Ghelasie Gheorghe. Scrieri isihaste

1

Scrieri isihaste

2

Dedicăm acest volum d-lor Mihai, Nicolae şi Florina.

3

Ierom. Ghelasie Gheorghe

Scrieri isihaste Minidogmatica, Practica Isihastă, Mic Dicţionar Isihast

Cuvânt înainte de dr. teol. Gabriel Memelis Postfaţă de Florin Caragiu Îngrijire a textului primei ediţii: Gabriel Memelis şi Florin Caragiu

Editura Platytera Colecţia Isihasm

4

Coperta I: tablou de George Alexandrescu

 Sfânta Mânăstire Frăsinei şi Editura Platytera

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GHELASIE DE LA FRĂSINEI, ieromonah Scrieri isihaste : Minidogmatica, Practica isihastă, Mic dicţionar isihast / ieromonah Ghelasie Gheorghe. Bucureşti : Platytera, 2006 ISBN 973-87321-7-4 248.2

5

Cuvânt înainte

Binecuvântata iniţiativă a Editurii Platytera de a restitui postum personalitatea duhovnicească şi teologică a Părintelui Ghelasie Gheorghe – restitutio pe care Editura şi-a asumat-o ca pe un mandat spiritual şi, totodată, ca pe o profesiune de credinţă – continuă acum cu reeditarea a ceea ce am putea numi o adevărată trilogie, cuprinzând titlurile de primă necesitate pentru un bun contact cu gândirea teologică a Părintelui Ghelasie: Minidogmatica teologicului mistic creştin, Practica isihastă şi Micul dicţionar de isihasm. Această selecţie iniţială formulează ea însăşi, cu claritate, o intenţie de sistematizare a scrierilor Părintelui în orizontul binomului indisociabil theoria-praxis (în cazul scriiturii ghelasiene cu complementul indispensabil al unui dicţionar terminologic), definitoriu pentru experienţa religioasă a creştinismului Răsăritean. Nu cred că este greşită afirmaţia că opera Părintelui Ghelasie are o structură holistică, în care fiecare scriere în parte rezumă şi reflectă coerenţa unui întreg arhitectonic, reluând şi aprofundând – de fiecare dată din perspective noi şi cu o accentuată cromatică proprie a ideilor şi limbajului – marile teme ale teologiei creştin-ortodoxe: Triadologia şi specificul personalist imprimat tuturor capitolelor Dogmaticii, misterul Chipului şi al Icoanei, textura hristocentrică şi hristomorfă a omului şi a creaţiei, Taina ritualului ca închinare în gest sacru, Teologia euharistică, Practica rugăciunii isihaste

6

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

(aici de expresie neofitian-carpatină) etc. Această structură holistică este confirmată şi de cele trei titluri prezente în volumul pe care cititorul îl are acum în faţă; aşa încât am putea afirma că, parcurgându-l, suntem în prezenţa unei panorame cuprinzătoare a operei ghelasiene, cel puţin privind marile ei coordonate teologice şi mistice. Fără îndoială, teologia Părintelui Ghelasie rămâne, în spiritul Tradiţiei Răsăritene, o teologie mistică – fapt atestat pretutindeni de Minidogmatică. Deşi păstrează, în mare, structura formală clasică a unui manual, aceasta reuşeşte să compenseze cu succes lacunele „tradiţionale” ale unei Dogmatici obişnuite prin faptul că fiecare capitol theoretic posedă o extensie practică firească, ce face evidentă atât implicarea ascetico-mistică nemijlocită a dogmei, cât şi cota revelatoare a praxisului pentru cunoaşterea teologică. De altfel, dacă am dori să identificăm, în ansamblu, o notă distinctivă a teologiei Părintelui – trăsătură care nu alterează, ci potenţează specific fondul Tradiţiei – am spune că ea este una accentuat anamnetic-iconologică: cheia unei vieţi mistice autentice este recuperarea unui fond memorial viu, unui nucleu al fiinţei umane care este dincolo de straturile „memoriilor artificiale şi mecanice” şi care poartă amprenta ontologic formatoare a Arhechipului hristic. Acest substrat iconologic este fundamentul unei teologii care, spre deosebire de religiile necreştine, nu mai este o simplă vorbire despre Dumnezeu, deşi ascultarea acestei vorbiri rămâne, şi pentru creştin, condiţia prealabilă obligatorie a interiorizării ei în rugăciune şi, în urmă, a dialogului cu Dumnezeu; ci este expresia vieţii mistice care gravitează în jurul Chipului lui Hristos, o teologie care se constituie de-a lungul a trei etape profund marcate de „nervul” iconic-personalist: Întâlnire, Recunoaştere şi Dăruire – momente ontologice care păstrează şi intensifică misterul

SCRIERI ISIHASTE

7

alterităţii şi taina comuniunii – parametri ce conferă, se ştie, distincţie ireductibilă creştinismului. Viaţa mistică – aşa cum o vede Părintele Ghelasie – nu sfârşeşte într-o unio mystica indistinctă, ci implică o Unire prin Dăruire în care dăruitorul şi primitorul nu dispar ca alterităţi, ci sunt afirmaţi deplin în distincţie unitară. Pentru Părintele Ghelasie, fundalul întregii teologii creştine rămîne, aşadar, taina Chipului lui Hristos care îi conferă, spre deosebire de metafizica aniconică a Antichităţii greceşti şi extrem orientale, un format iconologic; implicit, mistica creştinismului va fi una iconică, centrată pe prioritatea Chipului hristic care Îl revelează pe Tatăl şi modelează idealul mistic creştin nu ca o spiritualizare abstractă, energetistă (tendinţă fals harismatică pe care Părintele Ghelasie nu încetează să o critice), nici ca îndumnezeire directă, ci ca plămădire în om a îndumnezeirii deplin şi unic realizate de Hristos, ca hristoformare a omului în Duhul Sfânt. În consecinţă, practica isihastă – expusă detaliat, în cheie autobiografică şi dialogică de către Părintele Ghelasie în volumul omonim al trilogiei, practică ce este expresia mărturisită a unei tradiţii carpatine autohtone predată de misticul Neofit – are în centru ritualul icoanei. Prin acest ritual are loc coborârea-iconizarea lui Dumnezeu în om, restaurarea în el a unei condiţii iconic-euharistice (despre care am avut ocazia să scriu pe larg în interviurile comentate, publicate în primul volum dedicat Părintelui Ghelasie), condiţie prin care omul este confirmat, asemenea icoanei, ca locaş al Întrupării şi prin care este resuscitată în el capacitatea ascensională spre cele cereşti. Ritualul iconizării joacă, în mistica neofitian-carpatină, rolul central pe care îl are în Filocalia tradiţională rugăciunea minţii; Părintele Ghelasie insistă, pretutindeni în Practica isihastă, asupra faptului că această abordare iconică a

8

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

praxisului orant e mai adecvată contextului actual în care spiritualitatea este expusă, mai mult ca niciodată, unor excese psihologizante şi fals metafizice care pot produce dereglări ireparabile în mentalul şi psihismul extrem de labile ale omului actual. Practica ritualului icoanei realizează, însă, nu doar un pogorământ necesar (şi aparent concesiv) unor oameni care nu-şi pot asuma frontal performanţa „atletică” a rugăciunii filocalice; ea poate, în acelaşi timp, formula maximal, în termenii unei mistici autohtone, idealul creştin al unirii depline cu Dumnezeu. În fine, Micul dicţionar de isihasm se subordonează, în taxinomia sa, secvenţelor definite de teoria-practică detaliată în primele două volume, consecuţie care îi conferă – spre deosebire de dicţionarele clasice, aşa cum mărtu-riseşte undeva însuşi Părintele Ghelasie – o structură graduală a avansării în trepte şi, aş adăuga eu, concentrice, pornind de la intrări ce se racordează, în primă fază, la definiţiile existente în manualele de teologie, pentru a ajunge, iarăşi, la subtilităţile mistice specifice viziunii din practica isihastă carpatină. Intenţia de ansamblu a Dicţionarului – care formulează, totodată, sintetic una din finalităţile ambiţioase ale demersului ghelasian – este, ne spune însuşi autorul, mijlocirea unei „culturi mistice”, ca premisă şi ambient obligatoriu al experienţei mistice creştine înţeleasă ca întrupare a Tainei prezenţei divine euharistice în creaţie. Deşi „democratică” în deschiderea ei de principiu, mistica îşi rezervă – în viziunea Părintelui Ghelasie – dreptul de a-şi formula exigenţe în planul propriei culturi, obligatorii pentru cel care doreşte nu doar un contact superficial, ci o cunoaştere profundă, de taină, aşa cum suntem încredinţaţi că poate oferi cu prisosinţă prezentul volum... Dr. teol. Gabriel Memelis

9

MINIDOGMATICA TEOLOGICULUI MISTIC CREŞTIN

10

11

Introducere * Încercăm evidenţierea Reperelor fundamentale Dogmatice, în legătură directă cu Teologicul Mistic. Dogmatica este consemnarea datelor strict Teologice, iar Mistica este transpunerea acestora în complexul Vieţii experimentale, care implică adânciri, lărgiri şi chiar teologumene (păreri ce nu contrazic fondul dogmatic propriu-zis). Ca Repere stricte şi de bază, pentru cei care mai au câteva noţiuni teologice, va părea o „sinteză” binevenită, dar pentru cei lipsiţi şi de acestea, se vor mai cere şi note explicative. Dar pentru ambele situaţii, o „adunare” directă a Reperelor Dogmatice va uşura mult căutarea celor interesaţi mai ales de Practica Vieţii Mistice. Noi, cei de astăzi, ne confruntăm cu „memoriile artificiale şi mecanice” care ne slăbesc „Memoriile Vii” şi adevărate. A regăsi „Memorialul Viu” este temelia Vieţii Mistice. Expunerea noastră încearcă o „Convorbire” a Tainelor Revelaţiei creştine. Practica mistică este cea a „Fiinţei Vii”, nu a unui „inteligibil mecanic”. Teologia este „Întâlnire, Recunoaştere şi Dăruire”. Caută „Întâlnirea cu DIVINUL” şi-L vei Recunoaşte şi te vei Dărui Lui. „Dorul Întâlnirii” este DUHUL, Recunoaşterea este CUVÂNTUL şi Dăruirea este UNIREA SACRĂ. ** Pentru Revelaţia creştină, HRISTOLOGICUL este toată Teologia.

12

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Anticii nu au un „Teologic în sine”, ci un „metafizic” de zis Divin, fără chip. Teologia propriu-zisă este doar în creştinism, în care DIVINUL Se Arată la CHIP prin FIUL Lui DUMNEZEU ce „Se face TRUP”.1 Teologicul creştin este un „Teologic Ontologic” (de origine în sine). Metafizicul antic este doar un „principiu” Divin, care se „manifestă” şi într-o zisă „structură de creaţie” (iluzivă). În creştinism, DIVINUL este CHIP PERSONAL în Sine (cu SUPRASTRUCTURĂ în Sine), care Creează deja Lumea „gata structurată” (fără să mai fie nevoie de devenirea evolutivă la forme). FIUL Lui DUMNEZEU Cel FIINŢIAL şi dincolo2 apofatic se face „Intermediarul” dintre DIVIN şi Creaţie; acesta este Teologicul ICONIC creştin. În relatarea noastră facem tocmai această evidenţiere a Teologicului ICONIC, deosebit net de „metafizicul” Divinului fără chip. Lumea este Creată prin „CUVÂNTUL prin care toate s-au făcut”3; şi CUVÂNTUL „TRUP S-a făcut”4. *** Teologicul creştin trebuie să înceapă cu CHIPUL Lui HRlSTOS, Cel ce ARATĂ la FAŢĂ pe TATĂL– DUMNEZEIREA. Un Teologic tot de „factură metafizică” nu este specific creştinismului. În acest sens încercăm şi noi această relatare sumară. Ca „orientare” Mistică, totodată, încercăm o evidenţiere de „Mistică ICONICĂ”, ce va părea unora mai puţin „obişnuită”. Teologicul ICONIC pe care insistăm noi impune de la sine şi o Mistică ICONICĂ. 1

Ioan l, 14. „Dincolo” de creaţie, i.e. transcendent şi necreat, n. r. 3 Ioan l, 1-3. 4 Ioan 1, 14. 2

SCRIERI ISIHASTE

13

De obicei, se consideră un „proces” de Îndumnezeire separat în fiecare din noi. Trebuie precizat că nimeni nu s-a putut „ÎNDUMNEZEI” decât „OMUL-HRISTOS” şi nimeni nu se mai poate Îndumnezei, noi ceilalţi „Îndumnezeindu-ne” din ÎNDUMNEZEIREA OMULUI – HRISTOS, ca Asemănări de HRlSTOS, nu ca „Însuşi” HRISTOS. Noi nu facem „procesul” Îndumnezeirii, ci procesul „PLĂMĂDIRII” în noi a ÎNDUMNEZEIRII HRISTICE. Tendinţele de a face o „Divinizare” Harismatică directă reprezintă un „neopăgânism” mascat, ca o reîntoarcere la „metafizicul antic” al unui „teologic fără chip''. HRlSTOS s-a „Înălţat la Cer” şi a „Venit” SFÂNTUL DUH cu HARUL nu ca să-L „înlocuiască”, ci ca să „lase” Lumea să „Crească în Botezul Său”, ca apoi să „VINĂ ca DOMN” şi să facă Lumea ÎMPĂRĂŢIA Lui DUMNEZEU, aceasta fiind „ÎMPLINIREA HRISTICĂ”. Un Harismatic care „înlocuieşte” TRUPUL HRISTIC cu un pretins Duh Sfânt nu mai este o Teologie pur creştină. Noi „Creştem” în MODELUL TRUPULUI Lui HRlSTOS, şi HARUL tocmai aceasta face, lucrarea de a ne „Îmbrăca în Haina HRISTICĂ”, nu în „haina de Duh” (ca pretins spiritualism creştin), TRUPUL HRISTIC fiind SACRUL mai presus de metafizicul spiritual. HAINA de SFÂNTUL DUH o vom primi doar după ce vom avea în deplinătate „Haina HRISTICĂ”, care va fi în Eshatologic (Lumea VIITOARE). Adevăratul SFÂNT DUH este Cel care „Creşte TRUPUL HRISTIC în Lume”, nu cel ce face pretinsa „spiritualizare” a lumii. SFÂNTUL DUH nu se Arată la CHIP, ca să nu înlocuiască CHIPUL Lui HRISTOS, doar în VIITOR fiind şi descoperirea de CHIP de DUH SFÂNT. Aceste discerneri încercăm noi să le facem. Noi nu ne considerăm „dogmatisitori” (aşa au putut să fie doar Sfinţii Părinţi), ci doar nişte „căutători” de Teologie Dogmatică, în „DUHUL” Dogmaticii în Sine a Teologicului creştin.

14

15

Minidogmatica Teologicului Mistic Creştin 1. Ce este Teologia? THEOS-DUMNEZEU! Tot ce există are în sine MEMORIA Lui DUMNEZEU. Originea Teologiei este aici. Noi primim, recunoaştem şi ne Însuşim Tainele Teologice datorită MEMORIALULUI DIVINULUI. Vorbind despre DUMNEZEU, ne Reamintim de EL şi se activează Duhul de a ne UNI cu EL. Păcatul ne-a afectat Vorbirea cu El şi ne-a înstrăinat de UNIREA cu EL. De aceea trebuie o insistenţă pe Teologie, pe Vorbirea despre DUMNEZEU până la Vorbirea-Recunoaşterea Lui şi UNIREA-Întâlnirea cu EL. DUMNEZEU nu este „ascuns”, dar noi nu-L mai Recunoaştem. Vorbeşte şi ascultă tot mai mult despre DUMNEZEU şi Memoria DIVINĂ din tine va reapărea. Cine nu face Teologie nu va recăpăta „Vederea Lui DUMNEZEU”. Vorbirea despre El este primul fundament al Reîntâlnirii cu EL. Ascultă Vorbirea despre DUMNEZEU, începe să Vorbeşti şi tu despre El în tine însuţi, şi aşa DUHUL îţi va reda LUMINA DIVINĂ. Aşa vei începe să te Rogi, să-L chemi şi nu va întârzia să-ţi răspundă. Problemele spinoase ale Teologiei sunt diversitatea religiilor, diferitele concepţii filosofice şi aşa-zis ştiinţifice, precum şi contextele etapelor social-istorice.

16

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

2. Dogmele Teologice Toate religiile îşi susţin propriile Dogme-adevăruri incontestabile. Sunt „Dogme” de Revelaţie, zis direct Divină, şi „dogme” de „reflectare a acestora” (părerile înţelepţilor, sfinţilor). În sens creştin, Dogma de bază este Revelaţia directă Supranaturală DIVINĂ (Scriptura) şi învăţăturile consfinţite ale „autorităţii Bisericii”, de succesiune Apostolică.

3. Originea Religiei Teologia este concretul Religiei şi Religia este izvorul Teologiei. Religia este dubla „Legătură-religare” a Lui DUMNEZEU cu Lumea şi a Lumii cu DUMNEZEU. Noi nu ne oprim la teoriile Originii Religiei, consemnăm direct caracterul nostru, ca MEMORIAL Fiinţial Religios. Indiferent de formele religioase, toate indică „Acel” fond Fiinţial religios în sine. Nu există popor fără Religie. Ateismul este o „patologie” accidentală. Există un fond Raţional, Sentimental şi Volitiv, toate ducând spre Religios. Fiecare dintre ele „reproduce” MEMORIALUL Ontologic (de Origine) religios. Omul, pierzând Religiosul, caută „reconstituirea” lui. Omul nu poate trăi fără „Viul” religios. Fiinţa Religiei nu este doar Raţiune, Sentiment, Morală, ci globalitatea şi depăşirea acestora. Pentru noi, Oamenii, baza Religiei este Morala-Sacrul DIVIN. Morala este Personalitatea Religiei. Cultura şi Arta, în general, sunt apoi corolarul Personalităţii Religioase.

SCRIERI ISIHASTE

17

4. Obiectul Religiei, Taina Lui DUMNEZEU Totul are în Sine MEMORIALUL Originii sale. Şi gâzele îşi recunosc chipul de gâză. Raţiunea, Sentimentul, Voinţa sunt „reconstituiri” ale SUPRAMEMORIALULUI, „Vederea directă”. De aceea se porneşte de la „Credinţă-Supramemorial” şi apoi se trece la Raţiune-Cunoaştere. Credinţa este „RECUNOAŞTEREA”, iar „mărturia” acesteia este Raţiunea-Cunoaşterea. Păcatul ne-a „orbit” Vederea şi ne-a lăsat în „gol” Raţional, de unde „sprijinul” Raţiunii pe ea însăşi, când ar trebui să fie pe Credinţă-Vederea Fiinţială. „Îndoiala” permanentă a Raţiunii este acest „gol de Credinţă”. Păcatul Îngerilor căzuţi este „golul de Lumină Spirituală” (întunericul spiritual care este „contrarul”). Păcatul Adamic este „golul de Lumina Morală-Sacră” (întunericul moral, autosatisfacţia-desfrâul). Omul păcătos are „nostalgia” Luminii Morale-Sacre, pe care o caută cu Raţiunea (care este ruptă în bine şi rău, de unde contrarietatea morală). Noi nu ne oprim la „argumentele” Existenţei Lui DUMNEZEU, pentru că orice argument este insuficient, ci căutăm evidenţierea celor care ne pot reda „Lumina Vederii Lui DUMNEZEU”. Omului, doar Moralul-Sacru îi mai poate deştepta MEMORIALUL DIVIN pierdut. De aceea, primul pas în Religie este „Cultul Credinţei”, din care iese apoi şi mărturia-raţiunea. Omul nu are atât „Dorul” Raţiunii, cât „Dorul Sacrului-Moralului”. Se observă cum Religiile raţionaliste pierd tot mai mult teren, proliferându-se cele pietiste şi senzualiste. DUMNEZEU nu se poate „face” Gândire, dar se poate „oglindi” în Gândire. DUMNEZEU nu se poate „face”

18

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Simţire, dar se poate „oglindi” în Simţire. S-a crezut că DIVINUL se poate „face” Gândire şi Simţire, dar acum s-a dovedit că DUMNEZEU este FIINŢĂ, iar Gândirea şi Simţirea sunt „energii” din „afara” FIINŢEI. Religiile metafizice raţionaliste şi gnostice se pierd tot mai mult, pentru că Religia este a FIINŢEI, nu a energiilor. Neopăgânismul redeşteptării religiosului gnostic este tot mai mult respins. Omul nu poate Vedea pe DUMNEZEU prin Raţiune şi Simţire, ci prin „SACRUL-MORALUL DIVIN”, şi acesta Luminează Raţiunea şi Simţirea ca să poată „oglindi” Vederea DIVINĂ. Minidogmatica noastră insistă pe „Argumentul MORALSACRU”, ca bază a Existenţei Lui DUMNEZEU. Omul nu poate Vedea cu adevărat decât prin „Lumina SACRULUI MORAL”, şi prin aceasta va avea şi Lumina Spiritului. Diferitele „teorii”, ca evoluţionismul, deismul, panteismul, existenţialismul şi secul ateism, sunt „depăşite”, fiind „secte” ale „gnosticismului raţionalist”, care se dovedeşte tot mai insuficient. Un Divin ce „evoluează” este un „Divin scos din propria Divinitate”, ca „de-divinizare”. O creaţie care stă doar pe propria „natură” (deismul) este un „auto-deism” iluzoriu. Panteismul este „visul demonic” al absorbirii Lui DUMNEZEU în Spiritul creat.5 Existenţialismul este un „pesimism” semidemonic al neputinţei păcatului şi al consolării cu moartea. Lumea nu este „absurdă”, ci păcatul ei, din care trebuie să se iasă. Aparenta dominare a răului nu trebuie să ne rupă de „veşnicia dominării Binelui”. Ca Practică mistică, noi trebuie să insistăm pe specificul „adamic” al Luminii SACRULUI MORAL. 5

Panteismul consideră lumea ca „divin în manifestare”, dar de fapt este un subterfugiu a crede că Divinul se poate absorbi în creaţie.

SCRIERI ISIHASTE

19

5. Revelaţia DIVINĂ Toate Religiile vorbesc de „Revelaţie-descoperire”. Revelaţia este ACTUL pe care îl face DIVINUL de a Se Comunica şi de a Se Împărtăşi Lumii. NUMELE Lui DUMNEZEU înseamnă „Cel ce vrea să se ARATE”. Dar cum să poată Vedea Creaţia pe cel NECREAT? Trebuie o conlucrare, trebuie ca DIVINUL să se îmbrace în „ceva” creat, iar Creaţia să primească „Ceva” DIVIN. Trebuie un „intermediar” special al Revelaţiei. Ar fi capacitatea de Chip, „Imago Dei”, pe care-l are în sine creaţia şi care poate Oglindi DIVINUL. Trebuie înţeles că Imago Dei la Om este specificul de SACRU-MORAL, la Îngeri este specificul de SPIRITUAL DIVIN, iar în Natură este specificul de VIU DIVIN. Aici se încurcă mulţi, confundându-le şi substituindu-le. Din cauza păcatului, Revelaţia este îngreunată şi chiar întreruptă. La Om este specificul de Revelaţie SACRĂ, de TEOformă, de Vedere la FAŢĂ, de ÎNTRUPARE A DIVINULUI. În Natură este Revelaţia de VIU Stabil, inalterabil, iar la Îngeri este specificul de SPIRITUAL direct, de „PURTARE” a SPIRITUALULUI DIVIN, a CĂRŢII DIVINE. Îngerii, fără PURTAREA CĂRŢII DIVINE, devin demoni; Omul fără POMUL VIEŢII se face muritor; Natura fără VIUL DIVIN devine pieritoare. Teologii vorbesc de o Revelaţie prin observarea Naturii, prin Spiritualul Lumii. Noi evidenţiem specificul nostru de Revelaţie prin SACRUL-MORALUL, Chipul Omului, care ne dă Împlinirea noastră. Chipul de Persoană al Omului este Chipul SACRULUI-MORAL; Chipul de Persoană al Îngerilor este Chipul SPIRITUALULUI DIVIN, iar Chipul de Individualitate în Natură este VIUL DIVIN.

20

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Revelaţia directă prin Persoană este Revelaţia Supranaturală. „DUMNEZEU, după ce a Vorbit în multe rânduri şi în multe chipuri prin Părinţii noştri şi prin Profeţi, în Zilele cele din urmă ne-a Grăit prin FIUL”6. „Toată Scriptura este Insuflată de DUMNEZEU, ca să fie spre Mântuirea celor ce vor Crede”7. Şi la antici este o Revelaţie, dar de „raze” de DIVIN. Revelaţiile creştine sunt păstrate şi reactualizate prin Cartea SACRĂ a Scripturii Biblice. Fiecare mare Religie are „Cartea sa Sacră”, „Chivotul Mărturiei DIVINE”. Dar Scriptura mai are nevoie de „Transmiterea” ei, care se numeşte „Sfânta Tradiţie Apostolică”, „Predarea” EVANGHELIEI prin Chipul Bisericii. O Transmitere fără Chipul Bisericii este o „de-sacralizare”, până la o pierdere de adevărată Predare. Autoritatea Scripturii este astfel prin DUHUL care este DIVINUL Bisericii. Sectele, care distrug Ritualul Bisericii, fac din „CUVÂNTUL” Scripturii un „auto-sacru” care este distrugerea tocmai a „TRUPULUI” Lui HRISTOS – Revelaţia propriu-zisă a DIVINULUI. Neopăgânismul şi neo-profetismul sunt un „antihristic” mascat. Se vorbeşte tot mai mult de Supranaturalul Vizibil al Revelaţiei, de la Minunile directe până la paranormalul individual şi subiectiv. Minunea este un Supranatural al DIVINULUI care nu-şi distruge „Legile create”, ci le depăşeşte şi le completează cu „Supralegi”. Minunile care distrug „legile normale” sunt false minuni. Paranormalul ocult este „distrugător de normal”, de aceea nu este „paranormal Divin”, ci „auto-paranormal”. Se face mare 6 7

Evrei 1, 1-2. II Timotei 3, 6.

SCRIERI ISIHASTE

21

caz de „Profeţii”, care nu mai sunt creştine, pentru că Profeţii au fost până în creştinism, după aceasta fiind Apostolii. HRISTOS este toată Profeţia şi EVANGHELIA este Transmiterea Apostolică a PROFEŢIEI TOTALE. Apostolii şi Urmaşii lor nu mai profeţesc, ci Predau EVANGHELIA ca Actualizarea în DUH a Profeţiilor făcute. Relatările Teologice ale EVANGHELIEI nu mai sunt Profeţii, ci LUMINĂRI de DUH ale Actualizării Transmiterii EVANGHELICE. Mulţi se cred profeţi dacă înţeleg câte ceva din Tainele EVANGHELICE. Cei ce pot Transmite CUVÂNTUL EVANGHELIC nu mai sunt Prooroci, ci Urmaşi Apostolici care Rememorează PROOROCIRILE HRISTICE. CUVÂNTUL singular, fără CHIPUL şi DUHUL TRUPULUI HRISTIC al Bisericii, este un „neo-profetism” de reîntoarcere la Vechiul Testament, creştinismul fiind Nou Testamentar.

6. DUMNEZEU, FIINŢA în Sine FIINŢA DUMNEZEIASCĂ, Absolutul în Sine, ORIGINEA Originilor şi Supraexistenţa Existenţei. Cine Îl poate Vedea pe DUMNEZEU şi să nu se mistuie? Anticii vorbesc de o „Esenţă în Sine”, de necuprinsul, nemanifestatul, absolutul dincolo de toate categoriile de concepere, apofaticul absolut, care totuşi ar emana o „energie spirituală-fiinţări” care se fac Arhetipurile diversităţii-manifestării lumii. Este conceperea FIINŢEI prin „energiile Sale” (catafatice-afirmative). Specificul creştin este: „Aceasta este Viaţa cea Veşnică, să Te Cunoască pe Tine Singurul Adevăratul DUMNEZEU”.8 Adică acea CUNOAŞTERE VIE, Întâlnirea PER8

Ioan 17, 3.

22

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

SONALĂ cu DIVINUL prin IUBIRE. Se zice că şi răul şi suferinţa duc la recunoaşterea DIVINULUI. La antici, FIINŢA şi „fiinţările” energetice (impersonalul şi aparentul personal) sunt net deosebite şi „contrare” chiar, fapt care face din FIINŢĂ un „ne-fiinţial-relativ-iluzie” (lumea trecătoare). În sens creştin, FIINŢA şi DUMNEZEU sunt totuna, ca FIINŢĂ VIE, PERSONALĂ, tot ca FIINŢĂ, Energiile fiind HARUL-Spiritualul PERSONALULUI FIINŢIAL. Nu din FIINŢĂ iese HARUL, căci ce iese din FIINŢĂ este tot FIINŢĂ, ci din PERSONALITATEA FIINŢEI. De aceea, HARUL nu reflectă FIINŢA-Supraesenţa DIVINĂ, ci PERSONALUL FIINŢEI. Noi insistăm în mod deosebit pe CHIPUL FIINŢEI, ca să deosebim FIINŢA de Energiile Sale, astăzi mai mult ca oricând făcându-se un amestec confuz. FIINŢA Absolută nu este un „DIVIN oarecare”, ci un „ANUME” DIVIN, ca FIINŢĂ VIE-PERSONALĂ. De aceea DIVINUL şi Absolutul sunt un „ANUME-NUME”, ca DIVIN şi nu ca „altceva” (ce poate lua apoi „orice” formă, fie spirituală sau materială). Biblicul „EU SUNT CEL ce SUNT” este mărturia FIINŢEI ANUME DIVINE. „EU” este ANUMELE-CHIPUL; – „SUNT” este A FI; – CEL Ce ESTE este PERSOANA. De aici consemnarea noastră „teologumenică” a unui TRIFIINŢIAL PATERNITATE, ca bază a TREIMII PERSONALE DIVINE. Ca Revelaţie creştină, specificul este tocmai PERSONALISMUL FIINŢIAL în sine. Anticii vorbesc de un „impersonalism” FIINŢIAL şi de un „personalism nefiinţial, energetic”. Aşa, noi insistăm pe TRINITATEA INTRAFIINŢIALĂ, care este şi mai mult, Însăşi „SUPRAESENŢA” FIINŢEI. O FIINŢĂ care se face apoi TREIME este ambiguă, dar o FIINŢĂ în Sine TRIFIINŢIALITATE are ca nor-

SCRIERI ISIHASTE

23

malitate TREIMEA, atât în Sine, cât şi „peste” Sine. Sunt Trei aşa-zise Planuri: – „în Sine”, ca Supraesenţă; – „peste Sine”, ca Esenţă; – „dincoace de Sine”, ca energii. Anticii confundă „peste Sine” cu energiile „dincolo de Sine”. Noi deosebim FIINŢA de FIINŢIALITATE, acestea având apoi Energeticul HARIC de „dincoace de Sine”. Şi FIINŢA, şi FIINŢIALITATEA sunt UNA, ca FIINŢĂ VIE, fără FIINŢIALITATE fiind o Fiinţă „minimă”, pe când FIINŢA VIE este „FIINŢA MAXIMĂ”, FIINŢA PATERNITATE care are deja în Sine TREIMEA FIINŢIALĂ TATĂL, FIUL şi SFÂNTUL DUH. Aşa, Absolutul este un ANUME-PATERNITATEDUMNEZEU TRIFIINŢIALITATEA - ORIGINEA TREIMII FIINŢIALE. FIINŢA Absolută este ca „ANUME FIINŢĂ”, ca TEOPATERNITATE, TEO-TRIFIINŢIALITATE UNUL (nu ca politeism), încât TREIMEA PATERNITĂŢII este tot UNUL-FIINŢĂ, ca DEOFIINŢĂ. Ce trebuie bine specificat este evidenţa CHIPULUI de PERSONALITATE-PATERNITATE, ca substrat al CHIPULUI de PERSOANĂ, care este astfel Ontologic-Origine (nu produs). PERSOANA nu este un „proces” de Personalizare (cum cred anticii), ci este un „Suprafond de PERSONALITATE în Sine” care se „transmută” ca PERSOANĂ-FIINŢIALITATE Proprie. CHIPUL de PERSOANĂ este ASEMĂNAREA PERSONALITĂŢII FIINŢIALE în Sine. PERSOANA nu se face PERSONALITATE, ci REMEMOREAZĂ PERSONALITATEA, cu aşa-zisele PERSONALIZĂRI Proprii. CHIPUL este PERSONALITATEA în Sine, iar ASEMĂNAREA este PERSONALIZAREA Proprie conform PERSONALITĂŢII în Sine. Aceste distincţii au mare o importanţă mistică, cei mai mulţi confundându-le până la „patologii” de Personaliza-

24

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

re. Atenţie, deci, la deosebirea dintre „Suprafondul de PERSONALITATE” şi Personalizările Propriei Persoane ca ASEMĂNARE. Personalizările sunt „corolarul” PERSONALITĂŢII în Sine. Taina TREIMII FIINŢEI DIVINE aici este. TATĂL este FIINŢA PATERNITATE-PERSONALITATE care Naşte pe FIUL-FIINŢIALIZAREA ASEMĂNARE-REPRODUCERE şi Purcede pe SFÂNTUL DUH-FIINŢIALIZAREA-MEMORIEFIXARE. Energiile HARICE sunt reflectările FIINŢIALIZĂRILOR-PERSONALIZĂRILOR, nu ale PERSONALITĂŢII în Sine. HARUL nu oglindeşte FIINŢA în Sine, ci Specificurile PERSONALE ale FIINŢEI. Noi aici nu ne mai oprim la diferitele păreri asupra TREIMII FIINŢIALE DIVINE, ci insistăm pe evidenţierea de mai sus, ca fond de Conştiinţă mistică şi de Repere stricte.

