră nu are bărbiță. Oile sălbatice, din care provin oile domestice se mai pot întâlni azi în vestul, centru și nord-estulAsiei ca și vestul Americii de Nord. În Europa sunt periclitate de dispariție, în prezent mai trăiesc ca. 3000 de exemplare în peninsula Balcanică. Oile sunt active în timpul zilei, ele fiind erbivore rumegătoare. Femelele trăiesc în grupuri cu animalele tinere, masculii trăiesc izolat sau în grupuri mici de masculi. Ei caută femelele numai toamna, în perioada de împerechere, când au loc între ei lupte pentru femele. Perioada de gestație la oaie durează între 5 și 6 luni, o femelă poate naște între 1 și 4 miei.

Capra

Capra este un gen taxonomic din subfamilia Caprinae, familia Bovidae. Speciile sălbatice din acest gen trăiesc de obicei în regiunile de munte din Eurasia și Africa. Din specia Capra aegagrus provine capra domestică. Caracteristici generale Caprele sunt în general specii de animale robuste, care se cațără cu ușurință pe locuri stâncoase. Ele sunt animale erbivore, rumegătoare, paricopitate. Animalele au lungimea corpului între 1–1,8 m, o coadă scurtă de 10–20 cm și înălțimea la greabăn între 65–105 cm. Greutatea se situează între 25 și 150 kg, masculii fiind mai masivi decât femelele. Culoarea blănii variază de la cenușiu gălbui la brun închis, fiind foarte variată în funcție de anotimp și locul unde trăiesc. Spre deosebire de genul Ovis, au părul mai scurt, iar pe maxilarul inferior au o bărbiță. Ambele sexe au coarne, la masculi fiind mai bine dezvoltate, ele putând atinge peste 1 m lungime. Sistematică Specii Capra walie Capra sibirica Capra ibex Capra nubianaCapra falconeri Capra aegagrus Capra caucasica Capra cylindricornis Capra pyrenaica

Iepure

Termenul de iepure desemnează o serie de specii de mamifere cu urechi lungi din familia Leporidae, ordinul Lagomorpha. Acestea se clasifică în 2 categorii: iepure de câmp și iepure de casă. Din punct de vedere genetic cele două specii sunt complet diferite și nu se pot înmulți între ei. Iepurele european (Oryctolagus cuniculus) este la originea multor rase de iepuri de casă, crescuți în prezent în lumea întreagă. Iepurele de casă a păstrat multe dintre particularitățile biologice ale rudei sale sălbatice. Asemenea acestuia, are o activitate mai intensă odată cu venirea nopții. Când are posibilitatea, chiar și iepurele de casă sapă adăposturi în pămant și acolo își stabilește culcușul. [1] Iepurele este un animal deosebit de fertil și naște câte 7-8 pui, câteodată chiar mai mulți la o singură sarcină. Drept rezultat al domesticirii, iepurii de casă nu manifestă caracter sezonier în privința înmulțirii, însă în lunile de toamnă, în condițiile scăderii duratei zilei, se manifestă o reducere ușoară a activității sexuale. Acest fapt dă posibilitatea ca, anual, de la o singură femelă (iepuroaică) să se obțină un număr de 5-6 nașteri, însumând în medie un număr de 3440 de pui. Coeficientul ridicat de înmulțire la iepure este dat și de perioada scurtă de gestație, proprie acestei specii, de numai 30-32 de zile. Femelele de iepure pot fi fecundate imediat dupa naștere, deoarece această specie combină în mod fericit sarcina și lactația. Această particularitate este exploatată pe scară largă în practică. Fecundarea în termen de zece zile de la naștere se practică în sistemul de creștere intensivă, fecundarea din cea de a zecea până în cea de a douăzecea zi pentru sistemul de creștere semi-intensiv, iar după a douăzecea zi în sistemul de creștere extensivă a iepurilor. Dezvoltarea embrionară a fătului decurge de asemenea foarte repede. În cea de a 13-a - 15-a zi, embrionii au mărimea unei nuci, în cea de a 20-a zi, ei sunt aproape formați în întregime și încep să capete caracterele morfologice (de formă și aspect) specifice speciei. Femelele de iepure nasc, cel mai adesea, în timpul nopții sau în primele ore ale dimineții. Durata nașterii este de 15-20 de minute. Puii se nasc cu o greutate de la 45 la 80 de grame, în funcție de rasa din care provin. Caracteristici 

Un iepure matur poate ajunge la 3-6 kg în greutate, în funcție de sex și rasă.



Poate trăi până la 13 ani



Formula dentară: 2 * (I 2/1, C 0/0, P 3/2, M 3/3) = 28



Temperatura medie a corpului: 39 C



Urechi puternic vascularizate



Până la 0,5 m lungime



Incisivi dezvoltați



4 perechi de glande mamare



Auzul bine dezvoltat

Creșterea iepurilor de casă (cuniculicultura) este o subramură relativ nouă a creșterii animalelor, asigurând carne dietetică de calitate superioară, piei frumoase, lână și alte produse suplimentare, fără a uita frumusețea acestor animale drăgălașe.

Vaca

Vaca este un animal domestic membru a subordinului Ruminantia (rumegătoarele), familia Bovidae și, care face parte din grupul vitelor cornute mari. Vacile sunt crescute pentru carne piele și lapte, precum și ca animale de tracțiune. În urma utilizării frecvente în zootehnie agricultură gospodărie și alimentație, animalele din această specie au primit denumiri specifice în funcție de sex vârstă și utilizare. Astfel, masculul adult necastrat se numește taur, iar dacă este castrat se numește bou și e folosit ca animal de tracțiune și pentru carne. Femela adultă se numește vacă; femela tânără de 2–3 ani care nu a născut încă se numește juncă. Puiul de până la un an se numește vițel, indiferent de sex; cel femel se mai numește și vițea. Vaca are corpul acoperit cu păr scurt, culoarea variind după rasă. Capul are un bot lung cu buze umede, pe ele găsindu-se nările. Animalul are urechi mobile și ochii mari. De gât atarna o cută de piele numita salbă. Coarnele nu sunt goale pe dinăuntru, ci au un "cep" osos bine vascularizat. Trunchiul voluminos se termină cu o coadă lungă, cu peri în vârf. Pe partea ventrală se găsește o mamelă cu patru mameloane. Fiecare picior se termină cu două degete învelite în formațiuni cornoase numite ongloane, care le protejează. Vaca are pe maxilarul inferior 6 dinți: 2 incisivi 2 mijlocași și 2 laturași lați - tăioși, îndreptați oblic înainte; pe maxilarul superior ei lipsesc, partea anterioară a acestuia fiind acoperită cu o lamă cornoasă. Urmează un loc gol numit bară (caninii lipsesc). Măselele au pe suprafața lor creste de smalț în formă de semilună. Stomacul vacii are 4 compartimente: rumen, rețea, foios și cheag. Această alcătuire specifică reprezintă o adaptare la hrana cu un procent ridicat de celuloză, din masa vegetală păscută și înghițită repede. Rumenul, voluminos, are o capacitate de pană la 90 de litri; în el se depozitează iarba. Rețeaua are pereții cu aspect de faguri asemănător cu o rețea, de unde și denumirea. Foiosul are pereții cu pliuri, iar în cheag care ar fi omologul stomacului cunoscut de noi, se produce sucul digestiv. Când paște vaca apucă iarba cu buzele, o strânge cu limba într-un mănunchi și, o retează cu incisivii care se sprijină pe lama cornoasă. Iarba se adună în rumen. Când acesta se umple, vaca îsi găsește un loc de odihnă si începe să rumege; ea este un ierbivor rumegător. Iarba revine sub forma de bol din rumen în gură, unde este bine mestecată și rumegată, prin mișcările mandibulei la stânga și la dreapta. Iarba mestecată și îmbibată cu salivă trece de data aceasta în rețea ,foios și de aici în cheag, unde se continuă digestia care se termină zîn intestinul subțire. O dată pe an vaca dă naștere unui vițel, pe care îl hranește cu lapte produs de mamele. Vițelul iese prin vezica urinara.

Porcul

Porcul domestic (denumire trinomială, Sus scrofa domestica) este, alături de câine, cel mai vechi animal domesticit de oameni. Se pare că domesticirea lui s-a produs acum 9.000 de ani. În Europa și Orientul Îndepărtat, carnea de porc este preferată de consumatorii de carne. Numărul porcilor domestici este de aproximativ 961 milioane capete, din care 190 mil. în Europa și 489 mil. în China. Porcul este omnivor, putând fi hrănit atât cu furaje de origine animală, cât și vegetală. Gestația la scroafe durează 112-114 zile. Durata naturală de viață a porcului este de aproximativ 12 ani (în absența sacrificării). Unele religii (islamul, iudaismul și cultul adventist de Ziua a Șaptea) interzic consumul cărnii de porc. Porcul de Bazna este o rasă de porc românească. S-a format în urma unor încrucișări nedirijate între scroafe de rasă Mangalița și vieri de rasă Berk, începând din anul 1872, în localitateaBazna, dinTransilvania, utilizându-se și consangvinitatea. Produșii rezultați, având însușiri productive superioare rasei Mangalița, au fost apreciați de crescători, astfel că populația hibridă s-a răspândit în scurt timp în jurul orașelor Mediaș, Sighișoara, Sibiu și Făgăraș, datorită precocității și prolificității superioare față de rasa maternă, locală. În anul 1885 și apoi după anul 1900 s-au făcut importuri de reproducători Berk din Anglia, care au fost utilizați în scopul ameliorării și omogenizării rasei Bazna, în curs de formare și consolidare. Au mai fost utilizate episodic, pentru infuzie, rasele Yorkshire șiSattelschwein. În ultimii 30 de ani s-a ameliorat prin utilizarea rasei Wessex. Rasa Bazna a fost recunoscută oficial ca rasă de sine stătătoare în anul 1948, după care s-au înființat câteva nuclee de selecție. La scurt timp după formare, porcinele Bazna s-au răspândit în jurul orașelor Mediaș, Sibiu și Făgăraș, având calități superioare raselorMangalița și Stocli; după cel de-al doilea război mondial rasa Bazna s-a răspândit, ca și rasa de porci Negru de Strei, și în alte zone din Transilvania (județele Cluj, Alba, Hunedoara, Mureș, Harghita și altele), cu precădere în zonele de deal și munte, precum și înBanat, odată cu unele mișcări ale populației în această zonă. Perspectivele rasei sunt limitate, fiind depășite de perspectivele altor rase de carne, care au însușiri productive superioare. Se va crește în continuare în zonele în care s-a crescut și până în prezent, și unde este apreciat de localnici din cauza rezistenței și a calității cărnii și slăninii, care este fermă. Se va menține, de asemenea, pentru rezerva de gene.

Rata

Rața este numele atribuit unei varietăți de specii din familia Anatidae. Sunt păsări de apă, mai mici decât rudele lor, lebedele și gâștele și pot fi găsite atât în apa dulce cât și în cea sărată. Majoritatea rațelor au un cioc lung și lat, folosit la săpat. Rațele au un meniu divers; pot consuma ierburi, plante acvatice, pești, insecte, amfibieni mici, viermi șimoluște mici. Multe rațe nu pot zbura în timpul năpârlirii. În timpul năpârlirii, se retrag în medii protejate, unde există destulă hrană pentru ele. De obicei, năpârlirea are loc înaintea începerii migrației. Rațele scufundătoare (Aythyinae) și rațele marine se hrănesc sub apă. Pentru a se scufunda mai ușor, ele sunt mai grele decât celelalte rase de rațe, chiar dacă le este mai dificil să zboare. Rațele din subfamilia Anatinae (rasă care cuprinde și rața de curte) se hrănesc la suprafața deși pot prinde și alte vietăți subacvatice, atâta timp cât pot ajunge cu gâtul la ele, fără să se scufunde complet. [1] Chiar dacă au ciocul mic, unele rațe mai specializate pot înghiți și pești mari. La speciile nordice de rață, masculii de rață (rățoii) au un penaj mai extravagant, pentru a atrage femelele. Totuși, ei năpârlesc de acest penaj în vară, căpătând o înfățișare mai apropiată de cea a femelelor. Speciile sudice arată de obicei mai puțin dimorfism sexual. Unii oameni folosesc termenul de "rață" specific pentru femela adultă și "rățoi" pentru mascul. Termenul de "rățușcă" se folosește pentru o rață mică, un pui de rață (un boboc), indiferent de sexul ei. [2] De obicei împerecherea se face în apă. Rața merge în fața rățoiului și se lasă relaxată, în timp ce rățoiul se urcă pe ea. Apoi, când rățoiul a reușit să găsească colaca femelei, își introduce penisul. Peste un timp, rața merge în cuib, unde va cloci timp de o lună.

Organele de împerechere Rațele, ca și toate păsările, au un singur orificiu dorsal numit cloacă. Cloaca este pe post de anus, vagin, penis etc. Penisul rățoiului este în forma de spirală, rasucită contrar acelor de ceasornic, pentru a intra în vaginul femelei spre stânga. Rațele sunt adesea pradă a altor animale. Cel mai vulnerabile sunt rațele tinere și bobocii, pentru că au dificultăți mai mari în a zbura și a se apăra. Rațele cad pradă mai multor alte rase de animale, ca de exemplu șerpii, crocodilii și ulii. Rațele femele care clocesc pot fi prinse de o varietate de specii de animale de pădure, cum ar fi vulpea sau lupul. În zbor, rațele nu au aproape niciun prădător, în afară de om și, eventual, de șoimul pelegrin, care își folosește agilitatea pentru a prinde rațele în zbor. Rațele adulte sunt bune zburătoare; cu toate acestea rațele care stau pe apă pot fi prinse de prădătorii marini.

Gaina

Găina este o pasăre domestică; sub formă sălbatică mai trăiește în prezent în Asia de Sud Est, India , Indonezia si Europa. Face parte din familia fazanului(Phasianidae), specia Gallus gallus. Este crescută pentru carne și ouă. Masculul găinii se numește cocoș. El este mai mare decât femela, are un cioc ascuțit, penajul multicolor, o creastă roșie și pinteni puternici la picioare. Conform lui Dionisie Linția, renumitul ornitolog bănățean, ar exista următoarele tipuri de găini:     

tipul european, cu capul neted și cu creastă mare sau mică, cu un smoc de pene posterioare; tipul cochinchina, originară din China, de talie înaltă, cu pieptul lat și spatele larg, picioare lungi, coada scurtă și coaja oului cafenie-gălbuie; tipul malaiez, cu corpul zvelt, gâtul și picioarele lungi și golașe, cap puternic și cresta scurtă și groasă; tipul bantam, de talie mică; tipul cuprinzând:  găinile golașe cu gâtul fără pene (bune outoare) și  găinile cu penaj mătăsos (bune clocitoare).

Rase ușoare producătoare de ouă 

Leghorn

Rase grele pentru carne 

[1]

Brahma

Rase mixte de carne si ouă

Rase luptătoare

             

  

Australorp Amrock Cochinchina Gât Golaș de Transilvania Langshahn Newhampshire Orlov Orpington Plymouth Rasa Hamburg Rasa italiană Rhode-island Sussex Wyandotte

Combatanta engleză Combatanta indiană Combatanta de malaezia

Rase de ornament      

Găina de porțelan Phoenix Barac pitic Cochin pitic Rasa japoneză Moțata Olandeză

Curcanul

Curcanul (Meleagris gallopavo) este pasăre de talie mare, originară din America(SUA, Mexic), domesticită deja în timpul aztecilor, care a fost adusă în Europade om cu peste 400 de ani în urmă. Curcanul face parte din familia Phasianidae. Masculul are coloritul mai viu al penajului, care este negru cu reflexe metalice arămii și verzui. Capul și gâtul sunt de culoare roșie, nefiind acoperite de pene. Masculul are deasupra ciocului o cută (pliu) de piele roșie. Este o specie poligamă, un mascul având de regulă 3–4 femele. Un curcan adult poate atinge înălțimea de 1 m și o greutate de 10 kg. Femelele sunt mai mici (90 cm) cu o greutate de 4 kg. În timpul împerecherii culoarea pielii capului și gâtului devin un albastru și roșu aprins, masculul desfășurând coada în formă de evantai. Curcanul este una dintre felurile de masa principale de Ziua Recunoștinței, sărbătoare care se ține în a 4-a zi de joi din noiembrie (SUA), respectiv în a 2a luni din noiembrie (Canada). Pasărea mai trăiește în formă sălbatică în pădurile din America, arealul ei de răspândire fiind sudul Canadei, SUA până în Mexicul de Nord. În formă sălbatică trăiește în 3 provincii canadiene, 49 de state din SUA și 6 state mexicane. Adusă de om, forma sălbatică trăiește și în Australia și Noua Zeelandă. Nu trăiește în Alaska și Hawai.

Lupul

Lupul, a cărui denumire științifică este Canis lupus, (Linne, 1821), este inclus din punct de vedere sistematic în familia Canidae (Canide), alături de câine, vulpe, șacalși enot. Lupul este cea mai răspândită specie dintre mamiferele care trăiesc în prezent.Pe vremuri, lupul era prezent în întreaga emisfera nordică, adaptându-se cu succes la cele mai diferite condiții de trai.Pentru a se descurca în aceste condiții diverse, lupul a fost nevoit să învețe să vâneze cele mai diferite varietăți, fie insecte,rozătoare,sau animale mai mari, cum este elanul, bizonul sau boul moscat .Este un vânator foarte talentat,însă modul lui de trai are un impediment major: este concurentul direct al omului ,și pe majoritatea zonei lui de răspândire a pierdut în această luptă inegală.Lupul este cea mai mare specie din familia câinilor(Canidae).Această specie este una din cele șapte care formează ordinul carnivorilor(Carnivora).Cele două specii de lupi sunt lupul (Canis lupus) și lupul roșu (Canis rufus).Subspeciile lupului sunt lupul polar (C.I. arctos), lupul nord-american (C.I. lycaon), lupul de șes (C.I. campestris) și lupul obișnuit (C.I. lupus). Lupul este răspândit în: Canada, Alaska, Europa de Est, Peninsula Scandinavă,Rusia, Orientul Apropiat, Asia Centrală și Siberia, dar densitatea lor este în general redusă pe aceste arii.Lupul are mai multe subspecii distincte, cum este lupul polar,lupul de pădure nord-american, lupul de stepă din deșerturile Asiei Centrale și lupul comun, care trăiește și astăzi în pădurile est-europene și ale Peninsulei Scandinave.Lupul de pustiu este mai zvelt și mai deschis la culoare decât lupul european și nord-american,iar lupii polari din tundrele nordice sunt mai mari,avândblană albă, mai groasă și trăiește atât de aproape de pol încât este nevoit să vâneze permanent în întuneric, însă este în siguranță față de inamicul principal, omul.Lupul roșu , care pe vremuri popula regiunea sud-estică a Statelor Unite, azi este foarte rar,exemplarele care trăiau în sălbaticie poate chiar au dipărut complet!? Este un animal robust și suplu, lung de până la aprox. 1,5 m, la care se adaugă o coadă de până la cca 0,8 m. Greutatea este variabilă, de obicei între 30 și 50 kg, dar depășind în unele cazuri 70 kg. Blana este de o culoare brun-cenușie cu variații multiple. Ea se compune, de fapt, din două rânduri de peri: unul foarte des, lânos, lângă piele, de culoare gălbui-cenușie și un al doilea, mai lung, numit spic, având vârful negru. Năpârlind în general toamna în zonele temperate, lupul are o "haină" de vară, mai închisă, și alta de iarnă, mai deschisă. Lupul este un animal digitigrad, călcând pe perinițele degetelor și având unghii neretractile - spre deosebire de râs - astfel încât acestea se văd clar în urmele lăsate pe pământ moale sau pe zăpadă. Alimentația și dentiția sunt tipice pentru un carnivor. Deși la nevoie este și omnivor, putând supraviețui și cu fructe sau alte vegetale - consumând chiar și scoarță de copac -, lupul preferă totuși carnea. El se comportă atât ca vânător cât și ca necrofag, fiind un important factor în păstrarea echilibrului natural. Acolo unde lupii au fost exterminați, indiferent de motive, a avut loc o prăbușire aechilibrului ecologic. Acest lucru a făcut necesară reintroducerea sa în multe din țările care îl eliminaseră. Lupul mănâncă aproape orice fel de vietate, de la broaște și larve, iepuri, pârși și alte animale mici, la mistreț, cerb, măgar domestic sau colun, saigale, boi și chiar urși. Împerecherea are loc în lunile februarie-martie, după care lupul rămâne cu lupoaica, pentru a crește puii împreună. După aceea, lupii, inclusiv cățelandrii, se adună în haite, care, mai ales în iernile grele, se pot asocia între ele. După o gestație de 62-63 zile, lupoaica fată 4-6 pui, orbi cca. 2 săptămâni, alăptați vreme de 6 săptămâni. Performanțele fizice ale lupilor sunt cel puțin impresionante. În căutarea hranei ei pot parcurge peste 100 km într-o singură noapte. Viteza de alergare a lupului poate depăși 60km/oră. Simțurile sale sunt extraordinare. Nu doar mirosul este deosebit de fin, dar și auzul și văzul, lupul putând vâna foarte bine atât noaptea - timpul său preferat de vânătoare - cât și ziua sau în perioadele de amurg și dimineață. Are o mare rezistență la durere și un mare curaj în luptă. Dar, mai mult decât performanțele fizice, lupul are și o inteligență deosebită. La vânătoare folosește felurite tactici, de la strategia de învăluire pe flancuri a prăzii la mânarea treptată către zone închise. De multe ori izbutește să observe și să ocolească capcanele puse pentru el. Laponii spun că "ursul are minte cât un om și putere cât șapte, iar lupul are putere cât un om și minte cât șapte". Are nevoie de un teritoriu întins, de cca. 2400-2500 ha, de zece ori mai mult decât, de pildă, un urs.

Ursul

Ursus arctos, deși răspândit în toată regiunea holarctică, pentru români ursul bruneste un animal prin excelență românesc. Prezent în folclor din cele mai vechi timpuri, amintit de Mircea Eliade ca totem al unora dintre călugării luptători daci, ursul a devenit o figură legendară, privită cu teamă și admirație chiar și de orășeni. Animal deosebit de puternic, aparținând familiei Urside, ursul brun românesc - privit de mulți biologi ca sub-specie încă neînregistrată - are un corp de până la 2,5 m lungime, o înălțime la greabăn de până spre 1,5 m și o greutate maximă de 600 kg. Ursul brun poate trăi până la 30 de ani în natură și până la 50 de ani în captivitate[1]. Este un animal plantigrad, iar ghearele nu sunt retractile, imprimându-se în mers odată cu talpa și degetele. Denumirea științifică a cunoscut numeroase variații. Cea în uz la ora actuală esteUrsus arctos arctos, Linne, 1785. Ursul brun are o blană deasă, mult apreciată, cu două rânduri de peri, spicul și puful. Deși culoarea de bază este cea brun-cafenie, variațiile sunt dosebit de mari, de la urși roșcați la cei aproape negri. Unele exemplare prezintă pete albe la baza gâtului, formând uneori un adevărat guler, asemănător cu cel al ursului gulerat de Himalaya. Dentiția este tipică de omnivor, cu canini puternici și molari rotunjiți. Ursul brun mai este răspândit de asemenea, în America de Nord (Alaska, Canada), cât și în Rusia, unde există cea mai mare populație (120.000[necesită citare]). În afaraRomâniei, în Europa se mai găsesc efective în Scandinavia, Polonia, Cehia șiSlovacia, cât și în Franța sau Spania (în Munții Pirinei). Aici numărul de urși bruni este foarte redus - doar câteva zeci de exemplare. În Insulele Britanice a dispărut. În Europa există 14.000 de urși bruni în zece țări.[2] Se estimează că au mai rămas doar 20-25 de animale în Munții Pirinei, pe o porțiune cuprinsă între Franța, Spania și Andorra, și în jur de 85-90 de animale în Asturia, Cantabria, Galiția și Leon.[2] În Bulgaria există o populație de 9001.200 de exemplare, în Slovacia numărul urșilor este estimat la 600-800 de animale, în Slovenia sunt în jur de 500-700 și în Grecia au mai rămas aproximativ 200 de urși.[2] Nordul Europei este habitatul unei populații însemnate de urși, cu 2.500 de animale în Suedia, în jur de 1.600 în Finlanda, circa 700 în Estonia și 70 de urși în Norvegia. [2] În România, ursul brun se găsește din cele mai vechi timpuri. Până în prima jumătate a sec. XIX se găsea în întreaga țară, din Delta Dunării până în Carpați. Din păcate, a fost exterminat din zonele de câmpie, pentru a nu împiedica agricultura extensivă și creșterea extensivă a vitelor, pescuitul extensiv și alte practici similare din secolul XIX. Cu toate că este retras în Carpați, ursul își găsește în România cel mai prielnic adăpost din Europa[1]. Ursul brun trăiește de-a lungul lanțului carpatic, mai ales printre stânci, unde își poate crea bârlogul[1]. Animal puternic, poate parcurge chiar și 150 de kilometri într-o singură zi și se bazează pe auz și miros[1]. În decembrie 2010, în România existau 6.000 de urși bruni, adică 40% din totalul celor existenți în Uniunea Europeană[1]. În anul 2012, se estima că 2.000 dintre aceștia trebuiau uciși, pentru că nu aveau suficientă hrană.[3] În anul 2008, în România existau 7.500 de urși bruni[1].

Vulpea

Vulpea, mamifer carnivor, cu numele științific Vulpes vulpes crucigera, este încadrată sistematic în familia Canidae, alături de lup, câine, șacal, enot etc. Deși de obicei vulpea e considerată - automat - a fi roșcată, de fapt coloritul său prezintă o mare varietate (de la roșcat aprins până la galben-cenușiu). Se vorbește, ca urmare, de existența a trei varietăți de vulpe: de mesteacăn (cu pieptul, partea ventrală și vârful cozii albicioase, iar părțile laterale gălbui), cu cruce (care are o dungă neagră pe spinare, care se încrucișează cu cea de pe membrele anterioare; cea mai răspândită) și cărbunăreasă (cu pieptul, gâtul, abdomenul și vârful cozii cenușii sau negru-cenușiu și picioarele negre). Există însă și varietăți intermediare, în multe cazuri fiind foarte greu de deosebit vulpea de anumite varietăți de câini.

Caracteristici generale Vulpea este mai mică decât câinele obișnuit și evident mai mică decât lupul. Are între 7 și 10 kg, rar mai mult. Corpul are sub 1 m lungime, iar coada stufoasă circa 30-40 cm. Corpul vulpii nu este mare, fiind destul de asemănător cu al câinelui, dar iese în evidență datorită cozii lungi și stufoase, care are vârful alb. Blana este roșcată. Vulpea mănâncă, probabil, cele mai multe mici mamifere: șoareci de câmp, popândăi, castori, lemingi, veverițe, iepuri etc. Detectează prada chiar și fără să o vadă (după miros sau după sunet), dar nu aleargă după ea, ci sare asupra sa, cu labele din față, ca pisicile. Majoritatea vulpilor ucid deseori mai mult decât pot mânca la o singură masă și îngroapă ce le prisosește, urmând a reveni altă dată la locul cu ―provizii‖. Puii se nasc în vizuini subterane, o singură dată pe an, din martie până în mai. De obicei, vin pe lume câte cinci frați, dar au fost studiate și cazuri extreme: un singur pui sau 12 - la o singură naștere! Puii de vulpe sunt orbi la naștere, ochii lor deschizându-se abia după a doua săptămână de viață. Părinții sunt foarte grijulii cu micuții: mama este mereu în preajma puilor pentru a îi apăra, iar tatăl pleacă la vânătoare pentru a asigura hrana întregii familii. Este vorba despre maturi, căci în prima lună puii se hrănesc doar cu laptele supt de la mama lor. Începând cu a doua lună, puii de vulpe sunt luați la vânătoare de către adulți, pentru a începe primele încercări pe cont propriu. Considerate în trecut ―devoratoare de găini‖, vulpile au fost vânate cu cruzime ani la rând. Un alt motiv pentru care oamenii nu le-au privit cu simpatie pe vulpi este faptul că acestea răspândesc - mai ales în mediul rural - câteva boli foarte grave, printre care și turbarea. Pot fi afectate în special mamiferele cu care vulpile intră în contact direct, dar boala poate fi transmisă și omului, fie direct prin mușcătură, fie prin intermediul păsărilor din ogradă.

Ariciul

Ariciul este un mamifer mic, nocturn, ce aparține ordinului insectivorelor. Ariciul este un mamifer mic ce aparține ordinului insectivorelor, având o lungime a corpului de până la 33 de cm. Greutatea variază de la 800-1200g, în dependență de specie. Ei au membre mici și puternice, membrele posterioare fiind puțin mai mari și musculoase ca cele anterioare. Membrele au câte 5 degete, unde primul și ultimul deget sunt mai mici în comparație cu celelalte degete și nu au gheare. Au niște ochi mici și o ureche externă slab dezvoltată. Au un bot mic și ascuțit, cu o acuitate olfactivă foarte dezvoltată. Partea dorsală și laterală a corpului este acoperită cu niște ace lungi și ascuțite, alcătuite din cheratină și având o lungime de 1020 de mm. Pe corpul unui arici pot fi până la 15.000 de astfel de ace. Se deosebesc, în Europa, după ariile de răspândire predominantă, în est Erinaceus concolor (cel întâlnit și în România), iar în vest Erinaceus europeus. Aricii se reproduc în sezonul cald, adică din mai până în august. Perioada de gestație durează 35-55 zile. De obicei se nasc 2-9 pui. Aricii pot fi găsiți în stepe, silvostepe, savane, păduri rare și, uneori, pe terenuri cultivate. Ei sunt prezenți în zonele temperate și calde din Europa, în Africa (în afară de Sahara) și în zonele temperate și calde ale Asiei (în afară de peninsula Indochina). În secolul al XIXleaîn Noua Zeelandă a fost introdus cu succes ariciul european. După University of Michigan Museum of Zoology [1] 

Regn Animalia 

Eumetazoa 

Bilateria 

Deuterostomia 

Philum Chordata 

Craniata 

Subphylum Vertebrata 

Superclass Gnathostomata 

Euteleostomi 

Class Sarcopterygii 

Tetrapoda 

Amniota 

Synapsida 

Class Mammalia 

Subclass Theria 

Infraclass Eutheria 

Order Erinaceomorpha

Veverita

Veverița este un mamifer rozător de talie mică, cu blană roșcată ori neagră pe spate și albă pe piept, cu coadă lungă și stufoasă. Până acum s-au identificat peste 300 de specii de veverițe. Cea mai cunoscută și numeroasă populație o reprezintă veverițele gri, care se întâlnesc pe aproape întreaga suprafață a emisferei nordice (Europa, nordul Asiei, Orientul Îndepărtat și Japonia). Familia Sciuridae (a veverițelor), aparține ordinului Rodentia și cuprinde rozătoare mici sau mijlocii. Această mare familie include veverița de copac, veverița terestră,marmota, veverița zburătoare, popândău și câinele de preerie (Cynomys). Veverițele sunt indigene în America, Eurasia și Africa și au fost introduse de om în Australia. Veverițele au apărut în Eocen, aproximativ 40 milioane ani în urmă. Veverițele sunt strâns legate dintre speciile existente cu castorul de munte și cu rozătoareleDormice. Cea mai răspândită specie, veverița gri, este de o lungime de 30-40 de centimetri(inclusiv coada). Cântărește aproximativ o jumătate de kilogram. Principala hrană a veveriței constă în: alune, nuci, semințe, sâmburi și fructe de pădure. Trăiește aproximativ 6 ani. Veverița roșcată (Sciurus vulgaris), are în jur de 20 - 25 de centimetri. Blana veveriței roșcate este în nuanțe de la cărămiziu la negru-roșcat, burta este albă și are o coada lungă. Această specie de veveriță se găsește și în România. Hrana principală este alcătuită din semințe și conuri de pin sau de brad. Veverița dungată (Tamias striatus), trăiește în America de Nord. Cea mai mică specie de veveriță cunoscută trăiește în sud-estul Nigeriei, în Camerun și Gabon. Are o lungime de aproximativ 7 centimetri. Ratufa (Ratufa indica), este cea mai mare specie de veveriță cunoscută. Corpul și coada împreună ajung până la 90 de centimetri. Aceste veverițe uriașe trăiesc în sud-estul Asiei și în câteva zone din Nepal. Veverițele nu trăiesc în grupuri, fiind animale singuratice. Numai în perioada împerecherii se apropie unul de altul. Puii de veveriță se nasc golași și orbi, având greutate între 30 și 50 de grame fiecare.

Tigrul

Tigrul (Panthera tigris) este o specie de mamifere răpitoare din familia felidelor, fiind una dintre cele patru specii ale genului Panthera, reprezentant al subfamiliei felinelor mari. Este cea mai mare felină și unul dintre cei mai mari răpitori tereștri (după ursul polar și cel brun). Dimensiunile unui tigru siberian la vârsta de 6 luni sunt comparabile cu cele ale unui leopard adult. Tigrilor le sunt caracteristice dungile de culoare închisă, amplasarea cărora variază de la un individ la altul. Corpul este adaptat pentru vânătoare, fiind dotat cu colți lungi și maxilare puternice, vedere nocturnă de șase ori mai bună decât a omului și musculatură dezvoltată, fiind capabil să sară la o înălțime de până la doi metri cu 50 kg de carne în dinți. Tigrii se hrănesc îndeosebi cu copitate, dar pot vâna și maimuțe, păsări, pești și chiar alte răpitoare, ca lupii, leoparzii și crocodilii. Au un comportament solitar și veghează în singurătate teritorii de până la 1.000 km²; acestea pot cuprinde diferite landșafturi: la sud păduri tropicale și savane, iar la nord semideșerturi și taiga. Sunt recunoscute 9 subspecii ale tigrului (toate pe teritoriul Asiei), dintre care către începutul secolului al XXI-lea s-au păstrat doar șase — în total 3.200 indivizi; cea mai numeroasă este a tigrului bengalez, a cărei populație alcătuiește aprox. 1.700 de specimene. Pe parcursul secolului al XX-lea, populația tigrilor a scăzut cu 93%, astfel încât către sfârșitul secolului, specia a fost inclusă în Lista roșie a IUCN și în documente similare ale unor țări. În prezent, vânătoarea sau capturarea tigrilor este interzisă în toată lumea. Tigrul reprezintă un simbol al puterii și monarhiei în cultura asiatică. Unele zeități indiene sunt ilustrate călare pe tigri, demonstrându-și astfel superioritatea. Tigrul este unul dintre cele 12 simboluri de animale din calendarul chinezesc. Rolul său în cultura mondială este reflectat în recunoașterea sa ca simbol național al Malaeziei,Indiei, Bangladeshului și Republicii Coreea și ca cel mai iubit animal de pe Pământ, în urma unui sondaj realizat de Animal Planet. Tigrul este o specie asiatică.[107] Arealul său istoric (în prezent fragmentat în populații separate, în unele cazuri foarte îndepărtate unele de altele) se întinde pe teritoriul Extremului Orient rusesc, Iranului, Afganistanului, Chinei, Indiei și a țărilor Asiei de sud-est, [84] inclusivinsulele Sonde. Arealul de viețuire se pare că s-a format în nordul Chinei acum cel puțin 2 milioane de ani în urmă,[108] la începutul pleistocenului. Acum cca. 10 mii de ani tigrii au trecut Himalaya, populând, într-un sfârșit, tot teritoriul Indiei, peninsula Malacca, insulele Sumatra,Java și Bali. Peste câteva secole, arealul tigrilor a căpătat următoarele limite: 50° lat. N (Kazahstan), 50° long. E (nordul Iranului), 140° long. E (estuarul Amurului), 8° lat. S (insulele Sonde). Până în prezent, pe o mare parte a acestui teritoriu tigrii au fost exterminați; cele mai mari populații rămase viețuiesc în India și Indochina. Numai în perioada anilor 1995–2005 arealul tigrului s-a micșorat cu 40%, astfel încât în prezent el nu populează decât 7% din arealul inițial.[107][109] Tigrii populează regiuni cu landșafturi foarte diferite: păduri tropicale umede, mangrove, desișuri de bambus, savane, semideșerturi, regiuni stâncoase sterpe și taiga.[110] Nu populează zone muntoase cu altitudinea de peste 3.000 m,[111] cu excepția munților dinBhutan, unde, la altitudinea de 4.000 m, conviețuiesc cu leoparzii zăpezilor.[107]

Leul

Leul (Panthera Leo) este un mamifer din familia Felidae. Leul mascul poate fi recunoscut ușor datorită coamei sale și poate cântări până la 250 kg. Femelele sunt mult mai mici, cântărind până la 150 kg. Leii trăiesc în jur de 20 ani. Leii sunt animale carnivore care trăiesc în grupuri de familii, consistând în femele înrudite, puii de ambele sexe, și un mascul neînrudit, care se împerechează cu femelele adulte. Familia:Leul își protejează familia în momentele în care este atacata. De aceea, leul se poate numi și un iubitor de familie. Femelele se ocupă cu vânatul, în timp ce masculii apără și mențin frontierele teritoriului. Masculii sunt dați afară din grup când ajung la maturitate. Cu toate că este cunoscut ca "regele junglei", leul este un animal care trăiește în câmpii deschise, și poate fi găsit prin toată Africa. Chiar și așa, este o specie în pericol, populații semnificative găsindu-se doar în parcuri naționale dinTanzania și Africa de Sud. Ultimul rămas al familiei leului asiatic (Panthera leo persica), care în vechime trăia din Grecia până în India, trăiește în Pădurea Gir din nord-vestul Indiei. Aproximativ 300 lei trăiesc într-un sanctuar din statul Gujarat. Leii au dispărut din Grecia, ultimul loc în care mai trăiau în Europa până în anul 100e.n., dar populații semnificative au rămas în nordul Africii până la începutul secolului XX. Dacă în anii 1950 existau 450.000 de lei, în anul 2011 mai erau cel mult 20.000.[1] Leii sunt un simbol care apare des în heraldica familiilor regale și a nobilimii. Apar până și în arta Chinei, deși nu au trăit niciodată acolo. Nici un alt animal nu a primit mai multă atenție în artă și literatură. În Biblie este amintit de 130 de ori. În artaepocii pietrei, în special în picturile rupestre, se întâlnesc frecvent desene reprezentând lei. Pisicile moderne au apărut pentru prima dată acum aproximativ 10,800,000 milioane de ani în urmă.Leii împreună cu jaguarii, leoparzii,tigrii,leoparzii de zăpadă și leopardul pătat s-au desprins de toate celelalte linii de pisici și astăzi fac parte din linia Panthera.[2] Acești regi ai junglei pot cântări între 250 și 550 de kilograme,în funcție de sex și vârstă pot trăi până la 14 ani în sălbăticie și peste 20 de ani în captivitate.Ei devin capabili de vânătoare de la vârsta de doi ani și sunt pe deplin cultivați după 5 sau 6 ani.Leii de sex m masculin se disting prin coama lor impresionantă,care semnifică masculinitatea lor și reflectă sănătatea lor.

Cerbul

Cerbul (Cervus elaphus L., familia Cervidae) este un mamifer ierbivor din categoriarumegătoare, paricopitate (Artiodactyla). Familia Cervidae cuprinde circa 45 de specii, din care se mai pot aminti căprioara, renul și elanul. Caracteristice pentru cerb sunt coarnele ramificate care, de obicei, cresc numai la masculi și culoarea brun-roșcată, cu un accentuat dimorfism sexual. Cerbii masculi sunt mai mari decât ciutele (femelele) și, spre deosebire de acestea, prezintă coarne caduce. Ca ordin de mărime, masculii au greutăți cuprinse între 180-300 kg, iar ciutele între 80-150 kg. Masculii pierd coarnele la începutul fiecărei luni martie, fenomen care se întinde, în funcție de vârsta și vigurozitatea fiecăruia dintre cerbi, chiar până în luna mai. La viței, atunci când împlinesc vârsta de 1 an, în luna mai, începe creșterea primului rând de coarne, creștere care se termină în septembrie. Aceste coarne sunt, de regulă, sulițe lungi de 20-30 cm, fără rozete. Longevitatea cerbului este apreciată în libertate la circa 18-20 ani, însă în natură cerbii ajung rar la această vârstă. La vârsta de 12-14 ani cerbii ajung la maturitate. Vârsta exemplarelor vii se apreciază în funcție de aspectul exterior și trofeu, iar cea a animalelor împușcate după uzura danturii. În perioada împerecherii masculul mugește, bocănește sau boncăluiește. Speriat, are un brahnit nazal, ca de altfel și femela. Cerbii au mirosul dezvoltat, auzul bun și văzul suficient de bun. Cerbul se adăpostește în zonele cu păduri întinse, care cuprind porțiuni de poieni sau luminișuri cu izvoare, care le oferă liniște și posedă surse de hrană. Este întâlnit și la câmpie, destul de des, acoperind, cel puțin teoretic, întreg arealul dintre zona alpină și malul mării. Hrana este deficitară pentru cerb în perioada iernii, ca de altfel pentru toate cervidele. Iarna hrana cerbului se compune din lujeri (tulpină sau porțiune de tulpină subțire la plantele erbacee și ramură tânără de 1-2 ani la plantele lemnoase), muguri și uneori scoarță de copac, frunze verzi rămase sub zăpadă, diferite frunze și ierburi uscate, precum și plante verzi din terenurile cultivate agricol. Ghinda și jirul constituie hrana de bază. Acceptă și reacționează bine la hrana administrată complementar de om: fân, frunzare (frunze uscate servind ca așternut sau nutreț pentru vite), suculente (nutrețuri provenite din plante cu tuberculi și din rădăcinoase) și concentrate. Lupul este dușmanul natural cel mai de temut al cerbului. Pagube mai reduse fac și râsul și ursul. Mai nou, câinii hoinari sălbăticiți tind să înlocuiască lupul, mai ales în prădarea vițeilor. Cerbul este sociabil de toamna până primăvara, perioadă în care masculii se grupează pe cârduri conduse de un cerb tânăr, iar femelele în cârduri separate de ciute, conduse de ciuta cea mai în vârstă. Doar cerbii foarte bătrâni sau foarte puternici trăiesc solitari. Împerecherea începe în luna septembrie, mai întâi în zonele de șes, apoi și la munte, terminându-se cu a doua jumătate a lunii octombrie. Între cerbii masculi se duc lupte aprige, pentru supremația cârdurilor de ciute. Este de reținut că în această perioadă, cerbii elimină un miros specific, ușor de perceput chiar și de către om. Ciutele fată, de regulă, câte 1-2 viței, foarte rar 3, care își pot urma mama la 1-2 ore după naștere.

Elefantul

Elefantul (Elephantidae) (greaca veche: ἐλέυαντ- [eléfant-]ἐλέυᾱς [eléfās]) face parte din familia Proboscidea (animale cu trompă). Fac parte din categoria celor mai mari animale patrupede terestre, care la naștere cântăresc 100 kg. Perioada de gestație durează 20 - 22 de luni. Cel mai în vârstă animal în captivitate a avut 86 de ani și a trăit în Taipei, Taiwan. Greutatea medie a unui elefant este de 2-5 tone, atingând o înălțime de 4 m. Recordul l-a atins un mascul din Damaraland, Namibia (1978) care a avut 4,21 m înălțime și o lungime de 10,39 m. Acest mamifer uriaș a fost și este vânat de către braconieri pentru coarnele lor de fildeș foarte valoroase. Toate speciile de elefanți sunt pe cale de dispariție. Elefantul este singurul mamifer care nu poate sări și este animalul cu cea mai groasă piele de pe Terra.     

  

Prezența unei trompe mari și flexibile, ca extensie a nasului și a buzei superioare Dimensiuni uriașe ( până la 4 m înălțime și masa de 5 t) O piele dură, groasă, neacoperită cu păr, cu riduri Ureche externă mare și subțire Are 2 colți din fildeș Elefantul poate consuma chiar și 225 kg de iarbă într-o singură zi și poate bea până la 136 litri de apă la o singură adăpare. Cel mai mare colț de fildeș despre care s-a relatat vreodată a avut 3,1 m lungime și 105 kg. Puii de elefant cântăresc mai mult de 100 kg și, la naștere, nu au fildeși. Aceștia le apar pe la vârsta de doi ani și cresc toată viața, atât la masculi, cât și la femele.

Gorila

Gorilele (lat. Gorilla) sunt mamifere extante în pădurile tropicale ale Africii Centrale. Împart cu oamenii 98-99% din ADN și sunt verii noștri cei mai apropiați după bonoboși cimpanzei. În prezent sunt cele mai mari primate. Trăiesc în păduri tropicale și sunt în general erbivore. Trăiesc la diverse altitudini, gorilele de munte (Gorilla beringei beringei) trăind în Riftul Albertin între 2225 și 4267 m. Gorilele orientale (Gorilla gorilla) trăiesc în păduri dese și mlaștini chiar până la nivelul mării. Fizicianul și misionarul american Thomas Staughton Savage și naturalistul Jeffries Wyman au descris pentru prima dată gorila vestică în 1847 de la specimene obținute în Liberia. Numele provine din grecescul „Γόριλλαι‖ (Gorillai), un „trib de femei păroase‖ descrise de Hanno , un navigator din Cartagina și posibil vizitator (în jurul anului 480 î.Hr.) al zonei care va deveni Sierra Leone.



Gorila 

Gorilla gorilla



Gorilla gorilla gorilla



Gorilla gorilla diehli[2] 

Gorilla beringei[3]



Gorilla beringei graueri



Gorilla beringei beringei

Gorilele se deplasează susținându-și greutatea în pumni, deși acestea adoptă o poziție bipedă pe distanțe scurte când cară mâncare sau în poziții defensive. Masculii ajung la 165–175 centimetri, și cântăresc 140–200 kg iar femelele ajung la 147 centimetri și 100 kg. Gorilele au o caracteristică facială numităprognatism mandibular, respectiv mandibula iese în afară mai mult decât maxilarul. Gorilla beringei este mai întunecată decâtGorilla gorilla, Gorilla beringei beringei fiind cea mai întunecată dintre toate, cu cea mai deasă blană. Gorilla gorilla are blană maro sau gri, cu o tentă roșcată pe frunte. Conform unor studii genetice, rezultă că acum 10 milioane de ani, gorilele s-au desprins din trunchiul comun care cuprindea strămoșiicimpenzeilor și ai oamenilor, iar acum 4 milioane de ani, cimpanzeii și oamenii s-au despărțit și ei, fiecare dintre cele două specii pornind o cale evolutivă proprie.

Camila

Cămila (din arabă Djemal sau ebraică Gamal) este un mamifer erbivor rumegător din Africa de Nord și din Asia, de talie mare, cu o cocoașă de grăsime pe spate (cămila dromader-Camelus dromaderies-) sau cu două cocoașe (cămila bactriană-Camelus bactrianus-), folosit la transport în regiunile de deșert. Cămila bactriană sălbatică (C. bactrianus ferus) are caracteristici mai apropiate de speciile fosile, de exemplu C. alutensis (descoperită pe valea Oltului de Grigoriu Ștefănescu), decât de forma domestică. Cămila aparține de familia Camelidae, familie de care mai aparțin și rumegătoarele din America(guanako, lama, alpaca și vicunia). Asemănarea dunelor din deșert cu valurile mării ca și mersul legănat al cămilelor a făcut ca ea să fie denumită „Corabia deșertului‖. Cămila se deosebește de rudele ei din Lumea Nouă prin talia corpului mai mare (înălțimea la greabăn între 225 - 345 cm și greutatea între 300 - 700 kg), și prin faptul că are una sau două cocoașe. Cămilele au coada relativ scurtă (35 - 55 cm), culoarea blănii are nuanțe de la brun întunecat până la un cenușiu roșcat de culoarea nisipului. Pe când dromaderul are părul scurt ,cămila bactriană are blana cu peri foarte lungi mai ales în lunile de iarnă. Picioarele cămilelor în raport cu dimensiunea corpului sunt lungi, ele calcă pe două degete, care nu sunt acoperite de copită ci numai de o unghie îndoită care protejează degetele de la picioare care pe talpă au un sistem de suspensie alcătuit dintr-un țesut conjunctiv moale. Animalele au gâtul și capul lung, buza superioară despicată și ochii au gene protectoare lungi. Orificiile nărilor se pot închide, iar stomacul cămilelor este ca și la celelalte rumegătoare compartimentat în prestomace. Cămila este adaptată la viața de deșert când trebuie să parcurgă fără hrană sau apă distanțe mari. Pentru aceasta cămila poate să acumuleze ca rezervă o cantitate mare de hrană și apă. In cocoașă ea poate să acumuleze hrană sub formă de grăsime, cu care poate să reziste fără a se hrăni timp de 30 de zile. Rezerva de apă a unei cămile acumulată în stomac atinge o cantitate între 100 și 150 litri, cantitate suficientă pentru 2 săptămâni. Cămila poate bea în 10 minute o cantitate de 100 de litri de apă. Se spune că îngrijitorul de cămile obligă animalul să bea o cantitate mare de apă înainte de plecare. Dar teoria că o rezervă de apă ar fi cocoașa unde lipidele se transformă în apă prin procesele de oxidare din organism este falsă: din 28 g lipide rezultă -> o energie de 1000 kJ ->28 g glucoză -> 35 g apă Acest proces are loc în fiecare organism animal, ea n-ar putea asigura cantitatea de apă necesară cămilei. Sub forma domestică ambele specii de cămile sunt răspândite pe un areal întins în Africa și Asia, dromaderul fiind răspândit în Africa de Nord, Arabia, iar cămila bactriană în regiunile din Asia Centrală (Manciuria, Asia Mică). Numărul populației de cămile este apreciată la cca. 19 milioane, din care 14,5 milioane trăiesc în Africa (numai în Somalia trăiesc 7 milioane și în Sudan 3 milioane de cămile). În iunie 2011, numărul de cămile sălbatice din Australia era de 1,2 milioane de capete și creștea de două ori la fiecare șapte ani[1]. Cămilele au fost aduse de către britanici în Australia din India la jumătatea secolului 19 pentru transportul mărfurilor în deșert[1]. În secolul 20, cămilele și-au pierdut rolul în transporturi și au fost lăsate în libertate.

Cucul

Cucul (Cuculus canorus) este o pasăre migratoare care face parte din ordinulCuculiformes, familia Cuculidae. Poate fi întâlnită în Africa de Nord și Eurasia — din Portugalia până în Irlanda, iar spre est până în Japonia și Kamceatka. Caracteristicile acestor păsări sunt culoarea cenușie și cântecul lor prin care masculul marchează teritoriul și care se poate asemăna cu denumirea dată păsării. Are mărimea unui porumbel suplu (30–35 cm). Pasărea nu clocește, ci femela depune ouăle în cuiburi străine care sunt de regulă ale unor păsări cântătoare mai mici. La mascul, capul și partea superioară a corpului sunt de culoare cenușie, iar partea inferioară a corpului are o nuanță cenușie albăstruie. Coada este lungă pestriță și penele foarte grele. Cucul este o pasăre migratoare, iernează în Africa tropicală și în sudul Asiei. Habitatul cucului este foarte larg. El poate fi găsit în pădurile de foioase, crângurile de pe malul apelor curgătoare, coasta mărilor sau la marginea orașelor. Mai trăiește și în regiunile cusmârcuri sau de stepă, unde trăiesc și păsările care îi cresc puii. Cucul a fost întâlnit de exemplu în Elveția la o înălțime de 2.400 de m, iar în India la altitudinea de 5.250 m deasupran.m. Pasărea este răspândită mai ales în emisfera nordică, dar iernează în regiunile de savanădin sudul Africii și Asia sudică, cu temperaturi variate intre 15-19 grade.

Cotofana

Coțofana (Pica pica) este o specie de păsări din familia Corvidae. Este răspândită în Eurasia, Africa de Nord și America de Nord. Locul unde poate fi întâlnită cel mai frecvent este Europa. Din cauza penajului său caracteristic, alb cu negru, este ușor recunoscută chiar de cei care nu sunt foarte buni cunoscători de păsări. În mitologia germană, coțofana era solul zeilor, sau era considerată zeița morții „Hel‖, iar în alte culturi europene fiind considerată pasărea care este solul ce aduce nenoroc. Din cauza faptului că fură mai ales lucrurile care lucesc era temută, fiind considerată în evul mediu pasăreavrăjitoarelor sau a celor certați cu legea. În Asia, în contrast cu Europa, era considerată aducătoare de noroc și amerindienii o considerau un duh, prieten al oamenilor. Culorile de bază ale penajului sunt alb cu negru, dar predomină culoarea neagră albăstruie cu luciu metalic, fiind albe numai o parte a aripilor, flancurilor și abdomenului. Nu prezintă un dimorfism sexual, masculii neputând fi distinși de femele, dar ei sunt cu câteva sute de grame mai grei decât femelele. Coțofana poate atinge o lungime a corpului de 51 cm și o lățime cu aripile deschise de 90 cm. Pasărea face parte din categoria bunelor zburătoare, zburând în formă de bolte, dar pe sol se deplasează mai mult prin sărituri. Glasul pătrunzător al coțofanei este inconfundabil, prin el pasărea dând alarma, amenințând rivalii sau atrăgând femela în timpul perioadei de împerechere. Coțofana se poate întâlni în regiunile de șes, ca și în zonele de munte până la altitudini de 2.500 m. Subspeciile P. p. asirensis , P. p. bottanensis, P. p. hemileucoptera fac exepție de la această regulă, astfel P. p. bottanensis poate trăii la altitudinea de 4.000 m deasupra n.m. ajungând în căutare de hrană până la înălțimi de 5500 m. Păsările din această specie pot trăi în locuri diferite, de exemplu pășuni, tufișuri, pâlcuri de copaci sau la liziera pădurilor. De asemenea preferă apropierea apelor; pot trăi și în regiuni desmârcuri sau în stufăriș, mai rar în păduri. Preferă locurile deschise luminoase, ca parcuri, grădini sau terenuri agricole. Coțofana se hrănește și cu hrană vegetală, dar mai ales animală, hrana constând din insecte, larve, viermi, păianjeni, melci, ectoparaziții de pe vaci și oi. Pasărea consumă cadavre de vertebrate, mamifere mici, șoareci, amfibii, șopârle, și pui de pasăre sau fură ouăle din cuiburi. Hrana vegetală este compusă din fructe, semințe sau ciuperci. Mai ales toamna depozitează hrana în locuri ascunse, de obicei în pământ. Păsările încep să fie active înainte de răsăritul soarelui, și încetează activitatea înainte de apusul soarelui. Ele trăiesc în timpul reproducției în perechi, iar în afara perioadei de împerecheri trăiesc în grupuri. Iarna aceste grupuri pot alcătui stoluri cu până la câteva sute de păsări.

Gasca

Gâștele (Anserinae) sunt păsări migratoare, acvatice care fac parte din familiaAnatidae. Gâsca este răspândită mai ales în Europa Centrală unde este reprezentată de „gâsca cenușie‖ (Anser anser) din care provine „gâsca domestică‖. Intre timp a apărut în Europa „gâsca canadiană‖ (Branta canadensis) care acum cuibărește aici ca și lebăda (Cygnus olor). In Asia de Est a fost domesticită specia „Anser cygnoides‖ din care va provine specia de gâște domestice „Anser cygnoides f. domestica‖. După afirmația oamenilor de știință locul de baștină inițial al gâștei este regiunea arctică, unde de fapt este locul de cuibărire a celor mai multe specii de gâște sălbatice, iarna migrează în regiunile cu climă temperată sau tropicală. In comparație cu rațele unde este există un dimorfism sexual evident, la gâște masculul se poate deosebi numai prin mărime de femelă care este mai mică. Gâștele sunt păsări monogame ca și lebedele, și masculul ajută femela la constructia cuibului.

Cocosul

Cocosul este o pasăre domestică; sub formă sălbatică mai trăiește în prezent în Asia de Sud Est, India , Indonezia si Europa. Face parte din familia fazanului(Phasianidae), specia Gallus gallus. Este crescută pentru carne și ouă. Masculul găinii se numește cocoș. El este mai mare decât femela, are un cioc ascuțit, penajul multicolor, o creastă roșie și pinteni puternici la picioare. Conform lui Dionisie Linția, renumitul ornitolog bănățean, ar exista următoarele tipuri de găini:

[1]



tipul european, cu capul neted și cu creastă mare sau mică, cu un smoc de pene posterioare;



tipul cochinchina, originară din China, de talie înaltă, cu pieptul lat și spatele larg, picioare lungi, coada scurtă și coaja oului cafenie-gălbuie;



tipul malaiez, cu corpul zvelt, gâtul și picioarele lungi și golașe, cap puternic și cresta scurtă și groasă;



tipul bantam, de talie mică;



tipul cuprinzând: 

găinile golașe cu gâtul fără pene (bune outoare) și



găinile cu penaj mătăsos (bune clocitoare).

Rase ușoare producătoare de ouă 

Leghorn

Rase grele pentru carne 

Brahma

Rase mixte de carne si ouă



Sussex



Wyandotte



Australorp



Amrock



Cochinchina



Combatanta engleză



Gât Golaș de Transilvania



Combatanta indiană



Langshahn



Combatanta de malaezia



Newhampshire

Rase de ornament



Orlov



Orpington



Găina de porțelan



Plymouth



Phoenix



Rasa Hamburg



Barac pitic



Rasa italiană



Cochin pitic



Rhode-island



Rasa japoneză



Moțata Olandeză

Rase luptătoare

Risul

Râșii sau lincșii sunt un grup al celor patru specii de feline sălbătice de mărime medie. Toate sunt considerate ca facând parte din genul Lynx, dar unele autorități le clasifică să facă parte din genul Felis[1], căruia îi aparține pisica sălbatică și pisica de casă. Caracalul; numit uneori râsul african sau râsul persian, este considerat ca facând parte din genul Felis[2]. Din toate patru speciile de lincși, doar râsul iberic (L. pardinus) a fost evaluat la lista roșie a IUCN că specia amenințată critic[3]. Celelalte, în ciuda faptului că au fost vânate în mod necontrolat în secolele XIX și XX rămân să fie în afara oricărui pericol de dispariție la nivelul mondial, fiind totuși amenințate în unele țări Cuvântul râs își are origine slavă[7], cuvinte înrudite se pot găsi spre exemplu în cehă(rys[8]), poloneză (ryś[9]) și rusă (рысь / rysi[10]). Dicționarul Etimologic Român, opunându-se părerii populare, nu prezintă nicio legătură între acest cuvânt și verbul a râde[7]. Pe cealaltă parte, cuvântul linx este un împrumut mai recent din franceză, care mai are origine în limba latină și este derivat de denumirea științifică lynx. Râșii au măsura asemanătoare cu cea a câinelui. Au între 70 și 150 cm lungime, cu coadă relativ scurtă — de 5-25 cm. Vârful cozii la toate speciile este de obicei negru, iar în vârful urechilor sunt smocurile de peri negri, ceea ce deosebește lincșii de alte felide. Culoarea perilor este diversificată și depinzând de specia și condițiile climatice, variază între castaniu și bej sau chiar alb. De asemenea, toți râșii au perii albi la piept, pântece și partea interioară a gambelor. Greutățile maxime raportate se găsesc între 50 kg și 58 kg, dar în mod normal reprezentanții niciunei specii nu depășesc greutatea de 30 kg. Ca toate altele felide, râșii au gheare ascuțite și retractile care ajung lungimea de 4-6 cm. Lincșii trăiesc aproxmiativ 20 ani. Cele mai mari sunt lincșii carpatini, având 80-150 cm lungime și o greutate de 18-30 kg [17]. Urmează cei iberici, cu 85-120 cm și 13-25 kg[18] și ambele specii americane care au aceleași valori de lungime (70-120 cm) și de greutate (9-15 kg)[19]. Râșii mici sunt uneori confundați cu pisicile sălbatice în ciuda faptului că acestea sunt genuri separate. Toate speciile râșilor se împerechează în timpul primăverii timpurii, în martie și aprilie. Fiindcă sunt animale solitare, împerecherea nu are loc la fiecare an[15]. Ciclul estral la femelele durează 10-15 zile, iar sarcina — 65-90 de zile, depinzând de specia[3][4][5][6], după care se nasc 2-4 pui, orbi pentru două săptămâni[8]. Alăptarea durează relativ mult, până la șase luni. Puii se despart de mama când au doi ani de vârstă, cu scopul de a se pregăti pentru prima împerechere[21]. Este foarte dificil de observat obiceiuri de împerechere ale lincșilor din diverse cauze, mai ales raritatea animalelor, efectul vânătorilor intensive, ori marelor areale unde ele trăiesc

Soarecele

Șoarecii sunt animale rozătoare (Rodentia) din familia Muridae, din care fac parte ca. 37 de specii din care unele trăiesc în pădure iar altele ca șoarecele de casă trăiesc în apropierea omului. Șoarecii sunt animale de talie mică ( 4,5 - 12,5 cm) la care coada are aceeași lungime ca și corpul. Animalele ating o greutate de 30 grame, cazuri excepție fiind 60 de grame. Șoarecii au culoarea cenușie brună, pe partea inferioară a corpului sunt de culoare albă, coada este acoperită cu perișori fini. Specii de șoareci în captivitate pot fi de culoare albă. Animalele au trăit probabil ințial în Africa, Europa de Sud ca și regiunile tropicale și subtropicale din Asia. Șoarecele de casă se presupune că provine din India și s-a răspândit în lume prin comerțul cu mărfuri, adaptându-se la obiceiurile diferitelor popoare. Este un animal prolific, lucru explicat prin numărul mare de dușmani pe care îi au rozătoarele. Subfamilia Mus

Subfamilia Nannomys

Mus musculus, (Șoarecele de casă) trăiește aproape peste tot  Mus caroli, Asia de Sud-Est  Mus cervicolor, Asia de Sud-Est  Mus cookii, Asia de Sud-Est  Mus booduga, Asia de Sud  Mus terricolor, Asia de Sud  Mus spretus, regiunea mediterană de vest  Mus macedonicus, Balcani și Asia de Sud Vest  Mus spicilegus, Balcanii din nord  Mus cypriacus, Cipru Subfamilia Pyromys





          



Mus platythrix, India  Mus saxicola, Asia de Sud  Mus phillipsi, India  Mus shortridgei, Asia de Sud-Est  Mus fernandoni, Sri Lanka Subfamilia Coelomys     

Mus platythrix, India Mus saxicola, Asia de Sud Mus phillipsi, India Mus shortridgei, Asia de Sud-Est Mus fernandoni, Sri Lanka

      

Mus callewaerti, Congo, Angola Mus setulosus, Africa de Vest, Africa Centrală Mus triton, Africa Centrală, Africa de Est Mus bufo, Africa de Est Mus tenellus, Africa de Est Mus haussa, Tunisia Mus mattheyi, Ghana Mus indutus, regiunea din sudul Africii Mus setzeri, Namibia, Botswana, Zambia Mus musculoides, Africa Sudică, Sahara Mus minutoides, Africa Sudică Mus orangiae, Africa Sudică Mus mahomet, Africa de Est Mus sorella, Africa de Est, Africa Centrală Mus kasaicus, Congo Mus neavei, Africa de Est Mus oubanguii, Republica Centrafricană Mus goundae, Republica Centrafricană Mus baoulei, Coasta de Fildeș, Guinea

Fringillidae

Fringillidae este numele unei grupe de păsări cântătoare din care fac parte cinteza,scatiul, sticletele și multe alte specii de păsări. Familia Fringillidae cuprinde ca. 40 de genuri din care 4 au dispărut, respectiv 200 de specii din care 14 au dispărut. Arealul de răspândire al păsărilor din această grupă sunt pădurile de foioase și conifere, luminișuri, parcuri, grădini, zone cultivate, savane, tundră regiuni situate la toate latitudinile globului, păsările lipsind numai în regiunea arctică. Ele fiind prezente pe toate continentele, și chiar pe insule numeroase din mările și oceanele lumii. Cele mai multe specii ca. 70 se află în Asia, în Europa trăiesc ca. 20 de specii, iar în Africa 50 de specii. În cele două Americi trăiesc 60 de specii. Pe insulele Hawaii subfamilia Drepanidinae, care număra inițial 30 de specii s-a diversificat mult între timp. Unele specii, cum sunt Leucosticte, populează regiuni stâncoase sau de prerie, pe când Carduelis atrata, trăiește in Anzi la altitudinea de 4500 de m, sau Leucosticte brandti în Himalaya la altitudinea de 5400 m deasupra n.m. Hrana principală a păsărilor din grupa Fringillidae constă în principal din semințe, fructe și muguri de plante. Botgrosul poate să spargă și sâmburi de cireșe cu ciocul său puternic. Loxia care are ciocul la vârf încrucișat poate să scoată semințele din conurile de conifere. În perioada clocitului păsările vor hrăni puii și cu insecte, păianjeni, sau râme. Cele mai multe specii sunt păsări sedentare, iarna speciile nordice ca cele din Scandinavia, Asia de Nord până la Kamciatka migrează spre sud. În iarna anului 1946/1947 și 1951/1952 s-a semnalat o migrație a unor specii în Elveția, concentrându-se aici ca. 100 de milioane de păsări, se presupune că fenomenul de migrație se datorează hranei abundente de semințe din pădurile de fagi. Zborul păsărilor este în salturi (bolte). Păsările din această grupă trăiesc circa 1 - 2 ani, dar în cazuri rare s-a semnalat chiar și vârsta de 15 ani. Păsările din această grupă, în special femelele, contruiesc un cuib rotund din rămurele de arbori și tufișuri. Femela depune în cuib 3 - 5 ouă, care vor fi clocite circa două săptămâni. Puii vor fi hrăniți de ambii părinți. Sticleții (Carduelinae) hrănesc puii cu semințe și fructe din gușă, pe când cintezele (Fringillinae) aduc puilor insecte sau viermi, puii fiind hrăniți direct din cioc. Puii părăsesc cuibul la ca. 11-28 de zile, femela clocește în general de două pe an, în regiunile tropicale clocitul are loc de mai multe ori pe an.