7. TREIMEA FIINŢIALĂ DIVINĂ, Perihoreză şi INTER-PERSONAL Noi insistăm pe evidenţierea unui TREIMIC de Fond FIINŢIAL, ca Potenţial al TREIMICULUI de Relaţie (de care se vorbeşte în mod obişnuit). Relaţia nu este un „produs”, ci un ACT al unui Fond deja relaţional. Sunt două feluri de relaţional: – Perihorezic şi –INTERPERSONAL. Perihorezicul este „Întrepătrunderea” din cadrul aceleiaşi NATURI-FIRI FIINŢIALE. INTERPERSONALUL este Relaţia dintre Răspunsuri de Integralităţi Proprii.

SCRIERI ISIHASTE

25

În DUMNEZEIRE sunt şi Perihorezicul, şi INTERPERSONALUL. Problema grea este relaţionalul dintre SUPRANATURA DIVINĂ şi Natura Fiinţială de Creaţie, între care este „separarea[-distincţia]” între Firi. Este nevoie aici de o „Punte” între DIVIN şi Creaţie. Teologic creştin, se consideră HARUL-Energiile tot DIVINE Necreate, care Reflectă PERSONALUL FIINŢIAL DIVIN şi totodată reflectă Fiinţialul de Creaţie. Aşa, trebuie o „Întrepătrundere cu HARUL”, în care se oglindesc PERSONALIZĂRILE FIINŢIALE, dar nu însăşi FIINŢA care rămâne dincolo.

8. HARUL, Atributele DIVINE Taina FIINŢEI fiind VIUL PERSONAL, PERSONALUL are şi el Taina Energeticului HARIC. HARUL ar fi un fel de „Trup Divin”, SUFLETUL ar fi PERSOANA DIVINĂ şi CHIPUL de PERSONALITATE FIINŢIALĂ ar fi DUMNEZEIREA în Sine.9 De aici Configuraţia CHIPULUI de FIINŢĂ, care are „Înfăţişarea” într-un „Trup”, în care se Oglindeşte PERSOANA FIINŢIALĂ, „Trupul” fiind „FIINŢA în HAR şi HARUL în FIINŢĂ”, întrucât FIINŢA nu este niciodată „goală”, ci într-o HAINĂ de Podoabă. HARUL încă este o Taină, iar Teologicul HARIC este adesea confuz. HARUL nu este doar „Energie”, iar FIINŢA nu este doar FIINŢĂ, ci deodată FIINŢĂ şi HAR. Ce greşesc mulţi este faptul că „separă” FIINŢA de HAR printr-un „gol de negaţie”, ca apofaticul (negaţia) exclusivist FIINŢIAL şi catafaticul (afirmaţia) exclusivist HARIC. 9

Ca analogie cu Fiinţa creată.

26

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

FIINŢA nu este „ascunsă”, ci e într-o ARĂTARE împodobită cu HAR, iar HARUL nu este doar ARĂTARE, ci are TAINĂ de FIINŢĂ. O FIINŢĂ (văzută ca) goală de HAR şi un HAR (văzut ca) gol de FIINŢĂ nu este creştinism. O DIVINITATE doar FIINŢIALĂ sau doar Energetică este o Teologie insuficientă. Aşa, noi extindem aşa-zisele Atribute HARICE în CAPACITĂŢI FIINŢIALE ce se reflectă ca Atribute. Mai întâi sunt CAPACITĂŢILE FIINŢIALE, iar prelungirea acestora sunt Atributele HARICE. Anticii consideră FIINŢA „goală în Sine” şi multiplă în energiile sale, pe când creştinismul consideră FIINŢA „DEPLINĂ” în Sine şi Plină şi în HAR. DEPLINUL FIINŢIAL sunt CAPACITĂŢILE ce devin Atribute. Şi dacă apofaticul neagă catafaticul-afirmaţia, noi supraafirmăm Catafaticul, dar depăşindu-l în FIINŢIALUL dincolo de Catafatic. Noi nu putem „Numi” cele FIINŢIALE, dar le „Supranumim” prin Numirile de Atribute HARICE, care nu se confundă şi nu se amestecă. Aşa, Atributele de Iubire, Dragoste, Atotputernicie, Atotştiinţă, Infinitate, Eternitate, Spiritualitate etc. le extindem în CAPACITĂŢI FIINŢIALE ca PERSONALIZĂRI, ca IUBIRE PERSONALĂ, ca DĂRUIRE, COMUNICARE etc., toate ca PERSONAL-FIINŢIALE care sunt dincolo şi apofatice, dar în ARĂTAREA lor prin HAR. Anticii vorbesc de o FIINŢĂ „esenţă”, care nu face nici un ACT FIINŢIAL, ci toate Actele sunt doar Energetice HARICE, ca HAR-Liber şi independent. În sens creştin, nu există „HAR-Liber”, ci HAR Legat de FIINŢĂ, care reflectă SUPRAACTUL PERSONAL FIINŢIAL. HARUL nu este ACT în Sine, ci prelungire de SUPRAACT FIINŢIAL.

SCRIERI ISIHASTE

27

Taina HARULUI este Taina directă a PERSONALULUI FIINŢIAL. O „personalizare harică energetică'' (cum consideră anticii şi mulţi alţii) şi un „impersonalism” FIINŢIAL nu este creştinism. HARUL este Energia PERSONALULUI FIINŢIAL, altfel nu ar putea fi o „ieşire” din DIVIN, pentru că HARUL este „reflectare de ACT” şi ACTUL FIINŢIAL este PERSOANA FIINŢIALĂ. Se zice că HARUL se „ipostaziază”, ceea ce este cam ambiguu. HARUL, ca Energie, nu se poate niciodată „Ipostazia-Personifica”, ci el este produsul PERSONALIZĂRILOR PERSOANEI FIINŢIALE Proprii. HARUL este o „Copie de PERSONALIZARE” şi el, dacă ar face o a doua Personalizare, ar distruge „însuşi fondul HARIC”, fiind o „Copie de PERSONALIZARE”; de aceea HARUL are tinderea de a „imprima” tocmai Modelul de PERSONALIZARE care nu trebuie confundat cu „personalizarea a însuşi HARULUI”. Noi insistăm pe aceste distincţii, căci în mistică se pot face „patologii de depersonalizări şi mutaţii false”. Tendinţele moderne de a „dizolva” PERSONALUL FIINŢIAL într-un „Harismatic” fără Chip sunt tocmai rezultatul erorilor mai sus consemnate.

9. Terminologia TRINITARĂ Sfinţii Părinţi creştini au trăit în contextul culturii vremii, dar au dat şi specificul Viziunii creştine termenilor de bază ca: Unitate, Fiinţă, Esenţă, Natură-Substanţă, Ipostas-Persoană. Anticii concep DIVINUL ca o „esenţă” redusă la maxim, închisă în Sine. Revelaţia creştină insistă pe FIINŢA Absolută VIE, ca „Esenţă DEPLINĂ la maxim”, care „dă pe-afară” şi într-o Creaţie. Termenul grecesc de

28

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

„ousia-esenţă” este mai mult decât „fondul comun” în Sine, având totodată şi IPOSTAZIEREA (potenţa esenţei), şi distincţia ca PERSOANĂ, ca Esenţă şi EXISTENŢĂ deodată, fără amestecare sau despărţire. Noi, ca Mistică, mai adăugăm un termen de lărgire Teologică, cel de „FIINŢIALITATE-TRIFIINŢIALITATE”, ca Reper al PERSONALISMULUI FIINŢIAL în Sine (tocmai specificul creştin). FIINŢA DIVINĂ, ca Esenţă în Sine, are deja o FIINŢIALITATE în Sine, ca Potenţă în Sine a distincţiei TRINITARE, ca FIINŢIALITATE – PATERNITATE – PERSONALITATE, ce are, astfel, deja TREIMEA în Sine fără „golul” dintre „impersonalismul Divin şi Personalizarea Sa (de care vorbesc anticii). Aşa UNUL-Esenţă este totodată în Sine TREIME CONŢINUT tot UNUL (UNUL TRIFIINŢlALITATE), care se distinge de la Sine ca TREIME, PATERNITATEA fiind deja TREIME în Sine şi PERSONALITATEA fiind deja PERSOANĂ în Sine, încât UNUL şi TREIMEA sunt Însuşi UNUL Absolut şi TREIMEA Absolută de PERSOANE. Un alt termen este „FIREA”. Se spune că PERSOANELE TREIMICE sunt DEOFIRE şi DEOFIINŢĂ (de ACEEAŞI FIRE şi FIINŢĂ). FIREA este UNICĂ, dar în distincţia PERSOANELOR se face şi un „Specific de FIRE” PERSONALĂ Proprie. Între FIRE şi PERSOANĂ este tocmai „Relaţionalul” FIINŢIAL. Aşa, FIREA nu se Comunică direct, ci în „distincţia” Specificului de PERSOANE, ca FIRE PERSONALIZATĂ. FIREA, FIINŢA şi PERSOANA sunt Permanente şi indestructibile, dar, paradoxal, Esenţa ca FIRE poate lua diferite distincţii specifice prin care nu se distruge, pentru că PERSOANA Reproduce permanent la rândul ei „ACEEAŞI FIRE”, ca ASEMĂNARE. Mistica INTER-PERSONALULUI este puţin dezbătută. Trebuie înţeles că INTER-PERSONALUL este tocmai Co-

SCRIERI ISIHASTE

29

municarea FIRII în Specificul PERSONAL (nu a FIRII directe FIINŢIALE), şi FIREA prin PERSOANĂ se transpune apoi prin HAR, care astfel nu transpune FIREA FIINŢIALĂ, ci FIREA trecută prin Specificul PERSONAL. Mulţi cad în „patologicul” unui aşa-zis „har de fire impersonală”, ceea ce este inadmisibil în creştinism.

10. Prologul Creaţiei Revelaţia creştină Vorbeşte de o FIINŢIALITATE DIVINĂ ca TREIMICĂ şi totodată în Strălucire Energetică tot DIVINĂ, ca HAR, care apoi se Revarsă şi într-o „Fiinţialitate” de altă Natură (de creaţie). La antici este un „gol metafizic” între FIINŢA în Sine Increată şi misteriosul „afară-creatul”, un „abis-neant” care se face „spaţiu de creaţie” în care „principiile spirituale” Divine ar face procesul evolutiv-devenire până la formele materiale. În sens creştin, DIVINUL DEPLIN în Sine (TREIME) şi în afara Sa (ca HAR) Creează Lumea în propriul „Spaţiu”, nefiind un spaţiu extern DIVINULUI Absolut în Sine şi peste Sine. DIVINUL Creează astfel o „Paralelă Fiinţială de creaţie”, care nu este direct în SUPRASPAŢIUL FIINŢIAL, ci în Cel HARIC (în FIINŢĂ, Fiinţialitatea creată s-ar dizolva de la sine). Este o Revărsare de DIVIN într-un „Vas de Creaţie”, în care DIVINUL „ia” Forma Creată, dar rămâne DIVIN neatins în Sine. Iată ce încercăm noi să evidenţiem cu insistenţă în Minidogmatica noastră mistică: – Creaţia ca „FiinţialitateFormă şi nu Conţinut”. Anticii consideră Fiinţa Divină „goală-esenţă” în Sine, iar „în afară” tot un „gol-neant”, şi aşa, tot ce mai există este de fapt un „iluziv existenţial”, ca manifestare de „formă şi conţinut” deodată – „panteismul

30

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

antic”. În sens creştin, Forma Creată o face direct ACTUL CREATOR şi Conţinutul îl face Creaţia-Forma Creată, ca Răspunsul său propriu. Aşa, în sens creştin, Creaţia Formelor Create nu este însăşi „manifestarea” de Creaţie, aceasta fiind apoi ca Răspunsul creaţiei. DIVINUL Creează Forme-Individualităţi directe, fără procesul de „evoluţie la forme” (cum cred anticii), iar manifestarea multiplă este „Creşterea” proprie de Creaţie, „Umplerea” de Conţinut de Creaţie. Aici se încurcă mulţi, confundând „Forma de Origine DIVINĂ” cu propriul Conţinut de origine de Creaţie. Forma de Creaţie este o „Copie” după „CHIPUL DIVIN”, ca ASEMĂNARE Creativă, iar „Conţinutul”, ca Răspunsul propriu de Creaţie, este „Reproducerea COPIEI-FORMĂ-CHIP”, ca Asemănarea ASEMĂNĂRII DIVINE. Noi insistăm pe aceste repere distinctive, de mare importanţă în Viaţa mistică.

11. DUMNEZEU CREATORUL De obicei se vorbeşte, în sens teologic, de un ACT CREATOR care începe „de la” TATĂL, „prin” FIUL „în” SFÂNTUL DUH; prin HAR-Energiile Spirituale DIVINE se face Lucrarea Creaţiei. Noi nu ne oprim la teoriile de creaţie, ci evidenţiem câteva Repere de bază ale specificului nostru. Mai întâi, deosebim net FIINŢA DIVINĂ în Sine (apofatică) de DUMNEZEU CREATORUL (DIVINUL orientat şi implicat în Creaţie). De obicei se vorbeşte de un DIVIN „metafizic”, ce se „manifestă” în „afara” Sa.

SCRIERI ISIHASTE

31

Noi distingem un ACT – „Sfat DIVIN” (precreaţie, prehristic-precosmic), un ACT – „Facerea Lumii” (Creaţia Cosmică), un Act – „manifestarea proprie a Lumii” (Creşterea proprie a Formelor create), Împlinirea acestora ca ACT al „UNIRII Integrale” (Întruparea propriu-zisă HRISTICĂ) şi, în fine, ACTUL URCĂRII în Veşnicia DIVINĂ (Înduhovnicirea prin SFÂNTUL DUH, Îndumnezeirea Creaţiei). „Creaţia, Sfat DIVIN”: Parabolic, se zice: „FIUL DIVIN din SFÂNTA TREIME se arată TATĂLUI, într-un moment (dincolo de timp) „Îmbrăcat” şi într-un „Chip de Fiu de Creaţie”. – PĂRINTE, iată-Mă pe Mine, FIUL Tău UNIC, Absolut, deodată şi ca un Chip de Fiu de Creaţie pe care Ţi-L aduc Prinos de IUBIRE şi Închinare. BINECUVÂNTEAZĂ, ca să „FACEM” acest Chip Creat şi o Lume după „CHIPUL şi ASEMĂNAREA Noastră”10. Şi TATĂL, BINECUVÂNTÂND Chipul de Fiu Creat, primeşte „Substanţa de Fiinţă Creată” (TATĂL fiind Dătătorul de Substanţialitate Fiinţială) şi SFÂNTUL DUH o cuprinde în „BRAŢELE Sale”. Iată Originea Creaţiei în „CHIPUL direct al FIULUI DIVIN” şi în ACTUL TREIMII DIVINE. Cea mai grea problemă a anticilor era modul cum Increatul Divin poate să treacă în „ne-divinul creat''. Ei au conceput un „intermediar” de zisă „proiecţie spirituală” 10

Noi extindem biblicul „după Chipul şi Asemănarea Noastră” (Facere 1, 26), chiar de la Originea creaţiei. Când DUMNEZEU Creează pe Om, se dezvăluie de fapt Taina Creaţiei în sine, ca transpunere a CHIPULUI DIVIN în generalul creaţiei, în Om făcându-se Integralizarea acesteia.

32

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Divină care apoi, evolutiv, ar face un lung proces de devenire la „formele create”, [proces] care în Om se „opreşte” cu „reîntoarcerea la ne-formă”. În sens creştin, DIVINUL Creează direct o „Formă de Creaţie”. Noi evidenţiem, în mod deosebit, „Chipul Anume” al unei Fiinţialităţi de Creaţie, după cum şi FIINŢA DIVINĂ este o Anume FIINŢIALITATE, ca PATERNITATE-PERSONALITATE. Şi Creaţia, ca să fie categorie de Fiinţă, trebuie să aibă o „Fiinţialitate-Personalitate în Sine” care este „Chipul de Filiaţie” (CHIPUL FIULUI Lui DUMNEZEU)11. Noi insistăm pe un ACT DIVIN care Creează mai întâi „Personalitatea Chipului Creat” (Fiinţialitatea în sine de Creaţie) ce este o Fiinţialitate „Înrudită cu DIVINUL”; altfel ar fi ca la antici, un „înafară al separării absolute”. DIVINUL, ca să „treacă” în Creaţie, ori se „auto-anihilează” (ca la antici, în iluzivul creat), ori Creează „ceva Înrudit” cu FIINŢIALITATEA DIVINĂ, care este CHIPUL de FIU (ASEMĂNAREA FIINŢIALĂ DIVINĂ în Sine). De aceea DIVINUL Creează mai Întâi o „Personalitate Fiinţială de Creaţie”, ca prin aceasta să se poată apoi transpune, „cursiv şi fără gol”, Revărsarea DIVINĂ. Iată Teologicul nostru mistic, Originea Creaţiei ca şi „Chip de Personalitate Fiinţială de Creaţie”, Personalitatea-Filiaţie care este deja, concret, o „ASUMARE-Enipostaziere” a Formei-Firii de Creaţie de către FIUL DI11

Noi considerăm Taina CHIPULUI Lui DUMNEZEU ca şi CHIPUL de FIINŢĂ (mai mult decât aşa-zisul chip Spiritual). Anticii consideră creaţia o simplă „fiinţare de proiecţie spirituală”. În sens creştin, şi creaţia are categorie de Fiinţă Creată, Asemănarea creată a CHIPULUI FIINŢIAL DIVIN. Creştinismul trebuie să insiste pe categoria de „Fiinţă Creată”, care nu este „fiinţare”, ci Taina „Paralelei de Creaţie” a FIINŢEI DIVINE CREATOARE.

SCRIERI ISIHASTE

33

VIN, de unde termenul nostru de „PREHRISTIC-precreaţie-precosmic”. Creaţia nu mai este, astfel, doar o „proiecţie” de Spiritualitate Divină, ci este o Taină chiar de „VIAŢĂ INTRADIVINĂ”, este CHIPUL FIINŢIAL al FIULUI DIVIN care ASUMĂ în Sine şi un Chip de Creaţie care devine astfel o „Co-Personalitate de Filiaţie dublă, de DIVIN în Sine şi de Creaţie”. În sens metafizic Teologic creştin, Creaţia, ca să fie o Realitate, trebuie să aibă Origine atât în FIINŢIALITATEA DIVINĂ, cât şi în Fiinţialitatea proprie de Creaţie, fără „golul” dintre acestea. Creaţia nu este „NATURĂ DIVINĂ”, dar este „Asemănare de CHIP de NATURĂ DIVINĂ” în Natură Creată, care este „Înrudită” prin CHIPUL FIINŢIAL de FIU-Specific în Sine de NATURĂ DIVINĂ. Fără Taina PREHRISTICULUI ca Origine a Fiinţialităţii de Creaţie, ACTUL Creaţiei este confuz înţeles, cu erorile şi insuficienţele respective. Viziunea creştină asupra Creaţiei este o Viziune Personalist-creaţionistă, altfel rămâne tot un „fel de panteism-spiritualism de fiinţare”.

12. Cosmogonia creştină Taina Creaţiei este nu în „afara” DIVINULUI (ca la antici), ci în „Interiorul DIVINULUI”, în CHIPUL de FIU FIINŢIAL DIVIN care se face „Dublu” CHIP de FIU, de DIVIN şi de Creaţie. Această Viziune a unei Creaţii ce „iese” şi se plămădeşte din Interiorul DIVINULUI este specificul creştin. Anticii văd creaţia ca un iluziv proces al unui „în afară” absolut. Creaţia şi ca „Interior DIVIN” dă Realitate concretă Creaţiei.

34

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Parabolic: – „FIUL DIVIN, Îmbrăcat şi într-un Chip de Fiu de Creaţie, SCRIE CARTEA VIEŢII de Creaţie în care zugrăveşte atât toate Formele de Creaţie, cât şi un Tainic IMN de IUBIRE şi Închinăciune faţă de TATĂL (într-un Limbaj Nou, de Creaţie)”. Această „Preexistenţă” a Lumii înainte de a fi „înfăptuită” nu este, ca la antici, un „Spiritual de principii Divine” care se fac „Sufletele formării lumii'“ (aşa-zisele Scântei Divine sau preexistenţa Spiritelor, ce apoi se încorporează în diversitatea creată), ci un „MEMORIAL de Fiinţialitate Creată” (de Chip de Fiu creat), care este totodată ASUMAT de PERSOANA directă şi FIINŢIALĂ a FIULUI DIVIN. Chipul de Fiinţialitate de Fiu Creat are în Sine toate „Arhememoriile” tuturor manifestărilor de Creaţie, ca o Personalitate originară de Creaţie ce are deja „orientarea Structurală” a lumii create. LOGHII CREATORI, CUVINTELE DIVINE „prin care toate s-au făcut”12 sunt „Dublu CHIP” – CHIP de FIUL DIVIN în UNIRE cu Chipul de Fiu de Creaţie. Mare atenţie la evidenţa acestui fapt fundamental pentru Cosmogonia Biblică. Anticii (şi mulţi alţii) consideră LOGHII DIVINI direcţi, care prin Lucrare HARICĂ se fac „Modelatorii” lumii. Noi insistăm pe „ARHECHIPUL” Originii Creaţiei în CHIPUL PREHRISTIC, Enipostazierea Precreaţie a FIULUI DIVIN. FIUL DIVIN, deja UNIT CU Chipul de Creaţie, poate să treacă, fără „golul abisal” dintre DIVIN şi Creaţie, la „Facerea Lumii”. Cea mai spinoasă problemă a Cosmogoniei antice este „dualitatea contrară” a „structurărilor create”, ca: negativ-pozitiv, masculin-feminin. Şi Biblic se consemnează 12

Ioan l, 3.

SCRIERI ISIHASTE

35

dualităţile: Cer şi Pământ, Lumină şi Întuneric, Zi şi Noapte, Bărbat şi Femeie etc. Se mai vorbeşte de dualitatea contrară de Spirit şi materie, Suflet şi Corp. Anticii văd în acestea o „lege a formării şi configurării”. Noi considerăm că această „dualitate contrară” este doar după „căderea în păcat”, în fond fiind „Dualitatea DIVIN şi Creaţie” a CHIPULUI LOGOSULUI DIVIN CREATOR (LOGOSUL PREHRISTIC). Realitatea Existenţială Creată are în primul rând „Dualitatea de Fiinţialitate” (CHlP-Pecete DIVINĂ pe Chip de Creaţie, din ARHEMEMORIALUL PREHRISTIC al LOGOSULUI CREATOR); are o „Dihotomie” Suflet-Fiinţă şi energii de creaţie corporale. Cine nu ţine cont de aceste „două dualităţi” riscă interpretări insuficiente şi eronate ale Facerii Lumii din Revelaţia Biblică.

13. Facerea Lumii – Hexameronul Facerii „La început DUMNEZEU (CUVÂNTUL) a făcut Cerul şi Pământul”.13 Iată „Dualitatea de Fiinţialitate'' (ARHECHIPUL PREHRISTIC, ca CHIP DIVIN care creativ se face Cer şi Chip de Creaţie-Pământ). Unii văd în aceasta „dualitatea Spirit şi materie”. Noi considerăm „dihotomia Suflet (Spirit) şi Corp (materie) nu ca „Facere”, ci ca „aspect configurativ” al Formelor Create. DUMNEZEU nu Creează în funcţie de „dualitatea Spirit şi materie” (ca la antici), ci ca ARHECHIP de Fiinţialitate DIVIN şi Creaţie, care are apoi şi o configuraţie de Fiinţă şi energii de creaţie (Spirit şi Corp). Cerul şi Pământul sunt „Arhe13

Facere 1, 1; Ioan l, 1-3. Noi cumulăm Vechiul Testament cu cel Nou.

36

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

chipuri precreaţie”, sunt CARTEA VIEŢII FIULUI CREATOR. „Şi Pământul era netocmit şi gol şi DUHUL se purta deasupra Apelor”14. Adică Chipul de Creaţie are Pecetea DIVINULUI, dar nu este încă „desfăşurat”, ci doar în Potenţă, în „BRAŢELE DUHULUI”. Şi acest (nivel) este tot „Precosmic”, doar ca Zugrăvire în CARTEA VIEŢII. Urmează „Big-Bang-ul” (explozia) Cosmic: „Să se facă LUMINĂ”.15 Creaţia „Iese” din DIVINUL CREATOR ca să devină Cosmos-Lume. Este „Big-Bang-ul” CUVÂNTULUI, LOGOSULUI PREHRISTIC (deja DIVIN şi Creaţie), încât Cosmosul va fi „Facerea Lumii” după ARHEMEMORIILE LOGOSULUI care „ZICE şi se Face”. Acum urmează propriu-zis Facerea Lumii, cu cele Şase Zile. Se face „separarea Apelor” (Apele ca simbol al ARHEMEMORIILOR PREHRISTICE) şi „Dualitatea de Fiinţialitate” ca DIVIN şi Creaţie se „desfăşoară” în multiple Configuraţii, atât generale, cât şi Individuale. Toate sunt „Perechi DIVIN-Creaţie”: Cer-Pământ, Zi-noapte, sus-jos, apă-uscat, masculin-feminin, Bărbat-Femeie etc. Încă o dată insistăm pe evidenţa specificului Facerii Lumii ca „Facere a Formelor de Creaţie” care nu au încă acel „Conţinut-Creştere” ce va fi „Răspunsul Propriu” al Formelor de Creaţie. De aceea, Facerea Lumii nu se „opreşte” aici, ci urmează „Facerea EUHARISTICĂ” a ÎNTRUPĂRII propriu-zise HRISTICE. Să vedem însă Taina Omului, ca „Trecere” spre „Facerea EUHARISTICĂ-HRISTICĂ”. 14 15

Facere l, 2; Ioan 1. 4. Facere 1, 3.

SCRIERI ISIHASTE

37

14. Creaţia Omului, Făptură şi DESTIN HRISTIC Noi deosebim Omul, ca Făptură în cadrul general de Creaţie, de DESTINUL Omului, ca HRISTIC în Sine. Parabolic: „Lucifer, Îngerul căzut din Lumină, reproşează FIULUI Lui DUMNEZEU: – De Ce CHIPUL Tău de CREATOR să aibă Chipul de OM, care va fi şi Chipul unei Făpturi? De ce nu păstrezi CHIPUL Pur de DIVIN CREATOR? Şi îi Răspunde DOMNUL: – CHIPUL Meu de CREATOR este Totodată DIVIN şi de Creaţie şi în ACEST CHIP UNIT Eu Creez Lumea. Şi acest CHIP UNIT este CHIPUL de OM, pe care îl voi Dărui „Făpturii” ce UNEŞTE toată Creaţia în Sine şi totodată Creaţia cu DIVINUL. Vouă Îngerilor v-am dat Chipul cel mai de Sus, Chip de Lumină-Cer, Chip de Spirite. Şi dacă EU, care sunt DUMNEZEU, Mă „Cobor” în Chipul de Creaţie, pe voi Îngerii vă „Aleg” să fiţi cei care îmi Mărturisiţi „Coborârea Mea pe Pământ”. Chipul de Înger este Chipul Vestitor al ÎNTRUPĂRII Mele pe Pământ. EU Cobor pe DUMNEZEU pe Pământ, voi Îngerii coborâţi Cerul pe Pământ şi Făptura Om va Ridica Pământul în Sus la Cer, iar Natura Făpturilor Create va Participa cu Trupul ei la această OPERĂ a Mea de Creaţie. Şi toată Creaţia va fi „PURTĂTOARE” de CHIP al MEU – OMULUI – FIULUI ÎNTRUPAT. EU Sunt OMUL, CHIPUL FIINŢIAL UNIC al Creaţiei şi toată Creaţia este în „Deo-Creaţio-fiinţa” CHIPULUI Meu de OM, DUMNEZEU Coborât în Creaţie şi Creaţie Urcată în DUMNEZEU. Îngerii au în Sine Natura Mea Fiinţială de OM, Natura are Natura Mea Fiinţială de Om şi Omul la fel, şi aşa toată Creaţia este

38

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

într-o Fiinţialitate UNICĂ, care este mai „întâi” în CHIPUL Meu de OM-DUMNEZEU CREATOR care se transpune apoi, în specificuri Individuale, în toate Făpturile Lumii Create. Deci tu, Lucifer, nu confunda CHIPUL Meu Însumi de OM, ca „DUMNEZEU făcut şi Creaţie”, cu Chipul de Om Făptură. Şi îngerii, şi Natura, şi Omul, ca Făpturi, aveţi ACELAŞI CHIP FIINŢIAL al MEU, de OMFIU de DUMNEZEU şi Fiu de Creaţie în UNIRE. ÎNRUDIREA dintre DUMNEZEU şi Creaţie este CHIPUL Meu de OM şi tot acesta este Înrudirea pe care o are Creaţia în sine, ca totalitate de Făpturi. Trebuie să înţelegi că Chipul Pământului este Însăşi Destinaţia Creaţiei Mele şi tocmai Coborârea Mea în Chipul Pământului este „Chipul în Sine de Creaţie”. De aceea, Eu sunt CREATORUL DUMNEZEU-OM, ca apoi să fie şi Creaţia Om-Dumnezeu. Tu, ca Înger în CHIPUL Meu de DUMNEZEU-OM, eşti Înger, OM-Spirit. Natura este OM-Viaţă şi Omul Făptură este OM-Om. Spirit, Viaţă şi Om sunt Chipurile Specifice şi Distincte Create ale CHIPULUI Meu de OM în Sine. Doar în această Viziune vom pricepe şi Taina Creaţiei Omului, care nu este numai o Făptură, ci şi un DESTIN de Integralitate a Lumii. DUMNEZEU are în vedere acest fapt la ACTUL Creaţiei „Speciale” a Omului, de aceea consemnarea Biblică este în mod deosebit: „să facem Om după CHIPUL şi ASEMĂNAREA Noastră”.16 Configuraţia Structurală a Omului este în acest sens.

16

Facere 1, 26.

SCRIERI ISIHASTE

39

15. TRUPUL Omului, Prefigurare a TRUPULUI HRISTIC DUMNEZEU „luând ţărână din Pământ, l-a făcut pe Om şi a SUFLAT în faţa lui SUFLARE de VIAŢĂ şi s-a făcut Omul Fiinţă Vie”.17 Se zice că DUMNEZEU face pe Om mai întâi ca TrupCorp. Noi consemnăm că este o mare deosebire între Corp şi TRUP (memorie tot mai uitată după căderea în păcat, ce distruge tocmai Taina TRUPULUI). Făptura Creată, aşa cum s-a văzut, este mai întâi „dualitate Fiinţială”, CHIP DIVIN şi Chip Creat în transpunere reciprocă şi ca proprie Configuraţie, apoi „dihotomia” Suflet şi energii Corp. TAINA TRUPULUI este cu totul altceva, este Taina ÎNTRUPĂRII EUHARISTICE HRISTICE care trebuia să urmeze după Facerea Lumii şi care este întârziată de „incidentul” apariţiei păcatului. Creaţia are Originea în CHIPUL FIULUI Lui DUMNEZEU care se implică direct în Creaţie şi „scopul” Creaţiei este tocmai Taina ÎNTRUPĂRII Sale. Noi insistăm pe această evidenţă, ca însuşi fundamentul Teologic al Creaţiei. UNIREA dintre CHIPUL FIULUI DIVIN şi Chipul Creat este TAINA ICONICULUI de „TRUP”. Deci TRUPUL este SACRALITATEA DIVINO-Creaţie. Noi deosebim CHIPUL Prehristic de DUMNEZEUOM (DIVIN transpus totodată şi într-un Chip Creat, DIVINUL Precosmic), faţă de CHIPUL de Om-DUMNEZEU ca CHIPUL HRISTIC (Chipul Creat transpus şi în CHIPUL DIVIN, DIVINUL Cosmic). CHIPUL de DUMNEZEUOM este ARHECHIPUL de „Înrudire” DIVIN şi Crea17

Facere 2, 7.