Barza

Barza (Ciconia ciconia ) este o pasăre acvatică cu gâtul lung, care trăiește în regiunile calde ale lumii, pe langa mlaștini sau pe margine bălților. Se hrănește cubroaște, pești și mici pasări sau mamifere. În Europa, această mare pasăre migratoare este o specie foarte îndrăgită. Construiește cuibul pe acoperișuri, coșuri și pe turnurile bisericilor. Se alimentează în câmp și locuri deschise, unde există umiditate. Toamna, berzele europene zboară în stoluri spre sud, în Africa, și primăvara obișnuiesc să se întoarcă la același cuib abandonat cu șase luni în urmă. În general, folosesc un singur cuib mai mulți ani la rând. Berzele emit un sunet specific cu repetate lovituri de cioc, cu acest sunet berzele comunicând între ele. Capul este rotunjit, prevăzut cu un cioc lung, conic, drept, care se continuă cu un gât lung și mlădios. După culoarea penajului, există două specii de berze: albă și neagră. Barza se hrănește cu broaște, pești, insecte, viermi.



Trăiesc pe malurile apelor și în regiuni mlăștinoase



De la picioarele înalte, subțiri și lipsite cu pene, provine denumirea de picioroange; degetele sunt unite numai la bază printr-o membrană interdigitală.

Randunica

Rândunicile sunt păsări mici, cu spate şi aripi negre, cu reflexe albăstrui, guşă ruginie şi abdomen alb. În zbor par în totalitate neagre, dar pot fi recunoscute cu uşurinţă datorită cozii bifurcate (în formă de furculiţă) şi lungi. Rândunicile ciripesc şi sporovăiesc între ele când stau pe fire sau pe acoperişuri - te pot chiar trezi! Ele zoară spre nord, ajungând în Europa, unde îşi construiesc cuiburi, depun ouă şi îşi cresc puii. Pot fi observate din martie şi până în septembrie. Rândunicile îşi construiesc cuiburile din biluţe modelate din salivă şi lut. Cum poţi diferenţia o rândunică de o drepnea neagră? Deşi asemănătoare, rândunica este semnificativ mai mică decât drepneaua. Aripile drepnelei sunt mai lungi şi mai înguste, având formă de coasă. Rândunica are aripi mai "flexibile", pe care şi le împătureşte vizibil. Coada rândunicii este mult mai lungă şi vizibil bifurcată. De obicei, poţi observa rândunici la ţară şi drepnele în oraşe. Cum poţi diferenţia păsările tinere de cele adulte? Rândunicile tinere sunt puţin mai mici şi au cozile mai scurte decât părinţii lor. Dacă treci pe lângă o fermă, probabil poţi găsi un cuib într-o clădire mai veche sub o bârnă, sau sub streaşina clădirilor. Dacă nu faci gălăgie, poţi observa o părticică din viaţa de familie a rândunicilor - în cuibpoţi vedea câţiva pui pecare părinţii îi hrănesc cu insecte. Cu ce se hrănesc? În general prind isecte în zbor, mai rar de pe sol sau de pe supafaţa apei. Cuibul rândunicilor Cuibul este în general ascuns într-o clădire, sub un pod sau sub o streaşină. În general are forma unui sfert de sferă (bilă). este construit din noroi sau lut amestecat cu salivă, fire de iarbă sau paie. Este lipit de un perete, de o grindă sau de o cornişă. Este întotdeauna deschis la vârf. Iernare Rândunicile din Europa îşi petrec iarna în Africa de vest, din zona ecuatorială şi până la extremitatea sudică a continentului. Populaţia de rândunici din Europa Rândunicile sunt păsări comune, având o populaţie stabilă în Europa. Cu toate acestea, distrugerea mediului natural ar putea duce la dispariţia lor de pe continentul nostru. Rândunicile ajung în Europa la jumătatea lunii aprilie, după ce au parcurs un drum de 10000 km din cartierele lor de iernare, din Africa de Sud. Acest drum îl parcurg în aproape patru săptămâni, iar masculii ajung, de obicei, primii. Până la începutul lunii mai, majoritatea rândunicilor încep să cuibărească. La începutul lunii septembrie cele mai multe rândunici se pregătesc să migreze. Ele zboară agiate şi deseori se adună neliniştite pe firele electrice. Majoritatea încep să migreze în timpul lunii septembrie, primii care pleacă fiind puii mai mari. Putem, totuşi, vedea rândunici întârziate chiar şi în luna octombrie. Călătoria înapoi spre Africa durează aproximnativ şase săptămâni. Rândunicile din diferite părţi ale Europei zboară spre diferite destinaţii din Africa. Rândunicile migrează în timpul zilei, zburând destul de jos. Noaptea se odihnesc în stoluri uriaşe, în stufărişurile pe care le întâlnesc în drumul lor.

Porumbelul

Porumbelul (Columba livia) este o pasăre din familia Columbidae. Este pasărea cea mai larg răspândită în Europa. Porumbelul de casă (Columba livia f. domestica) este forma domesticită a acestei specii, formă întâlnită în apropierea așezărilor umane, la sat și în oraș. Există 15 subspecii. Corpul porumbelului are forma unei picaturi de apa, aerodinamică. Pe corp are pene, fulgi și puf produse de piele. Penele au rădăcina înfiptă in piele. Fulgii sunt mai scurți, au axa mai flexibilă și acoperă tot corpul. Capul este mic, rotund, mobil și are în partea anterioară ciocul format din maxilare alungite, fără dinți și acoperite cu materie cornoasă. Este o pasăre bună zburătoare. Zborul este înlesnit de oasele porumbelului cat, subțiri și pline cu aer, (ele se numesc oase pneumatice) cât și de musculatura foarte dezvoltată pentru o pasăre așa mică. Se hrănește cu semințe, pe care le apucă cu ciocul și le înghite și uneori cu produse din panificație (pâine) în așezările umane. În dieta lor poate să apăra și mici pietricele, nisip, cărbune, viermisori și plante. Sunt vânați și constituie hrana pentru câini domestici, pisici, păsări de dimensiuni medii și mari (ciori, uliu), rozătoare, șobolani. Respiră prin plămâni, care sunt în legătură cu 9 saci aerieni de la care pornesc ramificații care ajung la oase. Trăiesc în perechi. Ei construiesc cuibul cu materie fecala si crengute, cuib in care femelele depun ouă. Acestea sunt clocite de amândoi, timp de 18 zile pe rând. Din ouă ies puii golași, neputincioși, cu ochii închiși, care nu pot zbura. Sunt hrăniți cu un lichid alb, secretat de gușa porumbiței, până când se pot hrăni singuri cu grăunțe. Există diferite rase de porumbei : Voiajor, Cavaler, Coadă de Păun etc. Porumbeii domestici își au originea în porumbeii sălbatici. Simbolizează pacea interioară, armonia și împăcarea. El poate fi interpretat ca expresie a Sfântului Duh.

Cioara

Cioara de semănătură (Corvus frugilegus) este una dintre cele 4 specii europene de păsări care fac parte din punct de vedere taxonomic din genulCorvus, familia Corvidae. Varianta cea mai mare dintre C. frugilegus frugilegus are un cioc puternic cu penajul negru, fiind răspândite din Europa de Vest până în stepele din Asia, ținutul Altai. Cealaltă variantă (subspecie) C. frugilegus pastinator, este mai mică cu penajul întunecat cu nuanțe purpurii, ajunge în Asia spre est până la coasta Pacificului. Cioara de semănătură (45 cm) nu-și schimbă în timpul anului coloritul negru cu nuanțe roșcate al penajului, iar ca aspect nu se pot confunda cu alte specii. Are un cioc puțin încovoiat, ascuțit și puternic. Este o zburătoare bună, putând fi ușor recunoscută după croncănit, care își schimbă tonul după situațiile când pasărea este agresivă sau își salută perechea. Sunt păsări active ziua, putând fi văzute pe ogoare de la răsăritul soarelui până în amurg. Cuibul îl au în arbori și trăiesc în colonii mari, zburând în stoluri, pe ogoare. Ele pot fi sedentare sau păsări migratoare în funcție de temperaturile scăzute din regiunea unde trăiesc. Ciorile sunt monogame, cuibul fiind așezat pe copaci, sub poduri, tufișuri. Ponta maximă constă din 9 ouă cenușii verzui, clocite 16–19 zile de femelă, care e hrănită în acest timp de mascul. Puii stau în cuib până la vârsta de 1 lună, timp în care sunt hrăniți de ambii părinți. La vârsta de 1 an tineretul este apt pentru reproducție. Cioara de semănătură este o pasăre care trăiește în grupuri relativ mari, în regiunile de șes, de deal cu păduri, câmpuri și pe ogoare, putând fi destul de greu diferențiată de „cioara neagră‖ (Corvus corone). Ea este răspândită din vestIrlanda, Marea Britanie, Franța șiSpania de Nord- până în stepele din Altai. Nu trăiește în Elveția sau unele regiuni din Austria și Italia. Limita de răspândire spre nordul Europei este Danemarca,Suedia de Sud, și regiunea de sud-est a Mării Negre șiMării Caspice. În lunile de iarnă se retrage în sudulBalcanilorGrecia și Turcia. A fost introdusă cu succes de om în Noua Zeelandă unde în prezent este energic decimată. Ca și celelalte păsări din această familie, ciorile consumă hrană de natură vegetală și animală, de la viermi, melci, insecte, larve, mamifere mici, de exemplu rozătoare, sau ocazional păsărele sau ouăle acestora, cadavre, fructe, diferite semințe vegetale ca și cele de pe semănătură pe care le scot cu ciocul din pământ.

Vrabiuta

Sub numele de vrăbii se reunesc mai multe specii din familia Passeridae, ordinulPasseriformes. Ele sunt printre cele mai cunoscute și mai frecvente păsări antropofile din preajma locuințelor. Masculii au în general penajul mai colorat de un cafeniu pătat pe spate. În rest domină culoarea cenușie cu dungi mai închise, femelele fiind de o culoare cenușie striată. Vrăbiile sunt într-un număr mare în regiunile mai joase, ajungând să trăiască pe lângă așezări omenești și în regiuni muntoase. Sunt păsări sedentare. Păsările construiesc în arbori sau scorburi cuiburi sferice în care femela depune de trei ori pe an 4-5 ouă albe pătate. Ouăle sunt clocite timp de 14 zile de ambii părinți.  

în general, toate păsările din genul Passer (familia Passeridae); în particular, vrabia comună, europeană sau domestică, Passer domesticus speciile din genul Montifringilla (Passeridae), care se alpine(care au deasemenea și numele de Passer italiae)



speciile din familia Emberizidae sunt numite ocazional vrăbii. Între ele se găsesc: 

Calamospiza melanocorys de aripi albe.



Chondestes grammacus vrabie bufon.



Spizella atrogularis vrabia de barbă neagră.

cunosc

ca vrăbii





specii din genul Petronia, Ammodramus și Tiaris.



Padda oryzivora (familia Estrildidae), care se cunoaște și sub numele de vrabie de orez sau de Java; Passerina cyanea (Cardenalidae), numita si vrabie albastră; cele din genul Eremopteryx, numită și vrabie alondra

 

Ciocanitoarea

Picidele sau ciocănitorile (Picidae) sunt o familie de păsări din ordinulpiciforme (Piciformes), care cuprinde ciocănitoarea, ghionoaia, capîntortura. Conține 4 subfamilii (Jynginae, Nesoctitinae, Picinae, Picumninae), 30 de genuri și 232 specii. În avifauna României sunt întâlnite 10 specii de ciocănitori care sunt răspândite în diverse biotopuri, de la luncile și ținuturile împădurite ale zonelor joase până în pădurea pură de conifere a Carpaților. În România toate aceste specii sunt sedentare. Speciile întâlnite în România: 1. Ciocănitoarea verzuie sau Ghionoaie sură (Picus canus) 2. Ciocănitoarea verde sau Ghionoaie verde (Picus viridis) 3. Ciocănitoarea cu spatele alb (Dendrocopos leucotos) 4. Ciocănitoarea de grădină sau Ciocănitoarea pestriță de grădină (Dendrocopos syriacus) 5. Ciocănitoarea pestriță mijlocie sau Ciocănitoare de stejar (Dendrocopos medius) 6. Ciocănitoarea pestriță mică sau Ciocănitoare mică (Dendrocopos minor) 7. Ciocănitoarea pestriță mare (Dendrocopos major) 8. Ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius) 9. Ciocănitoarea cu trei degete sau Ciocănitoare de munte (Picoides tridactylus) 10. Capîntortură sau Capîntorsul (Jynx torquilla) Picidele sunt păsări de talie mică și mijlocie, cu o talie de la mai mare decât vrabia (ciocănitoarea pestriță mică), până la dimensiunile unei ciori (ciocănitoarea neagră). Degetele picioarelor sunt de tip zigodactil și sunt adaptate la cățăratul pe trunchiul arborilor, au unghii ascuțite, bine dezvoltate. Capul lor este relativ mare cu un cioc puternic, conic, ascuțit care are muchii în lungul său, reprezentând o un fel de daltă adaptată pentru cioplit lemnul arborilor în căutarea hranei sau pentru crearea unei scorburii de cuibărit. Au o limba cilindrică, foarte lungă, protractilă, care poate fi scoasă foarte mult, permițând scoaterea insectelor și a larvelor lor din galeriile săpate de acestea în lemnul arborilor. Penele cozii sunt etajate, foarte rigide și servesc la sprijinul corpului păsării atunci când se cațără sau când scobesc scoarța arborilor. Sunt slab zburătoare și au aripi rotunjite. Coloritul penajului este viu. Scot țipete puternice și produc, mai ales în perioada reproducerii, un tocănit puternic, prelungit, prin care masculii își delimitează teritoriul de cuibărit; acest tocănit se obține prin lovirea rapidă cu ciocul a ramurilor uscate, cu rezonanță. Sunt păsări monogame, cu un dimorfism sexual slab pronunțat. Cuibăresc în cavități pe care și le sapă în trunchiul arborilor. Puii sunt nidicoli. Hrana este formată din insecte, dar în afara perioadei de cuibărit consumă și fructe și miezul unor semințe pe care le sparg cu ciocul. Sunt foarte utile agriculturii și silviculturii, nimicind un mare număr de insecte dăunătoare.

Știuca

Știuca (Esox lucius) este un pește răpitor dulcicol sau salmastricol, din familia esocide (Esocidae), răspândit în apele stătătoare sau lin curgătoare, cu multă vegetație din zona temperată a Asiei, Europei și Americii de Nord. Are o lungime obișnuită de 30-40 cm; poate să atingă 2 m și o greutate obișnuită de 0,5-1 kg; poate să atingă 25-30 kg. Corpul este alungit, aproape cilindric, puțin comprimat lateral, și acoperit cu solzi mici. Capul este turtit dorso-ventral și prelungit într-un bot lat, turtit, asemănător ciocului unei rațe. Gura este largă și înarmată cu numeroși dinți puternici și ascuțiți, limba prevăzută și ea cu dinți. Înotătoarea dorsală deplasată spre coadă, deasupra înotătoarei anale, dând astfel corpului forma de săgeată. Înotătoarea caudală este bifurcată, cu lobii egali. Coloritul corpului variază după ape, de la cenușiu-verzui la galbenverzui pe spate, abdomenul alb-gălbui, laturile cu pete mari, cafenii, măslinii sau negricioase, care se unesc uneori, dând benzi transversale. Înotătoarele neperechi sunt gălbui-cenușii, cu pete brune sau negricioase, ce se unesc în dungi transversale. Înotătoarele perechi sunt roșcate. Știuca este un pește răpitor foarte lacom, "rechinul" apelor dulci, care atacă nu numai peștii ci și păsările și mamiferele acvatice și se ia la bătaie și cu vidra. Maturitatea sexuală o atinge la vârsta de 3-4 ani. Depune icre pe vegetație, în februarie-martie, când temperatura apei atinge 8—10°. Are valoare economică ridicată, atât peștele, cât și icrele. Carnea este destul de gustoasă, deși cam slabă și cu multe oase și se consumă sărată și sub formă de conserve (marinată în sos de roșii). Se poate reproduce și artificial. În România se găsește în toate râurile, jepșile, bălțile, iazurile, lacurile, de la Dunăre și până în zona mrenei.

Gourami

Gourami pot fi considerati pestii de acvariu perfecti. Colorati, activi, eleganti, potriviti din punct de vedere comportamental pentru viata in comunitate, usor de ingrijit, placuti la vedere si chiar usor de hranit, acest tip de pesti ar trebui sa fie pus pe primele locuri intre pestii de acvariu. Ce-i face pe acesti pesti, originari din helesteele cu apa dulce, paraiele si plantatiile de orez din Africa si Asia, atat de potriviti pentru viata in acvariu este adaptabilitatea lor la o mare varietate de conditii. Traiesc bine la temperaturi situate intre 20-30 grade Celsius, sunt foarte multumiti daca au o dieta compusa din fulgi pentru pesti si pot trai chiar in ape sarace in oxigen. Aceasta calitate se datoreaza unui organ special, labirintul, localizat in cap, chiar in spatele branhiilor. Este un labirint alcatuit din carne incretita care capteaza aerul, iar de acolo oxigenul poate fi absorbit, ajungand direct in sangele pestelui Gourami se ridica deseori la suprafata acvariului eliberand bule de aer sau inghitind aer. In timp ce pentru alti pesti acest comportament ar fi un semn ca exista o defectiune in ecosistemul bazinului, pentru Gourami este doar alta parte fascinanta a comportamentului lor. Pestii policromi Gourami e una dintre putinele specii de apa dulce care are colorit tot atat de frumos ca si pestii tropicali de apa sarata. Majoritatea par ca iradiaza de frumusete cand sunt luminati. Sunt de departe cei mai frumosi pesti din acvariu. In magazine poti gasi foarte multespecii. In permanenta apar noi hibrizi si se inventeaza alte nume pentru speciile consacrate. Totusi iata in linii mari cateva rase de Gourami. o Gourami Albastru De asemenea cunoscut sub numele de Trei Pete - a fost una dintre primele specii cunoscute. Are culoarea albastru cobalt stralucitor si poate atinge marimea de 12 centimetri. Un hibrid al lui Gourami Albastru este Gourami Auriu. Are culoarea mierii. o Gourami Opalin – colorat albastru-cenusiu culoarea perlei. o

Cei mai mici dintre Gourami sunt Gourami Pitici. Acestia nu cresc mai mult de 5 centimetri dar marimea lor este compensata de coloritul deosebit. Masculii au corpul albastru-argintiu punctat cu pete rosii. Femelele sunt albastru-argintiu. Acesti pesti, de origine din India de Nord si Bangladesh, pot sa fie pusi in pereche intrun acvariu. Toate speciile pitice sunt timide si prefera sa aiba vegetatie in acvariu. o Gourami Albastru-Neon sunt pesti care au o nuanta de albastru mai puternic decat Gourami Pitici standard. o Cei mai mici dintre Gourami Pitici sunt Gourami Flacara Rosie, ei au un corp de culoarea mierii cu umbre intunecate pe burta si inotatoarea dorsala albastra. Cresc numai pana la 4 centimetri lungime. o Gourami Piele-de-Sarpe sunt pesti argintii cu o dunga intunecata pe partea laterala a corpului de la cap pana la coada. o Gourami Pupaciosi cresc pana la 12 centimetri. Numele lor provine de la felul cum isi misca gura cand comunica cu alti pesti sau cand iau alge sau plante. o Gourami Pupacios Balon este un hibrid al lui Gourami Pupacios. o Poate unul dintre cei mai frumosi pesti din aceasta specie este Gourami Perlat. Are corpul de culoare argintie, patat cu puncte stralucitoare in nuante perlate. Inotatoarele au o forma de voal si au raze lungi filamentoase. Este un peste pasnic, care creste pana la 11,5 centimetri si este incredibil de frumos.

Crapul

Crapul este un peste omnivor, ce poate trai pana la 150 de ani. El se intalneste in apele dulci din Europa, America de Nord, Africa si Asia. Fiind un peste de talie mare, greutatea medie a unui adult ajunge la 11,5 Kg, exemplarele cele mai mari depasind 40 de Kg. Corpul este acoperit cu solzi mari, cicloizi, iar inotatoarele perechi, dorsala si anala, au radiile moi, exceptand primele 2-3 care au forma de spini. Pe maxilar are o pereche de mustati mai mici, iar spre coltul gurii o pereche de mustati mai mari. Primavara, cand apele incep sa se incalzeasca, crapul incepe sa misune in cautarea hranei, vara urmand a se retrage la apa adanca sau in cazul apelor curgatoare pe albia apei cautand ape mai oxigenate. Iarna, crapii se retrag in gropi cu fund malos si isi reduc activitatea si hranirea la limita supravietuirii. Crapul se hraneste scurmand fundul apei pana la o adancime de 20 de centimetri. Meniul de baza este format din larve, viermi, scoici, plante, dar exemplarele mari, mai degusta si pestisori sau raci. In mod normal, un crap consuma zilnic o cantitate de hrana egala cu dublul greutatii sale. Reproducerea are loc prin aprilie-mai. In acest timp, crapii se aduna in carduri mari, se apropie de maluri si isi depun icrele, lipindu-le de ierburi. O femela depune o cantitate de icre de pana la 23% din masa sa neta, icrele masurand 1,3-1,5 mm diametru. Perioada de depunere a icrelor este deosebit de grea pentru femelele crap. La depunerea icrelor, crapii masculi lovesc cu putere femela in abdomen ajutand la expulzarea icrelor. Nu intotdeauna icrele sunt expulzate in totalitate, o parte ramanand in abdomenul femelei pana anul viitor sau chiar mai mult. Durata incubatiei este de 4-6 zile la o temperatura de 20 grade C. Dupa ecloziune aceste larve stau imobile pe vegetatie. Exista mai multe specii de crap: 1. Crapul comun (crapul romanesc): se aseamana cu carasul si are corpul acoperit cu solzi. Spre deosebire de caras, el prezinta la baza gurii doua mustati tactile, iar spatele este curbat, intr-o masura mai mica sau mai mare. Culoarea este brun-argintie, cu nuante in functie de particularitatile mediului in care traieste. Primavara si toamna, prefera hrana de origine animala, spre deosebire de anotimpul verii cand se orienteaza catre hrana de natura vegetala. 2. Crapul oglinda: se caracterizeaza prin lipsa solzilor, exceptie facand zonele de contur si linia mediana pe care sunt dispuse randuri de solzi, rari si mari. Are culoarea brun-galbuie, cu nuante determinate de mediul in care traieste. Modul de hranire si comportamentul sunt similare cu cele ale crapului comun. 3. Crapul golas: este asemanator cu crapul oglinda, cu deosebirea ca se remarca absenta totala a solzilor de pe corpul acestora. Gura este orientata in jos, asemanatoare cu un sorb, si este prevazuta cu doua mustati. In cautarea larvelor, pot scurma malul de pe fundul lacului, pana la adancimi de 20 cm. Crapul golas creste in iazuri si helestee. 4. Amurul: are preferinte alimentare de natura predominant vegetala. Corpul sau este zvelt, acoperit cu solzi mari, de culoare gri-argintie, cu nuante inchise pe spate. Cand sunt capturati opun o mare rezistenta. 5. Fitofagul si novacul (crapi chinezesti): au dimensiuni mari, care se datoreaza hranirii fortate. Odata cu aspirarea apei, pestele aduna planctonul pe care il separa prin intermediul branhiilor, care prezinta o structura speciala. Novacul poate atinge dimensiuni uluitoare, depasind adesea 65 kg. Deosebirea dintre cele doua specii, este ca novacul are capul mai mare, branhii bine dezvoltate.

Carasul

Carasul (Carassius Auratus Gibelio) (plural: carași) este cel mai cunoscut și răspândit pește de apă dulce din România. El face parte din clasaActinopterygii, ordinul Cypriniformes, familia Cyprinidae. Carasul este originar din Asia de Nord, de unde s-a răspândit în toată China ca pește ornamental, iar mai apoi în întreaga lume. Dimensiunile obișnuite ale carasului sunt de 10-15 cm, iar greutatea lui poate varia de la 80-150 de grame, la 1,5-2 kg, în mod excepțional. 

Colorația solzilor lui depinde de apa în care trăiește. În apele mâloase solzii lui bat spre culoarea neagră, în apele bogate în vegetație bate spre verde, iar în cele limpezi culoarea carasului este auriu-maronie. Forma capului este asemănătoare cu cea a crapului, lipsindu-i însă mustățile, iar forma gurii este obtuză, cu buze subțiri.



Carasul poate trăi în ape foarte sărace în oxigen, între niște limite ale PH-ului, pe care puțini pești le suportă. Este un pește care rezistă și scos din apă, mai multe ore, mai ales dacă este învelit într-o cârpă udă, deoarece nu i se usucă solzii. Se hrănește cu larve, crustacee, vegetație, moluște, icre etc.



Reproducerea se realizează primăvara când apa atinge temperaturi de 8-10 grade. Depunerea icrelor durează până la sfârșitul verii. La această specie toate exemplarele peste 2-3 ani sunt femele, deoarece masculii, după această perioadă suferă de fenomenul numit ginogeneză, adică transformarea lor în femele.



Carasul poate fi pescuit în aproape toate stilurile, însă specialiștii recomandă pescuitul la plută. Momelile folosite la pescuitul carasului sunt râmele, preferabil de gunoi.

Guppy

Guppy este unul dintre cei mai comuni si frumosi pesti de acvariu. Specia este vivipara, adica femelele nu depun icre, ci nasc pui vii. Pesti vioi, mereu in cautarea hranei, Guppy vor face deliciul privitorilor. Ei prefera acvariile cu multe plante, bine luminate, care ofera adapost puilor si refugiu femelelor mereu asaltate de pretendenti. Trebuie sa existe si zone libere, in care pestii sa poata inota in voie. De evitat obiectele de decor cu deschideri adanci si inguste cum ar fi cochiliile de melci marini in care Guppy pot ramane blocati. Corpul lor este alungit, zvelt si usor comprimat lateral, de 2.5 cm la mascul si 5 cm la femela. Botul este ascutit cu gura mica si dispusa deasupra, adaptata hranirii la suprafata acvariului. Inotatoarele, in forma lor originala, erau scurte. Prin selectie si incrucisari repetate, de-a lungul mai multor decenii s-au obtinut numeroase varietati cu caracteristici aparte la masculi, legate de colorit si de forma inotatoarelor caudala si dorsala. Femela este de culoare cenusie cu mici puncte negre. Guppy se dezvolta bine in ape curate, la temperaturi cuprinse intre 20 si 23 grade Celsius, si nu sunt pretentiosi la mancare. Ei accepta o gama larga de hrana, de la puricii de balta uscati pana la viermii tubifex sau uscati. Li se pot da si purici de balta vii pe care ii urmaresc prin tot acvariul. Cea mai buna dieta pentru Guppy o reprezinta fulgii procurati din comert, supliniti de hrana vie, din timp in timp. Puilor li se pot da fulgi speciali sau maruntiti ori larve de Artemia Salina. O femela naste lunar 10-30 pui, care au o crestere rapida. Ea este pe cale sa nasca daca s-a inegrit in regiunea inotatoarelor ventrale si daca abdomenul i-a crescut in mod vizibil. In general, adultii isi mananca puii, de aceea este preferat ca, inaintea nasterii, femela sa fie mutata intr-un acvariu separat. Dupa nastere, ea va fi mutata din acvariul in care se afla puii, dupa 1-2 zile puii vor fi capabili sa se hraneasca si sa se fereasca singuri de pestii mai mari. In acvarii, Guppy pot fi crescuti alaturi de specii inrudite cum ar fi Molli, Xifo si in general orice specie de talie redusa. Pestii mai mari pot manca puii de Guppy sau chiar sa-i raneasca pe adulti, de aceea nu este bine sa fie introdusi laolalta. Nu se recomanda oferirea unei cantitati exaggerate de hrana pestilor Guppy deoarece, mai ales in cazul hranei vii, acestia manaca prea mult si pot muri.

Gandacul negru

Termenul de gândac de castravete este un nume comun dat membrilor genului degândaci Diabrotica și Acalymma, ambele făcând parte din familia Chrysomelidae. Numele subliniază tendința adulților acestor specii de a fi găsiți pe frunzele și florilecurcubitaceelor; printre aceste specii de curcubitacee se numără pepenele,castravetele și soiuri de dovlecel. Cei mai cunoscuți dăunător de plante din aceste familii sunt gândacul dungat și gândacul punctat, care se aseamănă cu o buburuză de culoare verde. Blattaria (sinonim Blattodea) sau gândacul de bucătărie (carcalac, termen familiar de origine germanică) este un ordin care face parte din clasa Insecta. Aripile acestor insecte sunt în general atrofiate, lungimea lor fiind cuprinsă între 5 și 100 mm (Megaloblatta blaberoides). În anul 2005, a fost descoperită pe insula Borneo o specie cu dimensiuni mai mari. Pe capul insectei se află antene lungi sub formă de filament. Gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata) este o insectă din ordinulcoleopterelor, din familiachrysomelidelor, amplu răspândită la nivel mondial, asociată cu locurile de cultură și de depozitare a cartofilor, asupra cărora acționează ca un dăunător. Originea acestui gândac este neclară, dar se pare că provine din sud-vestul Americii de Nord (din statul americanColorado și din Mexic). În 1877, gândacul de Colorado a fost descoperit pe terenurile cultivate cu cartofi dinGermania, dar a fost eradicat în cele din urmă. La sfârșitul primului război mondial, a apărut la bazele militare americane din Bordeaux și a continuat să se răspândească până la începutul celui de-al doilea război mondial înBelgia, Țările de Jos și Spania.

Broasca

Broască este numele dat mai multor animale tetrapode amfibii, din clasa batracienilor, fără coadă când sunt adulte (anure), cu picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sărit, cu gura largă și cu ochii bulbucați. Forma larvară, branhiată și înotătoare, prezentând o coadă care dispare la metamorfoză, este denumită mormoloc. Broasca de baltă adusltă trăiește atât în apă (unde se adăpostește și reproduce), cât și pe uscat (unde se hrănește). Nările de pe vârful botului se închid când se află în apă. Broaștele se înmulțesc prin ouă, care, neavând cochilie, sunt depuse în apă. Broasca adultă se hrănește cu omizi, limacși, melci mici, insecte adulte, râme : tot ce se mișcă pe uscat și este suficient de mic pentru a îi intra în gură. Prinde prada sărind pe ea sau apropiindu-se și încleind-o cu limba, protractilă. Forma larvară (mormolocul) este omnivoră : roade alge, cadavre de insecte sau pești, icre moarte, iar în caz de foamete, mormolocii se pot devora între ei, cei mai mari atacându-i pe cei mai mici, accelerându-și metamorfoza și reușind astfel să perpetueze specia. Broaștele și mormolocii lor sunt foarte sensibili la poluări, la viroze și la bolile provocate de ciuperci (mucegaiuri acvatice). Prezența lor denotă existanța unui echilibru biologic în ecosistem, chiar dacă acesta conține macro-deșeuri (fiare vechi și alte gunoaie). Are corpul format din: -Cap -Trunchi -Membre (broaștele sunt primele vertebrate tetrapode - cu 4 membre).

Capul Este de formă triunghiulară, are ochi mari aurii, capabili să distingă culorile, dar mai ales mișcarea. Ochii sunt ținuți bulbucați când animalul pândește, dar pot fi acoperiți printr-o pleoapă străvezie și chiar retractați în craniu sub apă, sau când broasca se sforțează să înghită o pradă mare. Nările se închid când intră în apă. Ea are două feluri de respirații: -cutanee -pulmonară Urechea este mai evoluată decât la pești. Are o limbă subțire având glande care secretă o substanță cleioasă. Limba ei este ușor despicată la vârf.

Trunchiul Are o piele fără solzi cu glande ce secretă o substanță alunecoasă și bactericidă (mucus).

Membrele Membrele anterioare sunt mai scurte decât cele posterioare și au 4 degete terminate cu gheare. Locomoția este dublă : pe uscat, mergând sau sărind, iar prin apă, înotând cu puternicele labe posterioare, palmate. Sistemul nervos mai dezvoltat decât la pești prefigurează dezvoltarea creierului animalelor terestre.

Soparla

Nume dat mai multor specii de reptile din ordinul saurienilor, cu pielea verde-cenușie sau pestriță, cu capul și abdomenul acoperite cu plăci cornoase, cu corpul aproape cilindric, sprijinit pe patru picioare scurte, îndreptate în afară, cu coada lungă, subțiată spre vârf, regenerabilă. Are o piele cărnoasă, îngroșată ce formează solzi mici si o protejează de uscăciune. Ochii sunt protejați de o membrană subțire, transparentă. Auzul este bine dezvoltat, la fel și mirosul. Pe maxilare șopârla are numeroși dinți conici, concrescuți cu maxilarul. Limba este musculoasă, mobilă, bifurcată la vârf și poate fi ușor proiectată afară. Membrele sunt scurte, așezate pe laturile corpului, îndreptate lateral, dar nu servesc la mers, ci la agățare de asperitățile solului si cățărare. Deplasarea se face prin ondulațiile corpului, șopârla sprijinindu-se pe membrele posterioare și pe coadă. Șopârla se târăște, deci este un animal târâtor. Șopârla se hrănește cu insecte, păienjeni și râme. Este totuși un animal insectivor. Organele digestive sunt bine dezoltate. Are tub digestiv și glande anexe. Respirația este pulmonară. Căile respiratorii sunt bine diferențiate. Plămânii sunt ca niște saci cu pereți cutați. Temperatura corpului este variabilă. Iarna se ascund în gropi și stau în amorțire până primăvara. Reptilele își au originea în vechii amfibieni. Ea este în general carnivoră;respectiv insectivoră. I se mai spune popular gușter. Mediul de viață este terestru;respectiv acvatic (secundar), în special se află în zone de la câmpii până în zona de munte (în locuri însorite). Culoarea ei este adaptată mediului. Se înmulțește prin ouă cu coaja calcaroasă; prin fecundație internă. Cele mai variate și răspândite specii de reptile care trăiesc în prezent sunt șopârlele. Se cunosc circa 3000 de specii(anolisul verde), ce sunt grupate în 23 de familii. Pot trăi în orice mediu, majoritatea preferând zona intertropicală. Datorită iuțelii și a capacității de a se cățăra (pot urca până la 4000 m altitudine), șopârlele pot evita mulți prădători. Dimensiunea șopârlelor variază în functie de specie și de sex. Astfel, există specii care au o lungime mai mică de 2 cm, la polul opus aflându-se dragonul de Komodo,a cărui lungime poate ajunge la 3 m. În general, coada șopârlelor este mai lungă decât corpul, care este acoperit cu solzi mărunți. Solzii dorsali sunt dispuși pe 8-12 randuri, au forma ovală sau hexagonală și sunt bine diferențiați de solzii dorso-laterali. Coada este acoperită de solzi înguști și drepți. Șopârlele au patru picioare scurte, aduse pe lângă corp, cu câte cinci degete fiecare, dar există și specii fără picioare. În general, șopârlele prezintă 10-17 pori femurali de fiecare parte și între 6-8 siruri longitudinale. Pliul gâtului este mai mult sau mai puțin vizibil, iar limba se termină cu 2 lobi scurți, rotunjiți. Față de șerpi, șopârlele prezintă deschizături pentru urechi, pleoape mobile și maxilare mult mai putin flexibile, strâns articulate cu craniul. În cazul capturării, multe specii sunt gata să muște, dar există specii ce nu au dinți veninoși. Înainte de împerechere, masculul de șopârlă își poate schimbă culoarea sau își ridică faldurile ce sunt dispuse în jurul gâtului. Reproducerea are loc prin depunerea, prin iunie, a 5-14 ouă de culoare alb-gălbui, ușor cilindrice, lungi de 1214 mm. Clocirea durează în jur de 2 luni, chiar 90 de zile în cazul în care temperatura este devaforabilă. Ouăle cresc în volum în timpul clocitului, devenind cenușii, iar prin august-septembrie ies puii. Femelele sunt apte pentru reproducere după 3 ani, pe când masculii după 2 ani. Șopârlele inelate sunt reptile strâns înrudite cu șerpii și se hrănesc cu mici nevertebrate. Craniul lor este lat, coada scurtă, iar plămânul scurt dezvoltat. Ele trăiesc în Africa, Orientul Mijlociu, America de Sud și se hrănesc cu râme, muște, omizi. Cea mai mare specie de șopârlă este dragonul de Komodo. Cu toate că are o greutate de până la 125 kg și o lungime de circa 3 metri, se poate deplasa incredibil de rapid. Animalele prinse nu au nici o șansă de viață, deoarece dragonul de Komodo are maxilare puternice și gheare care îi permit să ucidă rapid.

Țestoasa de apă cu tâmple roșii

Țestoasa de apă cu tâmple roșii (lat. Trachemys scripta elegans) este probabil cea mai cunoscută și recunoscută dintre țestoase. Este o țestoasă de mărime medie cu o carapace de culoare verde închis, plastron (partea de sub) de culoare galbenă, picioare verzi cu dungi galbene subțiri și un cap verde cu niște dungi roșii în spatele ochilor. Țestoasele cu tâmple roșii au fost odată foarte populare ca animale de casă pentru copii până când sa descoperit că unele dintre ele poartă salmonela. ÎnSUA este ilegală vânzarea acestor țestoase dacă sunt mai mici de 10 cm în diametru. În multe istorisiri native americane, pământul pe care trăiau oamenii era spatele unei mari țestoase plutind într-o mare întindere de apă. Țestoasele erau considerate sacre și nu erau niciodată ucise. Cele 13 piese de pe carapacea unor țestoase reprezentau cele 13 luni ale anului. Carapacea țestoasei nu este altceva decât totalitatea coastelor unite și acoperite cu un strat subțire de piele. Fiecare coastă este formată din piese asemănătoare unui puzzle care cresc la capete. Acest lucru îi permite creșterea. În privința țestoaselor există dezacorduri și dispute. În 1999, biologii moleculari au descoperit dovezi că crocodilienii și țestoasele au un strămoș comun [1]. Se estimează originea lor ca fiind în Triasic, perioadă de origine pentru majoritateareptilelor în viață. Estimările indică că țestoasele au deviat din crocodilieni acum 207 de milioane de ani Țestoasele cu tâmple roșii au vederea foarte bună, un auz foarte slab, dar sunt foarte sensibile la vibrații, lucru care face destul de greu să fie surprinse. Chiar numele lor provine din faptul că sunt foarte agile în a aluneca pe roci, bușteni sau maluri dacă pericolul se apropie. Țestoasele comunică în general prin atingeri și vibrații. Dorm noaptea în apă, de obicei odihnindu-se pe fundul apei sau plutind la suprafață, folosindu-și aerul adunat în gât ca să le ajute să plutească. Țestoasele devin inactive la temperaturi sub 10 °C. Hibernează sub apă, sub mal sau buturugi goale. Țestoasele cu tâmple roșii sunt cele mai comune țestoase ale Texasului. Numele lor înengleză („red ear slider‖) provine de la dunga roșie din spatele ochilor și de la obiceiul lor de a aluneca de pe pietre și bușteni în apă când sunt speriate. Țestoasele mai înaintate în vârstă sunt adesea acoperite cu alge. Pot supraviețui 40 de ani în sălbăticie, dar majoritatea trăiesc până la 30 de ani. Aproximativ 70% mor în ouă. Oposumii, sconcșii și vulpile prădează ouăle. După ce ajung la maturitate, sunt apărați de majoritatea prădătorilor. Oamenii exploatează aceste țestoase ca hrană și animal de companie. Țestoasele cu tâmple roșii au sânge rece și petrec ore întregi stând la soare pe pietre și bușteni. Dacă nu sunt destule pietre sau bușteni pentru toate, ele se vor sui una peste alta. Se îngroapă în pământ moale sau nămol în timpul iernii pentru a scăpa de frig. Când populația crește prea mult, ele pornesc pe uscat în căutarea unor alte ape și mâncare. Mănâncă plante acvatice, pești mici și materiale descompuse. În sălbăticie, țestoasele tinere tind să mănânce 70% materie animală și 30% plante, dar adulții mănâncă 90% plante și 10% materie animală. Țestoasele sunt omnivore, adică mănâncă și substanțe vegetale și animale, în general mănâncă insecte acvatice, melci, pești, crustacei, moluște și diferite plante. În captivitate pot fi hrănite de asemenea cu orice, dar printre felurile preferate de mâncare se numără inima de vită (crudă, tăiată în bucăți pe care să le poată înghiți odată), sau inimă de vită uscată, care se găsește la magazine de specialitate și ouăle de furnică.

Melcul de livada

Melcul de livadă (numit în Franța melcul de Burgundia, Helix pomatia) este o specie de melci. Are o cochilie de până la 5 cm înălțime și aprox. 4,5 cm diametru. Este răspândit în toată Europa, cu excepția zonelor nordice, și preferă arbuștii calandșaft, în poienele luminoase de la liziera pădurilor, în livezi și parcuri. Este erbivor și se hrănește cu plantele mici și proaspete, dar și cu viță-de-vie. Acceptă și rămășițe de plante, iar pentru a-și menține cochilia sănătoasă, consumă săruri de calciu. Este activ din primăvară până la primele zile cu temperaturi negative, când se pregătește de hibernare. Dormitează până în martie într-un culcuș aflat la aprox. 30 cm sub pământ, pe care, de regulă, nu și-l schimbă. În timpul somnului, se închide ermetic în cochilie cu ajutorul unui „dop‖ calcaros, cu atât mai gros cu cât e mai rece vremea. Trăiește 7 8 ani, perioadă care poate atinge 20 ani dacă nu este mâncată de prădători. Capul melcului de livadă este alcătuit din patru tentacule — două, mai lungi, poartă în vârf ochii; celelalte două servesc pentru pipăit — și la orificiul bucal prezintă 3 buze așezate în formă de triunghi. În interiorul gurii se găsește limba zimțată cu care fărămițează hrana. Piciorul este musculos, acoperit cu mucus. Cochilia este sidefată în interior. Deoarece se deplasează încet, are simțul tactil și al văzului dezvoltate satisfăcător. Sistemul digestiv este dezvoltat în comparație cu alte moluște, acesta incluzând și o glandă-anexă,hepatopancreasul. Are o respirație pulmonară, rolul de plămân îndeplinindu-l mantaua protejată de cochilie, care este subțire și umedă. Melcii de livadă sunt hermafrodiți și depun ouă. În interiorul cochiliei calcaroase se află organele interne. Are pielea subțire și nu-l poate apăra de uscăciune. Cochilia este formata dintr-o singură bucată. Mantaua este organul intern care produce cochilia. Între manta și organele interne există un spațiu numit camera mantalei. Deoarece corpul melcului de livada este moale, el a fost încadrat in familia moluște Daca atingem tentaculele ele se retrag ca un deget de manușă. Helix Pomatia se retrage în cochilie când simte pericolul. Sistemul nervos este alcătuit din ganglioni grupați la cap. Cu ajutorul piciorului Helix Pomatia se mișcă făcând o mulțime de mișcări ondulatorii. Melcul ține hrana cu unele părți ale cerului gurii si le fărămitează cu ajutorul limbii. La digestie participă o glandă care are rol de ficat și pancreas. Orificiul anal se află pe partea dreapta a corpului melcului aproape de marginea deschiderii cochiliei. Mantaua cu rol de plămân este bogată în vase de sânge. Aerul pătrunde în camera mantalei printr-un orificiu respirator pe partea dreapta a corpului, aproape de orificiul anal. Sângele este incolor. Melcul e hermafrodit, ouăle sunt eliminate printr-un orificiu pe partea dreaptă a capului. După 3-4 săptămâni se dezvoltă un nou melc.Un melc poarta ambele glande sexuale, de aceea indivizii fac schimb de spermatozoizi. In lunile Iunie si August, se gasesc melci cu capul in pamant si cochilia la suprafata. Ei depun ouale, prin orificiul genital situat pe partea dreapta a corpului , in apropierea tentaculelor mici . Din oua ies melci mici , cu cochilie transparent .Ei se dezvolta in 3 saptamani . Calcarul produs de manta ajuta la cresterea rapida a cochiliei . Aceasta creste atat cat creste melcul . Melcul de livadă este folosit în alimentație în state cu o istorie culinară aparte, așa ca Franța, Italia, Spania. Se gătește, de obicei, cu tot cu cochilie în ulei încins și se servește cu pătrunjel. Este considerat a fi mai gustos decât alte specii comestibile de melci. În Franța e o specie rar întâlnită, în schimb este răspândită în Grecia, unde creșterea melcilor e o ramură a economiei. În multe alte țări europene (Germania, Olanda, Rusia, Ucraina, Ungaria) melcul este utilizat în industria farmaceutică și este un produs de export. Extractul din melc de livadă este folosit în tratarea bronșitei. De asemenea, din el este extrasă lectina.

Furnica

Furnicile sunt insecte sociale care trăiesc în colonii (mușuroaie) de până la mai multe milioane de indivizi, având o organizare a coloniilor foarte avansată pentru lumea animalelor. Fac parte din familia Formicidae, care, împreună cu familiile înrudite ale viespilor și albinelor, aparțin ordinului Hymenoptera. Indivizii se împart în femele subfertile sau uneori sterile (lucrătoare), masculi fertili (trântori) și femele fertile (denumite mătci sau regine). Mai mult de 12.500 de specii dintr-un număr total estimat de 22.000 au fost clasificate.[1][2] Acestea sunt ușor de identificat după antenele lor îndoite (sub forma de cot) și după talia subțire. Coloniile sunt uneori descrise ca superorganisme deoarece furnicile par să funcționeze ca o entitate unitară, ele lucrând împreună pentru a menține colonia.[3] Furnicile prosperă în cele mai multe tipuri de ecosisteme, și pot forma circa15 – 25% din biomasa animalelor terestre. Furnica este numele comun dat membrilor unei familii de aproximativ 9000 de specii de insecte care trăiesc în societăți înalt organizate numite colonii. În aceste colonii diversele activități necesare nutriției, adăpostirii și reproducerii coloniei sunt divizateîntre indivizi special adaptați. Furnicile aparțin ordinului de insecte Hymnoptera, include albinele, viespile și Symphyta (insecte asemănătoare ca înfățișare cu viespile).

un ordin care

Unele specii de viespi și albine seamănă cu furnicile prin faptul că trăiesc în colonii și, prin urmare, se spune despre ele că sunt sociale, dar furnicile sunt singurele himenoptere în care orice specie este socială. Furnicile se disting de alte himenoptere prin faptul că au antene îndoite (sau în formă de cot) și că posedă un abdomen crestat care formează un mijloc îngust. Coloniile de furnici variază în dimensiuni de la câțiva membri până la milioane de membri. Membrii unei colonii de furnici se împart în categorii numite caste, fiecare cu un rol diferit. Fie că este vorba de colonii mici sau mari, furnicile își împart sarcinile de lucru dinăuntrul coloniei, cum sunt săpatul tunelelor, creșterea vlăstarelor, colectarea hranei și depunerea ouălelor. Această diviziune a muncii înseamnă că fiecare furnică este specializată, îndeplinind unele, dar nu toate diversele sarcini necesare vieții coloniei. Majoritatea membrilor coloniei sunt femele lucrătoare, care sunt incapabile de reproducere,în enorma majoritate a cazurilor. Lucrătoarele nu se reproduc decât în unele cazuri rare. Unele lucrătoare pot avea mici ovare și pot elibera ouă, dar ele nu au, de regulă, un organ de depozitare aspermei, așa că nu pot produce ouă fertilizate. Furnicile lucrătoare nu posedă aripi și își îndeplinesc cea mai mare parte a muncii în colonie, muncă ce include căutarea hranei, îngrijirea progeniturilor și apărarea coloniei de furnicile din alte colonii. În coloniile câtorva furnici există caste fizice, adică lucrătoarele aparțin unor clase de dimensiuni diferite, numite lucrătoare minore, medii și majore. Deseori, furnicile mai mari au capete disproporționat de mari și, implicit mandibule mai mari. Asemenea indivizi sunt numiți uneori furnici-soldat pentru ca mandibulele lor puternice le fac mai puternice în luptă, deși ele sunt încă lucrătoare și sarcinile lor nu variază foarte mult în comparație cu lucrătoarele minore sau medii. În câteva specii, lucrătoarele medii sunt absente, creându-se astfel o diferență mare între minore și majore. Furnicile țesătoare, de exemplu, au lucrătoare de două dimensiuni. Alte specii arată variații continue în ceea ce privește dimensiunea lucrătoarelor. Cea mai mare diferență se regăsește la specia Pheidologeton, unde lucrătoarea majoră cântărește, în stare uscată, de 500 de ori mai mult decât o lucrătoare minoră. Sarcinile pe care fiecare lucrătoare le îndeplinește sunt influențate atât de vârstă, cât și de caracteristicile fizice. Tinerele lucrătoare au grijă de larve și de pupe. Lucrătoarele de vârstă medie au grijă de cuib, reparând spărturile din tunelurile subterane, transportând mâncare sau cărand gunoaiele afară din cuib. Numai lucrătoarele coiului în vârstă părăsesc cuibul în căutarea hranei. De obicei, ele nu supraviețuiesc mult în această periculoasă sarcină pentru că se expun riscului de a fi mâncate de alteanimale mai mari.

Albina

Albinele sunt insecte zburătoare, clasificate în cadrul superfamiliei Apoideadin cadrul subordinului Apocrita, care mai conține viespile și furnicile, care se hrănesc cu nectarul florilor(ca sursă de energie grație conținutului dezaharuri), și cu polen (ca sursă de proteine, folosit mai mult la hrănirea larvelor), activitate ce se soldează cu polenizarea florilor, și, în unele cazuri, cu producerea mierii. Astfel polenul pe care în mod inevitabil îl pierd în deplasarea lor de la o floare la alta este important pentru plante deoarece o parte din polen cade pe pistilul(structura reproductivă) altor flori din aceeași specie, ducând la polenizarea încrucișată. Albinele sunt, de fapt, cele mai importante insecte polenizatoare și interdependența între ele și plante fac din acestea un excelent exemplu al unui tip de simbioză cunoscută sub numele de „mutualism‖, o asociere între organisme diferite care este avantajoasă pentru ambele părți. Pe de altă parte unele specii de albine produc miere din nectar. Albinele de miere și albinele fără ac adună mari cantități de miere, caracteristică ce este exploatată de apicultori, care recoltează mierea pentru consumul uman. Multe albine sunt negre sau gri, dar altele sunt galben deschis și roșii. Durata de viață a albinei lucrătoare depinde de gradul de uzură ca urmare a activităților intense desfășurate de aceasta (creșterea puietului și activitatea de cules nectar și polen). Astfel albinele eclozionate în sezonul activ (din primăvară, martie până vara, în jurul lunii august) trăiesc numai 40 de zile pe când albinele eclozionate toamna trăiesc până în primăvara viitoare, când se face schimbul de generații (6-9 luni). Durata de viață a trântorilor este între două și opt săptămâni și variază în funcție de sezon (activ sau perioadă de repaus) și de zona geografică. Matca este cea mai longevivă dintre membrii familiei de albine putând trăi până la 8 ani (este însă eficientă economic doar un an-doi, după care trebuie schimbată), este activă pe toată perioada vieții putând depune 1500-2500 și chiar 3000 de ouă în 24 de ore în luna iunie. În această perioadă de pontă intensă regina este atent îngrijită și bine hrănită de albinele din suita sa. În familiile de albine care mor iarna din cauza lipsei hranei, matca este ultima care moare, fiind hrănită cu ultima picătură de miere. Numărul speciilor cunoscute este de aproximativ 20.000 dar, probabil, foarte multe care așteaptă încă să fie descoperite. Multe specii de albine sunt puțin cunoscute. Cea mai mică albină este cea pitică (Trigona minima) cu lungimea de circa 2.1 mm (5/64"). Cea mai mare albină din lume este Megachile pluto, care poate atinge lungimea de 39 mm (1.5"). Tipurile cel mai comune de albine din emisfera nordică sunt speciile de Halictidae, sau albinele atrase de transpirație, niște albine mici care adesea sunt considerate în mod greșit viespi sau muște. Cea mai cunoscută specie de albine este albina europeană (Apis mellifera).

Fluturele ochi de paun

Saturnia pyri este cea mai mare specie de fluture de noapte din Europa, deschiderea aripilor sale putand ajunge pana la 18-20 cm. Traieste in spatii deschise, in care prezenta arbustilor si a copacilor este difuza; pot fi observati mai cu seama in livezi. Prezenta acestor fluturi este redusa in zonele calduroase ale Europei, in rest pot fi intalniti in nordul Frantei (mai rar), sudul Luxembourgului, vestul Elvetiei, in Peninsula Iberica si in regiunile de coasta ale Marocului si ale Algeriei. De asemenea, traiesc in sudul Germaniei (mai rar), Austria, Ungaria, in Balcani pana in Ucraina. De aici populatia s-a extins de-a lungul muntilor Caucaz, din Armenia pana in Turcia, Siria, Liban, Israel, Iran etc. Pot fi intalniti si in insulele mediteraneene, Creta, Corsica si Sardinia. In tara noastra, a carei fauna este bogata in fluturi apartinand zonei temperate, Saturnia pyri este o aparitie impresionanta, fiind cea mai mare specie de flutere din Romania. Fluturele de noapte cu ochi de paun are corpul paros si aripile puternice, colorate in brun-galbui; in jumatatea extrema nuanta este gri-bruna intunecata, cu o linie transversala dubla, zimtata si alta transversala; intre aceste doua linii, pe fiecare aripa se afla cate un ochi - o pata oculara, intunecata, de culori diferite, mare, asemanatoare ochiului de pe aripile unui paun. Omida este paroasa, de dimensiuni mari. Culoarea sa este verde, iar pe inele se afla niste ridicaturi de culoare albastra, asemanatoare unor margeluse (tuberculi). Particularitatea acestei specii de fluture consta in aceea ca, desi exemplarele sunt extrem de imprastiate, masculii reusesc sa descopere femelele la distante de kilometri, cu ajutorul simtului olfactiv, extrem de dezvoltat. Exemplarele din specia Saturnia pyri poseda antene, care functioneaza mai precis decat radarul construit de om.

Crizantema

Crizantemele, numite și tufănele, dumitrițe, margarete de toamnă, sunt un gen de flori (Chrysanthemum), format din aproximativ 30 de specii de plante perene, aparținând familiei Asteraceae, native Asiei și Europei de nord-est. Genul a fost format din mult mai multe specii în istoria sa, dar acestea au fost separate în mai multe genuri; denumirea genurilor a fost controversată, dar o hotărâre a Codului Internațional de Nomenclatură Botanică din 1999 specifică faptul că specia definitoare a genului esteChrysanthemum indicum. Aceste specii aparținea genului Dendranthema după separarea genurilor, dar înainte de hotărârea CINB. Genurile care au fost separate de Chrysanthemum sunt: Argyranthemum,Glebionis, Leucanthemopsis, Leucanthe mum, Rhodanthemum și Tanacetum. Speciile genului Chrysanthemum sunt plante perene, ierboase, care cresc până la 50–150 cm înălțime, cu frunze adânc crestate și flori mari, de culori diverse. Aceste plante servesc drept hrană pentru larvele unor specii de fluturi. Crizantemele au fost cultivate înChina încă din secolul al XV-lea î.Hr. Un oraș antic chinez a fost numitJu-Xian, în traducere "orașul crizantemă". Planta a fost introdusă în Japonia probabil în secolul al VIII-lea a.d., iar împăratul a adoptat-o ca sigiliu imperial. În Japonia există un "Festival al Fericirii" dedicat florii. Floarea a fost adusă în Europa în secolul al XVII-lea. Linnaeus a numit-o conform prefixului grecescchrys-, care înseamnă auriu(culoarea inițială a florilor), și anthemon, însemnând floare.

Gherghina

Originara din Mexic, dalia sau gherghina, cum i se mai spune, este o floare deosebit de frumoasa. De aceea o vom intalni foarte des, in special in gradinile caselor de la tara, dar si in parcurile din orase. Daliile pot fi pitice, cu tulpina de cativa cm, dar pot atinge si inaltimi de 1,5-2 m. Florile lor pot fi simple sau batute, rotunde, sau cu petale ascutite, colorate in alb, galben, multe nuante de rosu sau de mov. Daliile sunt iubite si pentru faptul ca infloresc din iunie pana in octombrie, sau chiar mai tarziu, pana la primul inghet, infrumusetand gradinile cu bogatia de culori si forme a florilor. Conditii de mediu Solul potrivit pentru cultivarea daliei este solul obisnuit de gradina, bine lucrat si ingrasat cu ingrasamant natural fermentat, solul care sa mentina umezeala, dar sa aiba si permeabilitate. Un plus de superfosfat va mari cantitatea de flori. Dalia se va dezvolta si va inflori mai frumos daca va avea multa lumina, deci vom alege locuri insorite pentru plantarea ei si cat de cat adapostite de vanturi puternice. Inmultirea daliei si plantarea Cel mai simplu mod de a inmulti daliile este despartirea lastarilor de pe radacina tubercul, cu grija sa nu ranim radacina principala. Plantarea se face primavara. Tuberculii de dalie se planteaza in gradina, in aprilie, cand trece pericolul de inghet, la mica adancime in pamant, aproximativ 5-6 cm, si cu distante intre ei de circa o jumatate de metru pentru a nu se umbri reciproc, dupa care este foarte important sa se ude, chiar si de 2 ori pe zi. In noiembrie, dupa ce planta intra in repaus si nu mai infloreste, se vor taia tulpinile si tuberculii vor fi scosi din pamant si tinuti in nisip, in pivnita sau in magazie, feriti de umezeala si ger, pentru a fi plantati in gradina in primavara urmatoare. Inmultirea daliei se mai poate face si prin butasi de 8-10 cm lungime si cu 2-3 randuri de frunze. Ingrijirea daliei In jurul daliei nu trebuie sa creasca iarba sau buruieni, pentru a nu ii saraci solul. E recomandat ca in jurul tulpinii pamantul sa fie mulcit pentru a pastra umiditatea. Dalia are nevoie de multa apa; avand tulpina inalta si goala, fara apa se paote rupe usor, deci trebuie udata zilnic sau chiar de 2 ori pe zi, in perioadele foarte calduroase. Pentru daliile inalte se recomanda sprijinirea pe tutori. Vom curata planta de florile uscate, astfel vom grabi si vom imbogati inflorirea daliei.

Bujorul

Puternic parfumat, bujorul este o planta rezistenta, cu viata lunga, disponibila intr-o mare varietate de nuante, avand perioada de inflorire din primavara tarzie pana la inceputul verii. Bujorii formeaza tufe dese, cu frunze lucioase, de un verde inchis, care raman atractive chiar si toamna, fara flori. Bujorul este o planta care are nevoie de soare cel putin 6 ore pe zi pentru a inflori si a se dezvolta corespunzator. In semiumbra va inflori mai putin iar la umbra nu va supravietui. Rezista bine la toata gama de temperaturi specifica climatului din Romania. La bujor inflorirea are loc la sfirsitul lui mai - inceputul lui iunie. Tufa se ofileste in fiecare toamna si resturile moarte trebuie inlaturate. In primavara urmatoare tufa va creste de la zero. Solul trebuie sa fie bogat si afinat. In momentul plantarii trebuie adaugat compost sau gunoi de grajd mai vechi de un an. Bujorul are nevoie in perioadele secetoase de o udare profunda (2-3 galeti de apa la fiecare tufa, turnate incet pentru a fi absorbite in profunzime). Toamna sau primavara devreme se sapa la radacina si se extrag bucati cu cel putin un mugur. Acesta se ingroapa la 5cm adincime. Planta obtinuta din aceste radacini va incepe sa infloreasca abia din al treilea an, dupa plantare. Florile ofilite se inlatura imediat, deoarece producerea de seminte va afecta inflorirea din anul urmator. Atentie! Bujorului nu ii priesc interventiile la radacina, asa ca operatia trebuie facuta cu atentie pentru a perturba cit mai putin planta. Inmultirea prin seminte este anevoioasa. Bujorul trebuie plantat la distanta rezonabila de pomi, deoarece isi dezvolta un sistem viguros de radacini iar acestea pot intra in competitie cu radacinile pomilor. Daca, inainte de inflorire, se pastreaza doar mugurii terminali si se inlatura cei laterali, florile vor fi mai mari.

Gura leului

Gura leului (Antirrhinum majus) e o planta decorativa foarte placut mirositoare, aspectuoasa si usor de intretinut. O putem gasi in doua variante: gura leului pitica, pastrata in general in ghivece, si gura leului ceva mai mare, ce poate fi plantata in gradini sau sere. Nu este obligatoriu sa fie tinute astfel; se poate tine foarte bine o gura leului pitica in gradina si invers. Gura leului pitica poate avea cam 25 centimetri inaltime, iar cea mai mare, in jur de 50-55 centimetri. Coloritul sau viu o fac sa fie foarte apreciata de copii. Gama coloristica variaza de la alb, galben, portocaliu, la roz, violet, rosu, visiniu. Nu au neaparat o singura culoare: se intalnesc adesea si gura leului bicolore. E bine sa aiba multe frunze. Florile au o forma specifica, de bot de leu, si copiilor le place sa se joace cu florile, manevrandu-le ca si cand ar fi boturi de leu ce se inchid si se deschid, dupa cum sunt miscate. In plus, mirosul acestei plante este unul discret si foarte placut.