40

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

ţie, în UNICA PERSOANĂ DIVINĂ; CHIPUL de OmDUMNEZEU este PERSOANA DIVINĂ Prehristică (cu Asumarea Chipului Creat) şi într-o „Fiinţă-Făptură” de Creaţie (care nu se confundă cu Persoana de Creaţie, pentru că nu pot fi „două Persoane” deodată, ci UNA cu „Două Chipuri-Firi”. Ca DUMNEZEU-OM este FIINŢĂ DIVINĂ ce Asumă Personal şi o Fiinţialitate-Chip de Creaţie; ca Om-DUMNEZEU este şi o Fiinţă de Creaţie ce asumă CHIPUL PERSONAL DUMNEZEU-OM. În Prehristic, Fiinţialitatea-Chipului Creat se PERSONALIZEAZĂ în PERSOANA DIVINĂ a FIULUI. În HRISTIC, PERSONALITATEA DIVINĂ A FIULUI se Fiinţializează în Chipul de Făptură Creată. Mare atenţie la aceste distincţii fundamentale. În Prehristic este Taina TRUPULUI DIVIN-Creaţie (Creaţia transfigurată în Chipul DIVIN; DIVINUL coborât în Creaţie); în HRISTIC este Taina TRUPULUI Creaţie-DIVIN (CHIPUL DIVIN, paradoxal transfigurat şi într-un Chip de Creaţie; Creaţie Urcată în DIVIN). Taina TRUPULUI nu este „Corp” al DIVINULUI sau al Creaţiei, ci este Taina UNIRII DIVINO-CREAŢIE şi Creaţie-DIVIN, ca un „SUPRA-CORP (şi peste Suflet şi peste Corp).18 DUMNEZEU Creează pe Om-Făptură în vederea Destinului de ÎNTRUPARE HRISTICĂ, de aceea EL Modelează direct „TRUPUL Omului” ca Potenţă de Prefigurare a TRUPULUI HRISTIC care avea să se ÎNTRUPEZE prin Om-Făptura. Omul-Făptura nu este „valoare de Spirit” (ca Îngerii) şi nici de Viaţă (ca Natura), ci este Valoare de „SACRALITATE-TRUP HRISTIC, TRUP-Cosmic” (ce UNEŞTE 18

Taina HAINEI de Nuntă-UNIREA.

SCRIERI ISIHASTE

41

toată Creaţia cu DIVINUL şi DIVINUL cu toată Creaţia). De aceea, „şarpele demon” caută să-l abată pe Om de la SACRALITATEA sa prin „chipul de Spirit-cunoaştere” („veţi cunoaşte”). Şi, prin păcat, Omul pierde în primul rând „TRUPUL-SUPRACORPUL”, pentru că Adam şi Eva se văd cu un „Corp-gol”. Omul-Făptură este Creat-modelat ca TRUP, în care se SUFLĂ Sufletul-Fiinţa Personal-Individuală de Creaţie (care implicit are Corpul său) şi totodată se mai SUFLĂ şi o „SUFLARE de VIAŢĂ” (specială), care face pe Om „Destin Special” de „Fiinţă vie”.19 Adică TRUPULUI Omului-Făptură i se dă „PLĂMADA DIVINEI ÎNTRUPĂRI HRISTICE, PECETEA HRISTICĂ, ca un fel de „Preînchipuire” a Botezului. Pentru o Teologie mistică, aceste menţiuni sunt de mare importanţă. Tot în această Taină este şi problema spinoasă a „transmiterii” Sufletului Omului, că doar Adam şi Eva au fost Creaţi direct de DUMNEZEU, pe când noi ne „Naştem” din nişte Părinţi Omeneşti. Cum suntem noi deodată Suflet Creat direct de DUMNEZEU şi „suflet” din Părinţi? Toate teoriile preexistenţialismului, traducianismului, creaţionismului sunt insuficiente. Noi consemnăm mai întâi Creaţia Tainei „TRUPULUI” (ca şi la Adam) în care se SUFLĂ Sufletul Creat direct de către DUMNEZEU (din Arhemodelul Prehristic-CARTEA VIEŢII), dar ţinându-se cont totodată de Memorialul de Fiinţialitate al Părinţilor (care ne dau tot Taina TRUPULUI lor, care după păcat este în compensaţia Corpului); încât SUFLETUL Creat direct de DUMNEZEU este între „Două Destine”, Cel de ARHEMEMORIAL-TRUP de 19

Facere 2, 7.

42

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

DIVIN şi Memorial-Trup de Creaţie-Moştenire-Părinţi. Deci, în acest sens, problema nu se mai pune dacă Sufletul este doar creat de DUMNEZEU sau mai are şi „ceva” din Sufletul Părinţilor, ci se pune problema „Destinului Sufletului” cel dintre DIVIN şi Moştenirea de Creaţie a Părinţilor. Sufletul Creat este „între” Două Memorii pe care le „Asumă” Personal la Actul Creaţiei sale, ca „Destin de Asemănare HRISTICĂ” (ce în Sine este tocmai Taina ASUMĂRII Dublului Destin, DIVIN şi Creaţie). La Naşterea Fiecărui Om, cel mai important este „destinul său de Asemănare HRISTICĂ” (dublu Destin de DIVIN şi Creaţie-Părinţi). Fiecare Om este „Prelungire” Personal-Individuală de DIVIN-HRlSTIC şi totodată de Creaţie-Părinţi şi Fiinţa Fiecăruia este Personalitatea Integrală a acestora.

16. PERSOANELE TREIMII DIVINE în Lumea Creată Creaţia este Revărsarea Tainei CHIPULUI Lui DUMNEZEU Cel TREIME, fapt ce denotă că şi Viaţa noastră este (definită) în acest CHIP TREIMIC. Ca Asemănare, şi Răspunsul propriu de Creaţie trebuie să fie în această Taină. În Fiinţa Creată este acest „Fond TREIMIC în Sine”. S-a văzut, din cele anterioare, că Fiinţa Creată este „TEOformă” (CHIP DIVIN transpus creativ şi într-un Chip de Creaţie) şi „Creaţio-Conţinut” (Răspuns propriu de Creaţie, ca Asemănare a TEO-Formei). Aici este toată Taina Creaţiei. CHIPUL Lui DUMNEZEU este în „Forma” Creaţiei, nu în „Conţinutul” ei.

SCRIERI ISIHASTE

43

Logica antică este tocmai inversă, considerând Divinul un „Conţinut Spiritual” ce se face „formă(e) Creată(e) (logica structurării Formei). Logica Revelaţiei creştine pleacă de la „Formă-bază”, care apoi Structurează Conţinutul, pentru că „Forma Creată” este Opera Lui DUMNEZEU, iar Conţinutul este „Viaţa proprie” de Creaţie (Unire şi desfăşurare). Şi, mai mult, „Forma TEO-CHIP” nu „intră” niciodată în „Conţinut” (pentru că ar distruge Firea proprie de Creaţie), ci „Conţinutul” trebuie să „Intre” în „Forma TEO-CHIP”. De aici Logica de a vedea „tinderea” Conţinutului spre „Formă”. De fapt, „Conţinutul pur de Creaţie” nu se „face” Formă”, ci îşi „împropriază” Memoriile Formei (Asemănarea de Formă) şi aşa se stabileşte o „concordanţă” între „Conţinut şi Formă”. Şi mai mult, „Conţinutul pur de Creaţie” nu se „interiorizează în sine” (pentru că uită TEO-Forma), ci se „Exteriorizează în Transfigurarea TEO-Formei”. Anticii fac o „interiorizare” a TEO-Formei, ca să „transforme” Conţinutul în aceasta (ca aşa-zisa spiritualizare). În sens creştin, „Conţinutul de Creaţie” se „Exteriorizează” în TEOFormă, unde nu se „transformă” (ca la antici), ci „Participă” la TEO-Formă, în care se Transfigurează (aşa numita Îndumnezeire). De aici persistenţa modalităţii „Interiorizării” în multe relatări Teologice creştine, dar cu specificul de totodată „intrarea în TEO-CHIP”. Noi insistăm pe evidenţa esenţială a „Exteriorizării” în TEO-Formă, ca specific inconfundabil al creştinismului. Ca Teologie mistică, aceste distincţii sunt fundamentale. Şi, de aici, Taina PREZENŢEI PERSOANELOR TREIMICE DIVINE în Creaţie. În primul rând, TEO-CHIPUL este deja PREZENT în însăşi Fiinţialitatea Creată, ca „LOGOS-Formă” (CHIPUL FIULUI, prin care suntem Fiinţă de Fiu de Creaţie);

44

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

ca „PATERNO-Formă” (CHIPUL TATĂLUI DIVIN, prin care ne Substanţializăm ca Existenţă reală de Creaţie); ca „PNEUMO-Formă” (CHIPUL SFÂNTULUI DUH, prin care ne facem o Integralitate Chip-Substanţă-Personalitate de Creaţie). De aici „Specificurile” DIVINE din Fiinţialitatea noastră de Creaţie, ca: – Filiaţie (CHIPUL FIULUI), – Înveşnicire (CHIPUL TATĂLUI), – Individualitate (CHIPUL SFÂNTULUI DUH). Încă o dată menţionăm că acestea sunt „TEO-FormăPECETE” care apoi trebuie să se „Umple” cu Propriul Conţinut de Individualitate de Creaţie, „conform” ARHEMEMORIILOR de TEO-FORMĂ şi totodată ca UNIREA „Dialogului” Conţinutului de Creaţie cu TEO-Forma. Mare atenţie la aceste distincţii. Creaţia are deja „SUPRASTRUCTURA” TEO-Formă în totalitate, dar se face „Structurarea Conţinutului propriu de Creaţie”, conform SUPRASTRUCTURII, dar în „Dublă Structurare” de „Creştere în proprie Natură-Fire de Creaţie” şi de „Transfigurare în TEO-Formă”. Aici se încurcă anticii şi evoluţioniştii, confundând „auto-structurarea de creaţie” (ca proprie Formă), cu „SUPRASTRUCTURAREA în TEO-Formă”. Trebuie bine precizat că Fiinţialitatea de Creaţie nu are „Formă Proprie”, ci „TEO-Formă”, şi doar „Conţinutul este Propriu de Creaţie”. SACRALITATEA TEO-Formei este tot Teologicul în Sine al creştinismului. FIUL DIVIN Creează-Modelează Chipul de Creaţie; TATĂL DUMNEZEU BINECUVÂNTEAZĂ Chipul Creat şi-i dăruieşte „Substanţialitate de Creaţie”; SFÂNTUL DUH UNEŞTE acestea în Individualitatea Indestructibilă de Creaţie. Iată şi Relaţionalul nostru cu TREIMEA DIVINĂ.

SCRIERI ISIHASTE

45

CHIPUL FIULUI DIVIN să ne fie CONŞTIINŢA Chipului nostru în Sine, ca Chip de Fiu de Creaţie, ca Filiaţie prin care ne URCĂM la CONŞTIINŢA TATĂLUI care prin BINECUVÂNTAREA SA ne-a dat „Substanţa Fiinţială de creaţie”, prin care suntem şi noi o „realitate în sine”. Şi totodată să avem CONŞTIINŢA SFÂNTULUI DUH, care este CHIPUL UNIRII din Fiinţa noastră, fără de care nu putem fi o Integralitate IndividualPersonală. Să Dialogăm direct cu FIUL care ne Transfigurează în HAINA de FIU. Să Dialogăm cu TATĂL care ne întăreşte şi ne Reînnoieşte Substanţialitatea de Creaţie. Să Dialogăm direct cu SFÂNTUL DUH, prin care facem Tainica UNIRE a acestora. Fără această PERMANENTĂ „Legătură” şi „RITUAL de REMEMORARE-REÎMPROSPĂTARE”, noi „uităm” fundamentul TEO-Formei şi facem o „auto-structurare deformată şi negativă”. În acest sens este şi problema aşa numitei „PROVIDENŢE DIVINE”. Permanenta „Intervenţie şi Păstrare” a Creaţiei de către DIVINITATE este, în ACTUL neîncetat al TREIMII DIVINE, de a „Menţine şi de a Reface TEOForma” cu cele Trei Specificuri: Filiaţie, ne-distrugerea Substanţei de Creaţie şi ne-pierderea Individualităţii. PROVIDENŢA DIVINĂ nu intervine în „Conţinutul nostru propriu”, pe care noi îl deformăm cum vrem şi la întâmplare, dar Intervine mereu în TEO-Forma Creaţiei, prin care Creaţia nu se poate „auto-distruge”. Păcatul este o „autodistrugere” pe care DIVINUL nu o admite, de aceea PROVIDENŢA Menţinerii „Formei de Creaţie” este un „HOTAR” peste care Creaţia nu poate trece.

46

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

17. Păcatul, incidentul manifestării proprii de creaţie Căderea în păcat este iar o problemă spinoasă şi controversată. Dacă ACTUL DIVIN al unei Creaţii este o Taină doar a Lui DUMNEZEU în Sine, „păcatul” este un „ascunziş” doar al Fiinţialităţii proprii de Creaţie. De aceea se zice, mistic, că DUMNEZEU a ştiut-prevăzut căderea în păcat dar, ca un paradox, „nu poate să înţeleagă” ce este „păcatul în sine” (PERFECŢIUNEA DIVINĂ nu poate GÂNDI ceva imperfect), de unde „ascunzişul antimetafizic” al Creaţiei (abisul auto-conceperii de creaţie, în care Însuşi DIVINUL nu pătrunde). S-au silit anticii să găsească un „compromis” între Absolutul PERFECT şi „iluzivul imperfect”, considerându-le „două aspecte” ale Aceluiaşi FOND FIINŢIAL în Sine. Creştinismul nu admite nici un compromis de acest fel. Păcatul-răul este atât „suferinţa” Perfecţiunii (ca un contrar de maltratare, de anti-perfecţiune), cât şi a imperfecţiunii (ca o rupere dureroasă de Perfecţiune). Parabolic20: – În Cerul recent creat, Îngerul Luceafăr strălucea cel mai tare de LUMINA DIVINĂ, fiind Marele Preot al ALTARULUI de Sus, unde era „CARTEA VIEŢII FIULUI Lui DUMNEZEU”. De la o vreme, se observă că îşi pierde din strălucire şi o ceaţă tot mai întunecoasă îl cuprinde... Îngerul Gavriil îl întrebă: – Luceafăr, ce se întâmplă cu tine de te întuneci la faţă? – Gavriile, să-ţi spun o „taină”, am descoperit „ceva minunat, o „lume dincolo şi de DUMNEZEU”... 20

Ierom. Ghelasie Gheorghe, „Din Memoriile Originilor”.

SCRIERI ISIHASTE

47

Gavriil, cutremurat, răspunse: – Luceafăr, tu te „desparţi” de DUMNEZEU! – Gavriile, urmă Luceafăr, eu de la un timp fac o „interiorizare” tot mai adâncă, unde descopăr un „abis” în care este tocmai „lumea cealaltă”. Este drept că LUMINA DIVINĂ dispare şi un „întuneric” apare, dar acest „întuneric” este tocmai „lumina cealaltă”. Eu acum încerc să „întâlnesc” acest „abis” cu DIVINUL, ca din acest „contrast” să iasă în evidenţă şi mai mult DIVINUL faţă de „abisul creaţiei”. Doar o „LUMINĂ DIVINĂ”, fără nici o „raportare”, nu este o „cunoaştere” a ei şi, la fel, nu este nici o „cunoaştere proprie de creaţie”; prin ceea ce fac eu, se descoperă dintr-o dată ambele „cunoaşteri”... – Dar, Luceafăr, interveni Gavriil, doar se ştie clar că CHIPUL-FORMA DIVINĂ este însăşi „baza-temelia” Fiinţei de Creaţie şi noi suntem în „interior” o „Creştere de Asemănare” a acesteia. Şi „Creşterea” nu este „spre interior”, ci spre „Exteriorul DIVIN”, pentru că altfel se face o „creştere inversă” (de „abis”, cum zici tu)! DIVINUL nu poate „încăpea” în „creat”, dar „creatul” poate „încăpea”, de aceea Creaţia trebuie să „Intre” în DIVIN. Tu te „desparţi” de DIVIN, faci o „auto-intrare” în propriul conţinut, într-un „gol-fără DIVIN” pe care îl „umpli” cu Ceva „fantomatic”, cu un fel de „compensaţie de DIVIN”, tocmai „anti-lumea” de abis de care spui. Tu „cazi” în „auto-abisul propriului gol”, după ce te „desparţi” de DIVIN. Nu te „despărţi” de DIVIN, că este mare pericol. Creaţia nu „poate ieşi” din DIVIN, iar dacă o face totuşi, „dispare în propriul gol”... – Gavriile, „taina marelui gol” este „taina cunoaşterii”... – Luceafăr, e groaznic ce faci! – Într-adevăr, DIVINUL „nu poate” intra în „golul abisal”, ceea ce înseamnă că „abisul-golul” este şi poate fi un

48

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

„dual egal” al DIVINULUI. Creaţia, prin acest „gol”, poate fi o „egalitate” de DIVIN. Din acestea reiese astfel acel „ascunziş de metafizic negativ” al păcatului-răului. Răul nu poate fi „explicat” ca „origine”, de aceea greşit mulţi pun întrebarea: „Cum e posibil să apară imperfectul în Perfecţiune?”. Răul este o „origine inversă”, care „negativizează ORIGINEA în Sine” prin care astfel se face şi el o „falsă origine”. Răul este „gol” fără Conţinut, dar se „parazitează” pe propriul Conţinut şi se face o „altă formă”. Aici este acţiunea răului, că „desparte” SUPRAFORMA DIVINĂ de Conţinutul de Creaţie şi se face el o „compensaţie” de formă, „reformând şi deformând” Conţinutul propriu şi Creşterea acestuia. Răul-păcatul este astfel în „Valoarea” SACRULUI Moral, de aceea implică „sancţiunea”. Răul este „suferinţămaltratare”, de aceea răul generează „vaietul”, anti-bucuria veşnică. Noi distingem două „specificuri” de rău-păcat, cel „demonic spiritual” şi cel „adamic-sacral”. Răul demonic este un „anti-spiritual”, ca falsă „cunoaştere” prin contrastul dualităţii-negative; Răul adamic este un „anti-sacral” al „opririi” ÎNTRUPĂRII DIVINULUI prin „autoîntrupare, auto-sacru”. De aceea, păcatul demonic este o „auto-spiritualizare” şi cel adamic este o „auto-întrupare”. Demonii pierd „LUMINA SPIRITUALULUI DIVIN; Omul pierde „Taina TRUPULUI DIVIN”.21 Demonii sunt „goi de SPIRITUAL DIVIN în interior” (nu mai pot gândi nimic DIVIN, ci doar în forme negative de creaţie, ca auto-gândire); Omul este „gol corporal”, fără TRU21

Vezi anterior ce înseamnă TRUPUL HRISTIC.

SCRIERI ISIHASTE

49

PUL DIVIN (nu mai poate ÎNTRUPA DIVINUL, ci se auto-întrupează, ca auto-simţire). Aceste distincţii sunt de mare importanţă în Vieţuirea mistică. În acest context este şi problema „transmiterii-moştenirii” păcatului adamic. Noi, pe considerentul că „răulpăcatul” este „formă”, nu „conţinut” (ca anti-formă goală care de-formează Conţinutul propriu de Creaţie), vedem „moştenirea-transmiterea” păcatului nu printr-un „fond în sine de rău”, ci prin „Destinul Urmaşilor” de a Reveni la starea iniţială, fără păcat. Răul-păcatul nu mai este, astfel, o „condamnare” moştenită, ci o „VIRTUTE HRISTICĂ de Mântuire”. Fiii adamici-urmaşii nu moştenesc „sancţiunea” păcatului, ci „Moştenesc REAMINTIREA TRUPULUI HRISTIC” pierdut prin păcat, ca Destin de Revenire la Chipul de Rai.22 Paradoxul păcatului este „suferinţa Reamintirii stării fără de păcat”. De aceea se zice, mistic, că „răul este iadul neputinţei de a uita Raiul” sau în altă parafrazare, „neputinţa Iubirii de a se auto-anihila”, încât „suferinţa” este, paradoxal, un fel de „Reînviere a SACRULUI” pierdut care nu poate muri niciodată. Omul nu „moşteneşte, de fapt, păcatul în sine”, ci „Destinul Reînvierii” care implică totodată rememorarea păcatului şi ieşirea din el. Fiecare Om are Destinul să „Re-întrupeze, să Refacă” TRUPUL SACRU ADAMIC pierdut, ceea ce implică o „nouă confruntare cu memorialul răului adamic”. Deci „Destinul SACRULUI” este Taina fiecărui Om, care implică tot Memorialul Adamic, „Bun şi rău”. Răul-păcatul nu trebuie văzut ca „singular în sine”, ci în cadrul Tainei CHIPULUI SACRU al Omului şi în Destinul Refacerii lui. 22

De aici, pe semne, miturile antice de „reîncarnare şi reîntrupare'', în fond fiind „memoria ancestrală” a Destinului de Refacere a TRUPULUI HRISTIC pierdut pe care trebuie s-o realizeze fiecare Om în parte.

50

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

18. PERSOANA HRISTICĂ. Originea, Desfăşurarea şi Împlinirea Creaţiei PERSOANA HRISTICĂ este „Alfa şi Omega”, Începutul şi Sfârşitul. În contextul celor anterioare este clar, în sensul creştin, că CHIPUL HRISTIC constituie „esenţa şi totodată distincţia” Creaţiei. Noi nu mai repetăm Istoria Întrupării, Vieţii OmuluiHRISTOS, ci încercăm să evidenţiem câteva Repere fundamentale care pentru mulţi sunt confuze. Sub aspect teologic creştin, PERSOANA DIVINĂ este FIINŢA (ca Esenţă în Sine) în Proprie Distincţie de Sine, este Dezvăluirea-Arătarea la CHIP a FIINŢEI, este FIINŢIALITATEA-VIUL în Sine al FIINŢEI UNICE Absolute, este paradoxalul „Infinit CUPRINS de Sine”, AUTOCONŞTIINŢA de Sine ca EU FIINŢIAL. De aceea FIINŢA ca viu, în sensul Revelaţiei creştine, este „IPOSTAZIATĂ” şi niciodată doar „esenţă” goală (cum văd anticii, din golul esenţei născându-se apoi fiinţările). FIINŢA-esenţa DEPLINĂ în Sine este PATERNITATEA – PERSONALITATEA, aşa încât DUMNEZEIREA nu este o „devenire”, ci o distincţie a „CEEA CE ESTE” ca FIINŢĂ. Recitiţi relatarea anterioară despre FIINŢA DIVINĂ. Ce vrem noi să accentuăm este faptul că Taina CHIPULUI de PERSOANĂ este fundamentul Teologiei creştine. Doar o DIVINITATE ca PERSOANĂ este DIVINUL creştin; în PERSOANĂ subzistă FIINŢA şi PERSONALITATEA în Sine a Esenţei-FlINŢEI, de aceea PERSOANA „scoate, face relaţia, răspunde, uneşte, deschide etc.” totul. Anticii concep o FIINŢĂ-esenţă „goală în sine”, care printr-un miracol de neconceput ar face o „ieşire” de aşa-zis „spiritual tot ca esenţă” care ar genera diversitatea lumii

SCRIERI ISIHASTE

51

(ca iluzii de individualităţi-persoane). În sens creştin, CHIPUL de PERSOANĂ este ORIGINEA în Sine şi tot ce se manifestă este tot în Chipuri PERSONALE. Întâi este PERSOANA şi apoi „Structurările de manifestare-răspuns” ale specificului propriu de PERSOANĂ. PERSOANA este ARHE-FORMA în Sine care nu este „goală în Sine”, ci cu DEPLINUL FIINŢEI-ARHECONŢINUTULUI, aşa încât FORMA şi CONŢINUTUL DIVIN sunt „ACELAŞI FOND”, dar în distincţie reciprocă. Fără o zugrăvire clară (chiar dacă este făcută după concepţia noastră de creaţie), nu vom putea avea „Relaţionalul” adevărat DIVINO-Creaţie. Noi repetăm mereu această evidenţă a CHIPULUI de PERSOANĂ ca fundament atât DIVIN, cât şi de Creaţie. O „devenire-evoluţie” la Chipul Personal nu este creştinism. CHIPUL PERSONAL este FIINŢIAL în Sine, iar dacă FIINŢA este apofatică-inaccesibilă, prin CHIPUL de PERSOANĂ FIINŢA îşi „Împărtăşeşte” totuşi „FIREA FIINŢIALĂ” (chiar dacă este în specificul PERSOANEI care o Comunică).23 Facem această introducere poate cam lungă pentru a evidenţia CHIPUL HRISTIC care este, ca Specific în Sine, tocmai „Specificul ARĂTĂRII CHIPULUI PERSONAL al DIVINULUI”. Dacă sunt tot felul de afirmaţii asupra CHIPULUI în Sine HRISTIC, noi îl considerăm pe cel de PERSOANĂ FIINŢIALĂ în Sine. HRISTOS este în primul rând ARĂTAREA CHIPULUI PERSONAL FIINŢIAL al DIVINULUI, de unde apoi viziunea inconfundabilă a „formării lumii” ca „desfăşurare de CHIP PERSONAL, nu de „structurare-devenire” la „formele create”. 23

Petru II, 1.4.

52

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

„La început a fost PERSOANA”, îl parafrazăm noi pe Evanghelistul Ioan. PERSONALITATEA-PATERNITATEA FIINŢIALĂ în Sine este totodată PERSOANA distinctă a TATĂLUI-DUMNEZEU. FIUL TATĂLUI este ARĂTAREA Tainei de PERSOANĂ şi în Opera de Creaţie. Tot sensul FIINŢIAL al FIULUI este să ARATE pe TATĂL-PERSOANA SUPREMĂ în Sine. Creaţia este „CHIPUL PERSONAL al FIULUI DIVIN”, care ARATĂ şi dezvăluie în Forme de Creaţie DEPLINUL VIU al PERSOANEI TATĂLUI. Toată „VALOAREA” în Sine a Lui HRISTOS este în Taina CHIPULUI de PERSOANĂ FIINŢIALĂ DIVINĂ. Tot ce ne dă HRISTICUL este „CONŢINUTUL de Taină de PERSOANĂ”. Se tot vorbeşte de „Împărtăşirile „HARICE” ca „atribute-calităţi” ale PERSOANELOR DIVINE. Noi insistăm pe o „ÎMPĂRTĂŞIRE directă”, ca INTERPERSONAL, între care nu se mai interpune „HARUL”. Noi considerăm HARUL ca cel ce „Învăluieşte” INTER-PERSONALUL (nu face el însuşi relaţionalul, eventual îl înlesneşte, fără să fie el însuşi Comunicarea). Iată Taina fundamentală a CHIPULUI HRISTIC. În teologia creştină este o mare „grijă” de a nu se amesteca Fiinţialitatea Creată cu „FIINŢA DIVINĂ”, de aceea se insistă adesea prea mult pe HAR-Energiile DIVINE care se „interpun” între DIVIN şi Creaţie. Noi menţionăm că Taina PERSOANEI nu este „intrarea” în FIINŢA DIVINĂ, ci tocmai „INTERMEDIARUL” dintre FIINŢA în Sine şi Distincţiile sale. Noi evidenţiem în mod deosebit Taina PERSOANEI FIINŢIALE ca „Depozitarul” DEPLINULUI VIU FIINŢIAL şi totodată ca „INTERMEDIARUL FIINŢIAL” al FIINŢEI care se „AUTODISTINGE”.

SCRIERI ISIHASTE

53

Noi declarăm Taina CHIPULUI de PERSOANĂ ca „INTERMEDIARUL propriu-zis”, HARUL fiind oglindirea INTERMEDIARULUI PERSONAL.24 Ca Teologie a CHIPULUI HRISTIC, noi evidenţiem astfel, ca fundament, Taina PERSOANEI şi INTERPERSONALULUI ca INTERMEDIARUL dintre „FIINŢA DIVINĂ” şi Fiinţele Create într-o totodată Strălucire HARICĂ, care confirmă aceasta. CHIPUL Lui HRISTOS este CHIPUL de PERSOANĂ FIINŢIALĂ în Sine, din care cauză este CHIP ICONIC-ARĂTARE. De aceea, odată cu Venirea Pământească a PERSOANEI HRISTICE, apare şi Taina ICONICULUI, ARĂTĂRII la FAŢĂ a DIVINULUI şi SACRULUI Său (fapt care nu exista anterior, idolul antic fiind o prefigurare falsă de ICONIC HRISTIC). Iată Reperele distinctive Teologice ale CHIPULUI de PERSOANĂ HRISTICĂ. – PERSOANA FIULUI DIVIN, cea dincolo de Creaţie; – PERSOANA FIULUI care Creează şi Asumă şi un Chip de Creaţie, ca Prehristic-CARTEA VIEŢII; – PERSOANA Prehristică, Demiurgul şi Semănătorul CUVINTELOR CĂRŢII VIEŢII Care se fac Lumea Creată, ca Templul Prehristic; – PERSOANA Prehristică ce se ÎNTRUPEAZĂ şi în Lumea Cosmică, ca PERSOANA propriu-zis HRISTICĂ, Biserica HRISTICĂ; – PERSOANA HRISTICĂ DUBLĂ-EUHARISTICĂ, Originea şi Fiinţialitatea în sine a Lumii şi totodată UNIREA COSMICĂ a Lumii, ca TRUP LITURGIC Cosmic, LITURGICUL HRISTIC; 24

Mai nou se proliferează un „teologic harismatic” care diluează tot mai mult tocmai Taina Personalismului Divin, insistându-se nu pe Inter-personal, ci pe harismele zise Personale (ce umbresc Persoana).

54

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

– PERSOANA HRISTICĂ eshatologică, a ÎMPĂRĂŢIEI Veşnice DIVINE, în care Intră şi Creaţia ca „paralelă” Creată. În aceste Repere trebuie văzută PERSOANA HRISTICĂ, din care apoi pot decurge fără erori aşa-zisele LUCRĂRI HRISTOLOGICE.

19. TAINA CHIPULUI MAICII DOMNULUI, Taina Bisericii, Personalitatea de Creaţie Taina Creaţiei este ÎNTRUPAREA FIULUI Lui DUMNEZEU care nu poate fi decât tot într-o „Taină de Creaţie”. Iată cele două Taine, „Faţă către Faţă”, Taina DIVINULUI şi Taina Creaţiei, HRISTOS şi MAICA DOMNULUI. DIVINUL este PREOŢIA în Sine şi Creaţia este Templul-Locaşul Creat al coborârii DIVINULUI. Creaţia are Originea în ACTUL direct al FIULUI DIVIN. – „PĂRINTE, se arată FIUL, iată-Mă pe Mine, UNICUL şi Absolutul Tău FIU, Îmbrăcat şi într-un Chip de Fiu de Creaţie, fără să fie „doi Fii”, ci UNUL în „Două Chipuri” deodată şi fără amestecare.” Iată Reperele noastre Teologice: DIVINUL ca PREOŢIE Asumă şi un Chip de Creaţie-Templu care va deveni apoi Chipul de BISERICĂ-ÎNTRUPARE deplină. De aceea, anticii nu aveau BISERICĂ, ci Templu, prefigurare de BISERICĂ, precum nu aveau nici PREOŢIE, ci prefigurare de PREOŢIE. Iată cele Trei Chipuri ICONICE: 1) CARTEA VIEŢII, CHIPUL PREHRISTIC, PREOŢIA şi Templul, DIVINUL şi Creaţia în ARHECHIPUL Originii, ICONICUL HRISTIC în Sine.