Apa Se spune ca gura leului este planta specifica zodiei Racului. Conform zodiei (de Apa), planta aceasta este o mare iubitoare de umiditate. In mod deosebit vara, cand infloreste, mai ales daca se intampla sa fie foarte cald, trebuie udata din belsug - dar atentie, nu trebuie nici sa o ineci!

Pamantul Planta aceasta are nevoie de un sol mediu spre bogat, bine afanat, cu un pH neutru (5,5-5,8) si cu o umiditate pastrata la un nivel mediu - nu foarte uscat, nu foarte umed, pentru ca niciuna dintre ele nu- face bine. Este indicat sa ii pui fertilizator o data la 4-6 saptamani, daca abia ai plantat-o. Daunatorii Nu are decat rar probleme cu daunatorii si nu se prea imbolnaveste. Este o planta rezistenta si nu are nevoie de multe ingrijiri speciale. Daca totusi observi ca este atacata de paraziti, stropeste-o cu un fungicid sau insecticid. Lumina si caldura Gura leului rezista bine la frig. Poate fi plantata asa incat sa infloreasca fie vara, fie iarna. Cu un minimum de ingrijire si atentie, nu va avea nicio problema sa infloreasca in toiul iernii, intr-un mediu cat de cat temperat (cu o iarna nu excesiv de friguroasa). Pe de alta parte, e nevoie de ceva mai multa grija in privinta luminii. Gura leului are nevoie de multa lumina, prin urmare, este bine ca, daca o tii intr-un ghiveci, acesta sa fie amplasat intr-o parte a casei unde sa se bucure din plin de razele soarelui sau cel putin unde sa fie foarte putin in umbra. Fiind planta Racilor, este cu atat mai bine sa ai in casa un ghiveci de gura leului, sau in gradina (daca ai norocul sa dispui de una) in cazul in care ai un Rac in familie. Se spune ca le aduce noroc si ca le confera mai multa putere sentimentalilor Racusori.

Bufnita

Bufniță sau buhă este un nume dat mai multor specii de păsări din FamiliaStrigidae (Strigide), Ordinul Strigiformes. Majoritatea sunt solitare și nocturne. Cea mai cunoscută în România este Bufnița, Bufnița mare sau Buha, numită științific Bubo bubo. Bufnița are dimensiuni relativ mari, ajungând la peste 61 cm si 170 cm anvergura aripilor. Este o pasăre impresionantă, care a dat naștere la numeroase povestiri și legende. Vânează numai noaptea, zburând fără zgomot, la distanțe de până la 15 km de cuib, acoperind prin urmare cca. 700 km pătrați. Cu toate acestea, densitatea acestor păsări poate fi mult mai mare, dacă există hrană suficientă. Ca și populațiile de vulpi și pisici sălbatice și populația de bufnițe depinde direct de populațiile de rozătoare (șoareci, șobolani, iepuri,bizami etc). La nevoie se hrănește și cu insecte. Răspândită în Eurasia și nordul Africii, buha se găsește la noi mai ales în Lunca Dunării și zonele de câmpie, mai bogate în rozătoare. Superstițiile occidentale au atribuit bufniței și celorlalți reprezentanți ai ordinuluiStrigifomes tot felul de puteri sumbre, determinând vânarea sălbatică a acestora. Aduse de populațiile de coloniști apuseni și la români, unele din aceste superstiții au prins pe alocuri, ca de pildă ce după care buha ar vesti, prin cântecul ei, moartea cuiva. În vechime, folclorul românesc atribuia bufniței rolul de mesager sau vestitor al pădurii. Deși culorile variază în funcție de specie, culoarea cea mai des întâlnită este maro închis și deschis, în partea anterioară fiind vizibile dungi în nuanțe de alb combinat cu negru sau galben. Are aripile lungi, iar coada și picioarele sunt scurte. Ghearele puternice îi sunt necesare pentru a se agăța bine pe crengile copacilor și pentru a vâna. Se hrănește cu șoareci, crabi, broaște, lilieci mici, insecte sau chiar iepuri. Deși această pasăre și-a atras un renume negativ din cauza sunetului lugubru, asemănător cu un vaiet, ea este foarte folositoare, vânând într-un an aproximativ 10 000 de șoareci care, înmulțindu-se, ar consuma cantități uriașe de hrană și ar duce la răspândirea multor boli. Nu are mulți dușmani, pentru că iese noaptea și este bine camuflată de culorile penelor. Având vederea foarte slabă (bufnița vede aproape numai în alb și negru), în timpul vânatului se bazează mult pe auzul foarte fin și pe capacitatea de a zbura fără prea mult zgomot (este ajutată de penele lungi și umflate, printre care pătrunde mult aer), astfel încât victimele sunt luate prin surprindere de multe ori. Bufnița este cea mai mare pasăre răpitoare de noapte, ajungând la înălțimea cuprinsă între 15 și 61 cm. Trăiește singură în cuiburi construite în crengile sau scorburile copacilor și pe pământ, în regiuni stâncoase. Datorită capacității de adaptare atât la clima caldă cât și la cea rece, bufnița poate fi întâlnită pe întreg globul pământesc, excepție făcând Antarctica. Corpul bufniței este rotund, acoperit de un penaj bogat, cu un cap mare la care se remarcă 2 ochi rotunzi galbeni-portocalii ce ocupă jumătate din mărimea capului. Bufnita este singura pasare care are ochii situati pe partea anterioara a capului. Spre deosebire de ai oamenilor, acestia sunt fixi. Din aceasta cauza are un gat scurt dar foarte flexibil pe care il poate intoarce in aproape toate partile. Sunt unele legende despre bufnita cum ar fi: 1. se spune că aduce ghinion să vezi o bufniță la lumina zilei. 2. dacă visezi o bufniță, se pare că te așteaptă o situația foarte grea din care vei ieși cu mari sacrificii. 3. cântecul bufniței prevestește nenorocirile, prin vaierul lui lugubru. 4. când cântă bufnița pe casă, va muri cineva din familie…

Botgros

Botgrosul (Coccothraustes coccothraustes) este o pasăre denumită după ciocul ei puternic cu care poate sparge ușor sâmburii de cireșe, vișine etc. Botgrosul face parte din familia Fringillidae. Arealul de răspândire este Europa,Africa de Nord, dar și Asia de Est și Japonia. Are penajul cafeniu-roșcat cu negru la bărbie și la aripi. Cuibărește în arborii și arbuștii din regiunile deluroase și de șes, îndeosebi în pădurile luminoase. Ouăle depuse în aprilie-mai, circa cinci într-un cuib, sunt verzialbăstrui sau cenușii, fiind pătate cu negru. Incubația durează 13–14 zile, ouăle fiind clocite preponderent de femelă. Botgrosul migrează din Europa de Est spre vest sau sud și iernează pe teritoriulTurciei, Italiei.

Racul

Racul este un animal care face parte din ordinul crustacee decapode. Are corpul divizat în cefalotorace și abdomen, cu carapacea de culoare neagră-verzuie. Prima pereche de membre este prevăzută cu clești puternici. Abdomenul este alcătuit din șapte inele și servește la înot. Trăiește în Europa, în râuri și în bălți și este comestibil. Racul-de-râu (lat. Astacus astacus) aparține crustaceelor, din clasa Malacostraca, ordinul Decapoda (zece picioare), corpul este împărțit în cefalotorace și abdomen, fiind acoperite de o crustă calcaroasă. Prima pereche de picioare s-a transformat în clești puternici, celelate perechi servesc la deplasare. Racul-de-râu este animal acvatic ce respiră cu ajutorul branhiilor situate la baza picioarelor, sub cele două branhiostegite aflate de o parte și alta a toracelui. Este activ mai ales noaptea. Specia este sensibilă la calitatea apei, prezența lui în habitat indicând o apă sănătoasă (nu neapărat potabilă). În perioada de năpârlire vulnerabilitatea lor crește, corpul fiind moale. Racul traieste in mediul acvatic.Noaptea iese la vanat. Corpul este acoperit de o crusta alcatuita din chitina si calcar.Prezenta acestei cruste a dar denumirea de CRUSTACEE.Pe masura ce creste,racul naparleste.Crista noua se formeaza pe seama rezervei de calcar din stomac,care intareste pielea datorita calcarului se produce efervescenta).Pielea contine 2 pigmenti:albastru(care se distruge prin fierbere) si rosu. Corpul este alcatuit din doua parti:cefaclotorace si abdomen. Pe cefalotorace exista: -doua perechi de antene formate din articole:una mai scurta si bifurcata,a doua mai lunga; -2 ochi compusi din mai multi ochi simpli,asezati in varful unor pedunculi cârnoși;racul vede bine in toate partile; -gura asezata ventral,prevazuta cu falci taioase; -5 perechi de picioare inegale,articulate,asezate ventral. Abdomenul,mai subtire decat cefalotoracele,este format din 7 segmente prevazute cu muschi puternici.Pe patrea ventrala a primelor 5 segmente se afla cate o pereche de picioruse mici.Al 6lea si al 7-lea segment latit formeaza inotataoarea codala. In apa,racul inoata,indoind abdomenul si lovind apa cu inotatoarea codala.Apa este impinsa cu putere inainte,iar corpulse deplaseaza inapoi.Pe fundul apei,racul merge cu ajutorul ultimelor 4 perechi de picioare. Racul se hraneste cu animale,cu resturi de plante si cu cadrave de animale,curatind apa.Le apuca cu clestii,le taie si le aduce la gura.Este un animal omnivor. Antenele il ajuta la pipait si mirosit. In camerele branhiale,de pe laturile cefalotoracelui,formate prin indepartarea crustei de corp,se gasesc branhiile cu rol in respiratie.Branhiile sunt bogat vascularizate.Sunt prinse de baza picioarelor si continuu scaldate de apa,de unde retin oxigenul. Inima are forma pentagonala si sangele este de culoare albastra. Racul se inmulteste prin oua.Toamna,in octombrie,femele depune aproximativ 200 de oua care se prind de piciorusele abdomenului.In luna mai,ies racusorii.Ei raman fixati pe abdomenul mamei aproximativ 10 zile.Dupa 4-5 ani devin adulti.

Râma

Râma este un nume comun pentru cele mai multe dintre componentele familieiOligochaeta (care este fie o clasă, fie sub-clasă în funcție de autor) și înAnnelida. În sistemele de clasificare clasice sunt plasate în ordinulOpisthopora. Trăiește în sol și are corpul inelat (fiecare inel constituie una din inimile organismului) de până la 25 cm. La capătul anterior are orificiul bucal, iar la capătul posterior, orificiul anal. La exterior are pielea umedă cu mucus care are rol în respirație și de simț.     



Sistemul digestiv: orificiul bucal, faringe, esofag, stomac, intestin, orificiul anal Sistemul circulator: prin vase închise Locomoția: târâre cu mușchi și chetei Hrănirea: cu resturi organice din sol Înmulțirea: indivizii posedă atât organe de reproducere feminine cât și masculine, deci indivizii sunt hermafrodiți. Celulele reproducătoare ajung însă la maturitate în perioade diferite astfel că nu poate avea loc autofecundrea. Ciclu de dezvoltare: ou-cocon-sol-râmă 

Râmele favorizează formarea și stabilizarea structurii glomerulare a solului, aerisirea și circulația mai bună a apei în sol.



În cursul hrănirii râmele degradează, amestecă și combină substanțele humice cu componentele anorganice din sol și contribuie astfel la mărirea capacității de adsorbție a solului, atât de importantă pentru plantele superioare, prin creșterea așa numitelor complexe argilo-humice.



Râmele sunt o componentă importantă a lanțurilor trofice din sol. Animalele moarte îmbogățesc solul cu compuși valoroși mai ales cu proteine bogate în azot. Prin această activitate ele favorizează activitatea biologică și deci fertilitatea solului.

Galbenele

Gălbenele (Calendula officinalis) este o specie de plante de cultură anuală, rar bianuală, înaltă de 40-80 cm, bogat ramificată, pubescentă, cu miros balsamic puternic. Gălbenelele pot fi cultivate pretutindeni în România, fără să apară probleme de climă sau de sol. Gălbenelele fac parte din familia compozitelor (Asteraceae). Gălbenele se mai numesc și rujuliță, călinică, filimică, ochi galben.   





Rădăcina este pivotantă, lungă de cea 20 cm și groasă până la un centimetru[2] . . Tulpina este erectă, foliată, cu 5-25 ramificații[2]. Frunzele sunt alterne, sesile, întregi, verde-viu, glabre; cele inferioare invers lanceolate, rotunjite la vârf, lungi până la 16 cm, iar spre partea superioară sunt din ce în ce mai îngustate și mai mici până la lanceolate. Florile sunt grupate în antodii terminale (20-50 pe o tufă); acestea au pe margine flori ligulate 15-40 la populațiile locale, 60-500 la soiuri cu inflorescențe invoalte („bătute") - „Ball's Master-price" și „Gigant Pacific" - care au și avantajul de a avea aceste flori ligulate de culoare galbenă-portocalie (cele de culoare galbenă-deschis nu sunt admise);în centru se găsesc flori tubuloase[2]. Fructele sunt achene curbate în formă de seceră, cu mici țepi pe suprafață, fără papus[2].

În terapii medicinale, gălbenelele se utilizează sub formă de infuzie, pentru uz intern în primul rând - ținta fiind ulcerul și gastritele. Preparatele fitoterapeutice din gălbenele sunt utile în tulburările de ciclu menstrual, în afecțiunile hepatice și afecțiunile biliare. Principiile active din gălbenele se pretează pentru tratarea locală a plăgilor de diverse origini, a înțepăturilor de insecte, a degeraturilor și arsurilor, a infecțiilor localizate ale pielii, a plăgilor care se vindecă greu - plăgile atone -, în terapia acneei precum și pentru ameliorarea tenurilor uscate. Extractul din gălbenele este folosit în tratamentul pe cale naturală al giardiozei, iar după unii autori este util ca adjuvant în tratamentul ulcerului gastric și ulcerului duodenal.

Papadia

Păpădia (Taraxacum officinale) este o plantă erbacee din familiacompozitelor, cu frunze lungi, crestate și cu flori galbene grupate în capitule. Mai este numită și buhă, cicoare, crestățea, lăptucă, lilicea, mâță, papalungă, pilug, turci, curu-găinii, floarea-broaștei, floarea-găinii, floarea-mălaiului, floarea-sorului, floarea-turcului, flori-galbene, gălbinele-grase, gușa-găinii, ouăle-găinilor, papa-găinii, părăsitagăinilor sau pui-de-gâscă. Păpădia este găsită pretutindeni, unde se află vegetație, de la câmpie până în zona subalpină, prin locuri necultivate și pe marginile drumurilor. Ea are anumite locuri in care creste ca de exemplu: nu creste în loc umbros ci în loc cu soare, ea crește în calea unui izvor subteran, etc. Rădăcina de păpădie se poate folosi sub formă de decoct în afecțiuni hepatobiliare, iar părțile aeriene intră în compoziția ceaiurilor depurative, dietetice și gastrice. Păpădia reprezintă o planăa medicinală apreciată pentru proprietățile ei terapeutice: curață organismul, stimulează activitatea ficatului, vindecă diabetul. Rădăcinile de păpădie sunt considerate un remediu natural în tratamentul unor variate afecțiuni datorită acțiunii acestora asupra organismului: depurativă, sudorifică, diuretică, stimulatorie, fiind utilizate și ca tratament cosmetic pentru un ten mai luminos. Păpădia ajută și la vindecarea: anemiei, acneei, celulitei, varicei, reumatismului, hemoroizilor, fermentațiilor intestinale, tulburărilor de metabolism, eczemelor, inflamației ganglionilor, gutei, litiazei biliare, litiazei renale. Salata de frunze proaspete de păpădie curăță organimul de toxine. Decoctul de păpădie se recomandă în afecțiunile circulatorii, hepatice, renale, gută, obezitate, diabet. Din acest decoct se beau zilnic, două trei căni pentru rezultate eficiente.

Romanita

Mușețelul (Matricaria recutita, denumit și romaniță, mătrice, mătricea,morună, roman, romonel sau prin Transilvania românică) este o plantăerbacee anuală, medicinală, din familia Asteraceae, cu frunze divizate și cu flori grupate în capitule terminale. Următoarele denumiri sunt sinonime pentru mușețel: Chamomilla chamomilla, Chamomilla recutita (nume acceptate în conformitate cu Flora Europei), Matricaria chamomilla, și Matricaria suaveolens. Musețelul este o plantă erbacee, anuală, spontană, atingând o inălțime între 20 și 60 cm. și mult ramificată, cu flori grupate în capitule terminale. Marginea fiecărui capitul este ocupată de flori albe, iar în regiunea lui centrală se găsesc numeroase flori tubuloase, galben-aurii. Receptaculul capitulului, plan la începutul înfloririi devine conic și gol la interior, ceea ce permite deosebirea florilor de mușețel adevărat de florile recoltate de la specii înrudite dar care nu au proprietăți terapeutice. Mușețelul este o plantă originară din sudul și sud-estul Europei, astăzi întâlnită în aproape întreaga lume. În țara noastră are o mare arie de răspândire întâlninduse aproape peste tot, de la câmpie unde apare masiv pe solurile sărăturoase, pâna în toate locurile însorite și mai umede de pe lângă drumuri, căi ferate, pajiști, fânețe, cu predilecție pe solurile nisipoase ușoare.Înflorește începând cu lunile aprilie-mai până la sfârșitul lunii august, uneori înflorește și a doua oară în septembrie. Momentul cel mai prielnic pentru recoltare este atunci când majoritatea inflorescențelor au petalele marginale dispuse orizontal (Flores Chamomillae), în această fază de înflorire, florile au cel mai mare conținut în ulei esențial. Recoltarea se face numai după ce s-a ridicat roua și numai pe timp însorit, de obicei o singură dată pe an, în lunile mai-iunie. Această plantă conține : ulei volatil bogat în chamazulenă, substanțe amare de natură sescviterpenică, flavonoide, substanțe de natură cumarinică, colină, mucilagii, acid salicilic, fitosterine, substanțe glicozidice,acid clorogenic, camilină, vitamine, săruri minerale.

Clopotelul

Clopoțelul (Campanula napuligera) este o plantă erbacee perenă din familiaCampanulaceae. Tulpina este dreaptă, cu înălțimea de 100-250 mm, cu numeroase frunze ascuțite, alungite, fără codițe. Frunzele de la mijloc sunt mai înghesuite și mai late, dințate mărunt. Frunzele de sus sunt nedințate și mai înguste. Florile sunt albastru-violete, puține la număr. Sunt așezate la vârful tulpinii, câteodată îndreptate într-o parte. Floarea are un caliciu cu cinci dinți înguști și o corolă în formă de clopot cu 20 mm lungime, cu cinci lobi pe margini. Înflorește în lunile iulie-august. 

În România: în munții Carpați și Apuseni, prin păduri de molid, prin pășuni și locurile ierboase. 

Aspect si prezentare: Ruda apropiata a clopotelului nostru carpatin, platycodon este o planta perena decorative prin flori, avand diverse utilizari in medicina traditionala si bucataria asiatica.



Cu aspect de tufa ierboasa, cu frunze lungi, lanceolate, cu margini dintate si usor ascutite, atrage atentia prin bobocii deosebiti, umflati asemeni unor baloane cu colturi/muchii care la deschidere iau forma unor farfurioare.



Conditii de cultivare/ingrijire: planta usor de cultivat, atat in gradina cat si in ghiveci, nu ridica pretentii nici asupra calitatii solului, dar nici asupra pozitionarii.



Lumina: Iubeste spatiile insorite, dar le tolereaza bine si pe cele usor umbrite, cu conditia sa fie amplasate intr-un spatiu foarte bine aerisit.



Temperatura, in perioada de inflorire, se situeaza intre 20 si 26 de grade Celsius, iarna suportand chiar 10 grade. Plantele cultivate in gradina, isi pierd pe parcursul iernii partea aeriana, pornind lastari si frunze noi abia la sfarsitul primaverii, cand vremea se incalzeste semnificativ.



Udarea din timpul vegetatiei, incepand cu luna mai si pana la sfarsitul lui octombrie, va fi facuta cu regularitate, avand grija ca pamantul sa se usuce usor intre doua udari. Iarna udarea se face cu moderatie si numai pentru plantele tinute in ghiveci, care nu sunt trecute prin repaus.



Substratul nu impune cerinte deosebite, orice pamant de flori sau de gradina bine drenat, fiind foarte potrivit pentru delicata Floare balon.



Nu necesita fertilizare, un pamant usor de gradina si o locatie luminoasa asigurand pe deplin o inflorire abundenta.



Inmultirea se realizeaza indeosebi prin insamantare in propagatoare, la lumina, sau la locul definitiv in gradina, dar numai dupa trecerea inghetului.



O alta metoda de propagare a Platycodonului o constituie despartirea tufei. Aceasta nu este totusi recomandata, intrucat radacina pivotanta a plantei este foarte sensibila si in timpul operatiunii se poate rupe.



Perioada de inflorire se intinde din iunie pana in septembrie.

 

Sfaturi speciale: Ciupiti si indepartati florile ofilite, pentru a favoriza aparitia altor boboci. La sfarsitul sezonului, protejati plantele din gradina cu paie si frunze uscate, pentru ca radacina sa reziste la inghet.



Alte specii: Platycodon grandiflorus este singura specie cultivata.



Varietati ale speciei: Mariesii, cu flori albastre, Fuji Pink si Mother of Pearl cu flori roz, si varietatea Albus cu flori albe.

Pojarnita

Sunătoarea (Hypericum perforatum) (alte denumiri: pojarniță, regionalisme: drobișor, fălcățea, harnică, închegătoare)[1] este o plantă erbacee, perenă, cu tulpină dreaptă, ramificată în partea superioară, ușor lemnoasă în partea de jos, prevăzută de-a lungul ei cu două muchii, glabră și înaltă până la 1m. Frunzele, dispuse opus, sunt sesile, oval-eliptice, glabre și conțin numeroase pungi secretoare, dând impresia că prezinta puncte translucide (când sunt examinate prin transparență), de unde și denumirea de "perforatum" dată acestei specii. Florile sunt grupate în vârful tulpinii și ramurilor, sunt hermafrodite, pentamere; periantul este format din 5 sepale și 5 petale de culoare galben-aurie, iar androceul din stamine numeroase. Înflorește din iunie până în septembrie. Fructul este o capsulă ovală. Produsul vegetal folosit: părțile terminale (de 20-30 cm) înflorite (Herba Hyperici) Florile de sunătoare se culeg în zile uscate și însorite, din iunie și până în septembrie, prin tăiere cu foarfeca. Se usucă la umbră, în loc bine aerisit, întinse în strat subțire, pe hârtie sau pânză. După uscare, se păstrează în pungi de hârtie ori săculeți de panză în locuri uscate și întunecate. Principii active: derivați antracenici (hipericină, pseudohipericină), ulei volatil, flavonozide având ca aglicon hiperina, acizii cafeic și clorogenic, tanin. Acțiune farmacologică: datorită hipericinei și pseudohipericinei, uleiului volatil și taninurilor produsul are acțiune antiseptică, astringentă și cicatrizantă. Flavonozidele sunt răspunzătoare de acțiunea vasodilatatoare și hipotensivă. Acizii clorogenic și cafeic explică proprietățile antiinflamatoare și colagoge ale plantei.

Ghiocelul

Ghiocelul (Galanthus L.; din limba greaca: gala lapte, anthos floare) este un gen de plante bulboase din familia Amaryllidaceae, plante care înfloresc printre primele la începutul primăverii. Cel mai reprezentativ membru al genului Galanthus este Ghiocelul comun (Galanthus nivalis). Ghioceii nu trebuie confundați cu două plante asemănătoare, lușca (Leucojum vernum) și ghiocelul bogat (Leucojum aestivium); acestea sunt mult mai mari și au toate cele șase petale de aceeași mărime, deși unele specii de Galanthusau segmentele interioare de aceeași mărime cu cele exterioare. In mitologia greaca se spune ca trandafirul, inca de la crearea lui a fost destinat sa fie cea mai frumoasa si speciala floare de pe pamant. Se poveste ca, zeita florilor, Chloris, a creat trandafirul din trupul unei nimfe moarte, care ii era foarte draga. In memoria acesteia si pentru a dainui amintirea ei pe pamant a creat o floare fara pereche in lume, trandafirul. Si pentru a realiza acest lucru Chloris a cerut ca fiecare dintre zei sa-i daruiasca cate ceva din atributele lor. Astfel, Afrodita i-a dat frumusetea, Dyonissos i-a daruit trandafirului parfumul sau ametitor, cele 3 gratii i-au oferit stralucirea, farmecul si veselia, Vantul de primavara, Zephyr, a dat la o parte norii pentru ca Apollo sa-l lumineze si sa-l infloreasca. In final, Ares i-a dat spinii, pentru ca trandafirul sa-si poata apara frmusetea neasemuita. Toate speciile genului Galanthus au bulbi, frunze liniare și tulpini erecte, lipsite de frunze, cu o singură floare în vârf, sub formă de clopot. Galanthus nivalis are în jur de 15 cm înălțime și înflorește în ianuarie și februarie în zonele temperate nordice. Bulbul este globulos, acoperit cu tunici brune. La baza tulpinii se află două frunze verzi-albăstrui, liniare, plane, slab carenate. Floarea albă este actinomorfă, bisexuată, are șase petale, cele trei exterioare fiind mai mari și mai convexe decât cele interioare. De asemenea, cele interioare au câte o maculă verde verzuie sau gălbuie, în funcție de specie, situată apical. Pe cele șase antere se deschid pori sau șanțuri. Ovarul este format din trei celule, iar din el rezultă o capsulă tricelulară. Înmulțirea se face vegetativ (asexuat) prin bulbi, prin diviziunea atentă a lor când planta este matură, prin mutare când planta este în hibernare, imediat după ce frunzele se ofilesc; sexuat se înmulțește prin semințe. Există numeroase varietăți de ghiocei, cu flori simple sau duble (Galanthus nivalis f.pleniflorus 'Flore Pleno'), care diferă în principiu prin mărime și floare și prin perioada de înflorire cu flori duble. anunta sosirea primaverii

Fruturele amiral

Fluturele amiral este cu siguranta unul dintre cei mai cunoscuti si indragiti fluturi. Este raspandit in Europa, Asia si America de Nord. Corpul fluturelui este brun inchis sau negru – dorsal sib run deschis – ventral. Ochii sunt negri, picioarele cenusii. Antenele sunt negre cu numeroase

inele

albe,

iar

varful

maciuliei

este

alb.

Pentru mai multe informatii colecţionează cei 12 fluturi şi îmbogăţeşte-ti cunoştinţele cu o mulţime de lucruri noi şi senzaţionale despre lumea înconjurătoare.

În

plus,

vei

avea

şi

o

super

tridimensională cu cei mai importanţi fluturi din Europa.

planşă-insectar

Cimbrisor

Cimbrișor (Thymus serpyllum) este o specie de plante perene, erbacee, la bază semilemnificată, din genul Thymus, cu flori purpurii sau roz și ciclam, rar albe, care înflorește vara—toamna. Este ruda sălbatică a cimbrului de câmp, care mai este numit tămâiță sau iarba cucului. Cimbrișorul crește pe dealuri, pe pajiști sau pașuni alpine, in locuri mai greu accesibile precum stâncăriile. 

Florile sunt purpurii sau roz și ciclam, rar albe având caliciul cilindriccampanulat cu cinci dinți, trei superiori, scurți, doi inferiori, lungi, tub floral scurt, pubescent, în exterior corola cu baza superioară ovată, emarginată, patru-unghiulară. Florile sunt așezate în verticile, grupate în capitule sau raceme, formând covoare[1].



Frunzele sunt mici, aromatice, liniare, eliptic-ovate sau rotunjite, plane, nedentate, pețiolate, opuse, pubescente[1].



Tulpina are 3-5 centimetri înălțime, ascendentă.

Se înmulțește prin semințe și prin divizare. Se folosește atât pentru condimentarea alimentelor cât și pentru prepararea unor ceaiuri în medicina naturistă. Are o acțiune diuretică și antiseptică intestinală, dar se recomandă ca stomahic-aromatic în tusea spastică, convulsivă și astmatică [2]. Cimbrișor este o sursă de nectar pentru albine.

Busuiocul

Busuiocul (Ocimum basilicum) este o plantă din genul Ocimum, familiaLamiaceae. Este o plantă ierboasă originară din Asia tropicală. Atinge între 20–60 cm înălțime, având frunzele de culoare verde deschis, mătăsoase, cu lungimi cuprinse între 1,5–5 cm și late de circa 1–3 cm. Florile sunt de culoare albă, aranjate într-o terminație numită racem. În mod neobișnuit pentru familia Lamiaceae, cele patru stamine și pistilul nu emerg de sub marginea superioară a corolei, ci se sprijină pe cea inferioară. După polenizarea entomofilică (adică polenizare cu ajutorul insectelor)[1], corola cade și ulterior se dezvoltă patru achene[2] în interiorul calixului bilabial. Planta are un gust asemănător cu al anasonului (numit și anis)[3], având un miros puternic dulceag-înțepător. Busuiocul este foarte sensibil la frig, el crescând bine în condiții de căldură și umezeală. În timp ce varietățile comune de busuioc sunt plante anuale, alte varietăți, cum ar fi busuiocul albastru african și busuiocul sacru thailandez, sunt perene. Termenul de busuioc provine din limba greacă, βασιλεσς (basileus) însemnând „rege‖, despre această plantă spunându-se că a crescut pe locul unde Împărații Constantin și Elena au descoperit Sfânta Cruce. Dicționarul Englez Oxford menționează unele speculații conform cărora busuiocul ar fi fost folosit la „câteva unguente sau medicamente regale‖. Busuiocul este în continuare considerat „regele mirodeniilor‖ de mulți bucătari și autori de cărți gastronomice. În mod obișnuit, se recomandă ca busuiocul să fie folosit în stare proaspătă. În cazul rețetelor culinare de mâncăruri preparate termic, adăugarea busuiocului se face, de obicei, la finalul preparării pentru a nu i se distruge aroma. Ținut în pungi de plastic, poate fi păstrat proaspăt fie în frigider, pentru o perioadă scurtă, fie în congelator, pentru mai mult timp, după ce în prealabil a fost opărit puțin. Așezați frunze proaspete într-un borcan uscat, adăugați puțină sare și apoi acoperiți cu ulei de măsline. Planta uscată își pierde mare parte din aromă, ceea ce rămâne având un gust foarte diferit, cu iz slab de iarbă proaspăt tăiată. Rețetele cu specific mediteraneean și asiatic folosesc în mod frecvent busuiocul. În cazul bucătăriei mediteraneene, aroma este completată de roșii. Busuiocul este unul dintre ingredientele principale ale sosului pesto, o specialitate italiană din ulei și plante aromate, provenind din orașul Genova. Celelalte două ingrediente sunt uleiul de măsline și semințele de pin. Cele mai folosite specialități de busuioc mediteraneean sunt „Genovese‖, „Volănașe purpurii‖, „Mamut‖, „Scorțișoară‖, „Lămâie‖, „Glob‖, și „Albastru african‖. Bucătăria chineză folosește specialități de busuioc proaspăt sau uscat pentru supe și alte feluri de mâncare. În Taiwan, bucătarii adaugă busuioc proaspăt unei supe-cremă (羹湯; gēngtāng) sau frunze de busuioc fierte în ulei la pui prăjit. Busuiocul este gătit câteodată cu fructe proaspete sau adăugat în gemuri de fructe și sosuri — de obicei cu căpșuni, dar și cu zmeură sau prune. Se consideră că busuiocul cu frunza plată folosit în bucătăria vietnameză, care are o aromă ușor diferită, este mai potrivit pentru felurile de mâncare cu fructe. Atunci când sunt înmuiate în apă, unele varietăți de semințe de busuioc devin gelatinoase, și se folosesc în băuturi asiatice sau deserturi precum falooda sau șerbetul. Aceste semințe sunt cunoscute sub numele de sabja, subja, takmaria, tukmaria, sau semințe falooda. Semințele se mai folosesc și în Ayurveda, sistemul medicinal tradițional al Indiei.

Albastreaua

Albăstreaua (lat. Centaurea cyanus) este o specie de plante erbacee anuală, erectă, înaltă de 0,5—1 m, cu peri pe organele aeriene din familia Asteraceae, ce crește în Europa. Albăstreaua este denumită și albăstrică, albăstriță, vinețea, vinețică, (reg.) ghioc, zglăvoc, floarea-grâului, floarea-paiului, clopoțel, floare-vânătă, floarea paiului, iarba frigurilor, măturice, tătăișă vânătă[1]. Numele de „Albăstrea‖ este uneori eronat folosit și pentru Cicoare.  

Tulpina este verde, muchiată, simplă sau ramificată[2] . Frunzele sunt alterne, liniare, lungi pînă la 8—9 cm și înguste doar de 4—9 mm, alburii datorită perilor mătăsoși[2].



Florile sunt albastre, grupate în antodii globuloase terminale; deși toate sunt tubuloase, ele sînt diferențiate și anume 7—12 marginale, sterile, cu formă de pâlnie și alte numeroase interne, fertile, mai mici, și cu nuanțe spre violaceu[2]. Florile sunt dispuse mai multe la un loc, formând un capitul, înconjurat de bractee de culoare verde, cu marginile acoperite cu dințisori bruni. Florile marginale sunt mai de dimensiuni mai mari, având forma unei pâlnii cu 5 dinți. Florile centrale sunt mai mici.



Fructele sunt mici achene (3 mm), cu papus  Compoziție chimică: poliene (centaur X), poliene (centaur Y); substanțe amare: centaurina (cnicina); un glicozid: cicorina, mucilagii, tanin, un antocian glicozidic: cianina, antocianidine, săruri de potasiu și mangan[2]. 

Substanțele active importante: centaurina, pelargonină, cianină, tanin[1].



Albăstrelele se folosesc, în principal, în tratametele legate de inflamațile ochilor, în conjuctivite, în inflamații ale ploapelor[1].



Preparatele din albăstrele se folosesc și ca diuretic.



Potrivit specialiștilor, produsul terapeutic pe bază de albăstrele, acționează pe trei direcții: calmant, diuretic, astringent[1].

Urzica

Urzica (Urtica dioica) este o specie de plante erbacee, perene, din genulUrtica, familia Urticaceae. Urzica este răspândită prin locuri necultivate de la câmpie, deal sau munte, înEuropa, nordul Africii, Asia și America de Nord. 

Partea subterană : rizom subțire, cilindric, brun-deschis, lung și ramificat, cu numeroase rădăcini subțiri, pâsloase



Tulpina (cu 4 muchii evidente) și frunzele, opuse, ovale, dințate pe margini, sunt acoperite cu perișori urticanți, a căror atingere provoacă bășicarea pielii și mâncărimi. Poate ajunge până la un metru înălțime.



Florile sunt dioice, dispuse pe plante diferite, în panicule dispuse la axila frunzelor superioare.



Semințele sunt nucule ovale, verzui, cu perigonul persistent.

Urzicile au urmatoarele proprietati medicinale:         

diuretic hemostatic (opreste sangerarea) antiseptic emolient depurativ combate reumatismul si anemia vindeca ranile si ulcerul stimuleaza cresterea parului lupta impotriva bolilor de rinichi

Aloe vera

Aloe vera este o specie de plante suculente care este probabil originară din nordul Africii. Specia nu prezintă populații naturale, deși alte aloe sunt prezente în Africa de nord."[1] Specia este adesea folosită în fitoterapie de la începutul secolului I e.n., fiind menționată în Noul Testament (Ioan 19:39 Și a venit și Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă și aloe.... ).[2] Totuși, nu este clar dacă termenul aloedescris în Biblie se referă la A. vera. Extractele de A. vera sunt folosite pe scară largă în cosmetică și medicina alternativă, susținându-se că au proprietăți de reîntinerire, vindecare sau analgezice.[3][4][5] Nu există, însă, dovezi științifice clare ale eficienței sau ale siguranței folosirii de extract de A. vera în scopuri cosmetice sau medicale, iar dovezile care apar sunt adesea contrazise de alte studii.[6][7][8][9] Există doar câteva dovezi preliminare că extractele de A. vera ar putea fi utile în tratamentul diabetului și în cazul nivelului ridicat de lipide în organismul uman.[8] Aceste efecte pozitive par a se datora prezenței unor compuși cum ar fi manan, antrachinonă și lectine.[8][10][11] În compoziția chimică a frunzei de Aloe vera se găsesc 18 aminoacizi din cei 22 necesari organismului (7 din cei 8 esențiali: valină, leucină, izoleucină,fenilalanină, metionină, lisină și threonină), prin care asigură dezvoltarea și refacerea masei musculare[12]. Deasemenea conține vitamine (A, B1, B2, B6, B12, C și E) și minerale (fier, calciu, magneziu, cupru, crom, iod, seleniu,mangan, zinc) fiind esențială unei alimentații sănătoase, dezvoltarea optimă a organismului și protejarea sănătății[13][14]. Alte substanțe prezente în frunza de Aloe Vera sunt sterolii (colesterină, sitosterol, campesterol, lupeol), hormonii(auxine și gibereli ne ), lignină și saponine , prin care se se adaugă proprităților plantei efectul antibiotic, analgezic, antiviral și antiinflamator [15] . Prezența acestor substanțe, împreună în compoziția chimică a plantei, asigură acesteia un efect de ameliorare sau chiar vindecare unor boli cum ar fi diabet, artrită, hepatită, cancer, HIV, boli cardiovasculare, leucemie,psoriazis, dermatită, fiind numită în diferite studii ―planta miracol‖[16].

Asparagus

ASPARAGUS ( UMBRA IEPURELUI ) - Asparagus, in denumire populara, Umbra Iepurelui, este o planta decorativa cu vegetatie continua, avand lastari lungi, subtiri, flexibili (cladodii), pe care sunt prinse frunzele care sunt de fapt mici ramificatii , asemanatoare unor solzi asezati perpendicular pe lastari. Asparagus infloreste toamna , florile fiind mici stelute albe. Aspectul decorativ al plantei este imbogatit si de fructele sale, mici sfere rosii, acestea fiind otravitoare. Asparagus necesita o amplasare in locuri luminate sau semiumbrite , aerisite, ferite de razele directe ale soarelui. Planta necesita o udare cu regularitate, vara avand nevoie de apa multa si cand aerul este foarte uscat - se pulverizeaza apa si pe frunze. Din luna octombrie, Asparagus se aduce in camere bine luminate cu temperatura de 10-15 grade C. Se va evita udarea din abundenta a plantei in perioada in care va sta in camere reci. Primavara, la o perioada de 2-3 ani, planta trebuie divizata in 2-4 parti, pentru inmultire. Substratul recomandat pentru Asparagus trebuie sa fie consistent : pamant de telina si mranita in parti egale la care se adauga si putin nisip. Anual, primavara, pamantul trebuie schimbat. Asparagus se inmulteste prin : - prin desfacerea tufei in mai multe tufe mici, cultivate in ghivece separate; - prin seminte semanate in ghivece, dupa ce in prealabil au fost tinute 24 ore in apa calda.

Cala

Zantedeschia este un gen de plante erbacee din familia Araceae, nativă Africii de Sud la nord de Malawi. Numele genului a fost acordat ca tribut botanistului italian Giovanni Zantedeschi (1773– 1846). Este o plantă decorativă, cu frunze mari în formă de săgeată, una dintre frunze, răsucită în formă de cornet, înconjurând inflorescența. Speciile din genul Zantedeschia sunt otrăvitoare datorită prezenței oxalatului de calciu. Toate părțile plantei sunt toxice și produc iritații cu inflamarea cavității bucale și a gâtului, stări de vomă și diaree acută. Cu toate acestea, frunzele plantei sunt uneori gătite și consumate. În prezent sunt cunoscute opt specii de Zantedeschia:        

Zantedeschia aethiopica – Cala albă comună Zantedeschia albomaculata – Cala pătată Zantedeschia elliottiana – Cala galbenă sau aurie Zantedeschia jucunda Zantedeschia odorata Zantedeschia pentlandii Zantedeschia rehmannii - Cala roz Zantedeschia valida

Toate speciile sunt endemice Africii de Sud. Z. aethiopica crește în zone mlăștinoase, ofilindu-se în lipsa apei. Crește neîntrerupt în sol fertil și umed, putând supraviețui unor înghețuri blânde pe timp relativ scurt. Z. aethiopica este o plantă rezistentă, dezvoltându-se cu succes în diferite soluri și habitate, înmulțindu-se prin rizomi; se află în echilibru cu mediul în care trăiește și este considerată o buruiană pentru zonele agricole. Z. odorata este o specie rară, asemănătoare cu Z. aethiopica, însă mai hidrofilă și cu un miros asemănător freziei, endemică doar câtorva localități din Africa de Sud. Z. albomaculata este o specie răspândită și foarte variată, care crește din nordul Africii de Sud până în Kenya, inflorescențele ei variind de la alb la crem și de la roz la portocaliu. Z. elliotiana este cunoscută doar în domeniul horticulturii, provenind probabil dintr-o specie hibridă. Z. jucunda și Z. pentlandii sunt specii rare care prezintă inflorescențe galbene grandioase. Z. rehmanniieste o specie cu frunze asemănătoare gladiolei și prezintă inflorescențe roz. Toate plantele Zantedeschia dezvoltă inflorescențe mari, fiind crescute ca și plante de gradină și ornamentale. Zantedeschia sunt plante rezistente, dar unele specii sunt mai rezistente la frig decât altele. Zantedeschia aethiopica albă și unele soiuri apropiate pot supraviețui la temperaturi de -23 °C, pe când majoritatea speciilor trăiesc în zone calde, unde solul nu îngheața pe timpul iernii. Speciile și hibrizii între Z. elliotiana, Z. jucunda, Z. pentlandii și Z. rehmannii au o temperatură optimă de creștere de 25 °C, însă dacă temperatura persistă peste 28 °C, creșterea este inhibată. Zantedeschia este crescută extensiv cu scopul comercializării în California,Columbia, Noua Zeelandă și Kenya[1]. Horticultorii din California și Noua Zeelandă continuă să dezvolte o varietate extinsă de soiuri hibride. În Sud-vestul Australiei, Z. aethiopica a fost introdusă pentru horticultură. Această specie a devenit o buruiană răspândită și afectează calitatea apelor și a pășunilor. Cala albă provine din Z. aethiopica. Toate soiurile cu inflorescențe galbene, portocalii, roșii, vișinii provin din speciile Z. albomaculata, Z. pentlandii și Z. rehmanni.

Planta paianjen

Desi creste natural in indepartatele tinuturi tropicale, planta paianjen a dovedit o uimitoare putere de adaptare la conditiile altor teritorii. Ba mai mult, a ajuns printre cele mai indragite plante de apartament atat in Europa cat si pe marele continent american. Spre deosebire de alte specii decorative, planta paianjen prospera intr-o gama variata de conditii si, spre norocul celor care nu au timp sa-i acorde atentie, nu necesita interventii deosebite. Planta creste sub forma de tufis, avand frunze subtiri si lungi care explica asocierea cu vietuitoarele cu multe picioare din familia Arahnidelor. Daca sunteti un iubitor de plante la inceput de ―cariera‖, probabil nu exista alegere mai inspirata decat planta paianjen pentru a exersa si prinde indemanare. Conditiile ideale de temperatura sunt de 20 grade Celsius ziua si de 12 grade Celsius noaptea. Asigura plantei un drenaj bun si lumina din abundenta (dar nu directa) si fara intarziere vei fi rasplatit cu flori deosebite. Periodic apare cate un peduncul de floare, iar micile flori albe sunt inlocuite de plantute tinere, ce pot fi usor indepartate sau inradacinate. Chlorophytum tolereaza o serie de abuzuri sau greseli de ingrijire, unul dintre putinele puncte slabe fiind sensibilitatea la umiditatea exagerata a solului. La planta paianjen pamantul trebuie se se usuce intotdeauna intre doua udari consecutive pentru a evita putrezirea radacinilor. In ceea ce priveste pH-ul solului, Chlorophytum comosum este nepretentioasa, crescand pe pamantul obisnuit de flori, care poate fi amestecat cu turba sau nisip. Unele specii vegetale de apartament nu sunt numai frumoase, ci improspateaza aerul din camera, jucand rolul unui filtru natural pentru dioxidul de carbon si diferiti poluanti. O astfel de planta excelenta pentru imbunatatirea calitatii aerului este si planta paianjen. Specialistii apreciaza ca absoarbe pana la 90% din formaldehide si monoxid de carbon in cateva zile. In sezonul rece, dat fiind ca intra in etapa de repaus ca orice planta perena, se uda cam o data pe saptamana si se aseaza intr-o incapere racoroasa, unde temperatura este in jurul valorii de 10 grade Celsius. Chlorophytum comosum se inmulteste foarte usor prin simpla divizare a plantei mama. Divizarea radacinilor este o operatiune ce poate avea loc primavara, simultan cu transplantarea intr-un ghiveci mai spatios. Planta se poate inmulti si prin butasire, caz in care se taie partile din varfurile tulpinilor cu flori, si se pun in apa. Dupa ce apar ―mustatile‖, noua planta poate fi plantata in ghiveci. Daca constatati ca frunzele incep sa se brunifice, nu este pricina sa va ingrijorati. Cel mai adesea, acest lucru este rezultatul fluorurilor din apa care provoaca fixarea sarurilor in sol. De mare folos in aceasta situatie este udarea din abundenta, repetata periodic, cata vreme este necesar. Nu uita sa asiguri un drenaj bun. Te-ar putea ajuta udarea solului cu apa distilata sau chiar cu apa de ploaie. Cei mai frecventi daunatori sunt acarienii, care pot fi insa eliminati daca sunt observati din vreme si se iau masurile corespunzatoare. Mai multe despre acarieni si combaterea lor eficienta, in urmatorul articol.

Coada soricelului

Coada șoricelului (Achillea millefolium) este o plantă erbacee, perenă, din familia Asteraceae, cu frunze penate, păroase și flori albe sau trandafirii, originară din Europa și din vestul Asiei. Este întâlnită din câmpie până în regiunile subalpine. Numele generic de Achillea provine de la Ahile, eroul legendar al războiului troian, care a descoperit planta și a folosit-o pentru tratarea rănilor soldaților[1]săi. Numele speciei, millefolium, descrie frunzele penate, păroase. Tratamente naturale pe baza de coada șoricelului Este recomandată la enterocolite, gastrite, colici gastrice. Este antiseptic (ca șimușețelul), tonic aperitiv, coleretic-colagog, stimulează funcția hepatică, este antispastic, antiinflamator, astringent[2]. Coada șoricelului reprezintă un remediu natural în tratarea multor afecțiuni: boli ale stomacului, hemoroizi, dureri menstruale, boli de vezică, anorexie, osteoporoză, reumatism, nervozitate, boli intestinale, tuse, chisturi ovariene, mâncărimi vaginale, oxiuri, gastrită. Acțiunea terapeutică se bazează pe proprietățile acestei plante: regenerator de țesuturi, dezinfectant, expectorant, antiinflamator, calmant gastric, decongestiv hemoroidal. Preparatele naturale cel mai des utilizate din acesta plantă sunt: infuzia (ceaiul) de frunze și de flori (ajută la tratarea constipației, leucoreei, contra viermilor intestinali, reduce starea de nervozitate, ameliorează tenurile înroșite), dar și alifia preparată din coada șoricelului (ajută la tratarea varicelor).

Begonia

Begonia este o plantă perenă, erbacee cu tulpina scurtă sau lipsește; frunzele mari (20-30 cm lungime), cordiforme, asimetrice la bază, palmate, pețioli cu peri perpendiculari, limbul cu o zonă argintie circulară, situată între margine și centru; florile mici, palid-roz, dispuse câte 4-5 în dichazii; fructul – capsulă triaripată, cu una dintre aripi mai dezvoltată. Denumire științifică: BEGONIA REX, Regnul: Plantae Încrengătura: Spermatophyta Subîncrengătura: Magnoliophytina Clasa: Magnoliopsida Subclasa: Ordinul: Begoniales Familia: Begoniaceae Rădăcinile conțin substanțe astringente care stimulează circulația sangvină. Specie cultivată originară din India.

Cactus

Familia Cactaceae grupează plante suculente și în mare parte spinoase cunoscute împreună sub numele de cactuși. Aceasta familie este aproape exclusivă din continentul American, ceea ce înseamnă că sunt endemice din continentul American și Arhipelagului Antilelor. Totuși, există o excepțiekamatis baccifera care este extinsă la tropice în lumea veche în : Africa tropicală , Madagascar și Sri Lanka. Se crede că apariția și colonizarea lumii vechi este relativ recentă (400 de ani), prin transportul semințelor în tubul digestiv al păsărilor migratoare, sau potrivit altei teorii, sub formă de plante lipite pe trunchiuri împinse de curentele marine. Multe plante suculente, atât în lumea veche cât și în lumea nouă au o mare asemănare cu cactușii și deseori sunt numiți cactuși în limbaj comun. Totuși, acest lucru se datorează evoluției paralele, unele plante suculente nu sunt înrudite cu cactușii. Caracteristica specifică cea mai clară a cactușilor esteAreola, o structură specializată unde apar spinii, muguri noi și în multe ocazii florile. Se consideră aceste plante (cactușii) au evoluat între 30 și 40 milioane de ani. Continentul American era unit cu celelalte , dar s-a separat progresiv în procesul numit deriva continentelor. Speciile endemice din lumea nouă s-au dezvoltat posterior separării continentelor; depărtarea maximă s-a atins în ultimii 50 de milioane ani. Acest lucru ar putea explica inexistența de cactuși endemici în Africa, aceștia au evoluționat în America când continentele deja erau separate. Cactușii au un metabolism special cunoscut sub numele de CAM La fel ca plantele suculente, membrii familiei cactușilor (cactaceae ) sunt bine adaptați unui mediu cu precipitații reduse. Frunzele s-au transformat în spini, pentru a preveni evaporatea apei prin transpirație și servesc de apărare a plantei contra animalelor însetate. Fotosinteza se realizează prin tulpinele îngroșate care îmagazinează apă. Foarte putini membrii ai familiei au frunze și acestea sunt rudimentare și de viață scurtă, de 1-3 mm lungime. Doar două genuri Pereskia și Pereskiopsis posedă mari frunze care nu sunt suculente. Studii recente au ajuns la concluzia că genul Pereskia a fost un ancestru din care au evoluat toți cactușii. Familia cactaceae există într-o mare formă de varietăți și mărimi. Unele specii au atins mari dimenșiuni, cum ar fi: Carnegia gigantea și Pachycereus pringlei. Toate sunt plante angiosperme care înseamnă că produc flori, majoritatea foarte frumoase și la fel ca spinii și ramurile, apar din areole. Multe specii au florescența noaptea și sunt polenizate de animale nocturne ca fluturi și lilieci. Cactusul, numit și fântâna deșertului, este unul dintre cele mai bune exemple de adaptare a viețuitoarelor la condițiile aspre ale mediului. Este planta specifică deșerturilor din Mexic și sudul S.U.A. La adăpostul învelișului cerat, presărat cu spini, cactusul depozitează în celule sale mari cantități de apă, care, în caz de nevoie, poate fi folosită de cei rătăciți prin deșert.

Fucsia

Fuchsia, Fucsia sau Cerceluşul, este o plantă de interior deosebit de frumoasă care şi-a primit numele după Leonard Fuchs, doctor şi botanist german care a trăit în secolul al XVI-lea. Cerceluşul preferă umbra şi solul fertil, iar speciile cu flori portocalii sau roşii sunt mai rezistente la căldură decât cele cu flori albe sau albastre.Fuchsia magellanica, originară din Peru şi Chile este una din puţinele fucsii care suportă gerul. Fuchsia face parte din familia Onagraceae şi este originară din Mexic şi America de Sud, unde ajunge să se dezvolte aproape ca un arbust, atingând chiar şi 3 m înălţime şi 1 m diametru. La noi, fuchsia s-a adaptat ca plantă de ghiveci, preferă penumbra şi pământul umed, fertil, bine drenat.

Regimul de temperaturi potrivite pentru fucshia Ca plantă de interior, fuchsia trebuie plasată lângă o fereastră orientată spre est, vest sau sud, dar nu în lumina directă a soarelui. Vara, când o puteţi scoate afară, nu uitaţi că cerceluşului nu îi place căldura şi umiditatea. În general, planta preferă o temperatură de 15-21C în timpul zilei şi cu 10C mai puţin pe timpul nopţii. Temperaturile scăzute din timpul nopţii sunt foarte importante primavara devreme, când planta începe să înmugurească. Fuchsia nu mai înfloreşte când temperatura medie din timpul zilei creşte peste 24C.

Cum se udă şi cum se îngrijeşte peste iarnă cerceluşul În perioada de dezvoltare, fuchsia se udă când se simte că s-a uscat pământul. Toamna, udaţi mai rar şi cu cantităţi din ce în ce mai mici de apă, ca să pregătiţi planta pentru repausul de iarnă. Este bine să trataţi planta şi cu o soluţie hrănitoare, la fiecare 2 săptămâni, în perioada de creştere, dar opriţi tratamentul cam cu 2 săptămâni înainte de a o aduce în casă, înainte de primul îngheţ. Toamna, plantele foarte mari pot fi tăiate. Peste iarnă trebuie să le asiguraţi cerceluşilor o temperatură de 4-10C şi să îi udaţi atât cât să nu se usuce complet pământul din ghivece. Primăvara, planta se mută într-un loc mai cald, mai luminos şi începeţi să o udaţi regulat. Când apar noile frunze, schimbaţi pământul din ghiveci şi chiar şi ghiveciul, cu unul puţin mai mare. Primăvara şi vara, puteţi să rupeţi vârful fiecărei ramuri noi care are deja 2 seturi de frunze, dacă doriţi ca planta să aibă un foliaj mai bogat.

Înmulţirea cerceluşului prin butaşi sau seminţe Butaşii

prinşi

toamnă

trebuie

lăsaţi

descoperiţi.

Fuchsia se mai înmulţeşte prin seminţe. Această operaţiune trebuie efectuată în martie-aprilie: acoperiţi seminţele cu un strat subţire de compost umed, într-un ghiveci aşezat la umbră, la o temperatură de 16C; seminţele înmuguresc în 21-28 de zile. Când plantele sunt destul de mari ca să poată fi mutate din loc, plantaţile în ghivece separate.

Tradescantia

Tradescantia pallida este o planta cu frunze lungi, ascutite si flori roz, care se intinde ca un covor vegetal. Frunzele sunt late de circa 2,5 cm si lungi de 7-13 cm. Tulpina si partea de deasupra a frunzelor sunt de culoare purpurie si pe masura ce foliajul se maturizeaza e acoperit de o nuanta metalica de turquise. Partea interioara a frunzei are o culoare violet-aprins care trece spre roz inspre tulpina. Florile sunt roz, au trei petale si circa 2 cm diametru. Planta infloreste constant in perioadele calde, dar florle sunt deschise numai dimineata. Ingrijire: Tradescantia pallida se cultiva cel mai bine in sol nisipos, dar se adapteaza bine si pe un teren stancos. Desi prefera pamantul umed, planta rezista si pe un teren secetos si nu se usuca daca nu este udata o perioada mai lunga de timp. Aceasta specie este toleranta la inghet, dar pe perioadele friguroase de iarna rezista mai bine sub un strat gros de zapada. De obicei inmugureste iar primavara. Daca planta arata rau pe la mijlocul verii, taiati-o pana la nivelul solului ca sa apara un nou foliaj si sa infloreasca din nou toamna. Inmultire: nu se recomanda inmultirea prin seminte. 1. Butasi de tulpina sau frunze - trebuie ingropate bine in pamant nisipos. 2. Marcotaj - consta in indoirea unei ramuri flexibile sau a unei noi mladite in asa fel incat sa intre in contact direct cu solul, lasand-o sa dea radacini in timp ce este inca legata de planta-mama. Pericole: planta poate cauza iritatii ale pielii sau reactii alergice.

Bradul

Bradul (Abies) este un gen care cuprinde aproximativ 45-55 de specii deconifere din familia Pinaceae, răspândite preponderent în zonele muntoase ale emisferei nordice. Sunt arbori de talie mare cu înrădăcinare pivotantă. Coroana este piramidală deasă, umbroasă, scoarța mult timp netedă cu pungi de rășină. Lujerii sunt netezi, iar mugurii dispuși terminal întotdeauna câte trei. Prezintă frunze aciculare lățite, pe dos cu 2 dungi albicioase de stomate, persistente, se schimbă la 6-15 ani. Conurile sunt erecte, cilindrice, cu bractei obișnuit vizibile și răsfrânte; solzul carpelar cade la maturitate odată cu semințele, iar pe lujer rămâne axul erect. Semințe relativ mari, triunghiulare, cu pungi de rășină pe tegument și prinse strâns de aripioară. Specii: Abies alba, A. nordmanniana, A. cephalonica, A. pinsapo, A. concolor, A. grandis. Bradul face parte din familia de conifere. Cele mai cunoscute conifere sunt: 

Bradul



Molidul



Pinul

Bradul se deosebeste de celelalte specii de conifere mai ales prin asezarea frunzelor care, popular, se mai numesc si ace. Acestea au o lungime medie de 2 cm si sunt dispuse de-a lungul crengilor in acelasi plan, fata de alte conifere la care acele sunt dispuse de jur imprejurul crengilor. Frunzele bradului sunt mai moi decat ale altor conifere ale caror frunze inteapa mai tare. Diferenta majora fata de foioase este ca bradul (ca majoritatea coniferelor, caci exista si exceptii – Larice) sta verde pe tot parcursul anului. Bradul ca si celelalte conifere isi schimba frunzele(acele) treptat de-a lungul intregului an iar noi putem observa acest lucru doar vazand covorul de ace cazute la tulpina bradului. Altitunea la care cresc si se dezvolta brazii este cuprinsa intre 500m si m iar raspandirea acestora este pe tot globul, dar cu precadare in zonele muntoase ale zonei temperate. Coniferele au radacina pivotanta, alta deosebire fata de foioase care au radacina foarte ramificata. Conurile sunt fructele bradului, in alveolele conurilor se dezvolta semintele bradului. Cand semintele sunt coapte, alveolele se desfac si semintele pot iesi din conuri. Cazand pe pamant, ele dau nastere la noi brazi. Deasemenea, semintele brazilor sunt o sursa de hrana pentru pasari , veverite si alte rozatoare ale padurii. Brazii cresc foarte drepti si din aceasta cauza lemnul de brad se foloseste in special in constructii dar si la fabricarea mobilei.

Stejarul

Stejarul (Quercus robur), este un arbore din zona temperată, înalt, cu ramuri puternice, noduroase, coroană largă și bogată. Scoarța stejarului este de culoare brun-negricioasă, aspră, adânc brăzdată, adăpostind adesea o micro-faună activă (în special furnici și anumite specii de gândaci). Frunzele sunt lobate, cu 4-8 perechi de lobi. Pețiolul este scurt (4-8 cm). Stejarul înflorește în luna mai. Fructul este achenă (ghindă). Se întâlnește mai ales la câmpie și în zonele colinare, foarte rar la deal. În afară de pădurile curate de stejar, numitestejărete, stejarul se găsește și în amestec cu alte foioase, în așa-numitelepăduri de șleau. Este răspândit în Europa, Asia Mică și alte câteva zone asiatice, Africa de Nord. În trecut era mult mai răspândit, de multe ori în amestecuri cu fagul și alte foioase. Termenul stejar este probabil de origine tracică[necesită citare]. În trecut lingviștii români i-au atribuit, eronat, origine maghiară sau bulgărească, însă Dimitrie Cantemir îl menționează în Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei) ca fiind un cuvânt inexistent în maghiară sau bulgară. Ghinda a fost folosită de-a lungul timpului atât la hrana porcilor, fiind foarte apreciată și de mistreți, alături de jir, cât și la confecționarea de coliere și păpușele pentru copii, și chiar la unele piese de mobilier sau "bibelouri" rustice.

Scoarța de stejar este folosită din antichitate în tăbăcărie, deoarece conține mari cantități de tanini foarte eficienți în prelucrarea pielii.

Lemnul de stejar este lemn prețios, de calitate superioară, mai ales dacă este uscat corespunzător. Lemnul de stejar uscat natural, având peste 12 ani vechime, este scump, fiind folosit pentru mobilă de lux, iahturi de lux, construcții de lux, etc. Aproape două secole traversele de stejar au fost folosite cu mult succes în dezvoltarea căilor ferate, doar recent începând înlocuirea lor conform noilor tehnologii de transport. Lemnul de stejar se folosește pe scară largă în construcțiile de lemn sau mixte, iar în industria mobilei, acolo unde nu se găsește, este una din principalele varietăți imitate, alături de nuc și cireș. Scoarta de stejar este folosită din antichitate în tăbăcărie, deoarece conține mari cantităti de taninuri foarte eficiente în prelucrarea pieilor. Stejarul (Quercus robur) reprezintă un arbust a cărui scoarță este utilizată în terapeutica naturistă. Scoarța de stejar are proprietățile de: antiseptic al florei microbiene, cicatrizant, hemeostatic și ajută la tratarea și vindecarea hemoroizilor, hemoragiilor uterine, leucoreei, afecțiunilor stomacului, leziunea anusului, afecțiunilor intestinelor, transpirației picioarelor. Ceaiul preparat din scoarță de stejar este considerat un remediu natural în vindecarea: diareei, hemoragiilor, hemoroizilor (aplicarea de comprese), reduce scurgerile vaginale, combate constipația ce are drept cauza hemoroizii (infuzie preparată din scoarță de stejar, amestecată cu flori de mușețel și semințe de in).

Zmeura

Zmeurul (Rubus

idaeus)

este

un arbust tufos,

peren,

cu

lăstari

târâtori,

cutulpini drepte, arcuite spre vârf, cu ghimpi drepți, de forma unor ace, adeseori plasați numai pe partea inferioară. Zmeurul aparține familiei Rosaceae. Frunzele sunt compuse din 3-7 foliole, dințate pe margini, verzi pe fața superioară, albicioase pe cea inferioară. Sunt folosite proaspete sau uscate la preparea de ceaiuri medicinale, care sunt recomandate pentru tratarea durerilormenstruale. Florile zmeurului sunt albe, compuse din 5 sepale, 5 petale și numeroase stamine, și reprezintă o sursă importantă de nectar pentru albineleproducătoare de miere. Fructul, care se numește zmeură, este de culoare roșie, cu miros plăcut și gust acrișor-aromat. Zmeura se cultivă din două motive: pentru consumul fructelor în stare proaspătă și pentru procesare industrială. Din zmeură se extrage xilitolul, care este un îndulcitor artificial folosit mai ales în tratarea și prevenirea cariilor dentare. Zmeurul înflorește începând din luna mai până în iulie. Crește spontan în locuri stâncoase, luminișuri de păduri, regiuni deluroase și muntoase. Poate fi intâlnit pe întreg teritoriul României, fiind o plantă specifică zonelor cu climă temperată.