SCRIERI ISIHASTE

55

2) POMUL VIEŢII din Rai, CUVÂNTUL CĂRŢII VIEŢII „semănat” în Lume, care să „Crească şi să RODEASCĂ” Taina ÎNTRUPĂRII propriu-zise. Coborârea CĂRŢII VIEŢII face o „desfăşurare şi o desfacere” a celor „Două CHIPURI”, de PREOŢIE şi de Templu, de unde Taina aşa-zisei „Dualităţi'' a configuraţiei Lumii”, ca: Cer şi Pământ, Bărbat şi Femeie, masculin şi feminin, Apă şi Uscat (negativ şi pozitiv încă nu era, păcatul aducând ruperea aceasta contrară). Fiecare Făptură este o „Individualitate” de PREOŢIE-TEO-Formă şi Creaţio-Conţinut-Templu. TEO-Forma în evidenţă este Chipul de Bărbat-masculin-uscat-dens şi Creaţio-Conţinutul în evidenţă, iar TEO-Forma în interior este Chipul de Femeie-feminin-lichid. Şi fiecare apoi este un „RĂSPUNS” propriu al UNIRII celor Două Chipuri, ca „Asemănare” de Chip de „BISERICĂ”. Astfel, în Rai era ICONICUL POMULUI VIEŢII din care trebuia să RODEASCĂ tocmai Taina BISERICII care este Taina Chipului MAICII DOMNULUI, Iconicul Sacralităţii de Creaţie care poate ÎNTRUPA pe FIUL DIVIN. De aceea, noi vorbim de un „Arhechip” în Sine de ICONIC al MAICII DOMNULUI, care trebuia să fie [realizat] prin Eva. Dar aceasta, păcătuind, „întârzie” Marele ACT al ÎNTRUPĂRII HRISTICE. Urmează: 3) ICONICUL EUHARISTIC HRISTIC, care este ÎMPLINIREA ÎNTRUPĂRII şi Creşterii Creaţiei în UNIRE DIVINO-Creaţie, în HRISTOS Cel EUHARISTIC fiind „Totalitatea coborârii” DIVINULUI în Creaţie şi „Totalitatea URCĂRII” Creaţiei în DIVIN (ca Mlădiţele în BUTUCUL VIEI). 4) ICONICUL SFÂNTULUI DUH de „Înveşnicire” a Creaţiei, prin care se face o „SUPRA-UNIRE” prin

56

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

SFÂNTUL DUH şi HAR, ca „Îndumnezeirea Dialogală” (nu absorbantă, ca la antici). ** Originea este ICONICUL PREHRISTIC, PREOŢIEDIVIN şi Templu-Creaţie în Asumare (ca Arhemodel al Enipostazierii HRISTICE propriu-zise). În Adam-Omul se evidenţiază aceasta. Omul are Destinul-Menirea să îndeplinească ÎNTRUPAREA HRISTICĂ, de aceea este „MEMORIA” HRISTICULUI. Întâi este Creat Adam, cel ce are în Sine DIVINUL-PREOŢIA şi Creaţia-Templul, fără „desfăşurare”. Adam nu este Androgin (masculin şi feminin, ce apoi se „despart”), ci este „Dublu Chip de FIU DIVIN şi de Creaţie”; iar „Coasta-chipul de Fiu de Creaţie” este luată ca o prefigurare de „Întrupare”, din „Plămada” căreia este „Creată Eva-Mama Chipului de Fiu Adamic”.25 Coasta lui Adam nu este „femininul” lui Adam, ci „Plămada Filiaţiei Adamice” din care se Creează „Trupul Naşterii Fiului Adamic''. FIUL FIINŢIAL DIVIN se NAŞTE din TATĂL ca o curgere firească, dar ca FIUL să-şi „Nască” MAMA de Creaţie este un „suprafiresc” de Taină. Eva-Mama este „Forma-Filiaţie”, de aceea Femeia are Chipul şi Glasul de „copil”. Aşa, Taina MAMEI este ICONICUL SACRULUI ÎNTRUPĂRII. Aşa, Chipul de MAMĂ este Originea Chipului de Femeie şi nu invers (cum se crede). MAMA este “Destin de Naş25

Mai pe larg, în lucrarea noastră „În căutarea unei Psihanalize creştine”.

SCRIERI ISIHASTE

57

tere a Fiului” şi Chipul „Destinului MAMEI” este Chipul de Femeie. Teologia Maternităţii este puţin dezbătută şi mulţi fac grave amestecuri şi confuzii. Erosul de Creaţie la antici nu este „Maternitatea”, ci „patul nupţial” (al „unirii” masculinului şi femininului în androginicul primordial). În creştinism, tocmai SACRUL MATERNITĂŢII este ICONICUL Feminin şi al Erosului-Iubirii. *** Şi, după cum este un „PROTOTIP” primordial al ICONICULUI FIULUI, aşa este şi un „Prototip” al Iconicului MAMEI, ca MAICA DOMNULUI, PROTOTIPURI care sunt „UNICE” şi nu se pot „repeta”, ci doar „copia” ca „multiplicări de Asemănare”. CHIPUL HRISTIC şi Chipul MAICII DOMNULUI sunt PROTOTIPURI PREOŢIE şi BISERICĂ, prin CHIPUL cărora toţi ceilalţi se pot face „Părtaşi” la acestea (nu însăşi PREOŢIE şi BISERICĂ, cum sunt HRISTOS şi MAICA DUMNEZEIASCĂ). **** Teologicul creştin este astfel (susţinut de) cele „Două ICONICURI”: HRISTICUL ŞI BISERICA. Un HRISTOS fără BISERICĂ este „insuficient”, iar BISERICA fără HRISTOS nu mai are „baza” existenţială. LITURGICUL HRISTIC (ca esenţă a creştinismului) este tocmai acest „RITUAL SACRU” dintre PREOŢIE-DIVIN şi Creaţie-BISERICĂ. PREOŢlA-DIVINUL LITURGHISEŞTE CreaţiaTemplu şi aşa se „Preface” în BISERICĂ. Creaţia-Templu, fără LITURGHISIREA HRISTICĂ, rămâne tot Templu, pentru că nu „ÎNTRUPEAZĂ MARIOLOGIC” pe FIUL DIVIN. La antici este o reminiscenţă memorială a

58

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

„Femeii preotese” care este tocmai „Rememorarea Sacrului de BISERICĂ”, ce este „Destinul Femininului”. Prin păcat, Feminininul din Templu a devenit „locaş profan” (casă-clădire). Sacralitatea de Templu DIVIN a Femininului se restabileşte prin MAICA DOMNULUI, care apoi face şi „trecerea” în „SACRALITATEA HRISTICĂ” de BISERICĂ-Preoţie Feminină. Sunt „Două specificuri” de Preoţie: cea „SACERDOTALĂ-LITURGHISITOARE (masculină)” şi cea „Eclezială-Liturghisită de SACERDOTAL (feminină)”. Acestea sunt în „Egalitate” şi fără amestecare sau substituire (cum se încearcă). Aici se încurcă majoritatea, neînţelegând sensul LITURGICULUI DIVIN care este „LITURGHISIREA Creaţiei”, de a o „Preface” în TRUPUL EUHARISTIC HRISTIC, şi sensul Templului Creaţiei de a „PRIMI” LITURGHISIREA. Iată cele „Două Preoţii”, cea DIVINĂ care „ACŢIONEAZĂ” pe Creaţie-Templu, şi cea de Creaţie care face Actul Egal de „PRIMIRE” a Prefacerii în SACRALITATEA de BISERICĂ MARIOLOGICĂ ce ÎNTRUPEAZĂ PREOŢIA DIVINĂ. Dacă Femeia ar vrea să facă „LITURGHISIREA SACERDOTALĂ”, ea nu ar mai putea fi „MAMĂ-NĂSCĂTOARE” de DIVIN în ÎNTRUPARE, ci s-ar face pe sine „auto-întrupare” (ceea ce este de neconceput). SACERDOŢIUL este DIVIN care se „coboară” şi BISERICA este Creaţie care se face „NĂSCĂTOARE de DUMNEZEU” (de EUHARISTIE HRISTICĂ). De aceea se aduce „PRESCUREA” – Reprezentarea BISERICII – FECIOAREI – MAICII DOMNULUI mereu Actualizată. Ce este oare mai minunat şi mai de folos, decât ca DIVINUL să „Coboare” în Lume şi Lumea să se facă „NĂSCĂTOARE de DUMNEZEU”? Iată „Două ICONICURI” care nu se pot despărţi, nici amesteca, nici substitui.

SCRIERI ISIHASTE

59

La fiecare SFÂNTĂ LITURGHIE se ACTUALIZEAZĂ aceste ICONICURI SACRE, şi noi ceilalţi ne facem „Părtaşi” la „ÎMPĂRTĂŞIREA” din Tainele lor. Lumea este un „Templu de Creaţie” în care se Adună Făpturile şi, prin „PRIMIREA” LITURGHISIRII SACERDOTALE (Participarea la RITUALUL LITURGIC), Adunarea-Templul Lumii se „Preface” în Taina Chipului MAICII DOMNULUI de [a fi] NĂSCĂTOARE de DUMNEZEU, care se concretizează prin EUHARISTIA din „PRESCUREAPÂINEA” BISERICII „OFERITĂ” ALTARULUI. Şi, după cum Preotul care LITURGHISEŞTE ACTUALIZEAZĂ pe Însuşi HRISTOS care face TAINIC LITURGHISIREA, la fel Adunarea BISERICII (Credincioşilor) Actualizează pe MAICA DOMNULUI care se face Tainic „NĂSCĂTOAREA de HRISTOS”, din care se pot apoi „Împărtăşi” toţi ceilalţi. RITUALUL LITURGIC HRISTIC face tocmai această Reală Concretizare a ACTUALIZĂRII permanente a celor Două ICONICURI fundamentale creştine. Teologicul MARIOLOGIC ar trebui mai mult evidenţiat. MARIOLOGICUL nu este un „pasiv” (cum se consideră), ci un ACTIV Egal cu HRISTOLOGICUL, pentru că ACTUALIZEAZĂ Real Taina „NAŞTERII Lui HRISTOS” în TRUPUL EUHARISTIC, fără de care nu ar fi o Reală EUHARISTIE HRISTICĂ. După cum în Preoţia care LITURGHISEŞTE este CHIPUL HRISTIC care LITURGHISEŞTE, la fel în Adunarea BISERICII este CHIPUL MAICII DOMNULUI care face „NAŞTEREA LUI HRISTOS în PRESCUREA-PÂINEA” ce se Preface în TRUPUL HRISTIC. MAICA DOMNULUI nu este un simplu „simbol” al BISERICII, ci un „ACTIV” permanent al BISERICII, fără de care BISERICA nu ar mai Fi acel Tainic „VIU Eclesial”.

60

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Unii confundă „VIUL Eclesial” cu HARUL SFÂNTULUI DUH. Trebuie înţeles că SFÂNTUL DUH este Cel care „SFINŢEŞTE” pe FECIOARA Aleasă (ca la Buna Vestire) şi, de asemenea, SFINŢEŞTE BISERICA-Adunarea creştinilor (ca la Pogorârea SFÂNTULUI DUH), dar ACTIVUL rămâne al HRISTICULUI şi al CHIPULUI MARIOLOGIC care ACTUALIZEAZĂ în RITUAL ÎNTRUPAREA DIVINĂ. SFÂNTUL DUH şi HARUL fac „ÎNTREPĂTRUNDEREA” de UNITIVITATE a TAINELOR şi de LUCRARE a Prefacerii LITURGICE. ***** Parabola ICONICULUI MAICII DOMNULUI, parabola Evei, cea cu „Două INIMI”! „Demonul-şarpe o urmărea în mod deosebit pe Eva; i se părea lui ceva de Taină în Chipul ei. „Asemănarea” cu Chipul POMULUI VIEŢII din mijlocul Raiului îi dădea de gândit. Şi mai mult, Eva avea, faţă de Adam, „Două INIMI”, lucru ce părea de neînţeles. În Rai, INIMILE tuturor Făpturilor aveau Taina de a se oglindi direct pe „pieptul” fiecăreia (semn după care Adam a dat Nume tuturor Făpturilor). Eva avea, ca excepţie, „Două INIMI”. De ce? Lumea Cosmică avea şi ea o INIMĂ de Taină care era „CHIPUL FIULUI Lui DUMNEZEU” ce se „vedea” în „Lumina” Soarelui obişnuit, dar care avea dincolo de el tocmai acest „CHIP de Taină al INIMII DIVINE” . A „Doua” INIMĂ a Evei avea o „Asemănare” cu INIMA DIVINĂ. Inima Lui Adam avea şi ea „Asemănarea” INIMII Cosmice DIVINE, dar nu în evidenţă, ci ca o „Scânteie” ce părea să se facă tot mai mare. La Eva însă, a „Doua” INIMĂ era aşa de evidentă, încât te izbea direct. El, Lucifer, Îngerul cel Mare, a căzut tocmai din „LUMINA DIVINĂ” pentru că a vrut să „împiedice” coborârea FIULUI Lui DUMNEZEU

SCRIERI ISIHASTE

61

ca ÎNTRUPARE pe Pământ şi a „pierdut” tocmai „Inima de Înger”. Iată că „INIMA de LUMINĂ” a FIULUI are deja „ÎNTRUPARE” în cea de-a „Doua” INIMĂ a Evei. Trebuie cu orice chip să o facă pe Eva să „piardă” ca şi el, „Îngerul căzut”, să piardă „INIMA de LUMINĂ DIVINĂ”. Iată Taina ICONICĂ a MAICII DOMNULUI. ÎNTRUPAREA FIULUI HRISTIC este „INIMA de LUMINĂ DIVINĂ” care este Însuşi TRUPUL HRISTIC. Fără acest ICONIC Mariologic, TRUPUL HRISTIC nu are, nici El, Taina ICONICĂ. UNICUL HRISTOS are INIMA de LUMINĂ DIVINĂ şi UNICA MAICA DOMNULUI are „a Doua INIMĂ de LUMINĂ DIVINĂ”, şi toţi ceilalţi, prin LUMINA HRISTICĂ şi Mariologică, se pot „Împărtăşi” de aceasta. HARUL este cel care evidenţiază tocmai „LUMINA HRISTICĂ” şi o face „Lucrătoare”.

20. TAINELE, SACRALITATEA Creaţiei Tainele sau SACRAMENTELE sunt CHIPUL PERSONAL al SFÂNTULUI DUH. Dacă avem Chipul de Fiinţialitate de Creaţie prin specificul CHIPULUI FIULUI DIVIN şi baza Substanţialităţii de Creaţie ne vine prin CHIPUL TATĂLUI, prin CHIPUL SFÂNTULUI DUH avem SACRALITATEA-TAINA însăşi. FIINŢA DIVINĂ este PATERNITATEA-PERSONALITATEA în Sine, CHIPUL TATĂLUI Absolut în Sine; Este TAINA-SACRALITATEA în Sine, CHIPUL speci-

62

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

fic al SFÂNTULUI DUH; este ARĂTAREA PERSONALĂ în Sine, Specificul FIULUI DIVIN. TAINA-SACRALITATEA este tocmai UNIREA în Integralitate a PERSONALITĂŢII CU PERSONALUL (a TATĂLUI cu FIUL) în acea inepuizabilă COMUNICABILITATE şi Întrepătrundere INTER-PERSONALĂ şi chiar Perihoretică. PERSOANELE în Sine au toată Capacitatea de COMUNICABILITATE, de transmitere şi de primire, dar aceasta nu rămâne doar o „împropriere reciprocă'', ci se face „UN COMUN INTER-PERSONAL care este tocmai „SACRUL în Sine”. Mare atenţie la distingerea corectă a „SACRULUI” care este tocmai „SUPRA-SUBSTANŢIALIZAREA COMUNĂ” a Relaţionalului. Fără acest „COMUN SUPRASUBSTANŢIAL”, Relaţionalul ar fi o „subiectivă absorbire” a Comunicabilităţii Celuilalt. În sens creştin, RELAŢIONALUL nu se absoarbe, ci se face un „COMUN-AL TREILEA” care se face DEPOZITARUL şi PURTĂTORUL ambelor PERSOANE. Paradoxal, SACRUL este TAINA COMUNĂ în care te regăseşti pe Tine şi totodată pe Celălalt (Ceilalţi). De aceea, SACRUL-TAINA nu este niciodată în „Interior”, ci este un „SUPRAEXTERIOR COMUN” al Exteriorului şi Interiorului propriu. Astfel, SACRAMENTUL [este acel COMUN care] se „ÎMPĂRTĂŞEŞTE”, în care se Regăsesc reciproc toţi cei care se Împărtăşesc. Noi evidenţiem aici tocmai acest fundament teologic al TAINELOR-SACRAMENTELOR care sunt ÎMPLINIREA Vieţii noastre. Orice Relaţional fără SACRAMENT este „în gol” sau în absorbire reciprocă, de neadmis în creştinism. Noi nu mai reamintim aici cele Şapte Taine-Sacramente creştine

SCRIERI ISIHASTE

63

(le găsiţi în toate relatările), ci menţionăm doar câteva Repere de specific propriu. În primul rând, TAINELE SACRAMENTALE se ÎMPĂRTĂŞESC doar printr-un Anume RITUAL în care cei care fac Relaţionalul INTERPERSONAL [pot] să Participe deodată. De aici indispensabila „Legătură” dintre SACRAMENT şi RITUAL. SACRAMENTUL este „CONCRET” doar dacă se face RITUALUL Relaţional. Cei care nu mai fac RITUALUL au un Sacrament abstract şi doar simbolic. LITURGICUL SACRAMENTAL HRISTIC este un RITUAL strict, fără de care nu se poate... După cum s-a văzut din cele relatate, Omul nu este specific de Spiritual (ca Îngerii), ci Specific SACRAMENTAL, de unde Specificul de RITUAL LITURGIC HRISTIC al Omului. Dacă la Îngeri CUNOAŞTEREA DIVINULUI este prin LUMINA SPIRITUALĂ DIVINĂ, la Om CUNOAŞTEREA este prin SACRAMENTUL RITUALULUI LITURGIC HRISTIC. Omul nu este „specific de Minte” (cum cred eronat anticii), ci este „Specific de RITUAL SACRU”. Rugăciunea creştină nu este „meditaţie de Minte”, ci este RITUAL SACRU (Spiritual ÎNTRUPAT SACRAMENTAL). Creştinul nu trebuie să facă mai întâi Cunoaştere Spirituală, ci mai întâi RITUAL SACRU din care apoi să iasă şi Cunoaşterea Spirituală. Diavolul face pe Adam în Rai să facă mai întâi „Cunoaşterea Spirituală” (şi aceasta păcătoasă-demonică, ruptă în dualitatea contrară a Binelui şi răului), distrugând astfel tocmai Specificul de SACRU al Omului. Noi insistăm, cu repetări poate supărătoare, asupra acestui „Specific” de SACRU al Omului. Dintre cele Şapte Taine Sacramentale, noi ne oprim puţin asupra celei LITURGICE-EUHARISTICE, fiind tocmai RI-

64

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

TUALUL în Sine SACRAMENTAL din care iese SACRALITATEA. De aceea, toate Tainele creştine se săvârşesc doar în „contextul” RITUALULUI LITURGIC, fără de care SACRUL nu se face un „CONCRET” în sine. Cine nu se ÎMPĂRTĂŞEŞTE din EUHARISTIA LITURGICĂ HRISTICĂ nu poate avea SACRALITATEA creştină. Toată Teologia creştină stă în „Concretul” RITUALULUI EUHARISTIC LITURGIC HRISTIC. Dacă PERSOANA HRISTICĂ a făcut ACTUL excepţional al ÎNTRUPĂRII, al Mântuirii de păcat, al ARĂTĂRII CHIPULUI DIVIN în Creaţie, fără TAINA SACRAMENTALĂ a EUHARISTIEI LITURGICE rămâne doar o „amintire” istorică, fără „ACTUALIZAREA” permanentă a întregii Sale PERSONALITĂŢI. TAINA Lui HRISTOS este „ACTUALIZAREA Sa” în fiecare dintre noi, şi aceasta se face prin RITUALUL LITURGIC HRISTIC care ACTUALIZEAZĂ pe HRISTOS de la Origini până la nesfârşitul veşniciei.26 În RITUALUL SACRU este Întreaga TREIME DIVINĂ şi Întreaga Lume Creată, care se fac „Împreună” EUHARISTIE-PÂINE SACRĂ COMUNĂ, tocmai Taina TRUPULUI SACRAMENTAL al Tainei Creaţiei. PÂINEA EUHARISTICĂ pare un „Corporalism” mai puţin agreat de aşa-zişii „spiritualişti”, dar trebuie înţeles că, după păcat, Corpul este „compensaţia „TRUPULUI SACRU”. Aşa, un „Corp devenit SACRU” devine „potenţa” Refacerii TRUPULUI SACRU celui Adevărat. În acest context sunt, astfel, şi Icoanele Sfinţilor care, prin Însuşirea SACRULUI LITURGIC HRISTIC în propriul lor Corp, au Recâştigat ICONICUL de TRUP HRIS26

Vezi, mai pe larg, lucrarea noastră „RITUALUL, CHIPUL SACRULUI LOGOS şi DUH”.

SCRIERI ISIHASTE

65

TIC. Icoana creştină nu este un „idol” (o prefigurare falsă a compensaţiei lipsei de TRUP SACRU pierdut prin păcat), ci este Prefigurare de Refacere Reală şi Concretă a Tainei TRUPULUI SACRU HRISTIC pe care trebuie să-l PURTĂM fiecare, ca „HAINA HRISTICĂ”, fără de care nu vom putea „Intra în ÎMPĂRĂŢIA Lui DUMNEZEU”.

21. Moartea şi ÎNVIEREA Creaţia, s-a văzut, are Originea în Însuşi ARHEMEMORIALUL FIULUI DUMNEZEIESC Care nu poate „uita”. Moartea este „uitarea” Memorialului de Viaţă. Astfel, Creaţia „nu poate muri”. Păcatul aduce un „antiplan negativ al Vieţii de Creaţie”, ca „lume a auto-iluziei, a întunericului, a auto-anihilării”, a aşa-zisei „morţi”. Creaţia, prin păcat, nu moare, ci trece în „auto-planul” în care ea este „singură-despărţită” de CREATOR. Creaţia, după cum s-a relatat anterior, este TEO-Formă ca bază şi Creaţio-Conţinut ca Natură-Fire proprie de Creaţie, nedespărţite şi neamestecate. „Ruperea” de TEOFormă face Creaţio-Conţinutul să intre într-o „iluzie de altă lume”, fără DUMNEZEU, iluzie care devine „Iad”. „Moartea” nu este astfel „anihilare”, ci intrarea în „iadul morţii”. Păcatul este în sine „moartea şi iadul”. Dacă „moartea” nu ar avea „iadul-suferinţa”, ar fi într-adevăr o „anihilare”, dar tocmai iadul, paradoxal, este „neputinţa” de a muri. De aceea „iadul” este plastic numit „împărăţia morţii”. Moartea, în sens Teologic creştin, este „despărţirea” de DUMNEZEU (CREATORUL şi „HRANA” permanentă a Vieţii noastre de Creaţie). Omul pierde prin „moarte” „Corpul” (reflectarea TRUPULUI SACRU pierdut prin păcatul adamic). Un „Suflet

66

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

mutilat”, despărţit de SACRUL DIVIN nu mai poate sta în „FAŢA” Lui DUMNEZEU, de aceea se duce în „împărăţia morţii”. Sfinţii şi cei Credincioşi, chiar dacă „pierd Corpul”, se „Îmbracă în SFINŢENIA HRISTICĂ”, care le compensează Corpul şi aşa pot Intra în ÎMPĂRĂŢIA DIVINĂ. Fiinţa Omului nu poate fi decât „Integrală” (Suflet şi Corp, în UNIRE TRUP şi în HAINA DIVINĂ HRISTICĂ). Anticii au uitat şi au deformat mitic Memoriile primordiale ale „Omului Integral de Rai”; au păstrat însă „nostalgia” acestuia, de unde miturile „reîncarnării şi transmigraţiei-căutării Corpului''. În sens creştin, se ştie clar că Omul nu se poate „reîncarna” în „corpuri succesive” (pentru că ar trebui să aibă tot atâtea Suflete, Corpul fiind reflectarea Sufletului). Mai mult, Omul este DESTIN HRISTIC, nu „auto-destin”, încât doar prin „TRUPUL HRISTIC” se poate „mântui” de păcat. Şi TRUPUL HRISTIC este „SUPRACORP” care se „Dăruieşte” doar de către DUMNEZEU, nu se „auto-confecţionează” (ca la reîncarnări). Creştinul nu-şi „caută” propriul Corp, ci TRUPUL SACRU HRISTIC, SUPRACORPUL DIVIN care nu mai este propriu, ci „Cosmic şi Supracosmic”. De aici „Taina ÎNVIERII HRISTICE” prin care se va face „Restabilirea” Integralităţii de Rai şi a Mântuirii (cât şi a separării de cei care încă refuză DIVINUL). Creştinul jinduieşte după „HAINA TRUPULUI SACRU HRISTIC”, ca SUPRA-Încarnare, care se „Dăruieşte” doar de către TRUPUL EUHARISTIC LITURGIC HRISTIC. De aceea, „centrul” Vieţii creştine este „ÎMPĂRTĂŞIREA” din TRUPUL EUHARISTIC HRISTIC, ca „Plămadă” şi Reîncepere a „CREŞTERII TRUPULUI HRISTIC” şi în Propria noastră Fiinţialitate. INTRAREA în TRUPUL HRISTIC este Mântuirea creştinului.

SCRIERI ISIHASTE

67

Dacă Viaţa noastră nu este „de-ajuns” ca să ne „Mântuim” (pentru că păcatul nu se poate auto-şterge), compensaţia o face direct SUPRAPERSOANA HRISTICĂ, în PERSONALITATEA Căreia suntem cuprinşi toţi. De aceea, în sens creştin, SACRUL TRUPULUI LITURGIC EUHARISTIC HRISTIC este „reîncarnarea” noastră, pentru că mereu HRISTOS Se „REÎNCARNEAZĂ LITURGIC” în „Trupul Bisericii” (lumea toată) şi-l face „TRUP DE ÎNVIERE”. În sens creştin, prin TRUPUL EUHARISTIC HRISTIC noi ne „reîncarnăm” mereu şi ÎNVIEM.

22. Scurtă Antropologie Teologică mistică Se fac tot felul de interpretări ale Chipului Omului. Noi vedem Taina Omului în „Destinul HRISTIC” – esenţa Creaţiei. – CHIPUL Meu de CREATOR este totodată DIVIN şi de Creaţie, şi în ACEST CHIP UNIT Eu Creez Lumea. Şi acest CHIP UNIT este CHIPUL de OM pe care Îl voi Dărui „Făpturii” care UNEŞTE toată Creaţia în Sine şi totodată Creaţia cu DIVINUL. EU sunt OMUL, CHIPUL FIINŢIAL UNIC al Creaţiei şi toată Creaţia este în „Deo-Creaţio-fiinţa” CHIPULUI Meu de OM, DUMNEZEU Coborât în Creaţie şi Creaţie Urcată în DUMNEZEU. CHIPUL FIINŢIAL al MEU de OM-FIU de DUMNEZEU şi Fiu de Creaţie în UNIRE. ÎNRUDIREA dintre DUMNEZEU şi Creaţie este CHIPUL Meu de OM şi tot acesta este Înrudirea pe care o are Creaţia în sine, ca totalitate de Făpturi. Trebuie să înţelegi că Chipul Pământului este Însăşi Destinaţia Creaţiei Mele, şi tocmai Coborârea Mea în Chipul Pământului este „Chipul în Sine de Creaţie”. De aceea Eu

68

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

sunt CREATORUL DUMNEZEU-OM, pentru ca apoi să fie şi Creaţia Om-Dumnezeu. În acest sens noi considerăm Omul, după cum zice şi Părintele Stăniloae, ca „o creaţio-fiinţime, de Unică Fiinţialitate de creaţie care este în totul, într-o solidaritate”.27 De aceea Omul nu poate fi privit „separat” de Întregul Cosmic (ca Microcosmos). Noi mergem şi mai departe, considerând Omul însuşi ARHEMODELUL Creaţiei, nu „produsul de sinteză şi de devenire-structurare al întregii creaţii (cum zic anticii). Omul, ca Chip Primordial al FIULUI Lui DUMNEZEU care se „face şi Creaţie”, este astfel „MODELUL” prin care se „formează şi se structurează” Lumea; căci „lumea a fost făcută pentru Om”, după cum afirmă Scriptura (adică, mai explicit, prin prisma Chipului Omului). Noi insistăm în mod deosebit pe această evidenţă pe care o considerăm fundamentul Teologic al Antropologiei creştine. Se tot vorbeşte de „planurile de formare” ale Omului, de la un „principiu-scânteie Divină” care ar trece, evolutiv şi în devenire, prin toate „formele cosmice”, de la „subtilele energii” până la „corporalităţile” vegetale, animale şi, în sfârşit, la Om. Încă o dată, menţionăm că, în sens creştin, este mai „întâi” o Arhestructură Om” (Chipul de Fiinţialitate de creaţie din Prehristic), iar aceasta este apoi „schema” de „structurare” a „Facerii lumii” care trebuie să fie „TRUPUL Omului”. De aceea, „Omul Făptură” este creat „ultimul”, ca să „aibă” TRUPUL Integral al Lumii. Biblic, se relatează că DUMNEZEU „ia ţărâna Pământului” (adică esenţa 27

Pr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, pg. 293.

SCRIERI ISIHASTE

69

întregii creaţii) şi Modelează TRUPUL, în care apoi Suflă Sufletul Creat şi „DUHUL DIVIN de VIAŢĂ”.28 Deci noi nu considerăm Antropologia noastră prin simpla „dihotomie Suflet-Spirit şi Corp-materie”, ca o aşa-zisă Unire a Lumii Nevăzute cu cea văzută (sau a Spiritului cu materia). Pentru antici, enigma lumii este modul cum Spiritul se poate „lega” de materie şi cum materia poate să reflecte Spiritul, ele fiind „două contrarii absolute”. Această viziune a anticilor este prin prisma căderii în păcat, a „ruperii în contrarii”. Noi căutăm „Chipul dinaintea” păcatului. Aşa, Antropologia noastră este în Viziunea unui „HRISTOLOGIC în Sine”, de unde şi „Configuraţia” Omului ca atare. Omul nu este „Spirit şi materie” în „adunare” de taină, ci este „DIVIN şi Creaţie” în „ASUMARE” HRISTICĂ, care împreună fac „UN TRUP SACRU”. Omul nu este „Întrepătrundere” de Spirit şi materie, ci „Întrepătrundere de DIVIN şi Creaţie în UNITATEA TRUPULUI SACRU HRISTIC”. Anticii văd Omul ca „Spirit încorporat”, de unde caracterul de „Spiritualitate” al Omului ca „Fiinţă Spirituală”. În accepţiunea noastră, Omul nu este „Fiinţă Spirituală”, ci este „Fiinţă SACRAMENTALĂ” în care SACRUL DIVIN se transpune şi într-un „Sacru de Creaţie”, care în UNIRE „fac un UNIC TRUP HRISTIC”, DIVINOCreaţie”. Aşa, „Centrul” Omului nu mai este nici în Spirit (ca la filosofi), nici în „evoluţia-devenirea-structurarea Corpului material” (ca la ocultişti şi evoluţionişti), ci este în „SACRAMENTUL de TRUP HRISTIC” care este „PESTE Spirit şi Corp”, ca SUPRACORP, ca HAINA HRISTICĂ. Configuraţia noastră Antropologică o înţelegem în acest sens. 28

Facere 2, 7.

70

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Omul nu este „Minte şi simţuri corporale”, ci este în primul rând „TRUP SACRU Supracosmic HRISTIC”, în care se UNESC Tainic DIVINUL şi întreaga Lume, tu Personal fiind „Un Subiect Participativ” direct la aceasta. De aici, încă un fundament al Antropologiei noastre, cel de „SACRU al SUPRAEXTERIORIZĂRII”, nu al „interiorizării (de care fac mult caz anticii)”. Omul nu este o „Persoană-Individualitate de sinteză Spirit şi Corp”, ci este o „PERSONALITATE Supracosmică” de TRUP SACRU HRISTIC, în care Eul-PERSONAL se face „Participativul” acesteia. Omul este Proprie Persoană doar în „PERSONALITATEA SACRULUI TRUPULUI HRISTIC, în care se Regăseşte ca Chip Personal şi totodată se „Personalizează” permanent în PERSONALITATEA TRUPULUI HRISTIC. De aceea zic Sfinţii Părinţi creştini că noi prin păcat am pierdut şi am uitat „Chipul de Persoană'', că nu mai avem TRUPUL HRISTIC în care să ne Descoperim Propriul Chip Personal care este în acesta. Anticii cred că „Chipul Divin” este în Interiorul nostru, în „esenţa-scânteia spirituală de Divin”. În sensul nostru, CHIPUL DIVIN este în TRUPUL SACRU HRISTIC SUPRAEXTERIOR, în care noi trebuie să „Privim” şi în care totodată Vedem DIVINUL şi pe noi înşine. Noi insistăm mult pe această evidenţă a „VEDERII deodată” a DIVINULUI şi Propriului Chip în SACRUL TRUPULUI HRISTIC. Ca să vezi Interior DIVINUL, trebuie să te „de-personalizezi” pe tine ca să se Personalizeze DIVINUL care intră în tine. Ca Vedere în TRUPUL SACRU HRISTIC, nu mai este o „unilateralitate” de părţi ce se exclud reciproc, ci o „Prezenţă Dublă şi totodată într-un COMUN cu Dublu Chip, care stau „Faţă în Faţă”

SCRIERI ISIHASTE

71

(nu în contrarietate şi excludere, ascundere). În „interiorul propriu” trebuie ca o parte să facă „loc” celeilalte până la absorbirea reciprocă; în TRUPUL SACRU, fiind un COMUN Dublu, este un „LOC INTERMEDIAR” în care intră cu toată Integralitatea ambele Persoane care pot sta Faţă în Faţă şi totodată pot Comunica, dat fiind tocmai acest „COMUN-ÎNRUDIRE”. În Interiorizare nu este „Înrudirea” directă, ci aceea care trebuie făcută prin „absorbire”, de unde mistica Interiorului e în mare pericol de „cădere” în panteism şi auto-divinizare. Iată, pe scurt, o încercare de „Configuraţie” Antropologică, prin Chipul SACRULUI HRISTIC mai sus menţionat: – Chipul Omului-Fiinţialitate TRUP SACRU HRISTIC (Arhemodelul de Structură iniţială); – Omul – PERSONALITATE DIVINO-Creaţie, TEOFormă şi Creaţio-Structură-Conţinut (PERSONALITATE şi Eu Personal); – Omul, TRUP SACRU HRISTIC, care are în sine Sufletul Creat şi Corpul-reflectarea energetică a Sufletului (anticii au modelul Nous-spirit, psyche-suflet şi soma-corp, pe care noi le considerăm transpunerea TRUPULUI, Sufletului şi Corpului). Acestea sunt Configuraţia de Entitate-Om pe care o are Fiecare Om în parte, TRUP SACRU, TEO-Formă, Creaţio-Conţinut. Să vedem acum „configuraţia” „Vieţii-desfăşurării” Entităţii-Om. Din cele de mai sus reiese că Omul are deja, mai întâi, PERSONALITATEA Totală ca TRUP SACRU, deja UNIREA DIVINO-Creaţie ca o „SUPRA-Configuraţie” Cosmică şi Supracosmică HRISTICĂ. Şi în această SUPRAConfiguraţie este „Configuraţia Asumată” ca TEO-For-

72

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

mă (LOGOSUL-CUVÂNTUL DIVIN CREATOR care ţi s-a Dăruit ANUME, ca Entitate Proprie) şi Creaţio-Conţinut (Natura-Firea Fiinţială Proprie, cea Creată de TEOFormă şi pe care tu trebuie s-o „Creşti” în specificul tău unic). Atenţie, să nu se confunde TRUPUL SUPRA-FORMĂ (UNIREA deja DIVINO-Creaţie) cu TEO-Forma (Pecetea DIVINULUI pe Propria Fiinţialitate). Sufletul şi Corpul nostru sunt Creaţio-Conţinutul nostru Propriu care este şi va fi „desfăşurarea” Vieţii Entităţii noastre Proprii. Sufletul şi Corpul, ca Natură Substanţială de Creaţie, au şi ele „MEMORIALUL” TEO-Formei (CHIPULUI Lui DUMNEZEU) prin care să se „desfăşoare” ca „Asemănare”, dar în traducere directă de Substanţă-fire de Creaţie, de unde consemnările de Suflet cu cele Trei Capacităţi: Conştiinţă (Minte), Duh (Simţire), Eu-Personal (Voinţă), ca aşa-zisul Psihologic. Anticii confundă acest Psihologic cu însăşi TEO-Forma (ca structurare Spirituală). Noi atenţionăm, cu insistenţă, că Sufletul, chiar dacă este Substanţă Fiinţială de Creaţie, are Arhememorialul TEO-Formei (Pecetei CHIPULUI TREIMIC DIVIN) în însăşi „esenţa” sa, dar care se „Conştientizează” în măsura „creşterii-desfăşurării” sale şi „Oglindirii” în TEO-Forma care „Îmbracă” Sufletul şi Corpul care, mai mult, se UNESC apoi în SUPRA-FORMA de TRUP UNIC SACRU. Aici se încurcă anticii şi mulţi alţii. Uitând de Taina TRUPULUI SACRU ca SUPRAFORMĂ, ei consideră TEO-Forma (Pecetea DIVINĂ), „oprirea şi reîntoarcerea” în DIVIN. Aşa se face o „oprire” în „Structurarea Persoanei noastre” (prin Asemănarea cu CHIPUL DIVIN), considerând-o însuşi „Dialogul cu DIVINUL”. Noi menţionăm că „Asemănarea cu TEO-Forma” nu este însuşi Dialogul

SCRIERI ISIHASTE

73

cu DIVINUL, ci „Creşterea în DIVIN”, urmând apoi Dialogul ca TRUP SACRU. De aceea, Psihologicul este considerat de antici totodată „structurare-formare şi spiritualizare în Divin”, fapt care, în sens creştin, este insuficient. În sens creştin, noi nu ne „structurăm”, ci avem deja „Structura şi SUPRASTRUCTURA” pe care noi o „Trăim în propriul specific Personal”. Concepţia antică este o viziune a „Formării şi structurării lumii”, pe când cea creştină este direct a „Dialogului dintre Structuri deja Formate şi Integrale” (pentru că DIVINUL nu creează doar fenomene de structurări, ci Structuri-Forme Complete capabile de Răspuns Dialogal). Psihologicul antic (preluat şi de moderni) este un „Psihologic de fenomene de structurări aşa-zis psihice”. În sens creştin, este un Psihologic de „Entităţi deja Structurate de ACTUL Creator DIVIN care fac „Dialogul de Răspuns Psihologic” (ca desfăşurare de Psihologic în Sine). Anticii confundă „Psihologicul de Răspuns” cu „psihologicul de fenomene de structurări psihice”.29 Mistic, se zice că Omul are un „SUPRA-Chip de TRUP HRISTIC, Chipul SUPRA-Psihologic, şi un Chip Personal de Suflet şi Corp, Chipul Psihologic. Noi, cei căzuţi în păcat, nu mai avem „SUPRA-Psihologicul de TRUP SACRU” (Botezul Hristic ni-l readuce ca Potenţial, iar prin EUHARISTIE ni se dă „Plămada Refacerii acestuia). Noi ne zbatem în „Psihologicul Suflet şi Corp” în care Sufletul caută „reamintirea” TEO-Formei şi Corpul caută „reamintirea” Propriului Suflet ca „Refacere a Entităţii” noastre, urmând apoi să facem Dialogul de Răspuns Integral în TRUPUL SACRU, SUPRAPsihologicul. 29

Mai pe larg, în lucrările noastre În Căutarea unei Psihologii creştine şi În căutarea unei Psihanalize creştine.

74

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

De aici, Teologicul nostru Mistic de „refacere” Psihologică, de Minte-spiritualizare şi de reîntoarcere a Simţirii din „auto-oprire” înspre Suflet. Deocamdată, noi nu putem „sări” direct în SUPRA-Psihologicul de TRUP SACRU, ci, vrem-nu vrem, facem „ocolişul” restabilirii Psihologice. Şi aici se încurcă mulţi, considerând că „extremismul” Spiritual sau „ocultismul fiziologic corporal” ar fi calea cea mai bună.30 Noi insistăm pe specificul creştin mai sus menţionat. Dăm schematic Configuraţia acestei Antropologii de Chip SACRU. Omul, ca Entitate Fiinţială: – TRUP SACRU (SUPRA-Psihologic); – Entitate Personală (TEO-Formă şi Creaţio-Conţinut, ca Psihologic, Pecete DIVINĂ pe Creaţio-Conţinut – dihotomie Suflet şi Corp). Desfăşurarea Psihologicului în Proprie specificitate: – Suflet Propriu cu Memorialul Triadic al TEO-Formei (Conştiinţă, Duh, Eu-Persoană) şi reflectarea Sufletului în: – Corp (Minte, Simţire, Voinţă) şi încă o reflectare a Minţii, Simţirii şi Voinţei în: – „Fiziologia organică” (sistem nervos-sex, sistem circular energetic şi organe specializate pe funcţii). Aceste distincţii sunt de mare importanţă pentru Viaţa Practică, pentru că mulţi fac amestecuri patologice. De aici specificul creştin net în Viaţa Teologică Mistică. Să concretizăm puţin şi Taina „INIMII Duhovniceşti” de care se vorbeşte mult în Mistica Teologică a creştinismului. Este Memoria vag păstrată a Tainei CHIPULUI SACRU pe care noi vrem să-l evidenţiem cu insistenţă. Tocmai acest 30

Cele două moduri de Teologic mistic, spiritualist şi ocultist-alchimic.

SCRIERI ISIHASTE

75

CHIP SACRU este „INIMA Duhovnicească”. Unii o cred localizată în „inima organică” (ca suprainteriorul inimii, ca o esenţă de centru a Fiinţei noastre). Se spune că Omul este „Faţa Inimii” lui, încât Inima este tocmai „Arătarea”, nu „ascunderea”. Ca o Reprezentare, se zice că Fiinţa Creată este: – Chip de Asemănare a FIULUI Lui DUMNEZEU (TEO-Forma ce are totodată şi Pecetea TATĂLUI şi a SFÂNTULUI DUH, dar prin CHIPUL FIULUI), INIMA DIVINĂ; – Chip de Fiu Personal de Creaţie, Asemănarea TEO-Formei, Creaţio-Conţinutul nostru propriu (care este Suflet cu o Inimă de Eu-Personal şi energii-Corp cu o inimă organică), Inima de Creaţie; – UNIREA Ca TRUP SACRU care le ÎMBRACĂ, SUPRA-INIMA SACRĂ. Noi, prin păcat, am pierdut INIMA SACRĂ, dar am rămas direct cu Inima de Creaţie (Inima de Suflet-Eul Personal şi inima organică), Inima DIVINĂ (TEO-Forma) întunecându-se, dar nepierzându-se. Totodată, păcatul a produs nişte „mutaţii” de „MEMORII compensative”, aşa încât MEMORIILE TEO-Formei trec direct în Eul-Personal, iar Memoriile Eului-Personal ale Sufletului trec în „informaticul energetic” al fiziologicului organic Corporal. Mai mult, apare o tendinţă de „oprire şi de acumulare” în „memorialul organic fiziologic” în care, şi mai deplorabil, se produc amestecuri şi „deformări” tot mai păcătoase şi pătimaşe, până la „distructivitate” (de unde autodistrugerea corporală, boala şi moartea organică). Şi, pe acest fond, Practicile Mistice încearcă o „REMEMORARE” a MEMORIALULUI Adevărat care implică un întreg complex, de la „ieşirea” de sub „memorialul distructiv al informaticului organic fiziologic” până la ieşirea din „memorialul

76

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

de auto-egou” al Memorialului Eului Personal de Suflet, pentru ca apoi să se ajungă şi la „INTRAREA” în ARHEMEMORIALUL TEO-Formei, pentru ca, în sfârşit, să se Refacă „MEMORIALUL TRUPULUI SACRU”, de UNIRE şi Integralitate. Păcatul a produs, prin aceste „mutaţii false”, tocmai tendinţele şi patimile care nu se pot remedia decât prin „refacerea'' MEMORIALULUI Adevărat, singurul care poate „şterge” memorialul păcătos. Anticii au astfel o mistică [legată] de acest complex prin „practici de procese memoriale” (concentrări mentale, operaţii meditative de reamintire şi dominare-corectare, asceze fiziologice corporale de ieşire din mutaţiile organice ale memorialului aşa-zis spiritual etc.). Şi creştinismul a păstrat această „modalitate” de „acţiune memorială”, dar totodată o depăşeşte în „SUPRA-MEMORIALUL SACRU HRISTIC de unde „Re-aduce REAMINTIREA” Adevărată. Misticile antice cred că „auto-memorialul” este suficient”.31 În sens creştin, Fiinţialitatea Creată nu are „propriul suport” MEMORIAL, ci este (constituită) pe ARHESUPORTUL MEMORIALULUI DIVIN CREATOR, de aceea Teologicul mistic creştin este „dublu”, de TEO-Memorial în Asemănare de Creaţio-Memorial, care apoi în UNIRE dau ICONICUL SACRU de DIVINO-Creaţie. Anticii cred că TEO-Memorialul este doar o „scânteie” ce se face „auto-memorial”, de unde şi modalitatea de „consumare” a auto-memorialului până la dizolvare, pentru ca să se ajungă la „esenţa Divinului gol de orice memorial”. În sens creştin, se distinge net TEO-Memorialul (care este deja 31

Toate practicile spiritualiste metafizice şi cele oculte fiziologice corporale fac [apel] tocmai [la] acest „auto-memorial”, fără „raportul” mai întâi cu SUPRA-MEMORIALUL SACRU din care să iasă „ICONICUL” Memoriilor Adevărate.

SCRIERI ISIHASTE

77

Structura completă, ca Formă, nu ca esenţă) de Creaţiomemorialul propriu care este „asemănare creativă a TEOMemorialului” (care se structurează pe TEO-Memorial). Dacă Creaţio-memorialul se face „auto-memorial, realizează o „mutaţie în sine” a TEO-Memorialului, dar nu ca TEO-Memorial, ci ca dizolvare a acestuia în Creaţio-memorial (ca auto-divinizare mascată), de unde deformările proprii până la negativismul faţă de TEO-Memorial. De aceea Practica Mistică de modalitate creştină nu este „intrarea în auto-memorial (ca la antici, pentru a regăsi esenţa de Divin îngropată), ci este „IEŞIREA” în TEOMemorial, în care „auto-memorialul” să facă Rememorarea Adevărată, pentru ca apoi să se „re-întoarcă” în sine, să „Re-Formeze auto-memorialul” din Suflet şi din Corp şi, mai mult apoi, cu Integralitatea Refăcută să facă Dialogul UNIRII SACRE, de TRUP HRISTIC. Practica Mistică Isihastă creştină face tocmai acest „Drum” de TEO-Memorial – ICONICUL HRISTIC, Nume, Virtuţi, prin Conştiinţa Minţii, pe care apoi le introduce în „Inimă-automemorialul de creaţie” (unde să se facă Re-formarea prin Asemănarea HRISTICĂ), pentru ca, în sfârşit, cu Integralitatea Fiinţială de Creaţie (TEO-Formă şi Creaţio-Conţinut, CHIP şi Asemănare), să facă Dialogul de UNIRE, TRUP-INIMĂ SACRĂ, INIMA Duhovnicească. INIMA este concretul MEMORIALULUI, de aceea, atât timp cât „Inima bate-reaminteşte”, Viaţa este neatinsă. În Rai, se zice că INIMA SACRĂ era „prima” care se VEDEA în Pieptul lui Adam (prin care toată Creaţia recunoştea în Adam Prefigurarea HRISTICĂ SUPRA-Cosmică). Ce încercăm noi să evidenţiem este specificul creştin de „INTER-PERSONAL”, nu de „auto-relaţional” (modalitatea antică). Auto-relaţionalul implică şi el un „interperso-

78

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

nal”, dar de „intermediar de energii”, care „diluează” tocmai PERSONALISMUL distincţiei creştine. De aici şi o modalitate de Practică Mistică, de „ICONIC SACRU”. Din cauza păcatului, noi avem un „Memorial de Suflet” (ca Eu Personal) tot mai scăzut, până la un „psihism patologic” de răbufniri distructive (senilitatea şi psihopatiile). De asemenea, avem un „memorial energetic organic corporal” tot mai negativ, de la hiperfuncţii (mai ales sex şi digestie) până la distructivitate (boală şi moarte). Şi acest complex este atât de complicat, încât este imposibil să-l refaci cu propriile posibilităţi. Astfel, Practica ICONICĂ „sare” totuşi peste acest „auto-conţinut” şi porneşte direct de la TEO-Forma HRISTICĂ în care este ARHEMEMORIALUL iniţial şi prin care se poate face „Rememorarea”. Noi nu recomandăm „introducerea” MEMORIALULUI de TEO-Formă în „auto-conţinutul nostru, în Inimă”, pentru că ori este subiectiv şi forţat, ori respins, de unde foarte puţini pot ajunge la un rezultat practic. Aşa, să facem o „Intrare” în „Supraexteriorul” ICONIC al TEO-Memorialului, ca RITUAL Gestic, nu al „interiorizării” Minţii în Inimă, ci al „Supraexteriorizării” Inimii direct în TEO-Formă, unde şi Mintea face Gestul său. Aşa, nu mai este o „unire” a Minţii cu Inima (prin interiorizarea Prezenţei HRISTICE), ci o UNIRE directă a Minţii şi Inimii cu TEO-Memoria HRISTICĂ în ICONICUL Său „Supraexterior” (dincolo şi de interior şi de exterior). Mintea face Gestul ei faţă de TEO-Memoria HRISTICĂ, Inima, la fel, face Gestul ei propriu, şi astfel toată „atenţia” este pe TEO-Memoria directă HRISTICĂ, fără „intermediarul” Inimii şi Minţii, ci Însuşi TEO-Memorialul şi ca Obiect, şi ca Intermediar.

SCRIERI ISIHASTE

79

Modalitatea de „unire a Minţii cu Inima” este într-adevăr de mare importanţă, dar pentru lumea de astăzi Mintea şi Inima sunt „contrare” şi Unirea lor cere un „efort” fără rezultat. Aşa, Mintea să facă ea „Gestul RITUALIC” faţă de ICONICUL HRISTIC, Inima, la fel, să facă ea Gestul ICONIC de închinare, fără „lupta” dintre Minte şi Inimă. Anticii fac întâi „lupta” Minţii (Spiritului) cu Inima (senzualul), ca zisă „spiritualizare”, şi prin aceasta apoi Unirea cu un Divin tot Spiritual. Majoritatea vorbesc de o „vedere prin ochii Minţii ai Prezenţei HRISTICE” în aşa-zisul „Duh al Inimii” (ca rezultat al Unirii Minţii cu Inima). În accepţiunea modalităţii ICONICE, vederea nu este nici prin ochii Minţii, nici prin Duhul Inimii, ci direct prin „ICONICUL Supraexterior” al TEO-CHIPULUI HRISTIC care este mai mult decât „Prezenţă”, este direct PERSONAL, TRUP SACRU. Este „Vederea prin Ochii TRUPULUI SACRU HRISTIC”, faţă de care ochii Minţii şi Inimii se pleacă şi se Închină, încât aici nu mai este „LUMINA Minţii şi Harismele de suprasimţiri de Inimă”, ci este „TRUPUL SACRU EUHARISTIC HRISTIC”, din care străluceşte apoi şi HARUL ce Luminează Mintea şi Inima. În această modalitate, „atenţia” nu mai este pe „concentrarea” Minţii, ci pe „Gestul Închinării” faţă de SACRUL TRUPULUI HRISTIC. Trebuie bine concretizat ce este „TRUPUL SACRU HRISTIC”. Acesta nu este „Gândire mentală” şi nici Simţire de Inimă, nici Prezenţă de Duh Divin, ci în primul rând este un Real şi PERSONAL SACRU de TRUP LITURGIC EUHARISTIC HRISTIC, care are în Sine şi izvorăşte din Sine atât LUMINA Minţii, cât şi Simţirea de Duh a Inimii. Cei care practică Rugăciunea Minţii în Inimă vorbesc de o PREZENŢĂ de DUH a Lui HRISTOS, care „mentalizează sau sentimentalizează” un Divin mai mult HARIC

80

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

decât direct PERSONAL. În modalitatea RITUALICĂ de TRUP EUHARISTIC HRISTIC nu se ţine cont de mentalizare sau sentiment, ci de „Gestul RITUALIC” în Sine care nu este „în gol”, ci în „Concret de TRUP SACRU”. Concretul modalităţii în Inimă este „Prezenţa” Divinului mentalizată sau sentimentalizată, pe când în ICONICUL SACRU Concretul este direct PERSOANA TRUP SACRU, „peste” mental şi sentiment (neexcluzându-le nici pe acestea, dar fără să fie însuşi concretul mistic). Dacă modalitatea Interiorizării este prin „repetarea” de 3.000 şi chiar 10.000 de ori a Rugăciunii scurte, „Doamne IISUSE, miluieşte-mă pe mine păcătosul(a)”, modalitatea Iconică este prin „facerea Gestului RITUALIC” faţă de SACRUL TRUPULUI HRISTIC (nu de simplă Prezenţă), nu ca „repetare mentală”, ci ca „Gest de Închinare” (dar nu cu Mintea sau sentimentul, ci cu toată Integralitatea ta Suflet şi Corp). Fă astfel de la 3.000 până la 10.000 de „gesturi de Închinare” pe zi – nu cu mâna sau ca metanie, ci cu Eul tău direct Personal (metaniile şi închinăciunile cu mâna făcându-se separat). Cultivă „Activul de Eu-Personal” faţă de PERSOANA-TRUP HRISTIC ca RITUAL Gestic SACRU, nu ca „mental sau sentimental” (care sunt foarte patologice, din cauza păcatului). INIMA de TRUP SACRU HRISTIC, al cărei concret este PERSOANA HRISTICĂ şi Persoana ta proprie, este Taina Teologicului Mistic creştin. Practica specificului ICONIC pe care încercăm noi să-l evidenţiem cu precădere este un ideal de Integralitate Suflet şi Corp, în Supra-Unirea TRUP SACRU. Practica pur „spirituală” (de mentalizare exclusivă) sau practica „psihofiziologică” (de funcţii organice cu exclusivitate) sunt practici unilaterale şi insuficiente. O Practică INTEGRALĂ în egalitate şi în „Depăşire” este „visul” multora. Practica

SCRIERI ISIHASTE

81

SACRULUI ICONIC de TRUP HRISTIC se pare că răspunde tocmai acestei „căutări”.32 Pentru condiţiile actuale, atât de context de mediu, cât şi de stare sufletească şi corporală, o INTEGRALITATE de „Depăşire” ar fi o rezolvare minunată. Noi avem un Eu-Suflet, avem un Ego-psihologic (interacţiune Suflet şi Corp), avem un Individualism fiziologic (de temperament organic), care nu mai sunt în Unitate, ci în contrarietate. Degeaba încercăm noi să le „armonizăm”, că nu reuşim. Aşa, „adunarea” lor într-o „Supra-unitate dincolo pe propriile tendinţe, în SACRUL TRUPULUI HRISTIC, în Gestul RITUALIC, este o „soluţie”. Aşa, Mistica ICONICĂ nu este „doar minte-spiritualizare” şi nici „simţire-corporalizare”, ci deodată ambele, în depăşirea „TRUPULUI SACRU” care le Uneşte cu sine şi, mai mult, cu Însuşi DIVINUL. În sens creştin, un „Corp Înduhovnicit” este „Prefigurarea” recâştigării TRUPULUI SACRU HRISTIC de ÎNVIERE şi Îndumnezeire. Asceza creştină nu „distruge” Corpul şi simţurile, ci le „orientează” (nu spre spiritualizare, ci) spre Transfigurarea în TRUPUL SACRU, în care Corporalul nu se distruge, ci se Regăseşte în Depăşire şi în „co-existenţă” cu Sufletul care de asemenea se Regăseşte şi se Depăşeşte în TRUPUL SACRU. Omul este Antropologia INIMII TRUPULUI HRISTIC. Toată Creaţia este Configuraţia TRUPULUI SACRU HRISTIC. Teologicul Mistic al Lumii este TRUPUL HRISTIC. Omul este specific de „SUPRA-INIMĂ SACRĂ”, nu de „Spirit Sacru”. Prin păcat, Omul a decăzut în uitarea 32

Pe larg, în RITUALUL, SACRUL LOGOS şi DUH.

82

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

acesteia, în degradarea Inimii de Suflet, în patologicul Psihologic şi în „pregnanţa auto-opririi în fiziologicul organic corporal”. Omul păcătos este „chip de sex şi de digestie”. De aici Re-Memorarea Chipului SACRU al Omului, ca ICONIC de Depăşire a acestora.

23. TRUP HRISTIC, Îndumnezeire, DUH şi HAR * Teologic metafizic, se spune că DIVINUL nu poate „opera” în „mod creat”, pentru că s-ar transforma sau s-ar autoanihila, ceea ce este imposibil. Şi, de aici, „intermediarul” zis HARIC între INCREAT şi creat. Disputa palamită dintre Ortodoxie şi Catolicism a scos în evidenţă distincţia netă dintre FIINŢA în Sine, DIVINĂ, şi Energiile Sale tot DIVINE Necreate. Catolicii metafizicieni nu admit un HAR Necreat, ci vorbesc de un „Har-graţie de creaţie”. Noi mai facem câteva precizări. Mai întâi, este necesară o distincţie netă între DAR, HAR şi HAR-DARURI (pe care mulţi le amestecă şi le falsifică). DARUL este direct al PERSOANEI FIINŢIALE, ca ACT FIINŢIAL care se transpune apoi ca HAR-Act Energetic şi Actul HARIC se prelungeşte ca „Daruri-HARICE”. Disputa palamită porneşte doar de la HAR şi DaruriHARICE. Ortodocşii, prin Sfântul Grigorie Palama, susţin un HAR DIVIN Necreat în Sine, ce reflectă cele ale FIINŢEI DIVINE (care rămâne dincolo şi inaccesibilă direct). Catolicii metafizicieni susţin „Darurile-HARICE” ca Har în cele create (nu ca HAR în Sine, ca la Ortodocşi). Dacă

SCRIERI ISIHASTE

83

se insistă pe DARUL FIINŢIAL, ca Depăşire şi a HARULUI, şi a Darurilor-HARlCE, atunci nu mai este „contrarietatea” dintre ele, ci două Realităţi distincte şi neamestecate fără despărţire. Creaţia este mai întâi DAR-ACT PERSONAL DIVIN, ca IUBIRE PERSONALĂ DIVINĂ care Creează o „Personalitate de Creaţie”, ca şi Chip de „Fiu de Creaţie” care se Asumă PERSONAL-FIINŢIAL de către FIUL FIINŢIAL DIVIN, ca deja „CHIP HRISTIC, DIVIN şi Creaţie în Asumare”. Deci Chipul Creat nu este în Originea HARICĂ (cum zic mulţi), ci în DARUL PERSONAL-FIINŢlAL DIVIN care apoi se reflectă şi într-un HAR de DAR PERSONAL. Noi evidenţiem faptul că HARUL Necreat este o reflectare a DARULUI PERSONAL FIINŢIAL, nu ca direct al FIINŢEI, pentru că ar fi „transfomare de FIINŢĂ în energii (ceva de neadmis). De aceea HARUL nu este niciodată „gol în sine” (sau o energie impersonală), ci întotdeauna cu „Personalizările” PERSOANEI FIINŢIALE. Unii consideră că HARUL Produce Chipul de PERSOANĂ al DIVINULUI în Sine ne-personal (ceea ce este de neadmis în creştinism). Noi insistăm pe ACTUL direct FIINŢIAL PERSONAL ca DAR, datorită căruia este şi o Energie tot DIVINĂ şi Necreată ca HAR. HARUL nu este o „componentă” a SUPRANATURII FIINŢIALE DIVINE (pentru că ar fi o dualitate în DIVIN), ci este o „prelungire” de DAR-ACTFIINŢIALITATE, de VIU FIINŢIAL ce nu mai este o dualitate, ci o UNITATE în dublă Deschidere, fără ca HARUL să împartă DIVINUL, ci să distingă tocmai UNITATEA DIVINULUI. Catolicii metafizicieni nu pot admite o „dualitate” a DIVINULUI, dar Ortodocşii nu susţin „dualitatea”, ci „dubla” Deschidere a UNITĂŢII DIVINULUI. Aşa, HARUL nu are Originea directă în FIINŢĂ, ci în

84

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

DARUL-ACTUL-VIULUI FIINŢIAL care se reflectă şi ca Energie de FIINŢĂ. Afirmaţia Sfântului Grigorie Palama că „tot ce nu are Energie nu e o Realitate” este adevărată, întrucât Energia HARICĂ face „Raportul” cu FIINŢA, dar fără să aibă Originea direct în FIINŢĂ, ci în DARUL-VIUL FIINŢEI. HARUL, ca Energie, nu „Iese” direct din FIINŢĂ (ci din ACTUL-DAR al FIINŢEI), şi nu „Intră” niciodată în FIINŢĂ, ci Participă la Reflectările DARURILOR FIINŢIALE al căror Chip este ca HAR. HARUL este CHIP de ACT al PERSOANEI FIINŢIALE, nu al FIINŢEl Însăşi. Mulţi consideră HARUL ca însuşi ACTUL FIINŢEI. Noi distingem ACTUL FIINŢEI ca DAR, care se face apoi, energetic, HAR. Şi apoi HARUL DIVIN Necreat se face DaruriHAR în Lucrările Create propriu-zise. Aceste distincţii au mare importanţă pentru noi, care evidenţiem cu precădere Taina TRUPULUI HRISTIC care este DAR PERSONAL din care se reflectă apoi ca HAR şi Daruri-HARICE. Arianismul şi multe alte secte aici se încurcă, neadmiţând ca FIINŢA în Sine să se „dualizeze” (orice „dualitate sau multiplicitate” considerând-o creaţie). Dar ei uită că FIINŢA în Sine este TRINITARĂ tocmai pentru că are ACTUL FIINŢIAL în Sine care nu se confundă cu „Actul de afară”, ca HAR şi creaţie. Creaţia, astfel, este mai întâi ACT PERSONAL FIINŢIAL al FIULUI Lui DUMNEZEU care ASUMĂ în PERSOANA Sa şi un Chip-Fire de Creaţie (ca PREHRISTIC), iar apoi din CHIPUL PREHRISTIC PERSONAL FIINŢIAL se prelungeşte şi HARUL HRISTIC. Noi distingem CHIPUL de HAR în Sine (Cel dinaintea Creaţiei) de CHIPUL de HAR după ACTUL PERSONAL al Creaţiei, ca HAR „Trecut” prin CHIPUL HRISTIC. Deci, pentru noi Creaţia nu este prin HARUL în Sine, ci prin

SCRIERI ISIHASTE

85

HARUL HRISTIC care „Trece şi iese” din TRUPUL HRISTIC PERSONAL. TRUPUL HRISTIC, ca Origine, nu este HAR, ci DAR al FIINŢEI DIVINE care ASUMĂ CHIPUL Creat în Însăşi PERSOANA SA, fără amestecare. Ca HAR în Sine, HARUL iese din TATĂL, se opreşte în FIUL şi prin SFÂNTUL DUH se prelungeşte ca Energii propriu-zise. Ca HAR după ACTUL Creaţiei, HARUL în Sine „trece” prin DARUL PERSONAL HRISTIC, se „Reîntoarce” la TATĂL care Încarcă HARUL cu BINECUVÂNTAREA Sa PERSONALĂ, se opreşte în SFÂNTUL DUH care îl prelungeşte ca HAR LUCRĂTOR în Daruri-HARICE care se implică direct în Creaţie. Deci HARUL pentru noi, Creaţia, este HAR de CHIPDAR HRISTIC prin care se UMPLE şi de CHIPUL TATĂLUI şi al SFÂNTULUI DUH care-şi Adaugă Propriile Specificuri de ACT-DARURI CREATIVE ce se fac apoi Energii de Daruri-HARICE direct LUCRĂTOARE în Chipurile Create. Dar „LUCRĂRILE” HARICE nu sunt „oarecare”, ci Evidenţierea CHIPULUI HRISTIC şi al Întregii TREIMI PERSONALE DIVINE. HARUL Repetă şi Actualizează Energetic CHIPURILE PERSONALE, de aceea HARUL are întodeauna IPOSTAZIERILE. HARUL evidenţiază astfel SACRUL TRUPULUI HRISTIC, ca Însăşi Originea sa de HAR HRISTIC, ceea ce înseamnă că TRUPUL HRISTIC este de fapt Îndumnezeirea, iar HARUL este „LUMINA” care Iese din Îndumnezeirea TRUPULUI HRISTIC. De aici distincţiile noastre nete, ale LUMINII HARICE faţă de TRUPUL HRISTIC - Originea LUMINII HARICE. Mulţi consideră că HARUL este în Sine Însăşi LUMINA. Trebuie înţeles că HARUL este LUMINĂ datorită