Laleaua

Laleaua (Tulipa) este un gen care cuprinde aproximativ 100 de specii de plante cu flori din familia Liliaceae. Sunt originare din sudul Europei, nordul Africii șiAsia, din Anatolia și Iran (unde floarea este reprezentată pe drapelul național) până în China și Japonia. Zonele cele mai diversificate în ceea ce privește speciile de lalele sunt Munții Pamir, Munții Hindu Kush și stepele dinKazakhstan. Tulipa, în mod obişnuit denumită lalea, prezintă aproximativ 150 de specii de plante cu floribulboase din familia Liliaceae. Sortimentul originar de specii cuprinde Europa de Sud, Africa de Nord şi Asia , din Anatolia şi Iran la vest – nord-est de China. Inima sortimentelor celor mai diverse se află în munţii Pamir şi Hindu Kush şi în stepele din Kazahstan. Un număr de specii şi multe culturi hibride sunt crescute în grădini, folosite ca plante pentru ghiveci sau pentru flori proaspăt tăiate . Cea mai mare parte din speciile cultivate, subspecii şi culturi de lalea sunt derivate din Tulipa gesneriana. Descriere amanunţită Speciile sunt plante perene (rezistă peste iarna) din bulbi, bulbi cu straturi concentrice, deseori produşi la capetele stolonului şi acoperiţi cu spini la diferite învelişuri subţiri (ca foaia de hârtie).Speciile cuprind plante de Laleaua la înălţimi reduse şi creştere lentă la înălţimi care ating de la 10 la 70 de centimetri. Lalelele pot să crească chiar pe anotimp friguros şi cu zăpadă multă. Plantele au de obicei, 2 – 6 frunze, cu unele specii care au până la 12 frunze. Frunzişul are formă de cordon, cu învelişul ca de ceară/ceruit, în mod obişnuit de culoare verde mediu, alternativ aranjat. Frunzele au un aspect oarecum cărnos, având forma liniar-lunguiaţă/dreptunghiulară. Florile mari apar pe tulpini care în mod obişnuit nu au bractee. Tulpinile sunt fără frunze sau au doar câteva, unele specii mari având câteva frunze iar la alte specii mici lipsind total. În mod obişnuit, speciile au o floare pe tulpină, dar câteva specii au până la patru flori. Florile în formă de cupă, colorate şi atractive, prezintă trei petale şi trei sepale, care în majoritatea cazurilor sunt numite tepale (un tip de petale la care potirul şi corola nu sunt clar diferenţiate), deoarece acestea sunt aproape identice. Cele şase petale sunt deseori marcate aproape de bază cu linii întunecate. Florile au la dispoziţie şase stamine distincte şi fixate la bază cu filamente mai scurte decât tepals iar stigmele prezintă trei lobi. Ovarele sunt superioare cu trei camere. Cele trei fructe unghiulare sunt capsule cu textura/structura tare, în formă elipsoidală subglobulară / subsferică, care conţin numeroase seminţe în formă de disc plat aranjate pe două rânduri.

Toporas

Cunoscută sub denumirea populară de toporaşi, violete sau viorele (a nu se confunda cu specia Scilla bifolia), specia Viola odorata, reprezintă o gingaşă plantă ierboasă spontană, a cărei flori catifelate îşi fac apariţia primăvara devreme. Sistematică Violetele aparţin familiei Violaceae. Descriere Toporaşii sunt plante ierboase, perene, fără tulpină, componentele aeriene dezvoltându-se dintr-un rizom lung şi articulat, lung de cca. 3 cm. În lipsa tulpinii, talia toporaşilor este modestă (2-15 cm) (vezi imaginea 1). Tot din rizomi, toporaşii mai dezvoltă rădăcini adventive şi stolonitârâtori, care asigură înmulţirea vegetativă a speciei (vezi imaginea 2). Frunzele la toporaşi sunt lung peţiolate, la bază acestor codiţe, formându-se stipele triunghiulare. Foliajul apare în două rânduri; frunze de primăvară - îşi fac apariţia la înflorire şi sunt mai mici (2-3 cm) şi frunze de vară - apar după încheierea înfloritului şi sunt mai mari (4-6 cm) [M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun]. Limbul frunzelor este lat, de formă cordată (cu aspect de inimă), cu marginea fin dinţată [L. Popovici , C. Moruzi, I. Toma]. Florile la toporaşi sunt lung peţiolate, zigomorfe, parfumate,solitare, cu 5 petalele de culoare violetă, uneori albă sau albăstruie. Floarea de toporaş prezintă un pinten drept sau îndoit în sus (vezi imaginea 3). Pe tija floriferă apar două bractee, sub forma unor frunzuliţe reduse. Sepalele periantului, sunt inegale şi în număr de 5. Fructul speciei, este o capsulă globuloasă, verde sau purpurie, care se deschide în 3 valve la maturitate, eliberând seminţele, care ajung pe sol. Seminţele sunt uşor alungite, cu suprafaţa externă netedă, prezentând la un capăt un manşon cărnos, foarte atractiv pentru furnici (vezi imaginea 4). Furnicile apucă sămânţa de toporaşi de partea cărnoasă, după care o târăsc spre muşuroi. Astfel se realizează diseminarea la distanţă, deoarece, după un timp, sămânţa se eliberează, furnicile rămânând între fălci, doar cu anexa moale a acesteia. Înflorire Toporaşii înfloresc primăvara devreme, înaintea înfrunzirii arborilor, în martieaprilie, odată cu viorelele (vezi imaginea 5). Un al doilea rând de flori, are tendinţa de a se forma vara, însă se formează doar boboci, care nu se mai deschid [M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun]. Ecologie Pe plan mondial, specia Viola odorata se întâlneşte în Europa şi în Asia Mică. Violetele se întâlnesc adesea în flora spontană a României, în locurile cu semiumbră, prin zăvoaie, poieni, pajişti mai umede şi umbroase, tufişuri, păduri luminoase sau la marginea codrilor. Toporaşul îşi face apariţia în zonele de câmpie şi de deal. Nefiind plante pretenţioase (rezistă la geruri, au cerinţe moderate faţă de umiditate şi faţă de tipul de sol - cu condiţia ca acesta să fie bogat în humus), toporaşii se dezvoltă optim în multe locuri din regiunea de câmpie şi de deal. Pe lângă faptul că suntvegetale cu mare putere de adaptare, toporaşii, prin faptul că se înmulţesc uşor, atât pe cale sexuată, cât şi vegetativă, cunosc o răspândire largă. Regenerarea toporaşului, ca şi al altor violete, este ieşită din comun, astfel încât, o bucată dintr-o singură frunză este suficientă pentru a genera o pantă nouă.

Pe lângă arealul natural specia mai apare cultivată prin grădini sau parcuri, ca plantă decorativă, existând şi varietăţi horticole deosebite, create de om. Toporaşul nu creşte izolat, ci se adună mai multe plante la un loc. Această concentrare este folositoare mai ales primăvara, la înflorire, prin faptul că emanaţia de parfum este mai intensă, atrăgând astfel, puţinele insecte polenizatoare trezite la viaţă după ieşirea din iarnă. Specii asemănătoare - Colţunii popii (Viola silvestris) şi alte specii de toporaşi O specie foarte asemănătoare toporaşilor, dar cu flori aproape nemirositoare, este Viola silvestris (colţunii popii). Atât ca aspect sau înflorire, cât şi ca ecologie, cele două specii sunt aproape identice, întâlnindu-se în general, sub denumirea generică de toporaşi sau violete. Colţunii popii, pentru ochii mai fini, se deosebesc de toporaşi prin frunzele mai puţin late, care sunt mai mult triunghiulare sau rombice decât cordate, prin petalele mai alungite şi prin fructele (capsulele) ascuţite (vezi imaginea 6). O serie de alte specii de toporaşi, foarte asemănătoare, greu de diferenţiat între ele, apar în flora României, dintre care, se întâlnesc mai des: Viola mirabilis, Viola bachiana, Viola suavis, Viola hirta, viola alba [I. Iancu]. Utilizări Din florile şi frunzele de toporaşi se prepară un parfum foarte fin, cunoscut sub numele de parfum de violete. Proprietăţile specifice ale parfumului de violete este conferit de nonadienol. Îndeosebi în Ardeal, specia apare cultivată în spaţiile exterioare, în scopuri ornamentale. Specia Viola odorata este indicată a fi cultivată pe lizierele grupărilor şi masivelor dearbori sau pe lângă ziduri, în parcuri şi grădini (C. Pârvu). Florile proaspete de toporaşi prezintă proprietăţi tinctoriale, utilizându-se la vopsitul fibrelor naturale în albastru-pastelat (C. Pârvu). Toporaşii prezintă valoare curativă pentru om, fiind utilizate în tratamentele naturiste, încă din vechime. Compoziţie, principii active Florile de violete conţin un ulei volatil format din aldehide şi din alcooli alifatici nesaturaţi (dienoli- mai ales nonadienol, alcool benzilic, parmonă, etc.). Pe lângă uleiul eteric, în flori s-au mai identificat o serie de compuşi ca: rezine, glucide, glicozide (viola-cvercetina), pigmenţi albaştrii (violamina), alcaloizi (violina), mucilagii, acid salicilic, substanţe amare şi săruri minerale. În părţile subterane s-au identificat mai multe substanţe, dintre care saponozidele, alcaloidul odorantina şi derivaţii acidului salicilic, prezintă efecte curative asupra organismului uman. Frunzele toporaşilor, conţin substanţe minerale, clorofilă şi nonadienol - ulei volatil. Toxicitate Nu s-au izolat principii toxice în toporaşi. Rădăcinile şi rizomii speciei, prin compoziţia lor în substanţe iritante, trebuiesc administrate cu precauţie. Fitoterapie

În fitoterapie, de la toporaşi, se folosesc părţile aeriene - flori (FLOS VIOLAE ODORATAE) şi frunze (FOLIUM VIOLAE ODORATAE), precum şi părţile subterane - rizomi şi rădăcini (RADIX VIOLAE ODORATAE). Datorită conţinutului de principii active, violetele se încadrează în rândul plantelor medicinale (mai multe despre toporaş ca plantă medicinală).

Artarul

Arțarul (Acer platanoides), numit și paltin de câmp,[3] este o specie de arbori

din

familia Aceraceae,

după sistemul

Cronquist (1981)

sau Sapindaceae dupăsistemul APG III (2009). Este un arbore rezistent, cu lemnul alb și tare, cu frunze caracteristice, lucioase, despicate în cinci lobi lungi și ascuțiți, de 10 - 18 cm diametru, cu sinusuri larg rotunjite. Pețiolul frunzei este lung; frunza are o sevă lăptoasă. Toamna frunzele se colorează în galben-auriu ajungând până la roșu. Are flori de culoare galben verzuie, grupate în inflorescențe care se deschid în aprilie-mai înaintea apariției frunzelor. Fructul este format din două samare alăturate, de 8 - 10 centimetri, cu aripioare late ce formează un unghi obtuz. Arțarul este iubitor de climat călduros dar rezistent la geruri. Crește și se dezvoltă bine pe soluri uscate dar fertile cu conținut mare de calciu. Rezistă bine și la semiumbră. Crește până la 30 de metri. Este rezistent la fum și praf, motiv pentru care se folosește de-a lungul șoselelor și autostrăzilor, în perdele de protecție. Este un arbore cu frunze subțiri, palmate, fructe disamare cu aripi în unghi obtuz și are lemnul alb, elastic și rezistent. Forma coroanei este ovoidă cu ramuri divergente. A fost ales ca simbol al Canadei, deoarece corespunde diviziunii teritoriale în zece provincii și trei teritorii.

Mesteacanul

Mesteacănul e numele copacilor din genul Betula, în familia Betulaceae, înrudit cu familia fagului/stejarului, Fagaceae. Aceștia sunt în general copaci sau arbuști de talie mică spre medie, cu o coajă albă caracteristică, care cresc mai ales în clima temperată nordică. Frunzele sunt simple, și pot fi dințate sau lobate. Fructul este o samară, cu toate că aripile acesteia pot lipsi, la anume specii. Diferența între mesteacăn și anin (genul Alnus) este că amenții (mâțișorii) femeli nu sunt lemnoși și la maturitate cad și lasă loc semințelor, spre deosebire de mâțișorii de anin, lemnoși și în formă de con. Denumirea mesteacănului vine din latinul mastichinus. Denumirea științifică a genului, Betula, este tot din limba Latină. Mesteacănul reprezintă sursa de hrană pentru un număr mare de larve ale genului Lepidoptera. Mesteacănul este considerat copac național în Rusia, unde este celebrat în reprezentarea unei zeițe, și serbat în timpul Săptămânii Verzi de la începutul lui Iunie. Coaja tuturor soiurilor de mesteacăn prezintă aceeași caracteristică: este marcată de dungi fine, orizontale, iar coaja este subțire, de consistența unei hârtii fine, și se rupe în fâșii în mod natural. Coaja conține multe rășini și are un pigment care dă numele diverselor soiuri de mesteacăn: roșu, alb, negru și galben. Mugurii apar primăvara devreme și cresc până la începutul verii. Toți mugurii frunzelor cresc lateral; nu există mugure terminal. Lemnul tuturor speciilor de mesteacăn este fin, cu granulație mică, cu textură mătăsoasă și care poate fi șlefuit fin. Ca lemn de ars, valoarea sa este dintre cele mai bune. Frunzele variază de la un soi la altul, dar puțin. Acestea sunt alternante, dințate, cu vinișoare ca o pană, cu codiță. Apar în perechi, dar nodul de inserție al pețiolului frunzelor formează mici tulpinițe laterale, care se vor transforma în crengi. În Belarus, Rusia, Statele Baltice, Finlanda, nordul Chinei, seva mesteacănului este considerată băutură răcoritoare, având calități tonice. Seva este apoasă, verzuie și are un gust dulceag. Este comercializată la scară industrială. Seva de mesteacăn este folosită în aromatizarea cvasului [2], băutură alcoolizată din cereale. Sucul de mesteacăn natural se regăsește și în băuturi ca sirop de mesteacăn / arțar, oțet de mesteacăn, bere, diverse băuturi răcoritoare, etc. Spre deosebire de siropul de arțar, siropul de mesteacăn este foarte dificil de produs, fiind foarte costisitor. Siropul de mesteacăn este produs îndeosebi înAlaska și în Rusia. Xylitolul – îndulcitor artificial din zaharide hidrogenate - poate fi extras din sucul de mesteacăn. Xyilitolul este folosit în industria alimentară, întrucât previne și în unele cazuri tratează caria dentară.

Folosire medicinală Ciuperca Chaga crește pe trunchiurile copacilor din familia Betulacee, în special pe mesteacănul alb. Ciuperca, provenind mai ales din Siberia, este foarte folosită în Asia ca leac împotriva cancerului, datorită constituenților extrași din coaja de mesteacăn. Coaja este bogată în betulină și acid betulinic, folosit pe scară largă în industria farmaceutică. Coaja de mesteacăn, ruptă în fâșii și înmuiată în apă fierbinte, poate fi folosită pentru imobilizarea articulațiilor sau a brațelor fracturate. Răcită, devine foarte tare. Din lemn de mesteacăn se produc scobitori de calitate.

Pinul

Pinus L., ( Pin ), fam. Pinaceae, este un gen de plante orginar din emisfera nordică și cuprinde peste 80 specii de arbori, (mai rar arbuști), rășinoși, având scoarța roșie.

 

Rădăcinile sunt pivotante și au ramificații viguroase. Coroana este regulat-conică, sau la unele specii poate fi neregulat-lățită, iar la maturitate ramurile cresc orizontal, fiind dispuse regulat-verticilat.



Frunzele acestui gen sunt aciculare, persistente și dispuse în mănunchiuri de câte 2-5, învelite la bază de o teacă comună, membranoasă.



Florile sunt unisexuat-monoice; cele femele sunt elipsoidale sau conice, cu carpele solzoase, având la bază 2 ovule care se transformă în semințe; cele mascule sunt grupate sub formă de amenți cu numeroase stamine.



Conurile sunt drepte, orizontale sau pendente, simetrice sau asimetrice, de mărimi și forme variabile, având solzi lemnoși imbricați, fără bractee.



Semințele sunt ovate, aripate, de culoare gri.

Se folosesc în parcuri și grădini. Din lemnul unor specii de pin se obține prin distilare uscată un gudron medicinal folosit în dermatologie (Pix liquida). Acest arbore poate atinge 25 - 30 m înălțime uneori chiar 40-50 m și un diametru de 1 - 1,4 m; înrădăcinarea este variabilă în funcție de solul pe care vegetează; tulpina mai puțin dreaptă decât la celelalte rășinoase, scoarța formeaza un ritidom gros, cenușiu. Lemnul acestuia este maro-închis, foarte rezistent. Frunzele sunt aciforme, lungi de 4 cm, grupate câte două. Conurile au o formă conică, pedunculate, de culoare cenișie și o lungime de până la 8 cm. Apofiza este rombica, cu umbelic nemucronat. Coroana, inițial piramidală, devine la vârste inaintate tabulara cu ramuri neregulat ramificate. Sunt răspândiți în Eurasia, din nordul Scoției până în Mongolia. Pinul silvestru sau comun este arborele cu cea mai mare amplitudine ecologică dintre toate speciile forestiere indigene. Pinul silvestru este o specie pioniera, iubitoare de lumină și foarte puțin pretențioasă față de condițiile climatice și edafice, apare pe soluri cu regim hidrologic foarte diferit, de la cele nisipoase expuse uscaciunii excesive, pînă la cele din turbării.

Castanul

Castanul comestibil (castanul dulce [1]) este un arbore, cu numele științificCastanea sativa (syn. Castanea vesca Gaertn.), din familia Fagaceae, originar din sudul Europei și al Asiei Mici. Castanea sativa este, cel mai adesea, un arbore foios, cu o rădăcină rămuroasă, tulpina dreaptă, cilindrică, de dimensiuni mari, atingând frecvent înălțimea de 20–35 m, cu un trunchi care la maturitate poate atinge adesea 2 m în diametru. Arbori foarte bătrîni pot ajunge la diametrul de 4 m, în cazuri extreme chiar și pînă la 6 m. Arborii bătrâni de peste 100 de ani sunt de multe ori scorburoși. Castanul comestibil, de multe ori, ajunge vîrsta de 500–600 de ani. În Europa Centrală rareori sunt mai bătrâni de 200 de ani, în Europa de Vest pot ajunge până la 1000 ani[2]. Cel mai mare copac cunoscut esteCastagno dei Cento Cavalli[3][4] („Castanul de o sută de cai‖) în Sicilia. Frunzele sale lungi, lanceolate și pe margini spinos-dințate, cu nervura proeminentă, pot atinge între 16–28 cm lungime și 5–9 cm lățime. Castanul comestibil înflorește în iunie-iulie și este una din speciile de plante ce are flori monosexuate situate pe aceeași plantă, dar separate. Florile de ambele sexe sunt dispuse pe două niveluri diferite, cele masculine în partea superioară a plantei, iar cele feminine în partea sa inferioară. Ambele tipuri de flori sunt erecte, măsurând între 10 și 20 cm lungime, semănând extrem de mult cu niște lumânări și având un miros puternic, tipic, capabil de a atrage insectepolenizatoare. Castanul comestibil înflorește mai târziu decât alte specii de castan. Ambele tipuri de flori apar la sfârșitul lui iunie și începutul lui iulie, durând până când fecundarea celor feminine este realizată. Înspre toamnă, florile feminine evoluează dintr-un singur receptacul îngroșat în 37 fructe independente, ce sunt protejate de o manta țepoasă. La coacerea completă, care are loc cândva în mijlocul lui octombrie, mantaua se deschide progresiv, lăsând să se vadă fructele coapte, a căror coajă are o frumoasă culoare maroniu-castanie lucitoare. Denumirea de castan comestibil se referă desigur la fructele acestui arbore care sunt comestibile, fiind considerate în anumite rețete de preparare (vedeți piure de castane) chiar o delicatesă. Există, desigur, și alte modalități de mâncare a fructelor, dintre care castanele coapte sunt foarte cunoscute. Castanul comestibil este cultivat în multe zone ale Europei, fiind cunoscut și cultivat încă de pe vremea Romei antice, când a fost introdus treptat în regiuni mai nordice decât arealul său natural. Mai târziu, începând cu Evul Mediu timpuriu, castanul comestibil a început să fie cultivat de călugări în grădinile mânăstirilor. Astăzi, în afara livezilor, exemplare vechi de sute de ani pot fi găsite în întreaga Europă, din Anglia până în România și din Italia până în Germania. Fructele, care sunt foarte gustoase, sunt utilizate ca ingredient ales de către fabricanții de ciocolată și delicatese, fiind frecvent coapte sau prăjite. Sub forma lor prăjită sunt foarte apreciate în Franța, Italia și, mai ales, în Corsica. Coacerea sau prăjirea se pot face fie integral, fie sub formă granulară, obținându-se un fel de făină, din care se realizează piureul de castane. Există o varietate de mămăligă corsicană (denumită polenta sau pulenta) care folosește ca ingredient de bază făină dulce de castane comestibile. Lemnul arborelui este frumos și durabil, fiind folosit la confecționarea de mobilă, butoaie, material pentru garduri sau chiar ca material de grinzi pentru acoperișul clădirilor, așa cum ar fi în Alpujarra, Spania. Datorită tendinței lemnului de a crăpa în lung și de a se curba accentuat în timp, folosirea sa la piese mari de lemn este limitată. Coaja arborelui este o sursă importantă detanin.

Salcia

Salix L. (Salcia), este un gen de plante din familia Salicaceae, cuprinzând arbori, arbuști sau subarbuști cu lujeri elastici și frunze căzătoare. Plantele din genul salix sunt cunoscute în România sub numele generic desalcie, respectiv răchită. Numele popular de "salcie" provine în limba română din latinescul salix. Genul Salix este răspândit în întreaga emisferă nordică, fiind întâlnit în principal pe soluri umede, pe malurile râurilor, iazurilor și lacurilor în zonele mai răcoroase.   

 

Tulpina, poate fi noduroasă, scoarța cu crăpături, înălțimea neatingând mai mult de 3-4 metri, dar la unele specii poate atinge până la 10-15 metri si aeriana. Frunzele sunt întregi (rar lobate), stipelate, cu pețioli scurți, dispuse altern pe ramurile elastice, netede. Florile unisexuate, dispuse în amenți drepți (care apar înaintea frunzelor sau odată cu acestea), cu 2-10 stamine, ovarul bicarpelar și stilul cu 2-4 stigmate bifurcate. Mugurii pufoși semi-deschiși ai salciei, înainte ca aceștia să înflorească, sunt numiți și mâțișori. Fructul este o capsulă cu 2-4 valve. Semințele sunt mici, în număr mare și acoperite cu perișori argintii.

Se înmulțește pe cale asexuată și sexuată. Salcia conține salicina, o substanță asemănătoare acidului acetil salicilic care se găsește în aspirină. Lemnul de salcie este de calitate inferioară el neputând fi utilizat nici măcar ca lemn de foc din cauza faptului ca nu arde ci doar fumegă. Spre deosebire de genul înrudit populus (plopul), lemnul de salcie nu poate fi folosit la confecționarea bețelor de chibrituri. Una din cele mai cunoscute specii de salcie este Salix babylonica, așa numita "salcie plângătoare" ale cărei ramuri atârnă de trunchi, folosită în parcuri și grădini ca plantă ornamentală. Din nuielele de răchită (mai ales din răchita roșie (Salix purpurea) se împletesc coșuri și papornițe. Pe malul drept al Prahovei, la km 128.5, se află o răchită (Salix fragilis L.) de aproximativ 200 de ani.

Scorusul

Scorusul de munte sau sorbul pasaresc este o planta care-si are radacinile atat in sens propriu cat si figurat in pamantul batranului continent european. Chiar daca numele indica o relatie aparte cu zonele inalte, tufele scorusului de munte pot fi intalnite deopotriva in regiunile deluroase si sporadic la campie. Prefera luministurile si suporta bine, comparativ cu alte plante, gerul si lipsa indelungata a apei. Florile albe ale scorusului de munte sunt frumos mirositoare iar fructele caramizii iti lasa gura apa inainte de a le fi gustat, asemenea maceselor, cu care de altfel se afla in relatie de rudenie. Substantele biologic active din scoarta, frunzele si fructele plantei au efect diuretic-depurativ remarcabil si actioneaza totodata in sensul stimularii imunitatii naturale a organismului. In acest sens se face un decoct dintr-o lingurita de planta la 250 ml apa (fierbere 10 minute), care se bea in cursul unei zile. Scorusele au proprietati diuretice, astringente si antiscorbutice si se folosesc la combaterea reumatismului, tuberculozei, tusei, precum si la curatirea sangelui. Uzul intern vizeaza printre altele: ateroscleroza, balonarea, bronsita, gastrita cu hipoaciditate si nu in ultimul rand gingivita. Scorusele contin zaharuri, tanin, acizi organici, uleiuri eterice, carotina si vitamina C, aceasta din urma chiar intr-o cantitate similara cu cea cuprinsa intr-o lamaie sau portocala. In unele regiuni ale tarii scorusele sunt recoltate de gospodine pentru prepararea delicateselor care sa ne indulceasca diminetile, respectiv a marmeladei, gemului sau compotului.

Liliacul

Desi nu este o floarea, ci un arbust inrudit cu maslinul si iasomia, liliacul este una dintre cele mai populare flori de primavara, cu un parfum delicat, subtil si persistent. Mirosul sau ispititor, asemenea celui de trandafir, crin sau tuberoza, a devenit preferatul multor producatori de parfumuri sau cosmetice bucurandu-se de o faima internationala. Anual in lunile aprilie-mai, orasul Rochester (New York) gazduieste cel mai mare festival dedicat liliacului care dureaza doua saptamani. Pe un spatiu de 8 hectare veti gasi in aceasta perioada circa 500 de varietati de liliac aduse de pe tot mapamondul. Ca si laleaua, liliacul se numara printre acele cadouri facute de Soliman al II-lea ambasadorilor Europei Occidentale. Cu asemenea prilej avea sa prinda radacini in sens propriu si in vestul batranului continent, acolo unde s-au obtinut la scurta vreme noi varietati. In Evul Mediu se considera ca liliacul adaposteste in ramurile sale spirite bune, care puteau indruma si calauzi pe cel care le chema. Supranumit "floarea memoriei", oamenii spun ca mirosul sau trezeste amintiri de mult uitate, care pot fi retraite in amanunt. Liliacul semnifica misterul iubirii, care poate face ca o persoana sa uite de sine in dragostea pentru altul. De aceea, in functie de culorile sale, liliacul poate sa transmita mesaje de dragoste sau sentimente prietenesti. Florile galbene semnifica o neliniste referitoare la sentimentele iubitei, si prin urmare necesita in mod obligatoriu un raspuns lamuritor. Florile roz sunt interpretate ca un repros iar cele mov sau lila-violet, folosite mai ales in cadrul logodnei, ca o marturisire a increderii. Liliacul mai este si un simbol al atractiei irezistibile, de aceea traditia populara spune ca trebuie purtat de fetele care vor sa se casatoreasca pentru a chema ursitul. Liliacul este floarea nuntilor si aniversarilor, a petrecerilor in aer liber. Pentru ca un arbust de liliac are o viata destul de lunga, el mai semnifica traditia, familia, mostenirea spirituala putand fi daruit mamei, parintilor si rudelor.

Trandafirul

Rosa L. (Trandafir) este un gen de plante perene ornamentale din familiaRosaceae, originar din regiunile continentale și subtropicale ale emisferei nordice, cuprinzând peste 200 de specii de arbuști erecți, deseori spinoși. Planta tipică are tulpina spinoasă și fructul ca măceșele trandafirului sălbatic, „Rosa canina‖ care crește sub formă de tufișuri în regiunile aride, cu soluricalcaroase. 







Tulpina, poate fi cățărătoare sau târâtoare, de înălțime variabilă în funcție de soi (0.5 – 4 m). Frunzele alterne, imparipenat-compuse, (cu peste 11 foliole, rar simple), însoțite de stipele, pot fi caduce sau persistente. Florile cu 5 petale, 5 sepale și număr mare de stamine și stile, pot fi solitare, pauciforme, umbeliforme sau dispuse în raceme umbeliforme, de diverse culori (albe, galbene, roz, roșii, etc). Fructul este cărnos, iar receptaculul, sferic sau urceolat, cu numeroase ovare, stilul cu stigmatul capitat.

Se înmulțește atât pe cale sexuată (prin semințe) cât și pe cale asexuată (drajoni, butași, marcotaj, altoire, etc.), în locuri însorite. Preferă soluri cu textură lutoasă, permeabilă, bine drenate, adânc lucrate și bogate în substraturi nutritive. Nu sunt favorabile solurile cu reacție acidă și nici cele cu tendință accentuată spre reacție alcalină. Ca plante ornamentale, se folosesc în parcuri și grădini (ca exemplare izolate sau grupate), având o deosebită valoare decorativă. Ca flori tăiate se pot folosi în aranjamente florale și în arta buchetieră, fiind foarte apreciate pentru colorit și parfum. Se întrebuințează și pentru extragerea uleiurilor eterice din petale.

Macesul

Măceșul (Rosa canina) este o specie de plantă nativă în Europa, nordvestulAfricii și în vestul Asiei. Este un arbust cu frunze căzătoare, cu o înălțime care variază între 1 și 5 metri.Tulpina este acoperită de țepi mici, ascuțiți, sub formă de cârlig. Frunzele sunt penate, cu 5-7 frunzulițe. Florile sunt de obicei roz pal, dar există și plante cu flori albe sau roz închis. Au un diametru de 46 cm și sunt formate din cincipetale. Fructul, numit măceașă, are o formă elipsoidă și este roșu sau portocaliu închis. Înmulțirea maceșului se poate face prin semințe, prin ramuri înrădăcinate obținute prin desparțirea tufelor existente în flora spontană sau în cultură și prin marcotaj. Pentru obținerea unei semințe apte de reproducere, se vor recolta fructele de maceș numai în stadiul de galben-portocaliu, deci la început de maturizare. Fructul este foarte bogat în vitamina C, conținând peste 2000 mg din această substanță la 100 de grame de fruct. De aceea, este utilizat la producerea de siropuri, ceaiuri, dulcețuri, gemuri. Varietatea Rosa canina 'Assisiensis' este singura care nu are spini pe tulpină. Măcesul (Rosa canina) este foarte apreciat în medicina naturistă, în special datorită complexului de vitamine pe care îl conține: vitamina A, B1, B2, C, K, P, E. Măceșul este un rezervor de vitamine pentru organismul uman. Ceaiul de măceșe tratează intoxicațiile, diarea, afecțiunile hepatice, febra, viermii intestinali (în acest caz, și pulberea de măceșe este foarte eficientă), palpitațiile. Afecțiunile rinichilor și ale vezicii urinare pot fi tratate cu ajutorul ceaiului de semințe de măceș. Elixirul de măceș este recomandat în tratarea bronșitei cronice și a tusei de bătrânețe.

Coacazul negru

Coacăzul negru (Ribes nigrum) este un arbust care face parte din genulRibes, familia Grossulariaceae. Coacăzul negru crește sub formă de tufe de 1 - 2 m înălțime. Fructele acestei plante, de tip bacă, sunt grupate în ciorchini și sunt boabe zemoase sferice cu gust acrișor, de culoare închisă, care au un diametru de 6 - 11 mm, fiecare fruct conținând mai multe semințe. Coacăzul negru crește în regiunile temperate boreale din Euroasia, din vest dinAnglia, Franța, până spre est în Manciuria. Limita de nord fiind Laponia, iar cea de sud, Armenia și Himalaya. Coacăzul negru conține taninuri, rutozid, vitamina C, urme de ulei volatil de culoare verde (până la 0,2%) format din carburi terpenice. Fructele conțin cca 150 mg% vitamina C, vitamine din complexul B, acizi organici (citric, malic), pectine, zaharuri, antociani,

ulei

gras,

terpene,

flavonoide

(miricetol,

cvercetol,

carnferol),

pectine, calciu, fier, potasiu, fosfor, vitamina PP Coacăzul negru este cunoscut ca plantă de cultură în Europa din secolul al XVI-lea. Fructele lui, bogate în glucide, acizi grași, proteine și substanțe minerale, sunt folosite la prepararea de sucuri, siropuri, jeleuri sau marmeladă. Fructele au acțiune tonică generală, vitaminizantă, remineralizantă, fiind recomandate și în cazurile de surmenaj, în stările anemice, în cazurile de deficit de fier. Un extract din flori este utilizat în parfumerie. Frunzele sunt utilizate în medicina naturistă ca diuretic, în afecțiuni cardiace, reumatism, gută.