86

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

TRUPULUI HRISTIC care Străluceşte Energetic ca LUMINĂ şi LUMINA TRUPULUI HRISTIC se face HAR HRISTIC. HARUL în Sine, pur şi direct, este tot apofatic şi inaccesibil, a cărui faţă nimeni nu o poate vedea. HARUL DOAR prin LUMINA-DARUL VIU al TRUPULUI HRISTIC este accesibil. LUMINA Taborică de la Schimbarea la Faţă HRISTICĂ nu este HARUL în Sine, ci este „TRUPUL HRISTIC în Sine” pe care oamenii obişnuiţi nu-l pot vedea. HARUL în LUMINA Taborică nu se evidenţiază pe sine, ci TRUPUL HRISTIC care este „SUPRALUMINA PERSONALĂ HRISTICĂ”. HARUL fără TRUPUL HRISTIC nu se Vede, şi de asemenea TRUPUL HRISTIC fără HAR nu se vede, LUMINA Transfigurativă fiind Taina CO-PREZENŢEI TRUP HRISTIC şi HAR. LUMINA Transfigurativă Taborică nu este nici a HARULUI, nici a TRUPULUI HRISTIC direct, ci a „CO–PREZENŢEI” lor, şi doar Împreună se fac LUMINA DIVINĂ accesibilă Creaţiei. Specificul direct şi PERSONAL al SFÂNTULUI DUH este şi el reflectat prin HAR, dar nu ca LUMINĂ (cum mulţi confundă), ci ca Taină de Biserică-UNIREA INTER-PERSONALURILOR totale DIVlNO-Creaţie. TRUPUL HRISTIC UNEŞTE DIVINUL cu Chipul Creat ca INTER-PERSONAL Propriu şi Individual, iar SFÂNTUL DUH face o SUPRAUNIRE a tuturor INTER-PERSONALURILOR, ca ADUNARE-Biserică. De aceea, după ce se face ÎNTRUPAREA HRISTICĂ Vine şi SFÂNTUL DUH ca să „Întemeieze” Biserica, ca să „ADUNE” toate Făpturile cu TRUP HRISTIC într-o COMUNIUNE, să nu rămână disparate. Să se distingă, astfel, Specificul TRUPULUI HRISTIC ca Îndumnezeire a Creaţiei de specificul SFÂNTULUI DUH ca ADUNAREA-COMUNIUNEA Tuturor

SCRIERI ISIHASTE

87

celor ce au TRUPUL HRISTIC, totodată şi de DarurileHARICE care sunt Reflectările PERSOANELOR TREIMICE DIVINE cu Specificurile Lor. LUMINA HARICĂ despre care vorbesc Misticii este o LUMINĂ în care se vede atât TRUPUL HRISTIC, cât şi COMUNIUNEA SFÂNTULUI DUH, şi totodată DarurileHARICE ale Făpturilor Create. Cine se învredniceşte de LUMINA HARICĂ are acces la ICONICUL SACRU în Deschidere Taborică, asemenea Apostolilor care au putut Vedea Transfigurarea DIVINOCreaţie HRISTICĂ, ce Prefigurează starea Eshatologică a Împărăţiei Lui DUMNEZEU în Veşnicie. ** Problema cea mai grea a Teologiei este în ce măsură creaţia poate „împropria” DIVINUL (ca Îndumnezeire). Anticii spun clar că nu se poate, şi de aceea creaţia trebuie să se absoarbă în „neantul Divin”. Teologic creştin, se consideră HARUL-Energia tot DIVINĂ care penetrează TRUPUL HRISTIC şi prin care şi noi putem să ne Împărtăşim de HAR. Noi insistăm pe ICONICUL TRUPULUI HRISTIC în Sine, care face ÎNDUMNEZEIREA Firii Create Asumate de PERSOANA FIULUI DIVIN şi datorită căreia HARUL Însuşi poate fi accesibil Creaţiei. TRUPUL ÎNDUMNEZEIT HRISTIC are şi Perihoreticul (întrepătrunderea de Firi) şi Interpersonalul. Aşa este posibil un Relaţional direct prin „Firea creată ÎNDUMNEZEITĂ HRISTICĂ”, prin care totodată trece HARUL, prin care şi el se face accesibil. Îndumnezeirea noastră se face astfel prin „PLĂMADA” TRUPULUI ÎNDUMNEZEIT HRISTIC, prin care putem să ne umplem de HARUL ce totodată ne deschide tot mai mult spre „creşterea” în TRUPUL HRISTIC.

88

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

HARUL este însă o Lucrare legată direct de specificul PERSOANEI SFÂNTULUI DUH care face acea „SUPRA-UNIRE a Relaţionalului”. Biblicul „să facem Om după CHIPUL şi după ASEMĂNAREA Noastră”33 îl considerăm ca: CHIP de FIU (Primire) şi CHIP de SFÂNTUL DUH (Răspuns). Iar HARUL este cel ce „Poartă” Primirea şi Răspunsul şi le face „Lucrătoare”. HRISTICUL şi PNEUMA Sunt deodată şi fără despărţire şi se UNESC în „Lucrarea HARICĂ”. Iată ICONICUL COMUNICĂRII HRISTICE şi PNEUMATICE. Prin TRUPUL ÎNDUMNEZEIT HRISTIC ne „Întrepătrundem” cu Firea HRISTICĂ Creată ÎNDUMNEZEITĂ, prin care putem fi Părtaşi şi la DUHUL SFÂNT ce ne UMPLE de HAR. Se zice, mistic, că HRISTOS ne dă Chipul Său ÎNDUMNEZEIT de FIU, SFÂNTUL DUH ne dă condiţia de Pătrundere DIVINĂ şi HARUL le pune în Lucrare.

24. Teologicul Mistic al LIMBAJULUI ICONIC * Omul nu este o Fiinţă cugetătoare, ci CUVÂNTĂTOARE-SACRALĂ, şi prin aceasta apoi are şi o Spiritualitate. Omul nu este Persoană-Individualitate prin Gândire, ci prin SACRUL LIMBAJULUI care-l configurează şi-l structurează ca Formă şi Conţinut. Demonul-şarpe îl amăgeşte pe AdamOmul cu „spiritualitatea-cunoaşterea” care îi distruge ICONICUL LIMBAJULUI SACRU. După păcat, Adam „fuge” de GLASUL DOMNULUI şi se ascunde, şi DOMNUL îl strigă: 33

Facere l, 26.

SCRIERI ISIHASTE

89

– „Adame, unde eşti?”...34 Astfel, Relaţionalul Omului nu este „Interior de gândire”, ci „CUVÂNTARE FAŢĂ către FAŢĂ”, ca Interpersonal direct. Taina CUVÂNTULUI este în RITUALUL CUVÂNTĂRII. Mulţi s-au întrebat ce este CUVÂNTUL ca Limbaj, considerându-l „Gând individualizat”. Noi evidenţiem un „VIU al CUVÂNTULUI” care este tocmai CUVÂNTAREA PERSONALĂ a lui. Gândul-Ideea poate fi o „esenţă impersonală”, dar CUVÂNTAREA CUVÂNTULUI este, prin excelenţă, strict PERSONALĂ. Orice CUVÂNT este „Sămânţă VIE” de CUVÂNTARE PERSONALĂ, de aceea CUVÂNTUL are în Sine Memoria şi Structura PERSONALĂ. CUVÂNTUL este întotdeauna „VIU INTERPERSONAL”. Iată Taina LIMBAJULUI ICONIC prin care CUVÂNTUL este „TRUPUL de Taină” al CHIPULUI PERSOANEI respective. Personalitatea Omului nu este în „Gândirea” sa, ci în „SACRALITATEA LIMBAJULUI” Său. LIMBAJUL este COMUNICAREA INTERPERSONALĂ şi după caracterul COMUNICĂRII se vede PERSONALITATEA Omului. ** CUVÂNTUL redus la „tăcere” este o „anormalitate” din punct de vedere creştin. De aceea CUVÂNTUL şi Gândul sunt două „realităţi” net distincte, ce nu se pot amesteca sau substitui. CUVÂNTUL are SACRALITATEA RITUALULUI Gestului ICONIC şi niciodată „distrugerea” lui în „Gândire-Idee”. 34

Facere 2.

90

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Anticii metafizicieni consideră Gândul-Ideea însăşi originea Limbajului, ceea ce este greşit. CUVÂNTUL este ICONICUL SACRU al PERSOANEI FIINŢIALE şi Gândirea este „HARUL-Energia” CUVÂNTĂRII CUVÂNTULUI ca ICONIC PERSONAL. Fără aceste distincţii nete nu se poate vorbi de adevăratul LIMBAJ SACRU creştin. CUVÂNTUL are „esenţă” de a fi CUVÂNTĂTOR, de a se Transmite şi de a se Dărui-Împărtăşi. CUVÂNTUL este: – CUVÂNTARE, – ICONIZARE, – ÎMPĂRTĂŞIRE. Iată reperele LIMBAJULUI ICONIC: – PERSOANA este originea directă a CUVÂNTULUI; – CUVÂNTAREA Reprezintă direct PERSOANA respectivă, ca Activul Ei PERSONAL; – ICONIZAREA CUVÂNTULUI CU CHIPUL PERSOANEI Proprii şi al PERSOANEI faţă de care se ADRESEAZĂ; – DĂRUIREA şi ÎMPĂRTĂŞIREA reciprocă InterPERSONALĂ, ca un Tainic EUHARISTIC al COMUNICĂRII CUVÂNTULUI. CUVÂNTUL, în sens creştin, nu se poate face niciodată „Gând”, căci CUVÂNTUL are „esenţa” de a se „face TRUP-ICONIC-ARĂTARE”, pe când Gândul are „esenţa” de a se „face Idee-ascundere-închidere”. CUVÂNTUL nu are voie să fie „mentalizat” (idealizat-abstractizat), pentru că aşa se maltratează până la distrugere; CUVÂNTUL este ICONIC-PÂINE de DĂRUIRE. Anticii, iconoclaşti, distrug CUVÂNTUL şi-l fac zisa „spiritualitate”. CUVÂNTUL Reprezintă PERSOANA, iar Gândul reprezintă „impersonalul”.

SCRIERI ISIHASTE

91

CUVÂNTUL este mai mult decât „auto-exprimare”, este COMUNICAREA Inter-Exprimărilor în Integralitate. *** CUVÂNTUL este SACRUL VIU direct şi PERSONAL. Gândul este „fenomen” psihic, pe când CUVÂNTUL este Exprimarea Psihicului Integral. La Om, CUVÂNTUL este direct în relaţie cu Gândireafenomenele mentale, de aceea Mintea Copilului trebuie să fie în corelaţie cu Învăţarea LIMBAJULUI, altfel Mintea rămâne fără „Identitate de sine” (cretinism infantil), de unde se dovedeşte că LIMBAJUL este el mai întâi o „SUPRA-IDENTITATE” de Sine (fiind ICONICUL PERSOANEI) care dă apoi Memorie de Identitate şi Gândirii. De aici, specificul nostru de a găsi caracterul LIMBAJULUI nu în Gândire, ci în SACRUL ICONIC al CUVÂNTULUI PERSOANEI FIINŢIALE. **** Iată şi Teologicul LIMBAJULUI ICONIC: – Primirea CUVÂNTULUI HRISTIC în Capul-Conştiinţa noastră (Botezul); – Însămânţarea-Creşterea în Sufletul şi Corpul nostru (Viaţa noastră proprie în Asemănare cu MEMORIALUL DIVIN din Sămânţa HRISTICĂ); – Rodirea-Reproducerea-Renaşterea ca UNIRE TRUP a CUVÂNTULUI DIVIN şi a propriului Conţinut de Creaţie (HRISTIFICAREA-Îndumnezeirea). Ca Integralitate DIVINO-Creaţie în Proprie Entitate-Fiinţialitate, urmează COMUNIUNEA GENERALĂ de Veşnicie prin CHIPUL SFÂNTULUI DUH, ca ÎMPĂRĂŢIE a Lui DUMNEZEU, unde sunt deodată toţi Fiii de Creaţie ai Lui DUMNEZEU TATĂL.

92

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Iată Arhemodelul Teologicului Mistic creştin, pe care fiecare trebuie să-l Reactualizeze, să-l Rememoreze prin propria Personalitate şi Individualitate. Fiecare dintre noi suntem: – un „CUVÂNT-Sămânţă DIVINĂ, TEO-MemorialSupraformă (Mini-Carte); – un Creaţio-Memorial, Creaţio-Conţinut-Formă-Creştere proprie (Pom de Viaţă, Suflet şi Corp); – un Rod TEO-Creaţie-TRUP HRISTIC. Sensul nostru este nostalgia după Chipul de Rai pierdut prin păcat. Creştinul nu se zbate între „Spirit şi materie”, ci este confruntat direct cu SACRALITATEA dintre „Binele şi răul ce stau faţă în faţă”. Adam nu a putut sta „neclintit” între Bine şi rău şi astfel a pierdut Chipul de TRUP de Rai, a rămas „gol” de SACRALITATE. Anticii se simt „goi de Spirit” (de unde căutarea Spiritului din ţărâna materiei), pe când creştinul simte din plin „goliciunea de SACRALITATEA ICONICĂ”. Sunt cele două specificuri ale păcatului, cel demonic (al goliciunii de Spirit) şi cel Adamic (al goliciunii de SACRALITATEA TRUPULUI-SUPRACORPULUI).35 Iată de ce la unii este nostalgia după Spiritul pierdut, iar la ceilalţi nostalgia după TRUPUL SACRU pierdut.36 În creştinism nu mai este „Interiorizarea” ce caută „esenţa de Spirit Divin”, ci este „SUPRA-Exteriorizarea” de căutare a SACRALITĂŢII ICONICE a TRUPULUI SACRU de Rai. Şi ceilalţi au nostalgia ICONICULUI, dar un Iconic Spiritualizat (de unde lupta iconoclasmului, între Iconicul TRUP şi Iconicul Spiritual). Creştinismul vede în 35

Vezi în capitolele anterioare ce este TRUPUL faţă de Corp. Asiaticii, în special Indienii, mai au nostalgia TRUPULUI pierdut, de unde practicile de stil Yoga ce confundă, însă, TRUPUL cu Corpul organic. 36

SCRIERI ISIHASTE

93

ICONICUL TRUP SUPRA-Corpul, peste Spirit şi Corp, de unde Teologicul Mistic al „SUPRA-SACRULUI ICONIC al TRUPULUI (care nu se confundă cu materialitatea Corpului obişnuit). Dacă la iconoclaşti se caută „Trupul de Spirit dematerializat”, în specificul creştin se caută „TRUPUL DIVINOCreaţie Transfigurat-EUHARISTIC”. Pentru Iconoclaşti, EUHARISTICUL HRISTIC este tot mai Spiritualizat, până la un HRlSTIC DUH, pe când în cel ICONIC este TRUP DIVINO-Creaţie-Substanţă în care Spiritul nu se dematerializează, ci se „Întrupează în SACRALITATEA Corpului”. Respingerea până la „excludere” a Corpului, proprie Iconoclasmului, este un „metafizic” cu specificul păcatului demonic care „urăşte ÎNTRUPAREA CUVÂNTULUI” sub pretextul Sacrului Spiritual pur al CUVÂNTULUI FIINŢIAL al FIULUI DUMNEZEIESC.37 CUVÂNTUL DIVIN nu are „destinaţia” de a fi „Spirit”, ci tocmai de a se „face TRUP”. Iată specificul nostru, de a „REMEMORA” TRUPUL CUVÂNTULUI, nu de a-l „spiritualiza”, de unde specificul de „RITUAL al Gestului ICONIC ÎNTRUPAT”, nu de „mentalizare-spiritualizare de interior dematerializat”. Practica mistică de a introduce Mintea în Inimă nu urmăreşte să se Spiritualizeze Inima, ci scoate atât Mintea, cât şi Inima în SUPRA-Exteriorul ICONICULUI de TRUP SACRU HRISTIC, ca Gest de Închinare faţă de un HRISTOS în care trebuie să INTRE Creaţia, nu să Intre El în Creaţie. HRISTOS a Intrat în Creaţie prin ÎNTRUPAREA Sa, şi EL este deja DIVIN UNIT cu Creaţia; şi noi trebuie să INTRĂM în TRUPUL DIVINO-Creaţie. Noi, Creaţia, nu putem Intra în DIVINUL direct, ci doar în DIVINUL care EL mai întâi a Intrat în Creaţie. HRISTOS 37

Vezi parabola căderii Îngerilor, Din Memoriile Originilor.

94

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

este „în noi” ca TEO-Formă, ca ÎNRUDIRE DIVINO-Creaţie (prin Botez), prin CUVÂNTUL-Sămânţa CREATOARE, dar cu HRISTOS Cel INTEGRAL te întâlneşti doar în ICONICUL Său de TRUP DIVINO-Creaţie EUHARISTIC, care este SUPRA-Exterior şi în care Creaţia trebuie să INTRE. Conştiinţa şi Sentimentul Misticului ICONIC nu sunt Împroprierea Lui HRISTOS de către tine, ci ÎMPROPRIEREA ta de către HRISTOS. Tu trebuie să faci RITUALUL Gestului SACRU faţă de HRISTOS-TRUP, ca să te PRIMEASCĂ şi pe tine, să fii UNIT cu TRUPUL Său, ca Mlădiţa în Butucul Viei. ***** LIMBAJUL, în sens creştin, înseamnă CUVÂNTAREA ORIGINII. De aceea se zice că noi ne Naştem deja cu „Limbajul Originii” ce este de fapt „codul genetic”, după care ne structurăm şi creştem. Noi nu avem direct Limbajul Originii, ci Memoria CUVÂNTĂRII Limbajului Originii. Păcatul ne-a produs căderea în „golul de CUVÂNTAREA Originii”, de unde noi trebuie să „Rememorăm CUVÂNTAREA” (pe care noi o confundăm cu însuşi LIMBAJUL În sine). Limbajul Originii în noi este „ascuns şi îngropat” şi trebuie dezgropat ca „MĂRGĂRITARUL din ţarină”. De aici şi specificul creştin al Trăirii Mistice, de REMEMORAREA LIMBAJULUI ORIGINII prin „Reînvăţarea CUVÂNTĂRII SACRE”. NUMELE este ICONICUL CUVÂNTĂRII. De aceea, „Numirile” sunt Memoriile în descoperire ale LIMBAJULUI ORIGINII. În creştinism, orice CUVÂNT-NUME este SACRU: „Veţi da seamă de orice CUVÂNT”. În sens creştin, „NU-

SCRIERI ISIHASTE

95

MIRILE” sunt aşa-zisele „principii Spirituale” care structurează lumea. De aici, Taina NUMIRII ICONICE SACRE. Se porneşte de la NUMELE SACRU al Lui HRISTOS, dar nu ca simplu Nume, ci ca NUME ICONIC de TRUP HRISTIC (NUMELE fiind Întruparea CUVÂNTULUI SACRU şi sămânţa Personalismului propriu). NUMELE nu este Însăşi PERSOANA, ci TRUPUL Său ICONIC.38 Un Nume de simplă Memorie este fără SACRU, şi un Nume care absoarbe în el Persoana este o „idolatrizare” ce distruge Persoana în „auto-nume”. Taina NUMELUI este Taina CUVÂNTULUI care are „destinaţia” de a se „face TRUP”.39 NUMELE SACRU este Sămânţa SACRĂ din care Creşte TRUPUL NUMELUI, şi din TRUPUL NUMELUI se Naşte apoi PERSOANA respectivă. Mare atenţie la aceste distincţii. Iar Integralitatea aceasta este ICONICUL NUMELUI, ca Sămânţă DIVINĂ, ca Întrupare şi ca Naştere a Celui NUMIT. Se face Gest de Închinare direct faţă de NUMELE ICONIC HRISTIC în care sunt „Sămânţa, Întruparea şi Naşterea”, în UNIREA TRUPULUI ICONIC al NUMELUI SACRU care apoi se Descoperă şi la FAŢĂ, ca pasul al doilea al Practicii mistice, care este Gestul faţă de Însăşi PERSOANA HRISTICĂ. Deci, mai întâi se face Intrarea în ICONIZAREA SACRULUI HRISTIC prin SACRALITATEA NUMELUI Său. Începi cu Rememorarea SACRULUI HRISTIC care este în tine şi în tot Cosmosul (totul fiind CUVÂNTUL DIVIN în ÎNTRUPARE Creativă). Tu însuţi eşti un CUVÂNT DIVIN care, Întrupat într-o Anume Creaţie, Pri38

Există o sectă ce confundă Numele cu însăşi Persoana, făcând un pietism patologic prin care, de fapt, se produce o „depersonalizare” mascată. 39 Ioan l, 14.

96

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

meşte un „Nume în CARTEA VIEŢII”; ACESTA este Numele tău, este însăşi Naşterea ta de Entitate proprie. Totul se Naşte din „CARTEA VIEŢII în care CUVÂNTUL DIVIN S-a Înscris-Întrupat deja şi a Dăruit Fiecărei Creaţii un „Nume Propriu”. De aici, Mistica ce spune că Fiecare se Naşte după Taina „Chipului Numelui său”. Mistica Numelui SACRU este Taina RENAŞTERII Permanente, de aceea pe cel pe care îl Numeşti, îl RENAŞTI. O, IISUSE, Tu Numindu-mă pe mine Totodată m-ai Născut, Şi în NUMIREA NUMELUI Tău Pe care o fac la rândul meu, Şi eu te RENASC pe Tine, Şi în această UNIRE Se zugrăveşte TRUPUL ICOANĂ, În care Tu iei Trupul Numelui meu, Şi eu iau TRUPUL NUMELUI Tău Şi facem un „Singur TRUP”, Cer în Pământ coborât, Făptură Întrupată în DUMNEZEU Şi DUMNEZEU ÎNTRUPAT. Iată SACRALITATEA NUMELUI ICONIC, ca TRUP din care se RENAŞTE mereu atât DIVINUL, cât şi Creaţia. Se zice că, dacă DUMNEZEU ar înceta o clipă să mai „PRONUNŢE” Lumea, imediat Lumea ar pieri şi, de asemenea, dacă în Lume nu s-ar mai Pronunţa NUMELE Lui DUMNEZEU, la fel Lumea ar pieri. Iată Taina, SACRALITATEA şi Mistica Teologică a NUMELUI ICONIC care RENAŞTE Existenţa. Se zice că FIUL Lui DUMNEZEU NUMEŞTE „Zilnic” SUPRANUMELE SACRU al TATĂLUI DUMNEZEU,

SCRIERI ISIHASTE

97

din care se RENAŞTE permanent, şi la fel SFÂNTUL DUH GRĂIEŞTE pe TATĂL. Apoi FIUL, datorită TRUPULUI Său de Întrupare în Creaţie, Renaşte neîncetat Lumea prin RITUALUL LITURGIC care se face neîncetat în Cer şi pe Pământ (de unde se zice că, de va înceta Jertfa Liturgică, lumea va pieri). De aici, Mistica ICONICĂ a Fiecăruia dintre noi care ne „Menţinem Viaţa” doar prin Renaşterea permanentă din „NUMIREA NUMELUI Lui DUMNEZEU”. Aşa, NUMELE Lui Iisus, FIUL Lui DUMNEZEU ca TRUP, este posibilitatea noastră de a Renaşte mereu. Iată Taina mistică a INTER-Relaţionalului nostru, ca Taină a „RENAŞTERII Fiinţiale”, nu ca simpla „împropriere de HAR-calităţi DIVINE” (acestea se adaugă, nu sunt ele însele generatoare). Primul pas este să te Naşti; urmează al doilea, Dialogul cu DUMNEZEU prin care te-ai Născut. Fă Gestul Naşterii SACRE prin NUMIREA NUMELUI GENERATIV DIVIN. A Pronunţa NUMELE DIVIN nu este a-ţi reaminti de El, ci este a te Naşte şi a Renaşte Lumea din NUMELE GENERATIV. De aceea, RITUAL SACRU este REGENERATIVUL în Sine, fără de care Viaţa piere. Creştinismul este Mistică de RITUAL-REGENERARE, nu de „simplă comunicabilitate” religioasă. Nu este mistica „nunţii mistice” (împreunării), ci Mistica SACERDOTALĂ a LITURGHIEI „CINEI celei de TAINĂ” (a Naşterii directe fără împreunare). Atenţie la distincţia dintre „împreunare-gustarea celuilalt în tine”, faţă de „Naşterea directă din tine a celuilalt şi totodată Naşterea directă a ta din celălalt”, prin care nu mai este „auto-gustarea zis mistică”, ci DĂRUIREA reciprocă într-un ROD COMUN din care se ÎMPĂRTĂŞESC reciproc, într-o „SUPRA-GUSTA-

98

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

RE de auto-depăşire” (de aceea se zice că orice „împreunare fără Naştere de Rod comun” este auto-plăcere). Fă Gestul SACRU al NUMIRII ICONICE a NUMELUI Lui IISUS din care mereu se Renaşte Lumea şi din care te Renaşti şi tu, şi totodată în tine se va trezi „Memoria” CUVÂNTULUI DIVIN ce s-a Întrupat în tine şi te-a creat. Toată Fiinţa ta va face ÎNCHINAREA la TRUPUL de ICOANĂ al NUMELUI-CUVÂNTULUI ce s-a „făcut TRUP-Lume”. De acum, Lumea este pentru tine TRUPUL CUVÂNTULUI ICONIC ÎNTRUPAT, şi aşa te Închini cu o Închinare Cosmică (nu cu simpla Închinare din tine). Aşa, tu totodată Interiorizezi, dar scoţi Interiorul tău în SUPRA-Exteriorul ICONIC al TRUPULUI HRISTIC. ****** Această NUMIRE ICONICĂ este un SUPRA-Limbaj de RITUAL LITURGIC, totodată prin SFÂNTUL DUH care „Înaripează” GRĂIREA SACRĂ. Este un punct de mare importanţă, ca pe lângă NUMIREA SACRĂ să fie şi GRĂIREA SACRĂ, ce nu se confundă între ele. NUMIREA este GENERATIVUL-Naşterea, iar GRĂIREA este UNIREA şi Împărtăşirea cu Naşterea din NUMIRE. Dacă doar NUMEŞTI, nu te şi Împărtăşeşti, ci trebuie (făcută) GRĂIREA ICONICĂ de Împărtăşire care este „Gustarea din NUMIRE” (acea Suprasimţire SACRĂ care este ICONICUL SFÂNTULUI DUH). De aceea, NUMIREA se face cu o „Anumită GRĂIRE de DUH” care ţi se va trezi după caracterul propriu, dacă într-adevăr faci SACRALITATEA NUMIRII.40 Poţi folosi anumite modalităţi (care se consemnează şi în Filocalia, prin respiraţie şi poziţii ascetice cor40

Unii: indică un anumit ritm sau asociere cu respiraţia sau cu anumite poziţii şi efecte energetice corporale etc.

SCRIERI ISIHASTE

99

porale), dar în Sine GRĂIREA este o Taină care se câştigă doar prin SFÂNTUL DUH, ca GRĂIRE Mistică. Se indică NUMIREA SACRĂ în asociere cu Închinarea care face tocmai deschiderea de DUH-GRĂIRE (prin simţirea Sacrului Închinării). Mare grijă, să nu te fure „oprirea” pe „auto-gustarea” acestora, de aceea să nu „împropriezi nimic”, ci toate efectele să le „bagi” în însuşi SACRUL ICONIC în Sine, atât al NUMIRII, cât şi al GRĂIRII. Nu fi atent nici la NUMIRE, nici la GRĂIRE (pe care le faci Supra-subiectiv, aparent mecanic); atenţia să fie pe „Concretul TRUPULUI SACRU” care „Îmbracă” PERSOANA DIVINĂ HRISTICĂ. În sens Filocalic clasic, se vorbeşte de „HARUL Prezenţei DIVINE”, faţă de care să fii cât mai atent. În sensul nostru, TRUPUL SACRU HRISTIC este „înaintea” Prezenţei HARICE, considerându-se că Prezenţa HARICĂ este „impersonală”, pe când TRUPUL SACRU este un „Personalism evident”. HRISTOS nu este DIVIN Îmbrăcat în HAR, ci PERSOANA FIULUI DIVIN ÎNTRUPATĂ din care, apoi, Străluceşte HARUL. Deci TRUPUL HRISTIC este „Concretul pregnant” pe care trebuie să accentuezi ca Gest SACRU. Să accentuezi mereu Conştiinţa că totul este TRUPUL SACRU al Lui HRISTOS, şi acest ICONIC de TRUP HRISTIC să devină şi NUMIRE, şi GRĂIRE, şi Gândire. Pasul doi al Dialogului INTERPERSONAL CU PERSOANA ÎMBRĂCATĂ în TRUPUL SACRU va începe să se contureze de la sine, pe măsura intrării tale în SACRALITATEA TRUPULUI HRISTIC care va trezi MEMORIILE de Dialog INTERPERSONAL direct (dar tot prin Comunicabilitatea TRUPULUI SACRU). Pronunţă NUMELE SACRU, GRĂIEŞTE în DUH NUMELE SACRU şi Intră tot mai mult în SACRALITATEA TRUPULUI SACRU HRISTIC; prin acestea vei Descoperi

100

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

şi LIMBAJUL direct de Vorbire de la PERSOANĂ la PERSOANĂ, care este „Împlinirea”. Deocamdată noi avem doar „vorbirea” prezenţei DIVINE. Indiferent de modalitate, tinderea este la „ÎNTÂLNIREA” cu PERSOANA DIVINĂ de la care ceea ce urmează este fără grăire de creaţie. ******* Să te Închini la Însuşi NUMELE DIVIN este primul pas al Practicii misticii ICONICE. NUMELE HRISTIC este deja o Intrare a DIVINULUI în Creaţie. Unde este NUMELE Lui DUMNEZEU, acolo este şi PREZENŢA Sa. Pe noi nu ne interesează NUMELE Cel „ne-numit” al DIVINULUI pur, ci NUMELE pe care Şi-L Descoperă DIVINUL Însuşi în „translatare” de Creaţie (pe care o face ÎNTRUPAREA HRISTICĂ). În sens creştin, SACRALITATEA NUMELUI Lui DUMNEZEU este tocmai în „traducerea” Lui ca „NUME NUMIT”. În Vechiul Testament, nimeni nu avea voie să „Numească” NUMELE de Taină al Lui DUMNEZEU, ci doar Arhiereul o dată pe an, în condiţii speciale. Se considera că cine „pronunţă” NUMELE DIVIN „moare”. În creştinism, paradoxal, se consideră că cine „nu pronunţă” NUMELE Lui HRISTOS „va muri”. Specificul creştin este Gestul SACRU faţă de ICONICUL NUMELUI HRISTIC, şi prin acesta faţă de TREIMEA DIVINĂ. Specificul Mistic al ICONICULUl HRISTIC este CHIPUL de Taină al ÎNFĂŢIŞĂRII (ce nu se confundă nici cu Interiorul, nici cu exteriorul), care este tocmai Taina TRUPULUI ce ÎMBRACĂ şi Sufletul şi Corpul.