Lămâiul

Lămâiul (Citrus limon) este un arbust din familia Rutaceae, nativ din Asia, de la 5 la 10 m înălțime, considerat veșnic verde. Fructul copt are forma sferică alungită și coaja în culori care variază de la verde deschis la galben strălucitor. Fructul ajunge la maturitate toamna târziu în emisfera de nord. Pulpa este suculentă, bogată în acizi și în vitamina C, ceea ce a făcut frunctul - datorită conservării ușoare - să fie distribuit în întreaga lume de marinarii care-l utilizau pentru a preveni scorbutul. Fructul este utilizat în scopuri culinare și non-culinare în întreaga lume - în primul rând pentru suc, deși pulpa si coaja (coaja) sunt deasemeni folosite la gătit. Sucul de lămâie conține aproximativ 5%6% (aproximativ 0,3 M) de acid citric, care îi dă un gust acru și un pH de 2-3. Gustul acru distinctiv al sucului de lămâie îl face un ingredient cheie în multe feluri de mâncare din întreaga lume. Fructul are utilizări multiple în bucătărie: 

  



Sucul proaspat este utilizat în condimentarea peștelui sau folosit atât în marinareaacestuia, acizii din suc neutralizând aminele din pește transformându-le in săruri de amoniu nevolatile, cât și a cărnii roșii unde acizii hidrolizeaza fibrele dure de colagen, dar pH-ul scăzut distruge proteinele făcând carnea să se usuce la gătire. Acesta înlocuiește, în funcție de gust, oțetul în salate. Adăugând apă și zahăr, se obține limonada, o băutură răcoritoare; este folosit astfel în mai multe băuturi slab alcolizate si cocktailuri Sucul de lămâie este folosit uneori ca un conservant de scurtă durată la anumite alimente (fructe sau legume) care au tendința de a se oxida (prind o culoare maro) după tăiere acidul său distrugând enzimele care produc această oxidare. Acesta este adesea utilizat în coacere, în special în reteta pentru placinta de lamaie

Medicinal Sucul, care are proprietăți antiseptice datorită pH-ului scăzut, este utilizat de la produse de prim ajutor până la tratamente impotriva durerii de gât. Având o cantitate mare de vitamina C, sucul este deseori folosit pentru beneficiile acesteia în medicina naturală. Deasemeni, cu un conținut puternic de antioxidanți naturali (flavonoide), se presupune că putea juca un rol impotriva bolilor degenerative alecreierului, ca Alzheimer [21]. Este tot mai folosit în cosmetică pentru a da elasticitate pielii. Într-o cercetare din cadrul „The Ohio State University”, SUA, s-a observat că aroma uleiului de lămâie folosită în aromo-terapie, nu influentează sistemul autoimun uman, dar poate modifica starea de spirit. Un studiu genetic a lămâiei consideră că este un hibrid între un portocal acru și un lămâi sălbatic(„citron”) [14]. Se presupune că primul lămâi a crescut în sudul Indiei, nordul Burmei, și China [15][16]. În Asia de Sud și de Sud-Est, acesta a fost cunoscut pentru proprietățile sale antiseptice și a fost folosit ca un antidot pentru diferite otrăvuri. În India, fructul, lămâia, este utilizată în viața de zi de zi pentru diverse scopuri. Este utilizată în toată medicină tradiționalăindiană, în principal, în medicina Siddha și Ayurveda. Acesta este unul dintre ingredientele principale în multe din bucătăria indiană. Lămâia marinată sau mango marinat fac parte din masa zilnică de prânz în sudul Indiei în special în Pooja hindusă.

Marul

Mărul (Malus domestica) este o specie de plante din familia Rosaceae. Această specie cuprinde între 44 și 55 de soiuri, care se prezintă ca pomi sau arbuști. Varietățile de măr cresc în zona temperată nordică din Europa, Asia șiAmerica de Nord, printre acestea existând un număr mare de hibrizi. Cea mai răspândită formă a mărului este mărul cultivat (Malus domestica). Chiar dacă este un aliment, calitățile sale terapeutice sunt cunoscute încă din timpuri străvechi. Plinius cel Bătrân îl recomandă în bolile de stomac, iar ceva mai târziu, călugărița Hildegard von Bingen recomandă mărul contra migrenelor, a durerilor de ficat și de splină. Mărul are acțiune tonică, diuretică, uricolitică, depurativă, antiseptică, intestinală, hipocolesterolemiantă și laxativă. Este indicat în astenie, surmenaj, convalescență, graviditate, anemie, reumatism, gută, litiază urică, hepatită, colibaciloză, stări febrile, ulcer gastric, gastrite, insomnie, diabet și altele. Partea comestibilă a mărului este receptaculul (o prelungire a codiței), iar fructul în sine este ceea ce se numește în termeni populari "cotor", parte care în cele mai multe cazuri nu este comestibilă. Cercetarea de bază sugerează că merele pot reduce riscul de cancer la colon, cancerul de prostată și cancerul pulmonar. [1] Cojile de mere conțin acid ursolic, care, pe baza experimentelor pe șobolani, crește masa mușchilor scheletici și a țesutul adipos brun, de asemenea scade grăsimea de culoare albă, reduce obezitate, intoleranța la glucoză și steatoza hepatică.

Visin

Vișin (Prunus cerasus) este un arbore fructifer din familia rozaceelor (Rosaceae), de talie mai mică decât cireșul, care poate ajunge până la o înălțime 6 m. Are frunze lucioase, dințate pe margine, cu flori albe, și este cultivat pentru fructelesale, denumite vișine, care sunt globuloase, de culoare roșie-purpurie, cu nuanțe spre negru, acre-dulci. Vișinele conțin zaharuri, substanțe tanoide, proteine, pectine, acizi organici, săruri minerale și vitamine. Au efecte terapeutice, contribuind la întârzierea procesului de îmbătrânire prin îmbunătățirea compoziției chimice a sângelui. Mai participă și la ameliorarea sau chiar vindecarea bolilor renale, hepatice, diabetice, cardiovasculare și la atenuarea stresului psihic și anemiei. [1] Cea mai veche mențiune scrisă despre vișin datează din anul 340 î.e.n., într-o lucrare a lui Aristotel, în care se descrie tehnica de înmulțire a acestuia. Codițele fructelor de vișin conțin săruri de potasiu, derivați flavonici și tanin de natură catehică. Aceste substanțe sunt folosite în ceaiuri diuretice, sub formă de infuzie. Datorită taninului, ceaiul de codițe de vișine are și proprietăți astringente, folosindu-se și în caz de diaree.[3] Și frunzele de vișin se folosesc, sub formă de decoct, prin fierbere timp de 15 minute, pentru un ceai diuretic, dar, datorită iodului și potasiului, ceaiul se folosește și în tratarea afecțiunilor cardiace și a diareei. [4] Ceaiul din coajă de crenguțe de vișin este folositor în tratamentul cistitei.

Maslinul

Măslinul este un arbore originar din Siria și zonele de litoral din Turcia, foarte răspândit și în Grecia continentală și în arhipelagul elen. Este considerat "arborele veșnic roditor", fiind un arbore cu o longevitate extraordină, având o uimitoare putere de regenerare, dând mereu rădăcini și lăstari noi. Genul olea conține în jur de 20 de specii larg răspândite în jurul globului. Sunt pomi mici întâlniți în zonele limitrofe Mării Mediterane, în sudul Africii, în sud-estul Asiei, în estul Australiei. Frunzele măslinilor se mențin verzi pe întreaga durată a anului. Măslinul preferă climate cu ierni blânde și veri toride, se dezvoltă foarte bine pe soluri calcaroase atinse de briza mării. Olea europaea, măslinul european, este cea mai cunoscută specie din genul Olea, fiind apreciat încă din antichitate. Măslinele erau folosite fie pentru obținerea uleiului de măsline, fie erau consumate ca fructe. Pentru că au un gust amar, măslinele treceau printr-un proces natural de fermentare sau erau consumate în saramură. Măslinul sălbatic este un pom mic cu aspect de tufiș, cu creștere lentă și crengi presărate cu ghimpi. Varietățile cultivate prezintă multe deosebiri, dar în general sunt lipsiți de spini, mai compacți și mai productivi. Măslinii au o creștere lentă, dar sunt și foarte longevivi. Lăsați să se dezvolte natural, măslinii pot avea trunchiuri de dimensiuni considerabile, fiind înregistrate recorduri de peste 10 metri în diametru și peste șapte secole de viață. În Italia se crede că unii din cei mai bătrâni măslini datează din primii ani ai Imperiului Roman, părere infirmată de mulți specialiști. Există în jur de 20 de specii de măslini, printre acestea se numără: Olea brachiata, Olea capensis, Olea caudatilimba, Olea europaea, Olea exasperata, Olea guangxiensis, Olea hainanensis, Olea laxiflora, Olea neriifolia, Olea paniculata, Olea parvilimba, Olea rosea, Olea salicifolia, Olea tetragonoclada, Olea tsoongii, Olea undulata. Există, însă, un foarte mare număr de varietăți de măslini cunoscuți crescătorilor din ziua de azi. Doar în Italia au fost identificate peste 300 de varietăți, însă dintre acestea doar câteva sunt cultivate pe suprafețe întinse. Principalele varietăți întâlnite în Italia sunt: Frantoio, Leccino și Carolea. Compărând aceste varietăți cu varietățile descrise de savanții Romei antice nu s-a reușit o identificare sigură. Se crede, totuși, că unele varietăți existente în zilele noastre sunt înrudite cu varietatea Licinian, descrisă de Plinius alături de alte 15 varietăți cultivate în vremea sa. Datorită uleiului obținut, Licinian era cea mai apreciată varietate în Roma Antică. Spre deosebire de cele din Italia, varietățile întâlnite în Spania au frunze mai late și fructe mai mari, însă cu un gust mai amar, iar uleiul extras este inferior din punct de vedere calitativ. Din acest motiv măslinele produse în Spania sunt mai rar destinate obținerii de ulei, în schimb sunt tratate și consumate. Adesea sunt extrași sâmburii, iar fructele sunt umplute cu diverse garnituri și îmbuteliate în saramură sau oțet. Din cele aproximativ 260 de varietăți existente în Spania doar 25 sunt frecvent folosite pentru obținerea uleiului. Principalele varietăți cultivate în Spania sunt: Arbequina, Cornicabra, Blanqueta, Empeltre, Gordal, Farga, Lechin, Hojiblanca, Manzanilla și Picual. Datorită iernilor blânde, verilor toride, solului calcaros și întinselor suprafețe de litoral, Grecia oferă condiții excelente dezvoltării măslinului. Varietățile des întâlnite în Grecia sunt: Kalamon, Halkidikis și Savory.   

Varietatea Kalamon oferă excelente măsline de masă și este intens plantată în Messinia, Lakonia și Agrinio. Fructele ajunse la maturitate sunt culese în lunile noiembrie și decembrie. Varietatea Halkidikis este cultivată cu preponderență în zona Halkidiki și este cunoscută și ca măslina mamut, datorită dimensiunilor considerabile atinse de fructe. Varietatea Savory, întȃlnitȃ în Attica, Creta și Thassos, elimină parțial gustul amar al fructului în timpul coacerii.

Măslinele de masă pot fi clasificate în funcție de dimensiuni și de numărul de măsline dintr-un kilogram.

Prunul

Prunul (denumire științifică: Prunus domestica) este un arbore fructifer din familia rozaceelor. Fructele sale cărnoase, de culoare albastru închis sau gălbui, își găsesc multiple întrebuințări în industria alimentară, pentru conserve sau gemuri, fiind consumate și în stare proaspătă. Dar cea mai cunoscută utilizare este pentru fabricarea rachiului, uneori fiind și depozitat în butoaie fabricate din lemnul acestuia. Fructele sale imature sunt uneori întrebuințate în combinație cu murături. Crește în zone de înaltă fertilitate, preferabil deluroase. Soiurile sale cele mai rezistente sunt: ciorești, corcodane, vinete și grase (denumiri regionale). Trunchiul său are un duramen (miez) foarte dur, rezistent la apă, de culoare roșumaroniu, învelit de un alburn de culoare deschisă prin care circulă seva. Arderea sa degajă o putere calorică superioară celei a fagului, cărbunele său fiind folosit în fierării. Printre zonele bogate în pruni se numără zona județului Caraș-Severin, mai exact în zona de nord a județului, în satul Duleu, unde există o cultură bogată în pruni veche de zeci de ani. În anul 2000 s-a realizat o producție de 345.000 t prune. Prunul continuă să aibă o pondere exagerată (cca. 50%) în livezile românești. România ocupă primul loc din Uniunea Europeană la suprafețele cultivate cu pruni. Din suprafață pomicolă de 77.883 ha, prunul ocupă 34.899 ha. Soiuri de prun Prune Bistrița Prunele Bistrița sunt prune ce se coc toamna, și care sunt folosite pentru a face marmeladă și compot. Spre deosebire deprunele de vară, prunele Bistrița sunt mai seci, și sunt găsite des în zona de vest a țării.

Caisul

Caisul (Prunus armeniaca, în Latină, sinonim Armeniaca vulgaris Lam.) e o specie de Prunus, clasificat împreună cu prunul în subgenul Prunus. Aria de răspîndire nativă e oarecum nesigură datorită cultivării extensive încă din preistorie, dar cel mai probabil e originar din nordul și vestul Chinei si Asiei centrale, posibil deasemenea Coreea și Japonia. Caisul (Prunus armeniaca), este un pom fructifer, ce aparține de familia Rosaceae, genulPrunus. Caisul este un pom de mărime mijlocie cu o coroană largă și deasă. Frunzele au formă lanceolată cu o lungime medie de 8 cm. Florile sunt de culoare albă sau rozalie. Fructele cărnoase care pot fi acoperite de peri, sunt de culoare galben portocalie, cu nuanțe roșii, au în centru un sâmbure dur. Caisul provine din China de Nord, regiune situată aproape de granița cu Rusia. În Armenia, de unde este cunoscut ca „Prunus armeniaca‖, va ajunge numai peste 3000 de ani, după ce a apărut deja în regiunile din Asia Centrală. Caisul va fi adus de romani în Anatolia și Europa. Regiune tradițională pentru cultivarea caisului este Câmpia Ungară care a fost extinsă în perioada ocupației otomane. Caisul fiind adecvat pentru regiuni calde cu climă uscată, a început prin secolul XIX cultivarea lui în regiunile nisipoase de deșert, ca Spania și Italia, fiind cultivat de asemenea în Tirol, Wachau, cantonul Wallis (Elveția). Dar cele mai mari culturi de cais se află în regiunea Malatya (Turcia) pe cursul superior al Eufratului. Sâmburele de caisă este cunoscut pentru conținutul de amygdalin, o glicozidă toxic cyanogenica. Semințele sau sâmburii de caise cultivate în Asia Centrală și în jurul Mediteranei sunt atât de dulci încât acestea pot înlocui migdalele. Lichiorul Italian Amaretto și biscuiții amaretti sunt aromați cu extract de sâmburi de caise, mai degrabă decât cu migdale. Uleiul presat de la aceste soiuri este folosit ca ulei de gătit. Sâmburii de caise pot fi, uneori, cu gust puternic și amar. Se folosesc în rețete pentru gem de caise, biscuiți italieni și lichior Amaretto. [Necesită citare] Consumați în exces, aceștia pot produce simptome ale intoxicației cu cianură, inclusiv greață, febră, erupții cutanate, dureri de cap, insomnie, creșterea setei, slăbiciune, letargie, nervozitate , diverse dureri articulare și musculare, scădere a tensiunii arteriale. În 1993, Departamentul Statului New York pentru Agricultură și Piețe a testat conținutul de cianura a două pachete de sâmburi de caise de 250 gr., importate din Pakistan, care au fost vândute în magazinele alimentare de sănătate, ca o gustare. Rezultatele au arătat că fiecare pachet, dacă este consumat în totalitate, conține cel puțin dublul dozei minime letale de cianură pentru un om adult. Pachetele au fost scoase din magazine. [3] În ciuda acestui fapt, nu au existat decese în Statele Unite ale Americii și doar 1 toxicitate gravă provocată de sâmburi de caise a fost raportată intre 1979 și 1998. [4] În medie, un sâmbure de caisă conține aproximativ 0,5 mg de cianură.

Vita de vie

Vița de vie (Vitis vinifera L.) este o specie de plante din genul Vitis, familiaVitaceae, originară din regiunea mediteraneană, Europa Centrală și sud-vestul Asiei, din Maroc și Spania până în sudul Germaniei în nord și în est [1] până în nordul Iranului. Viță de vie este o liană, care poate atinge o lungime de 35 m, cu coajă. Frunzele alternează, sunt lobate palmat și au o lungime și lărgime de 5–20 cm.Fructul este o boabă, acestea dezvoltându-se într-un ciorchine cunoscut sub numele de strugure. Boabele, la specia sălbatică au un diametru de circa 6 mm, iar când se coc dobândesc o culoare purpurie închis spre negru; la speciile cultivate, de regulă, boabele sunt mult mai mari, de până la 30 mm lungime și pot avea diverse culoari: albe, alb-verzui, roșii sau purpurii. Specia sălbatică crește de obicei în păduri umede și pe malurile apelor curgătoare. Strugurele sălbatic este deseori clasificat ca V. vinifera, subsp. silvestris (în unele clasificări considerat Vitis silvestris), cu V. vinifera, subsp. viniferarestricționată la formele cultivate. Vița-de-vie cultivată are flori hermafrodite, dar subsp. silvestris este dioecică (are flori masculine și feminine pe plante separate) și pentru ca fructul să se dezvolte este necesară polenizarea. Strugurii sălbatici au fost recoltați de cultivatori și fermierii timpurii. De mii de ani, fructul este cules atât pentru proprietățile sale medicinale, cât și pentru cele nutriționale, istoria lui fiind strâns legată de cea a vinului. Schimbări în conformația sâmburilor (mai mici la formele cultivate) și distribuții ale semințelor sălbatice cultivatorilor, au avut loc între cca 3500-3000 î. Hr., în sud-vestul Asiei sau în sudul Transcaucaziei (Armenia și Georgia). Cultivarea strugurilor s-a răspândit și în alte părți ale lumii, în perioada preistorică sau în antichitate. Strugurii au fost transportați în coloniile europene din întreaga lume, ajungând în America de Nord în jurul anului 1600 și apoi înAfrica, America de Sud și Australia. În America de Nord, strugurii au format hibride cu o specie de Vitis, gen originar din regiune; unele hibride fiind create intenționat pentru a combate Phylloxera, o pestă cauzată de o insectă, care a afectat vița-de-vie europeană cu mult mai mult decât pe cea nord-americană, reușind să devasteze producția europeană de vin în câțiva ani. Mai târziu rădăcinile nord-americane au fost folosite în întreaga lume pentru a altoi V. vinifera, astfel încât aceasta să reziste în fața Phylloxerei. În America de Nord creșterea Vitis viniferei a fost limitată la regiunea cu climă temperată de pe Coasta de vest a Statelor Unite, în New Mexico și California. Însă, datorită unor cercetări interprinse de Konstantin Frank, Vitis vinifera este cultivată acum și în regiunile cu un climat mai aspru ca New York și sudul provinciei canadiene Ontario. Munca Dr. Helmut Becker din anii '80 a adusVitis vinifera și în Valea Okanagan din British Columbia. [2]

În martie 2007, cercetători australieni de la CSIRO, lucrând în Centrul cooperativ de cercetare pentru viticultură au descoperit că "mutații independente și extrem de rare din două gene [VvMYBA1 și VvMYBA2] [din struguri roșii] produc o singură viță-de-vie albă, care este părintele aproape tuturor varietăților de struguri albi din lume. Dacă numai o singură genă ar fi suferit mutații, majoritatea strugurilor ar fi rămas roșii și astăzi nu am avea mai mult de [3] 3000 de cultivatori disponibili, de struguri albi." Folosirea strugurilor datează din neolitic, fapt demonstrat, de descoperirea unui depozit improvizat de vin, vechi de [4] 7,000 de ani pe teritoriul actual al Georgiei, în 1996. Alte dovezi au arătat că mesopotamienii și vechii egipteni [5] aveau plantații de vin și dețineau măiestria necesară fabricării vinului. Filozofii greci preamăreau puterea vindecătoare a strugurilor, atât ca întreg cât și sub formă de vin. Cultivarea Vitis viniferei, ca și producția vinului, au [6] început în China în timpul dinastiei Han, în secolul al II-lea î.Hr. , odată cu importarea speciei din Ta-Yuan. Totuși, după alți autori, vița de vie sălbatică, crescută la munte ca Vitis thunbergii, a fost folosită pentru producerea vinului [7] înainte de secolul al II-lea î.Hr. Seva viței de vie a fost folosită de vindecătorii tradiționali europeni pentru tratarea bolilor de piele și de ochi. Alte utilizări includ folosirea frunzelor pentru oprirea sângerării, dureri și inflamații ale hemoroizilor. De asemenea, pentru tratarea durerilor de gât au fost folosiți strugurii necopți, iar stafidele au fost folosite pentru tratarea tuberculozei, constipației și setei. În tratamentul cancerului, holerei, variolei, amețelilor, infecților ale pielii și ochilor, boli ale rinichilor și ficatului au fost folosiți strugurii necopți. [[2]] Au fost dezvoltate și varietăți de struguri fără sâmburi, pentru a atrage consumatorii, însă cercetări recente au arătat că multe dintre propietățile vindecătoare ale strugurilor provin chiar de la sâmburi. Frunzele viței de vie sunt umplute cu carne tocată, orez și ceapă în prepararea mâncării tradițional-balcanice Dolma, precum și a sarmalelor românești.

Nucul

Nucul, Juglans regia L., este un arbore din familia Juglandaceae, răspândit în zona temperată și mediteraneană, atât ca floră spontană, cât și în culturi. Își are originea în zona geografică întinsă din Balcani spre est, până înHimalaya și sud-vestul Chinei. Cele mai mari păduri se află în Kârgâzstan, unde copacii se dezvoltă extensiv, în păduri aproape exclusiv de nuc, la altitudini de 1.000–2.000 m (Hemery 1998) — mai ales la Arslanbob, în provincia Jalal-Abad. Nucul a fost introdus în vestul și nordul Europei din vremea romanilor sau mai devreme, iar în cele două Americi în secolul 17. Zonele importante ale culturii nucului cuprind Franța, Serbia, Grecia, Bulgaria și Romania (în Europa), China(în Asia), California (în America de Nord) și Chile în America de Sud. Mai recent, cultura nucului s-a [1] răspândit pe scară largă și în alte regiuni: Noua Zeelandă și sud-estul Australiei . Nucul este un arbore viguros, care poate ajunge la 30 de metri înălțime. Are trunchiul gros și scoarța netedă, argintiucenușie. Are crengi puternice, coroana foarte largă și bogată. Frunzele sunt mari, compuse din 5-9 foliole eliptice, cu margini întregi, glabre. Florile bărbătești sunt grupate în gamenți masculi solitari sau câte doi, cilindrici, multiflori. Florile femelă sunt grupate câte 2 până la patru, uneori solitare, sesile, purpurii. Înflorește în luna mai. Fructul este drupă sferică, având o singură sămânță, cu două cotiledoane mari, zbârcite, bogate în untdelemn și numită nucă. Se înmulțește aproape numai prin sămânță, dar cu destulă greutate. Spontan crește sporadic în păduri de amestec, mai ales la deal, în România, în special în Banat șiOltenia. Cultivat, crește în toate regiunile țării. Specii mai intalnite sunt J. Regia si J. Nigra. Utilizarea nucului Nuca, fructul nucului, este unul din fructele mult folosite de români. Ea apare în alimentație, în nenumărate forme ale produselor românești: cozonaci, colaci, plăcinte și alte produse de același tip, în alimente rituale cum sunt coliva sau măcinicii, în anumite alimente de post (sarmale de post și altele asemenea) etc. De asemenea, miezul de nucă e folosit în unele tratamente populare, mai ales din pricina untdelemnului pe care îl conține. Acest untdelemn era folosit în vechime de români, alături de untdelemnul defag sau jir, atunci când nu se putea folosi untedemnul de măsline. Cojile de nucă, lemnoase, tari, sunt folosite pentru confecționarea de mici jucării pentru copii - în special bărcuțe, dar nu numai - pentru realizarea unor piese de mobilier și ornamente rustice. În trecut erau folosite și pentru anumite pedepse (statul pe coji de nucă). Învelișul gros, verde, se folosește atât pentru unele tratamente, cât și pentru obținerea de pigment negru (colorant negru), foarte rezistent, folosit pentru păr, textile naturale și altele asemenea. Florile sunt folosite în popor, sub formă de infuzie, ca tratament pentru întărirea și însănătoșirea părului și a pielii capului. Lemnul de nuc este un lemn greu, fin, închis la culoare, foarte rezistent, prețios. Se folosește pentru mobilă de lux, pentru piese de lux în ornamentații și decorări, pentru elemente speciale sau ornamente în realizarea iahturilor de lux, în confecționarea de casete scumpe pentru bijuterii ș.a.m.d.

Produsul poartă denumirea de juglandis folium et pericarpium, și reprezintă foliolele sau pericarpul fructelor mature recoltate de la Juglans regia L.. Frunzele si pericarpul fructelor au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară. Principiile active pe care le conțin sunt răspunzătoare de acțiunile bactericidă, bacteriostatică, astringentă, ușor hipotensivă, hipoglicemiantă, calmantă, cicatrizantă, emolientă, antitoxică, antimitotică, antisudorală, antieczematoasă și antireumatismală. Farmacodinamic principiile active împiedică înmulțirea bacteriilor, produc o sîngerare a țesuturilor, capilarelor sanguine, imprimă o acțiune homeostatică locală, au o acțiune ușor hipotensivă, scad concentrația de glucoză din sânge, relaxează țesuturile și determină scăderea stărilor inflamatorii, înlătură toxinele din organism, stimulează digestia prin excitarea sucurilor gastrointestinale, acționează împotriva transpirației, suprimă diareea și înlătură inflamațiile acute ale intestinului. Acțiunea cea mai importantă este cea astringentă și amarotonică cu aplicații în tratamentul dispepsiilor și inflamațiilor catarale gastrointestinale.

Fragul

Fragul - denumire științifică Fragaria vesca, denumire populară agrange,buruiană de fragi, căpșuni de pădure, fragi de pădure, frăguță sălbatică, fronză,vărăguțe,fragi-de-cîmp Specie cu un areal mare de răspîndire ,cuprizînd Europa ,Nordul Africii ,America de Nord și de Sud . Plantă mezotermofită ,helio-sciadofită eutrofă care crește îndeosebi în zona pădurilor de stejar - etajul molidului , la marginea pădurii , în ochiuri de pădure, poieni și fânețe recente .Ele se pot gasi cit in padure pe atit si in parcuri. Fructele sunt consumate proaspete sau sub formă de magiunuri, dulcețuri. Fragul este renumit pentru gustul deosebit de parfumat al fructelor mici, asemănătoare cu căpșunul. Fructele conțin mucilagii, pectine, glucide, vitaminele A, B1, B2, PP și C, acid salicilic, antocianidina, protide, lipide, taninuri, acizi organici, săruri minerale de potasiu, sodiu, calciu, magneziu, fier, fosfor. Frunzele conțin taninuri elagice, fragarol, cvercetol, cvercitrină, citrol, săruri minerale, ulei volatil, zaharuri, vitamina C, acizi organici (citric, malic).

Dovleacul

Dovleacul sau bostanul sau cucurbăta (Cucurbita maxima) este o plantă erbacee anuală cultivată pentru fructul, florile și semințele sale. Cucurbita maxima este o plantă anuală cu tulpină flexibilă și agățătoare. Arefrunze cordiforme (în formă de inimă), pentalobulate, de mărime mare și cu nervuri bine marcate; prezintă o abundentă pilozitate pe frunze și tulpină. Florile sunt galbene și cărnoase. Fructul prezintă o mare variație (polimorfism): poate fi ovoidal sau sferic, de culoare verde sau portocaliu intens. Pulpa fructului este galbenă-portocalie, densă și cu gust dulce. Dovleacul conține în interior numeroase semințe ovale, convexe și netede, de 2-3 cm lungime, care la rândul lor conține un miez alb și comestibil. Mărimea dovleacului variază între 25-40 cm diametru, deși există și cazuri excepționale. Există varietăți de vară având fructul de culoare deschisă și semințe mai moi (varietate care se conservă puțin timp) și varietăți de iarnă care sunt mai seci și mai dulci, folosite în produsele de cofetărie (durata de conservare este mai lungă). Origine Este originară din America de sud, unde crește de formă sălbatică în Conul Sud. A fost introdusă într-o epocă timpurie în Europa (sfârșitul sec. XVI), ușurința hibridizării sale l-a facut să fie confundat cu dovlecii peregrinilor (Lagenaria siceraria). Azi se cultivă pe mari suprafețe în regiuni temperate din toată lumea. Cultivare C. maxima încolțește din semințe cu ușurință. Trebuie ca semințele să fie selecționate, pentru ca hibridează ușor cu alte specii de Curcubita, și cu alte specii înrudite. Preferă soluri ușoare, cu umiditate, nu rezistă la secetă nici la îngheț. Întrebuințare și calități În unele țări floarea se consuma ca legumă; fructul se conservă, în condiții adecvate de lumină, temperatură și umiditate, până la 6 luni în condiții bune. Este bogat în β-carotină și glucoză. Semințele sunt cunoscute sub numele de semințe de dovleac și li se atribuie proprietăți medicinale în medicina naturistă.[1] Semințele sunt bogate în minerale, în special zinc, motiv pentru care Organizația Mondială a Sănătățiirecomandă consumul lor zilnic.[2] Acestea reprezintă o sursă bună de vitamina K. Dovleacul se folosește în ritualele din Ziua morților din mai multe țări americane (Statele Unite ale Americii, Mexic, Guatemala etc.)

Varza

Varza (Brassica oleracea), cunoscută și sub numele de curechi, este o legumă comestibilă verde sau roșie, una din cele mai vechi legume cunoscute de om. Era cunoscută în rândul alchimiștilor drept materia primă a alimentelor. Sucul verzei roșii poate fi întrebuințat ca indicator pH. Varza este plantă bianuală: în primul an vegetează, iar în al doilea an înflorește. Face parte din familia Crucifere, numită așa deoarece are floarea de tipul patru, cu elementele florale așezate în cruce. Florile sunt grupate în inflorescențe de culoare galbenă. Varza de Bruxelles (Brassica oleracea gemmifera) are o tulpină înaltă și căpățână mică. De la această varză se consumă mugurii ce se formează la subsuoara frunzelor. Varza creață (Brassica oleracea sabanda) are frunzele încrețite și căpățâna afânată. Varza se cultivă în toate regiunile țăriidar mai ales pe terenuri irigate. Varza albă (Brassica oleraca) este recomandată a fi întrebuințată în tratamentulanemiei, diabetului zaharat, litiazei biliare, tusei (suc de varză și miere), afecțiunilorrenale, hemoroizilor, durerilor de ficat (varză crudă sub formă de cataplasme) șiulcerului gastric. Varza albă acționează ca laxativ, vitaminizant (pentru pacienții care se refac după o perioadă în care au zăcut) și ajută la prelungirea vieții (vitamina A conținută în varză întârzie îmbătrânirea, hrănind țesuturile). Varza albă poate fi consumată ca varză murată, și în acest caz constituie un remediu excelent în tratarea alcoolismului, întărirea gingiilor și tratarea infecțiilor intestinale; ceai de varză: acesta ajută la vindecarea bronșitelor cronice, dar și la tratarea diareeiși a constipației; cataplasme cu foi de varză albă (se aplică local), care ajută la vindecarea rănilor, plăgilor și tumorilor. Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite (FAO) a raportat că producția mondială de varză și alte brasicaceae (aceste plante sunt combinate de către FAO în scopuri de raportare) a fost, pentru anul calendaristic 2010, de 57.966.986 de tone metrice. Aceasta a fost cultivată în principal în China (43%) și India (11%).

View more...

Comments

Copyright ©2017 KUPDF Inc.
SUPPORT KUPDF