SCRIERI ISIHASTE

101

TRUPUL ICONIC este ÎNFĂŢIŞAREA Întregului. Astfel, TRUPUL ICONIC ar fi „Pământ-Natură Cosmică, Model-Inteligenţă Cerească-Spirituală şi SUFLARE-SPAŢIU DIVIN (DUMNEZEU Creează TRUPUL lui Adam, nu Corpul). DIVINUL nu poate „încăpea” decât în această Taină a TRUPULUI. Păcatul atinge direct TRUPUL, ca Spirit şi Corp, de unde degradările respective. TRUPUL este „Supraspaţiul” atât al Spiritului, cât şi al materiei. Noi suntem dihotomie Suflet şi Corp (Fiinţă şi energii de creaţie), iar Sufletul are în capacităţile lui Spiritualul DIVIN (ca Pecetea DIVINĂ) şi Spiritualul propriu de creaţie ce este transpus totodată şi în energiile Corpului; toate se Oglindesc împreună în ÎNFĂŢIŞAREA TRUPULUI. Noi am „uitat" de Taina „Trupului”, care s-a pierdut la căderea din Rai, Adam şi Eva rămânând „goi”. Este o Taină „Veşmântul” peste Unitatea Suflet şi Corp, care este tocmai „Trupul”. Se vede că la toate Făpturile Corpul are o „înveşmântare naturală” (păr, culori, diferite adaosuri), doar Omul a rămas „gol”. Se spune că „Haina face pe Om”, adică o Memorie primordială, pentru că „Veşmântul-Trupul” arată la Faţă Persoana Omului. „După cum este înfăţişarea, aşa este şi Sufletul său”. Este „ÎNTREGUL PERSONAL-Individual-biologic”, TRUPUL-ÎMBRĂCĂMINTEA VIE” pierdută prin păcat atât de Îngerii căzuţi, cât şi de Om. Adam şi Eva rămân cu „trupul de piele”, adică cu „golul” Corporal peste care trebuie să se pună „îmbrăcămintea” de frunze-haine, iar „TRUPUL SUPRAEXTERIOR” nu mai este ca să „Oglindească” atât Sufletul, cât şi Corpul; Pielea oglindeşte „golul” de acestea.

102

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

În sens Mistic Creştin, noi insistăm pe evidenţierea „Refacerii” TRUPULUI Personalitate, Veşmântul de HAR sau „HAINA de Nuntă”. Totul va fi la „Vedere”, zice DOMNUL, şi nimic „ascuns” (chipul păcatului). TAINA nu este „ascunsul”, ci acel „MINUNAT VEŞMÂNT” ce Îmbracă totul şi din care „Izvorăşte” totul. Acest paradoxal „INTERIOR şi Exterior” deodată şi peste ele este CHIPUL TAINEI Creştine, în care „dimensiunile” se transcend: Fiecare suntem Un TRUP– înfăţişare. Sufletul şi Corpul Fac un „singur” Trup. În sens Creştin, TRUPUL este totodată Taina ICOANEI. De aceea TRUPUL ca ICOANĂ Arată, nu ascunde, Descoperă, nu închide, Dăruieşte, nu acaparează. Omul, pierzând Raiul, s-a rupt în el Mintea de Simţuri, Sufletul de Corp, iar Organele, de asemenea, într-o dualitate contrară (cap-sex; inimă-digestie; organic-anorganic). De aici intuiţia mistică de „refacere” a integrităţii pierdute, prin „reunirea contrariilor”. Misticile magico-oculte vorbesc de reunirea Capului-minţii cu sexul-energia (masculinul cu femininul, până la orgiile metafizico-religioase); misticile pietiste vorbesc de reunirea doar în simţuri (până la sentimentalismul exclusivist). Mistica Ortodoxă Creştină vorbeşte de o Reunire în TRUPUL-INIMA de TAINĂ, care nu este nici Mintea, nici Simţurile, nici Organele cu energiile lor, ci este o „TOTALITATE” ce le depăşeşte pe toate şi totodată le UNEŞTE în „ACELAŞI TRUP-EUHARISTIE” (Dăruire-Împărtăşire-Participare fără amestecare).

SCRIERI ISIHASTE

103

La antici este doar „corp”, nu mai este un „dincolo” de „TRUP”. De aceea, misticile antice sunt mistici ori ale „Minţii” (cu magismul gândirii), ori ale „Simţirii” (cu ocultismul energiilor paranormale). Mistica Creştinismului, având Chipul TRUPULUl-Persoană, nu mai este nici magia Minţii, nici paranormalul energetic organic, ci Mistica CHIPULUI „ACELAŞI TRUP HRISTIC” în care Mintea, Simţirea şi energiile organice se transcend în „INIMĂ-POTIR-DĂRUIRE-EUHARISTIE”. Mistica de specific Creştin este Mistica ICONICĂ, Mistica de „GEST Personal Integral” în care se Oglindesc atât Mintea, simţurile, cât şi energiile organice. ICONICUL-GESTUL nu „esenţializează-abstractizează”, nu preface Gândirea în Simţuri şi Simţurile în Gândire sau în forme energetice (ca în tehnicile antice), ci face direct „GESTUL ICONIC” ca DĂRUIRE – ADRESARE – DESCHIDERE – PRIMIRE – PARTICIPARE – ÎMPĂRTĂŞIRE. Şi în GESTUL ICONIC este UNIREA DIVIN şi Creaţie, cu tot „corolarul” Iconic, de Minte şi Corp şi energii, culori şi lumini. În GESTUL ICONIC nu Mintea, nici Simţurile, nici paranormalul energiilor nu sunt luate în seamă, ci direct „GESTUL ICONIC în Sine” care este „INIMA-ACELUIAŞI TRUP HRISTIC”. Mulţi cad în „misticisme” mentale, sentimentale, de energii paranormale, care nu mai sunt adevărata Mistică a Creştinismului. Mistica Isihastă a zisei Rugăciuni de Unire a Minţii cu Inima este tocmai în sensul de Refacere a Unităţii (prin desfiinţarea contrariilor dintre mental şi simţual), prin care apoi se REMEMOREAZĂ INIMA HRISTICĂ. Taina INIMII TRUP HRISTIC, care este INIMA Înduhovnicită, are totodată pe SFÂNTUL DUH, Cel care Preface „Trupul făpturii” în TRUP HRISTIC-EUHARISTIE. Aşa, modalitatea Isihastă este cea Creştină, de INIMĂ HRISTICĂ Înduhovnicită-ICONICĂ, tocmai „HAINA de

104

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Nuntă” DIVINĂ care este „CINA cea de TAINĂ”, nu „pat nupţial de eros mental sau corporal” (ca în misticile necreştine). În GESTUL ICONIC Mintea uimită doar priveşte, Şi inima la fel, Tu, IISUSE, fiind Acela care CURGI cu SÂNGELE DIVIN, Şi SFÂNTUL DUH Bate În GRĂIRE de TAINĂ. Nu te opri în Minte sau în Inima de carne, Nici în Suflet, Ci în TRUPUL - INIMA de TAINĂ ÎNFĂŢIŞAREA - ICOANĂ, RITUAL de Liturghie, POTIR şi ÎMPĂRTĂŞIRE, Peste care este SFÂNTUL DUH Şi a TATĂLUI Absolută BINECUVÂNTARE. TRUPUL are Trei Tărâmuri, ÎMPĂRĂŢIA Lui DUMNEZEU, Tărâmul de Cer şi de Pământ. CHIP de POMUL VIEŢII În mijloc de Rai. Prin păcat am pierdut Şi POMUL VIEŢII Şi Unirea de Rai, Şi am rămas cu „pomul morţii”, Inimă de Suflet oarbă, Minte şi Inimă de Corp, la fel,

SCRIERI ISIHASTE

105

Un Corp gol pe care Stă „şarpele” Cu „limbile lui de otravă”. Dă „jos” şarpele Şi fă-te CRUCE, GEST de TRUP SACRU Ce-şi reaminteşte CHIPUL. Mintea şi Inima în GESTUL CRUCII, Cu NUMELE de ICOANĂ, Al Tău IISUSE, Vor Reprimi TRUPUL de TAINĂ. Este un TRUP Cosmic, CHIPUL TRUPULUI Lui HRISTOS, În care Lumea se Preface Prin SFÂNTUL DUH, EUHARISTIE - ACELAŞI TRUP. Iată Practica Mistică a GESTULUI-INIMĂ ICONICĂ, pe care noi o considerăm tocmai esenţa zisei Practici Isihaste Creştine. Prin păcat ne-am fărâmiţat Integralitatea Fiinţială până la „contrarietatea” între „părţile” noastre. Aşa, Mintea trebuie să se „reunească” cu Inima, Sufletul cu DIVINUL, şi aşa să se ajungă la Integralitatea iniţială, ca de-abia apoi să câştigăm „VEŞMÂNTUL de TAINĂ” al TRUPULUI ICONIC, al INIMII-ACELAŞI TRUP sau, cum zic Sfinţii Părinţi Creştini, INIMA de HAR (HARUL în sens de accesibilitate la DIVIN). Iată Practica Isihastă Creştină a GESTULUI INIMII ICONICE (Isihie-Liniştea-Oprirea-Odihna). Doar GESTUL ICONIC în ACELAŞI TRUP-INIMĂ este Liniştea „OPRIRII Infinite”.

106

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Prima treaptă a Practicii Isihaste este câştigarea Unităţii-Integralităţii, a Tainei „INIMII ICONICE”, pentru că doar prin această INIMĂ putem face ÎNTÂLNIREA cu DIVINUL şi cu Lumea, în TAINA ACELUIAŞI TRUP. IAR Unitatea este „Unirea ne-contrară”, în primul rând dintre Minte şi Inimă, corespondenţa Inter-relaţionalului nostru. Prin „Gestul ne-contrarului” din Minte şi Inimă se începe REMEMORAREA INIMII ICONICE pierdute. Nu face meditaţii de Minte şi procese sentimentale, ci treci direct la „Gestul ne-contrar” al Unităţii Minţii şi Inimii. Dar acesta nu se poate face decât prin „SACRUL DIVIN” care să Sacralizeze şi Mintea, şi Inima noastră. Fă astfel SACRALIZAREA prin NUMELE ICONIC al Lui IISUS, ca o „PECETE”' peste Mintea şi Inima contrară care vor deveni ne-contrare. „Bagă” Mintea şi Inima în „SACRUL NUMELUI Lui IISUS” şi vor începe Rememorarea de TAINĂ. Deci, scopul prim este câştigarea acestei „Rememorări de Taină”, dincolo de „Gândirea şi Simţirea” obişnuită. Fă „Gestul Sacrului ne-contrar” prin NUMELE ICONIC DIVIN cât mai mult, oprind în loc Mintea şi Simţirea, căutând „depăşirea” în SACRUL ICONIC al Lui Iisus DOMNUL. Nu fi atent la „pronunţare”, pentru că oboseşte Mintea, ci atenţia să fie pe „SACRUL ICONIC al Lui IISUS”, pe acel „CEVA” care începe să te „ÎNVEŞMÂNTEZE'' cu TRUPUL-INIMA de TAINĂ. Să câştigi tot mai mult „HAINA Lui HRISTOS”, şi aşa persistă în „Odihna” acesteia. HAINA Lui HRISTOS este deocamdată „Gestul ne-contrar” al Minţii şi Inimii. Atenţia să fie pe acest „Gest HAINA HRISTICĂ”. Şi încet, încet, vei ajunge la „RENAŞTEREA TRUPULUI-INIMII ICONICE”, care este o altă Treaptă. Urmează, astfel, un „Inter-relaţional” direct cu IISUS, nu cu „părţi” de Minte şi Inimă, ci cu Integralitatea ta Fiinţială. Acum Comunicarea devine tot mai VIE, dar

SCRIERI ISIHASTE

107

atenţie, nu te opri la dorinţa după „vederea şi simţirea” Prezenţei DIVINE, ci la „intensificarea” LEGĂTURII Inter-comunicative. Mulţi cad în „viziuni, gândiri şi energisme paranormale”, ceea ce este o „înşelare”.41 Acum intensifică şi mai mult „GESTUL ICONIC”, şi toată atenţia să-ţi fie pe „SACRUL ICONIC” al GESTULUI-LEGĂTURII CU DIVINUL. ICONIZEAZĂ tot mai mult tot ceea ce vezi, gândeşti şi simţi, şi nu te opri în vedere, gândire sau simţire, ci în „SACRUL ICONIC” al acestora. O, Taină a ICOANEI TRUP-INIMĂ, Pe Tine te caut şi te doresc, Că Tu eşti CHIPUL Lui HRISTOS Şi Chipul meu de Asemănare, În care toate se Întâlnesc Fără amestecare, O, ICOANĂ, TPUPUL de TAINĂ, IUBIRE-ÎMPĂRTĂŞIRE, O, Isihie! Este o Rugăciune prin Vorbirea obişnuită şi mentală, şi alta prin Rugăciunea „Limbajului ICONIC-Gestic”. Nu este „repetarea continuă” a NUMELUI DIVIN, ci repetarea „Gestului NUMELUI HRISTIC”. Nu este repetare mentală, ci repetare Gestică a Întregii tale Fiinţialiăţi. De aceea, Practica ICONICĂ este Practica unei „Supra-sensibilităţi SACRE”, în care totul se „mişcă şi stă în SACRU”. Atenţia nu este pe repetarea mentală a NUMELUI HRISTIC, ci pe repetarea ICONIZĂRII NUMELUI HRISTIC în orice mişcare Sufletească sau corporală. Nu este pronunţa41

La unii apar călduri pe coloana vertebrală, în inimă, sau lumini în centrul frunţii, care trebuie imediat respinse şi nebăgate în seamă.

108

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

rea NUMELUI, ci SACRUL NUMELUI HRISTIC care este „CUVÂNT ÎNTRUPAT”. Să „ÎNTRUPEZI” mereu pe HRISTOS în orice mişcare sau stare este Practica ICONICULUI mistic. A face din toate o „Prescure-TRUP” în care să se ÎNTRUPEZE HRISTOS este specificul Pustnicului Neofit. Cu NUMELE Lui HRISTOS poţi face din orice (chiar şi rău) o „Prescure Binecuvântată” în care se poate ÎNTRUPA HRISTOS, ÎNTRUPAREA fiind cea care va „Reface” totul în ICOANĂ. Ce vezi, ce simţi, ce gândeşti, toate sunt lipsite de CHIPUL DIVIN, dar tu cu NUMELE Lui HRISTOS le „ÎNCHINI” şi astfel le „Prefaci” în „Prescuri-TRUPURI” unde HRISTOS se Sălăşluieşte. Gestul de ÎNCHINARE peste toate şi prin toate este ca o „Pecetluire HRISTICĂ” pe care o faci în toate mişcările interioare şi exterioare; şi aceasta este Rugăciunea ICONICĂ, de a ÎNTRUPA pe HRISTOS în toate, ceea ce va atrage apoi Dialogul-Vorbirea şi cu PERSOANA directă a Lui HRISTOS. A „CUVÂNTA” înseamnă a „ÎNTRUPA”, şi apoi a VORBI.42 Mai mult, se insistă pe o Sacralitate Iconică de Creaţie care este Taina CHIPULUI MAICII DOMNULUI, Chipul Bisericii de Creaţie. ICONICUL HRISTIC este Cel SACERDOTAL (DIVIN ce Vine în Creaţie) şi Iconicul MAICII DOMNULUI este cel de Biserică (Creaţie ce Primeşte DIVINUL). A „Primi” în mod Sacru este în Egalitate cu a DĂRUI în mod SACRU. De aici, ICOANA COMUNĂ a celor „Două” SACRURI, de DIVIN şi de Creaţie FAŢĂ în Faţă, care este ICOANA MAICII DOMNULUI cu PRUNCUL HRISTIC în Braţe 42

Mai pe larg în Practica Mistică Iconică a Pustnicului Neofit Carpatinul.

SCRIERI ISIHASTE

109

(DIVINUL care prin ÎNTRUPARE Naşte Lumea, şi Lumea care prin Primire Renaşte DIVINUL). Să se aibă în vedere tocmai acest ICONIC Dublu. De obicei, se face o „Interiorizare” a acestui Miracol mistic. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că noi, Fiecare, trebuie să fim Asemenea MAICII DOMNULUI, ca prin SFÂNTUL DUH să Întrupăm pe HRISTOS şi astfel să ne „Prefacem” în EL. Gestul ICONIC face mai întâi o „Cosmizare” a ÎNTRUPĂRII HRISTICE, ca RITUAL SACRU ce porneşte din DIVIN (din FIUL Lui DUMNEZEU PREHRISTIC), se Desfăşoară Cosmic (Facerea Lumii) şi se opreşte pe Pământ în ÎNTRUPAREA EUHARISTICĂ LITURGICĂ. De aici şi un fel de Mistică ICONICĂ MARIOLOGICĂ, deodată cu una HRISTICĂ. De aici Parabola ICONICĂ a Pustnicului Neofit Carpatinul. – Să ICONIZEZI mistic totul prin ICOANA MAICII DOMNULUI cu PRUNCUL HRISTIC în Braţe, în jurul căruia sunt totodată toţi Pruncii-Făpturile Lumii Create. PRUNCUL HRISTIC poartă în Mână „CEVA” pe care îl „Întinde” acestora, prin care toţi Pruncii devin „Fraţii Săi”. MAICA DOMNULUI devine astfel totodată „PURTĂTOAREA” tuturor Pruncilor Lumii. PRUNCUL HRISTIC face Gestul ICONIC al CUVÂNTĂRII DIVINE prin „NUMIREA ICONICĂ” a Rugăciunii „TATĂL Nostru”. Şi, cu EL, toţi Pruncii Lumii fac la fel. Prin aceasta SFÂNTUL DUH, cu o LUMINĂ neasemănată, CUPRINDE tot acest cadru ICONIC într-o UNIRE neamestecată. În această succintă „Suprareprezentare ICONICĂ” mistică este o ICONIZARE Biblică fidelă, o Rememorare de ACTUALIZARE Cosmogonică şi Cosmologică. – DIVINUL Curge ca SÂNGE-Apă Primordială în Potirul-Lumina-Biserica Lumii, MAMA Cosmică, şi din „SÂN-

110

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

GE-Apă DIVINĂ” şi Lumina Creată-MAMA FECIOARĂ se face ÎNTRUPAREA DIVINĂ şi Naşterea Făpturilor Lumii. Iată Practica: – Participă (cu propriul Gest) tot mai conştient la acest Gest ICONIC pe care-L face mereu Însuşi FIUL DIVIN, ca Reactualizare a ÎNTRUPĂRII din care se Re-naşte permanent Lumea, şi Lumea la rândul ei Actualizează şi Re-naşte DIVINUL. – Participă (cu propriul Gest ICONIC) la Gestul CHIPULUI MAICII DOMNULUI care PRIMEŞTE cu ÎNCHINARE Deplină ÎNTRUPAREA DIVINĂ şi totodată Purtarea în propriile Braţe a tuturor Făpturilor Lumii (ca Biserică-MAMĂ Cosmică). Gestul tău de ICONARE şi Închinare este astfel în Dublu SACRU, de DIVIN (HRISTIC) şi de Creaţie (Mariologic). Această CUVÂNTARE ICONICĂ, de „PARTICIPARE de RITUAL SACRU”, este Gestul SACRU. De aceea, prin Acatistul la ICOANA MAICII DOMNULUI CU PRUNCUL HRISTIC în Braţe se face „Deschiderea” UŞII ICONICE. Fă Zilnic acest Acatist în Gestul propriu şi totodată permanent fă Gestul HRISTIFICĂRII, prin care să „Vezi ICONIC” cum mereu FIUL DIVIN se ÎNTRUPEAZĂ în Lume, cum neîncetat Biserica-MAICA DOMNULUI Poartă şi Adună toată Făptura în Jurul PRUNCULUI HRISTIC care face fără oprire GESTUL TATĂLUI DUMNEZEU, prin Rugăciunea ICONICĂ Absolută „TATĂL Nostru” care aduce şi Coborârea SFÂNTULUI DUH, UNIREA în Veşnicie. Iată Taina LIMBAJULUI SACRU ICONIC DlVINO-Creaţie, în care sunt VIAŢA şi Existenţa. Acesta va fi Dialogul EUHARISTIC CU HRISTOS CEL MARE care a CRESCUT în Sine Lumea şi Lumea a Crescut în EL.

SCRIERI ISIHASTE

111

25. Concluzii succinte Relatarea noastră nu are pretenţia unui Dogmatic strict, ci este o „căutare” a unei „Deschideri Dogmatice” în Viaţa Mistică, în care trebuie să fie Conştiinţa trează a Teologicului Adevărat creştin. Totodată, noi avem în vedere şi „contextul” nevoilor actuale specifice. Cum spune Părintele Stăniloae, Dogmatica nu este „închisă”, ci în permanentă deschidere a istoriei lumii. Creştinismul are o „Continuitate” Dogmatică de fond care nu „opreşte” o „Dezvoltare” Dogmatică. Noi ne-am silit să fim în această „Continuitate de fond”, cu „deschideri” pe care le-am considerat de mare importanţă pentru specificul nevoilor Teologice actuale. Tendinţele spre un „energism” exagerat au afectat şi Teologicul, ducând spre o „teologie energetică”, aşa-zis „harismatică”, care diluează mult tocmai esenţialul creştin al „PERSONALISMULUI DIVIN”. De aceea, noi accentuăm pe Reperul de PERSOANĂ FIINŢIALĂ, atât ca DIVIN, cât şi ca „fond de creaţie”. Pentru Relatarea noastră, HRISTOLOGICUL PERSOANEI este tot fundamentul Teologiei creştine. Teologia creştină este o „Integralitate complexă” Teologică, dar noi considerăm această „accentuare” ca „trezire” a Conştiinţei Teologice creştine, atât de necesară astăzi.

PRACTICA ISIHASTĂ

Părintelui Avva şi Duhovnicului meu Arsenie Praja, Pustnicul de pe Cheile Râmeţului

114

115

Introducere Modelele Sfinte sunt pentru noi mai mult decât „orientări”, sunt ICOANE cărora ne închinăm. Este un PROTOTIP şi din acesta sunt apoi COPIILE-Modelele, ca Asemănări. Pictura creştin-bizantină are acest „canon-regulă”, de a se respecta cu stricteţe PROTOTIPUL după care se fac apoi toate Modelele-Reproducerile. Orice Reproducere poate fi la rândul ei un Prototip pentru celelalte Reproduceri. Am putea numi Filocalia Erminia-Modelele Misticii creştine. Nu te poţi abate de la Modelele respective, dar după acestea pot fi multe Reproduceri, chiar dacă se transpun într-un Specific propriu. Orice Copie trebuie să fie Asemănarea Modelului, dar Copia are un propriu al ei care „lărgeşte” Modelul fără să-l falsifice. Uneori, Copiile sunt mai reuşite decât Modelul. În acest sens este şi relatarea noastră, al unei COPII Filocalice CARPATINE pe care încercăm să o evidenţiem. Modelul PROTOTIP Filocalic este transpus într-o COPIE de Specific CARPATIN. Ne spune Însuşi DOMNUL că Ucenicul trebuie să ajungă la măsura Învăţătorului. Vă prezentăm, în această relatare, o COPIE CARPATINĂ a Modelului PROTOTIP Filocalic, prin Pustnicul Neofit care a reuşit să fie „pe măsura” Chipului Filocalic şi totodată în specificul său. Se ştiu destul de bine marile COPII ale PROTOTIPULUI FILOCALIC, care sunt Modelele: Sinait, Studit, Athonit, Slav. Vorbim şi noi de un Model al nostru, CARPATIN.

116

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Şi îl luăm ca Model pe Pustnicul Neofit care face parte din tradiţia Eremiţilor Râmeţului din Carpaţii Apuseni. El este, de asemenea, o COPIE a Specificului-Caracterului Autohton Daco-Roman. Moldova este mai aproape de ruşi şi, de aceea, caracterul Filocalic Slav şi-a pus o oarecare amprentă [asupra spiritualităţii]. Muntenia este mai orientată spre Greci şi Ierusalim. Ardealul, mai izolat, şi-a păstrat mai mult specificul Autohton. Aceste specificuri sunt doar transpuneri de COPII ale UNICULUI Model-PROTOTIP Filocalic, dar pentru fiecare în parte prezintă importanţa lor caracterială. Caracterul de Moştenire are un mare rol, ca modalitate de transpunere. Nu poţi niciodată desfiinţa Caracterul, pentru că distrugi tocmai „matricea” de formare, ceea ce va falsifica apoi totul. Doar păstrarea Caracterului garantează şi menţinerea Modelului. Noi facem o prezentare dublă, de fapt, o dată ca specific strict şi încă o dată ca transpunere a acestuia în „Copiile noastre”, ale celor de astăzi. Comentariile noastre faţă de Specificul tradiţiei Pustnicului Neofit sunt poate subiective, dar prin acestea încercăm să Redescoperim „COMOARA cea ascunsă în Ţarina” CARPATINĂ.

117

Cele ŞAPTE CAPETE despre VIAŢA ISIHASTĂ, după tradiţia Pustnicului NEOFIT CARPATINUL (Parafrazare la „Manuscrisul Unui Isihast”)43 MOTTO: Metanie până la pământ 1. DOAMNE, Tu m-ai Creat după CHIPUL Tău DIVIN şi Chipul meu Creat are Asemănarea Lui. 2. CHIPUL Tău este de o SUPRASTRĂLUCIRE orbitoare, dar şi Chipul meu este în Asemănare. 3. Tu eşti DIVINUL şi eu sunt Creaţia, fără amestecare. 4. Eu în FAŢA Ta sunt ca o Scânteie înaintea SOARELUI. 5. Dacă nu Te-aş VEDEA, aş cădea ca şi „îngerul-demon” în autodivinizare. 6. DOAMNE, DOAMNE, ce „prăpastie alunecoasă” este „autodivinizarea”... golul-hăul. 7. De aceea, cu Fruntea la Pământ, la PICIOARELE Tale, fac Metanie şi Privesc doar în SUS la Tine, să nu mă amăgesc în mine. 43

Însemnările unui pretins ucenic al Pustnicului Neofit.

118

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

8. Să URC spre Tine, DOAMNE, este Libertatea mea şi niciodată să nu „cad” în „autoamăgirea golului-autodivinizării”. 9. Metania cu Fruntea la Pământ, înaintea Ta, este URCAREA mea spre Tine, ADEVĂRATA DIVINITATE. Din Psalmii Pustnicului NEOFIT

119

Prolog Avva-Părinte, îndrăznesc ca Ucenic, cu rugămintea să mă Povăţuieşti la PRACTICA propriu-zisă a VIEŢII Isihaste despre care mi-ai vorbit şi pe care mi-ai înfăţişat-o, de la Tainele Teologice până la filosofia şi ştiinţa mistică care de acum trebuie să devină o PRACTICĂ reală şi concretă. Te rog, Avva, să ieşim din „pădurea” stufoasă a ÎNVĂŢĂTURII, să urcăm pe vârful unei stânci de unde să vedem şi cele de jos şi cele de sus dintr-o privire, ca să pot „zbura” în VĂZDUHUL de TAINĂ al Isihiei. Mă înfioară ÎNĂLŢIMEA... Zborul este pentru mine o „tindere”, dar m-am temut întodeauna de el... Iată că a venit vremea să-mi iau „Inima în dinţi” şi, cu orice risc, să încep să „zbor”. – Fiule, mă pui încă o dată la toate „probele” pe care le-am trecut mai mult sau mai puţin, cerându-mi ceea ce nici eu n-am „Împlinit”... – Avva, prin mine Ucenicul, iată că te vei Împlini. Tu ştii de acum ce se poate şi unde este pericol şi unde este „înşelarea”... Povăţuindu-mă şi pe mine la toate acestea, tu însuţi le vei repeta şi astfel le vei Împlini. Te rog, fii cu mine pe cât de Înţelept, pe atât de aspru. Dacă vezi că nu am „chemarea deplină”, totuşi fii cu îngăduinţă, împărtăşindu-mi chiar şi din „fărâmiturile” ce cad de la MASA CINEI CELEI de TAINĂ.

120

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Am în mine DORUL DUHOVNICESC, cultivă-l cum ştii tu, ca să „Rodească”... Te rog, nu mă lipsi de PÂINEA CEREASCĂ şi de APA cea VIE, făgăduită de DOMNUL IISUS celor ce-L caută... ROAGĂ, Avva, pe Însuşi SFÂNTUL DUH să vină, ca şi Corbul la Sfântul Ilie, cu PÂINEA DUHOVNICEASCĂ din care să-mi dai şi mie câteva fărâmituri... De asemenea, atinge cu Toiagul tău Duhovnicesc Stânca din care să Izvorască Apa cea din Pustie, din care să beau şi eu câteva înghiţituri... Ştiu că voi simţi prea puţin din GUSTUL CERESC, dar pentru mine şi atâta este de-ajuns... Te rog, Avva, nu mă lipsi de aceasta după ce am găsit lângă tine „limanul” Mântuirii mele... Mă „aduc” ţie, Avva, ca o PRESCURE pe care Primeşte-o şi LITURGHISEŞTE-O ca LITURGHIE a Vieţii mele, care să mă ÎMPĂRTĂŞEASCĂ din EUHARISTIA Mântuirii. Avva Părintele meu, În genunchi sub Binecuvântarea ta stau. Prin Mâinile tale coboară-mi Cerul, Prin Ochii tăi HARUL să Strălucească, Prin Cuvintele tale Însuşi DUMNEZEU să-mi VORBEASCĂ. Avva, fii Părintele meu, În care să am Nădejdea de Credinţă Că şi eu mă voi Mântui.

121

Cap. 1 A. Începe cu Taina ICOANEI MAICII DOMNULUI CU PRUNCUL DUMNEZEIESC în Braţe. B. Începe cu RITUALUL ACATISTULUI ICOANEI MAICII DOMNULUI. C. Începe cu Intrarea prin UŞA ICOANEI MAICII DOMNULUI. 1. Întâlnindu-se Sfântul Grigorie Sinaitul cu Sfântul Maxim Cavsocalivitul, între altele îi spuse: „Te rog mărturiseşte... ţii RUGĂCIUNEA?”... iar acela zâmbi puţin şi zise: „Nu vreau să-ţi ascund, cinstite Părinte, MINUNEA NĂSCĂTOAREI de DUMNEZEU care s-a făcut cu mine... Eu o Rugam cu lacrimi să-mi dea HARUL RUGĂCIUNII Neîncetate. Într-una din zile, mergând la Biserica ei, o Rugam iarăşi... sărutând Sfânta Sa ICOANĂ... şi deodată am simţit în pieptul meu şi în Inimă o Căldură şi o Flacără ce VENEA din Sfânta Sa ICOANĂ, care nu mă ardea, ci mă răcorea şi mă îndulcea... De atunci, Părinte, a început Inima mea să ZICĂ în LĂUNTRUL ei RUGĂCIUNEA... Şi din acel timp n-a mai lipsit RUGĂCIUNEA din Inima mea. Iartă-mă”.44 2. „ICOANA MAICII DOMNULUI... o, ce Taină curge din ea”...45 3. „Ce să mai spun şi eu, când Sfinţii ne dezvăluiesc totul?... Ca Ucenic al Tradiţiei Pustnicului Neofit, am da44 45

Filocalia, Vol. III, Maxim Cavsocalivitul. Manuscrisul unui Isihast.

122

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

toria să mai vorbesc şi eu despre DUHUL Vieţii de Isihasm Filocalic Carpatin. Marii Trăitori au lăsat RODUL lor prin DUHUL care persistă şi face să se LUCREZE fără oprire aceeaşi Taină. Aşa-zisele MODELE Filocalice sunt acest DUH care nu se stinge, având PUTERILE HARULUI DUMNEZEIESC ce continuă Rodirea în Urmaşi. – Avva, fă-mă şi pe mine un Urmaş al DUHULUI Pustnicului Neofit Carpatinul. – Iată atunci, începe cu DUHUL ICOANEI MAICII DOMNULUI. – Ce să fac? – De acum, fă zilnic ACATISTUL ICOANEI Chipului MAICII DOMNULUI. Du o Viaţă obişnuită, dar să ai în permanenţă în faţa Ochilor Chipul ICOANEI MAICII DOMNULUI! O, MAICA DOMNULUI, din Chipul Tău Un DUH de Taină se Naşte. În Tine este ICOANA de SUS, Că Porţi în Braţe pe DUMNEZEIESCUL IISUS, În Tine este Icoana de Jos, de Pământ, Că eşti Chip de Făptură, Şi aşa în ICOANA Ta sunt Şi DUMNEZEU şi Creaţia Împreună. O, DUH de Isihie, Ce Făptură se arată, Dar cu DUMNEZEIREA Întrupată. În genunchi în faţa ICOANEI, A Chipului de Taină, În mine Intră DUHUL Mistuitor Cu Focul cel mai Curăţitor.

SCRIERI ISIHASTE

123

DUMNEZEU Se face în Lume Făptură Şi eu cel din Lume Mă URC în DUMNEZEU. Iată TAINA DESTINULUI meu. – Iată, Avva, zilnic fac ACATISTUL la ICOANA MAICII DOMNULUI. Într-adevăr, prin MAICA DOMNULUI încep şi eu să descopăr TAINA Vieţii, care este TAINA coborârii FIULUI Lui DUMNEZEU în Lume, ca şi noi, Creaţia, să putem URCA în DUMNEZEU. O, CHIPUL ICOANEI MAICII DOMNULUI, Tu îmi deschizi UŞA spre DUMNEZEU Care Se ÎNTRUPEAZĂ în Lume Ca să mă Întrupez în DUMNEZEU şi eu. Încep să înţeleg şi eu PRIMA TAINĂ a VIEŢII Isihaste: Să URCI spre DUMNEZEU este CALEA Isihiei Şi ICOANA Chipului MAICII DOMNULUI Este PRESCUREA LITURGHIEI Ce deschide UŞILE Cerului. O, ACATISTUL ICOANEI, Cânţi în mine mereu, ca o LITURGHIE Prin care mă fac şi eu O Biserică VIE. Şi începe în mine TAINICUL RITUAL Ce naşte DUH de Isihie. – Avva al meu avea REGULĂ strictă, chiar la bătrâneţe, să facă zilnic ACATISTUL MAICII DOMNULUI. El

124

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

s-a mutat la cele veşnice citind ACATISTUL acesta de TAINĂ. Se spune că Pustnicul Neofit a lăsat Cuvânt de Taină Ucenicilor săi tocmai în acest sens. Toţi Ucenicii Neofitieni au ştiut ACATISTUL MAICII DOMNULUI pe de rost. Unul dintre aceştia nu putea nicicum să-l înveţe... De-abia după douăzeci de ani a reuşit. Bucuros, a alergat la Pustnicul Neofit, cu lacrimi de Bucurie nespusă... Din acel moment a început să aibă RUGĂCIUNEA Neîncetată Isihastă. De aici, ICOANA VIEŢII Isihaste, ICOANA MAICII DOMNULUI cu PRUNCUL DUMNEZEIESC în Braţe. Şi cei din lume, familiştii, vor gusta din DUHUL Isihiei dacă vor intra în TAINA RITUALULUI ACATISTULUI MAICII DOMNULUI. Călugării, în special, au ca „semn” ACATISTUL acesta. Deci, Fiule, Prima Treaptă a Isihiei, noi, Ucenicii pustnicului Neofit, o concretizăm în Taina Chipului ICOANEI MAICII DOMNULUI, CHIPUL BISERICII VII. Fă-te Paraclisierul permanent al acestei ICOANE-BISERICĂ VIE, aprinzând CANDELA şi făcându-i ACATISTUL. DUHUL de TAINĂ al Isihiei de aici se va naşte şi în tine. Şi Focul Nestins al DUHULUI Isihiei tot prin aceasta se va menţine. VIAŢA Isihastă este o TRĂIRE de DUH al ICOANEI, în faţa căreia Mintea se închină. Mulţi numesc Isihasmul „Rugăciunea minţii”. Noi o numim „Rugăciunea ÎNCHINĂCIUNII Minţii”. Isihia-Pacea este ÎNCHINĂCIUNEA Minţii care nu mai face „magia minţii”, ci se „opreşte” în Isihia ÎNCHINĂCIUNII. Cine nu învaţă mai întîi să se ÎNCHINE la ICOANĂ nu va intra niciodată în TAINA Isihiei. Concentrarea, de care vorbesc misticile antice, în Isihasm este ÎNCHINAREA.

SCRIERI ISIHASTE

125

ÎNCHINAREA la ICOANĂ Este DUH de mare TAINĂ. ÎNCHINAREA este ZBOR Pentru Inima cu DOR Care cade la picioare, Ca-n Văzduh apoi să ZBOARE În CÂNTARE. Avva al meu mi-a spus ca la început să fac doar trei Închinăciuni şi trei Metanii la ICOANA Isihiei. ACATISTUL îl ascultam la Biserică sau îl citeam eu Dimineaţa. În restul timpului m-a oprit cu desăvârşire de la orice „lucrare a Minţii”... Eu eram doritor să fac mult, să citesc... Nu mi-a dat voie. „Fă în schimb multă lucrare a mâinilor”, îmi repeta adesea. „Începătorul trebuie să lucreze, să slujească pe Povăţuitor cu devotament, lăsând toată grija în seama lui”. Pe mine Avva al meu m-a ţinut în această stare aproape un An, de-mi pierdusem nădejdea... Eu îndrăzneam uneori să-i spun: „Avva, aceasta este o formalitate, pe cât de neplăcută, pe atât de nefolositoare... Eu te pot sluji ca o slugă, dar te rog, dă-mi Hrană Duhovnicească... Mă prostesc, pur şi simplu”. „Aici este Taina, Fiule”, îmi răspundea el. – Eu, ca Povăţuitor, trebuie mai întâi să-ţi CURĂŢESC Mintea de toate impurităţile lumii. Cea mai puternică Curăţire este ca Mintea să o laşi în gol de sine... Dar atenţie, Mintea să-şi treacă Energia în lucrarea Mâinilor, altfel se cade într-o magie a golului Minţii foarte periculoasă. Aici se împotmolesc mulţi. RITUALUL şi mişcarea Corpului în lucrări fizice este Salvarea... Dacă eşti atent la Vieţile Sfinţilor, vei surprinde Taina aceasta. Mulţi, în pustie, unde nu aveau ce lucra, cărau pietre dintr-un loc în altul, aduceau Apă de la mari distanţe, înconjurau Biserica noaptea târân-

126

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

du-se în genunchi, făceau metanii şi închinăciuni peste fire, se legau cu fiare grele de aproape nu le puteau duce... sau stăteau în poziţii dureroase ale Corpului, cum sunt: Mâinile ridicate la Rugăciune, stând în Picioare, până peste limită. Misticile antice au chiar unele exerciţii fizice, ca răsuciri şi tot felul de poziţii, toate cu scopul de a opri Mintea să nu rămână în gol de sine... Unele mistici de aici au descoperit ocultismul magic al Minţii pe mişcările Corpului. Aici este iarăşi o problemă grea pentru Povăţuitorul Duhovnicesc al Isihiei. Dacă te lupţi cu golirea Minţii, cazi în tentaţia Simţurilor Corpului. Dacă te lupţi cu tentaţiile Simţurilor, cazi în demonismul Minţii... Mulţi se zbat fără ieşire în aceasta. Aici este semnul marilor Povăţuitori. Cei începători şi mai ales cei Tineri doresc de la început Contemplaţia... Nu se poate trece direct la Contemplaţie până nu se face Curăţirea Minţii şi a patimilor... Când începi ASCEZA Minţii şi a Simţurilor Corpului, apare o falsă „duhovnicie”. Mintea intră într-o „nebunie de sine”, de agitaţie, iar Simţurile la fel. Mulţi chiar se „scrântesc” sau cad în patimi ascunse... De aici „Oprirea Minţii” de la orice lucrare de Minte şi oprirea Simţurilor de la orice Simţire (prin Post atent). Misticile antice fac un fel de „disciplinare” a Minţii, cu Meditaţii şi Concentrări de Minte care în Isihasm sunt „inadmisibile”, mai ales la început. De aici aşa-zisa Ascultare până la „absurd”... şi RITUALUL care pare „formal” şi fără zisa Spiritualitate... – Acum înţeleg şi eu, Avva, de ce Ascultarea, RITUALUL şi lucrul Mâinilor este prima „Lucrare a Isihiei”. Mintea trebuie să iasă din „Logica ei obişnuită”, să se disciplineze prin RITUALUL ICOANEI şi prin lucrul Mâinilor. – Ascultarea faţă de un Avvă este o Ascultare RITUALICĂ-Sfântă care aduce HARUL. Cine face RITUALUL As-

SCRIERI ISIHASTE

127

cultării faţă de un Avvă primeşte HARUL DUHULUI Isihiei. Cine nu intră în HAR nu va primi TAINA Isihiei. Şi SACRALITATEA în Sine a RITUALULUI este ICOANA. RITUALUL înseamnă ÎNCHINAREA la DIVINITATE. În misticile necreştine se face o „divinizare” a Învăţătorului. În creştinism, DIVINIZAREA este exclusiv a Lui DUMNEZEU. De aici TAINA ICOANEI Isihaste, a MAICII DOMNULUI. Prin MAICA DOMNULUI se coboară DIVINITATEA în Creaţie, ca ÎNTRUPAREA FIULUI DUMNEZEIESC. Creaţia are AMPRENTA Lui DUMNEZEU de la ACTUL Creaţiei, dar PRIMIREA Lui DUMNEZEU se face doar prin coborârea Lui, ca ÎNTRUPARE A FIULUI Său. De aici ICOANA MAICII DOMNULUI, UŞA PRIMIRII DIVINITĂŢII. De aici ICOANA Isihasmului, ca ICOANA MAICII DOMNULUI. Unii întreabă de ce nu este direct ICOANA Lui IISUS care este de fapt DIVINITATEA Isihiei. DIVINITATEA Lui IISUS se deschide prin ICOANA MAICII DOMNULUI, şi IISUS Cel ÎNTRUPAT în Braţele MAICII DOMNULUI este IISUSUL Isihiei. Unii vor să pornească de la un IISUS „pur” Spiritual, care este o Divinitate Metafizică ce nu are Legătură cu Lumea. Isihia porneşte de la o DIVINITATE în LEGĂTURĂ cu Lumea. PACEA-ISIHIA DIVINĂ coborâtă în Lume este IISUS Cel ÎNTRUPAT. Aşa, ICOANA MAICII DOMNULUI este ICOANA Isihiei creştine. Şi RITUALUL acestei ICOANE este SACRALITATEA DIVINITĂŢII Isihaste. Toţi Duhovnicii, după tradiţia Pustnicului Neofit, au CULTUL RITUALULUI ICOANEI MAICII DOMNULUI. Se zice că mereu repeta Pustnicul Neofit: – ICOANA MAICII DOMNULUI este BISERICA LITURGHIEI Lui HRISTOS. Toţi creştinii, fără BISERICA LITURGHIEI Lui HRISTOS nu mai pot fi creştini.

128

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Toţi Isihaştii, fără BISERICA-ICOANA LITURGICĂ a MAICII DOMNULUI nu mai sunt Isihaşti. Tradiţia Neofitiană este ca toţi să aibă cu sine ICOANA MAICII DOMNULUI cu PRUNCUL DUMNEZEIESC în Braţe şi zilnic să facă fiecare ACATISTUL MAICII DOMNULUI. – Avva, de când fac zilnic ACATISTUL MAICII DOMNULUI, într-adevăr DUHUL RITUALULUI ICOANEI începe să se nască în mine. Prima dată aveam o reţinere şi abia cu silinţă reuşeam să Îngenunchez. Cu privirea în jos, nu vedeam ICOANA... Odată, în timp ce citeam ACATISTUL, parcă o LUMINĂ iradia din ICOANĂ, şi în această LUMINĂ erau OCHII PRUNCULUI IISUS care se uitau Nevinovaţi şi blânzi... Şi, tot mai mult, PRUNCUL IISUS parcă se făcea Un POTIR care se tot apropia de Pieptul meu... De atunci, am căpătat o aşa Dragoste de ACATISTUL MAICII DOMNULUI, de nu pot să spun. Şi, tot de atunci, ICOANA MAICII DOMNULUI a devenit pentru mine, într-adevăr, UŞA ALTARULUI BISERICII. Ea ne deschide ALTARUL POTIRULUI-LITURGHIEI Lui HRISTOS. De câte ori începe SFÂNTA LITURGHIE şi se cântă Imnul MAICII DOMNULUI, „CUVINE-SE cu adevărat”, şi se deschid Uşile ALTARULUI, de fiecare dată simt Fiorul pe care l-am avut atunci. – Şi eu, Fiule, ca Ucenic al Părintelui meu Avvă, la fel, căpătasem o mare evlavie pentru ACATISTUL MAICII DOMNULUI. Devenise ceva Sfânt şi era RITUALUL meu SACRU. De fapt, mereu îmi repeta Avva al meu că tot secretul Vieţii Isihaste este să câştigi „DUHUL RITUALULUI SACRU”. Eu consideram RITUALUL o formalitate şi aveam părerea că trebuie să fac ceva direct Spiritual. Am înţeles că RITUALUL în creştinism are alte dimensi-

SCRIERI ISIHASTE

129

uni... ale TAINEI ICOANEI. ICOANA creştină nu este simpla reprezentare a unei Sacralităţi oarecare, ci este tocmai RITUALUL SACRALITĂŢII în Sine, ca VIU AL DIVINULUI. ICOANA este Reprezentare VIE ce are în Sine RITUALUL VIULUI SACRU. ICOANA are DUH tocmai prin VIUL RITUALULUI din ea. Pustnicul Neofit vorbea de DUHUL ICOANEI, ca DUHUL Isihiei. Fără acest DUH, nimeni nu poate ajunge la Isihie. Acest DUH este LUMINA TAINICĂ a VEDERII Isihaste. „Să începi să Vezi Lumea prin Ochii ICOANEI”. Misticile Spiritualiste antice şi necreştine pornesc de la o Metafizică „abstractă”, de reducere a Realităţii la „un simplu absolut”, ca aşa-zisa UNITATE în Sine. Pentru Mistica Isihastă, acest SIMPLU-UNITATE este ICOANA – TOTALITATEA Absolută. ICOANA este paradoxala UNITATE–TOTALITATE în care TOTALITATEA face UNITATEA. SIMPLU, Mistic creştin, TOTALITATEA este UNUL ca ICOANĂ-CHIP al UNULUI în Sine. Neofit nu făcea filosofie, ICOANA era toată filosofia sa. – Avva, trec zilele şi parcă străbat un „tunel” pe care-l doresc să se termine cât mai repede. Aşa de mult vreau să ies în largul LUMINII... Cum voi vedea eu Lumea în NOUA LUMINĂ?... – Aici, Fiule, este Taina Isihiei. Tunelul de care vorbeşti, pentru Isihia creştină este ICOANA. Această „punte” dintre Pământ şi LUMINĂ este „Mormântul mistic” din care trebuie să ÎNVlEZI în CHIPUL Lui HRISTOS. Modelul Carpatin al Pustnicului Neofit este „NAŞTEREA DIVINĂ”. Trebuie să te „Naşti din Pântecele Pământului”, Asemenea FIULUI Lui DUMNEZEU ce Se NAŞTE din FECIOARA-MAICA DOMNULUI. Mitul Carpa-

130

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

tin al lui Zamolxe, care stă sub pământ un timp şi apoi revine la suprafaţă, este o prefigurare a NAŞTERII-ÎNVIERII Creştine. Iniţierile misticilor antice, ca „îngroparea candidatului”, sunt la fel, o „memorie” mitizată a acestei TAINE. Modelul lui Neofit Pustnicul este o transpunere Filocalică în specificul Carpatin. ICOANA MAICII DOMNULUI este Iniţierea în Isihasmul Pustnicului Neofit. Ea este Mormântul-Pământul din care SE NAŞTE-ÎNVIAZĂ DIVINITATEA, atât Cea de SUS, cât şi cea de Jos, în CHIPUL PRUNCULUI HRISTIC, Cel totodată DUMNEZEU şi Făptură. Aici este Taina Dublei SACRALITĂŢI, a DIVINULUI în Sine şi a „În-divinizării de Creaţie”. DIVINUL în Sine este PRUNCUL DUMNEZEIESC, iar În-divinizarea este FECIOARA-MAICA DOMNULUI. Şi aici miturile antice au deformat ARHECHIPUL acestei În-divinizări de Creaţie. Filosofiile mistice vorbesc de „pierderea” Divinului prin coborârea Lui în Creaţie, ca o „auto-de-divinizare”, ca „iluzia-profanul divinului”, Femeia-Mama fiind tocmai Chipul acesteia. De aici miturile „perechilor divine, Zeu şi Zeiţa respectivă”, ca Chip şi revers, ca „dualitatea Creator şi creaţie”. Este Sacralizarea „deformată” a „căderii din Rai”, ce se mitizează. De aici Taina Practicii Pustnicului Neofit, prin ICOANA MAICII DOMNULUI care este „RESACRALIZAREA desacralizării”. În CHIPUL MAICII DOMNULUI, DIVINUL nu mai face „iluzia căderii în profanul lumii”, ci face tocmai „În-divinizarea” lumii. DUMNEZEU nu coboară în lume ca să se „de-sacralizeze”, ci ca să Se SACRALIZEZE şi într-un Chip de Creaţie. Aici este specificul inconfundabil al creştinismului. ICOANA MAICII DOMNULUI este concretizarea acestei Taine. Prin aceasta este, astfel, şi Iniţierea Mistică. DIVINUL-PRUNCUL HRIS-

SCRIERI ISIHASTE

131

TIC coboară în lume ca să SACRALIZEZE Lumea. Chipul MAICII DOMNULUI nu mai este „chipul profan al Femeii ce distruge Divinitatea”, ci este CHIPUL SUPRAFECIOAREI care dă „TRUP SACRALIZĂRII” lumii. În ICOANA MAICII DOMNULUI, Bărbatul şi Femeia sunt SUPRACHIPURI-ARHECHIPURI, dincolo de Bărbat şi Femeie şi totodată Modelul de Bărbat şi de Femeie, ca SACRALITATEA acestora. Mai mult, în creştinism Bărbatul este COPILUL şi Femeia este MAMA. În misticile antice necreştine, Bărbatul este „soţul soţiei”, al Femeii. Lumea se naşte, după miturile antice, din „nunta dintre soţ-divin şi soţie-creaţie”. În viziunea creştină, lumea se naşte din „COPILUL DIVIN şi MAMA-Creaţie”. Misticile filosofice antice şi necreştine sunt misticile „feminizării Divinului”, ale „căderii” Divinului în iluzia lumii de creaţie, de unde „magia feministă” a acestora. De aici „transformarea femeii în Preoteasă”, care în creştinism este inadmisibilă. MAMA care Naşte nu poate fi Preoteasă, de aceea Preotesele antice trebuiau să fie „celibe-necăsătorite”. Este o încercare de Resacralizare a Femeii-Evei căzute din Rai. În creştinism este „RESACERDOTALIZAREA DIVINULUI”. ICOANA MAICII DOMNULUI CU PRUNCUL DUMNEZEIESC în Braţe este tocmai aceasta. Prin păcatul căderii din Rai, DIVINUL din lume se „umbreşte” până la înlocuirea lui cu „anti-divinul păcatului”. Femeia se face „pământul păcatului”. Eva pierde Sacralitatea de Rai şi naşte pe Cain-ucigaşul. În ICOANA MAICII DOMNULUI, FIICA Evei RESACRALIZEAZĂ starea de Rai şi NAŞTE pe HRISTOS FIUL Lui DUMNEZEU. Şi prin aceasta Lumea se RESACRALIZEAZĂ. – Deci, perioada aceasta de început a mea este însăşi INIŢIEREA. Şi TAINA CHIPULUI ICOANEI MAICII

132

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

DOMNULUI este BOTEZUL „Morţii şi ÎNVIERII” Mistice Isihaste. Şi ACATISTUL MAICII DOMNULUI trebuie să-mi fie „APA RITUALICĂ” în care mereu să mă purific. Dacă purificarea altor mistici este prin „exerciţiile” de Minte, Purificarea Practicii Neofitiene este pe cât de simplă, pe atât de „adâncă”... Mie nu-mi ceri, acum la început, cine ştie ce „antrenamente psiho-mentale” sau o morală secretă, ci pur şi simplu mă „confrunţi” cu DIVINITATEA ÎNSĂŞI. Să stau doar în Faţa ICOANEI, cu un ACATIST pe care nu-l înţeleg încă; să nu citesc decât un minim ritualic; să nu meditez sau să fac concentrări mentale, să am o activitate de afară ca robotire fizică, să ASCULT doar ce mi se spune... Şi acest „gol” să-l umplu cu PLINUL DIVINIZĂRII Lumii... De obicei, Spiritualitatea se consideră „de-corporalizarea” DIVINULUI din „robia” Lumii... Aici mi se cere, paradoxal, CORPORALIZAREA-ÎNTRUPAREA DIVINULUI în Lume. Îmi ceri, Avva, ca în locul Gândirii de Minte (de „destructurare” a materiei în Spirit) să fac tocmai „Structurarea” TRUPULUI Spiritului. PRUNCUL HRISTIC din ICOANA MAICII DOMNULUI este această CORPORALIZARE a DIVINULUI, în locul „decorporalizării” susţinute de filosofie. Va să zică, Iniţierea în DUHUL ISIHIEI este SUPRACORPORALIZAREA Lumii în SACRALITATEA ICOANEI. Îmi ceri să capăt O VEDERE de ICOANĂ a Lumii, să transform Lumea în ICOANA ÎNTRUPĂRII Lui HRISTOS... DUMNEZEU nu coboară în Lume ca apoi să iasă din ea, ci ca să RĂMÂNĂ pe veşnicie în ea. HRISTOS Cel ÎNTRUPAT este ÎNVEŞNICIREA DIVINULUI în Lume. Această optică este o viziune cu totul specifică Isihasmului. Prin aceasta mi se face o „mutaţie” totală a conţinutului meu Mental. Mi se dă altă LOGICĂ a Minţii. Isihia este „LOGICA HRISTICĂ”. ICOANA MAICII DOMNULUI este intrarea în

SCRIERI ISIHASTE

133

această LOGICĂ. Pentru mine, cel obişnuit cu „intelectualismul minţii”, această „mutaţie” mentală mi se pare extraordinară. Intelectul Mental este obişnuit cu „mentalizarea-destructurarea” lucrurilor, reducerea lor la „principiiconcepte mentale” până la aşa-zisa Spiritualizare a lor. Aici, în Isihasm, se face tocmai „de-mentalizarea lucrurilor”, ca ÎNCORPORARE a Spiritului, ca SUPRAINTELECT-SUPRAMENTAL. Va să zică, ÎNTRUPAREA DIVINULUI în Lume nu este „pierderea” Spiritului în „sensibilul despiritualizat”, ci este o SUPRASPIRITUALIZARE şi peste Spirit, şi peste Sensibil. Metafizica Mistică Isihastă este astfel Metafizica ICOANEI ÎNTRUPĂRII HRISTICE, a ICOANEI MAICII DOMNULUI, ca SUPRAMENTALIZARE – SUPRAINTELECTUALIZAREA Logicii Mentale. DIVINUL ia „forme” în Creaţie, dar în creştinism mai ia şi o „SUPRAFORMĂ ca Îndumnezeire a Creaţiei”, CHIPUL HRISTIC fiind această concretizare. – Vezi, Fiule, Duhovnicia este foarte delicată. Pentru voi, aşa-zişii „Intelectuali”, PRACTICA Isihastă trebuie să pornească de la o Metafizică care să „satisfacă” Intelectul Mental... ICOANA, ca simplă reprezentare, vi se pare „neintelectuală şi ne-spirituală”, dar acum înţelegi că în TAINA ICOANEI Isihaste este de fapt întreaga Metafizică. Şi eu, ca Povăţuitor, te pun mai întâi în FAŢA ICOANEI Isihaste şi, dacă vrei cu adevărat PRACTICA Isihastă, trebuie să-ţi însuşeşti Metafizica Mistică a ICOANEI. – Şi Sfinţii Filocalici vorbesc mereu de „Mintea” care operează tot complexul mistic. Mi-ai dat să citesc din Filocalie „Cele o Sută de Capete ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol” şi Calist Catafygiotul despre „Viaţa contemplativă”. Este o îmbinare de Morală cu un fel de Metafizică

134

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

mistică pur creştină. Filocalia Athonită păstrează „gustul filosofic grec”, de unde considerarea Minţii ca „semnul” Spiritului. Sfinţii Filocalici nu sunt „robii intelectului” (ca filosofii), dar îl folosesc ca instrument. Tu, Avva, mă Povăţuieşti la o PRACTICĂ Filocalică de specific Carpatin, după Modelul Pustnicului Neofit, cel ce reuşeşte să concretizeze întru totul acest caracter. Mă bucur că mă poţi îndruma fără „contrarierea” care de obicei se face. Mai ales noi, Tinerii de astăzi, avem nevoie de o înţelegere mai largă, până reuşim şi noi să ne Însuşim Sacralitatea Sfinţilor Filocalici. Fii însă aspru şi curăţeşte-mă de toate „falsităţile” intelectualismului laic. – Fiule, noi Povăţuitorii de astăzi suntem nevoiţi să folosim două „limbaje”, Cel Sacru al Sfinţilor Filocalici şi totodată o „traducere” în limbajul mentalităţii lumii. Eu, ca cel mai mic dintre Urmaşii Ucenicilor Pustnicului Neofit Carpatinul, m-am confruntat chiar cu mine însumi, în acest sens. Am reuşit cu greu să „unesc” cele două Limbaje. Ţin însă la Limbajul Specificului Neofitian care m-a Renăscut la Viaţă. Este un Limbai de RITUAL al ICOANEI. Tot Cuvântul este o nouă transpunere a Chipului ICOANEI. Este Limbajul DUHULUI ICOANEI. Este Limbaj de ACATIST al ICOANEI. Isihasmul Neofitian este un pur Isihasm Filocalic, paradoxal „mai Filocalic decât Filocalia”... Specificul Spiritualităţii Caracterului Fiinţialităţii Carpatine dă tocmai acest „poetic mistic carpatin”. Limbajul Neofitian este de „poezie carpatină mistică”, specific de „Baladă şi Doină”, ca şi de o „Înţelepciune de Bătrân-Moş”. Se zice că legendarul Zamolxe este o Numire a „MoşuluiÎnţeleptului”, „Za-moşul”. Moşul Carpatin este doar „Bătrânul Înţelept”, nu orice bătrân. Este specificul Carpatin al Numelui de AVVA-PĂRINTE Spiritual. Moşul şi Avva

SCRIERI ISIHASTE

135

sunt similari. Se zice că, în tradiţia veche, Pustnicii Carpatini se numeau între ei cu „Moşule-Părintele cel Mare”. Moşul este „prioritatea” între Părinţi. Târziu, după ce se aduce Filocalia Athonită, se introduce denumirea de Avva. Tradiţional, este Moşul-Tata cel Mare. Stareţul Carpatin era Moşul. Pustnicul Neofit se zice că era numit de Ucenicii săi „Moşul nostru cel Sfânt”. Moşul este „Acumularea întregii Înţelepciuni de Moştenire Sfântă”. Moşul este „Păstrarea cu stricteţe” a Înţelepciunii tradiţionale. Moşul este ICOANA SACERDOTULUI în Sine. Însuşi DUMNEZEU, popular, se arată în Chip de MOŞ. Magii care vin la PRUNCUL HRISTIC sunt Moşi, de unde „Moş Crăciun”. Moşii-Înţelepţii Lumii se închină DUMNEZEIESCULUI PRUNC din Braţele FECIOAREI. Şi Duhovnicia Isihastă de specific Carpatin este Duhovnicia de Moş-Avva, care înseamnă Duhovnicia de Moştenire a Sfinţilor. Sfinţii sunt garanţia. Sfântul este Moşul-Tata cel mare al nostru. Cultul Strămoşilor de aici vine. Cine nu are un Moş-Strămoş în neamul lui, acela va pieri. Trăinicia, atât Spirituală, cât şi materială, este în Stră-Moşi. Sfinţii sunt pentru noi ICOANELE acestora. – Deci, ca început, nu mi se cere Asceza magică a Minţii (ca în practicile mistice antice), ci Asceza ICONIZĂRII Lumii. Şi în faţa ICOANEI MAICII DOMNULUI se face aceasta. Stau în genunchi în faţa ICOANEI Şi PRUNCUL HRISTOS pe care-L ţine în Braţe Lumea întreagă în ICOANA Sa o PREFACE. FECIOARA-MAMĂ este ICOANA Lumii, PRUNCUL HRISTOS este ICOANA Lui DUMNEZEU,

136

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Şi ÎNTÂLNIREA lor de TAINĂ Dă Lumii DUMNEZEIASCA HAINĂ. Specificul acesta de Asceză a ICONIZĂRII Minţii este propriu Isihasmului. Mintea noastră este Oglinda unde se Vede Lumea şi, totodată, DUMNEZEU Cel coborât în Lume. Practicile mistice antice fac „magia resorbirii lumii în Chipul Minţii”, a transformării lumii într-o Minte Cosmică. Ca Isihasm, este Transformarea lumii într-o ICOANĂ Cosmică. Şi ICOANA Cosmică este MAICA DOMNULUI CU PRUNCUL DUMNEZEIESC în Braţe. Un DUMNEZEU pur Mental nu este al Isihasmului. O lume fără DUMNEZEU ÎNTRUPAT în ea nu este lumea Isihasmului. Mintea noastră este o „scânteie” de Lumină a SOARELUI-LOGOSULUI CREATOR, ICOANA DUMNEZEIASCĂ. Scânteia-Mintea reflectă SOARELE şi pare şi ea un „mini-soare”. Este greşită părerea că Scânteia se „absoarbe” în SOARE, ea rămâne doar o Oglindire. Aşa Mintea noastră, ca o Oglindă de creaţie, doar dacă stă în faţa SOARELUI DUMNEZEIESC îl va Oglindi. Pruncul HRISTIC din Braţele MAICII DOMNULUI este SOARELE DUMNEZEIESC ÎNTRUPAT şi ca un Soare de Creaţie pe care Mintea noastră de Făpturi Create îl poate Oglindi. Acum înţeleg de ce în Isihasm nu se fac Meditaţii Mentale, de mentalizare a SOARELUI DIVIN, ci se face ÎNTRUPAREA LUI. În PRACTICA Isihastă, Mintea nu are voie să „mentalizeze” realitatea, pentru că distruge tocmai SUPRAFORMA ÎNTRUPĂRII DIVINULUI. Aici se încurcă filosofia, cu pretinsa „spiritualizarementalizare” a lumii. Lumea Creată are o „Formă” a ei de Creaţie, dar are totodată şi o SUPRAFORMĂ de ÎNTRUPARE A DIVINULUI în Forma de Creaţie. Această SUPRAFORMĂ este ICOANA de TAINĂ. VEDEREA

SCRIERI ISIHASTE

137

Isihastă este ICOANA de SUPRAFORMĂ HRISTICĂ. Şi în această SUPRAFORMĂ, Mintea îşi opreşte „mentalizarea” şi se ÎNCHINĂ SUPRAFORMEI care este „peste mentalizare”. De aceea, ICOANA creştină nu este „simbol” (semn al Minţii), ci este SUPRAFORMĂ peste simbol. Acum primesc, Moş-Avva, cu adevărat, cu Ascultare devotată ÎNVĂŢĂTURA Şcolii TAINEI ICOANEI Isihaste. Şi CARTEA acesteia este ICOANA MAICII DOMNULUI. Învaţă-mă, Moş-Avva, să Citesc în această CARTE Sfântă. Cine nu primeşte DUHUL ICOANEI, într-adevăr, nu va putea Citi CARTEA de TAINĂ a Isihiei. Tradiţia Pustnicului Neofit este tocmai în acest DUH al ICOANEI. Pune Mâinile Tale, Moş-Avva, peste mine, să PRIMESC şi eu DUHUL de Taină al ICOANEI Isihiei, să pot vedea apoi SOARELE HRISTIC. Unde să găsesc CHIPUL SOARELUI În care Mintea să-mi ODIHNESC? Este în Braţele ICOANEI MAICII DOMNULUI, În HRISTOS PRUNCUL DUMNEZEIESC. O, SOARE de Mare TAINĂ, Un PRUNC-MIEL Nevinovat, În care toată LUMINA CERULUI şi Pământului s-a ADUNAT. Isihie, LUMINĂ de SOARE DUMNEZEIESC ÎNTRUPAT, TAINĂ de ICOANĂ, Isihie, DUHUL Tău şi în mine să VIE... – Şi eu, Fiule, ca Ucenic al unui Urmaş al Pustnicului Neofit, am avut nevoie de mult timp până am Purificat Mintea de vederea lumească, pe care am înlocuit-o cu VEDEREA TAINEI ICOANEI. Moş-Avva al meu era foarte

138

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

aspru în această privinţă. Mereu mă întreba: „Vezi la fiecare pas ICOANA ÎNTRUPĂRII Lui HRISTOS?”. Eu nu-l puteam minţi şi mereu mă punea la „canon-pedeapsă”, să fac în plus metanii şi închinăciuni la ICOANA MAICII DOMNULUI. Mă punea adesea să fac şi de trei ori pe zi ACATISTUL. „Până nu vezi Lumea toată o ICOANĂ, să nu îndrăzneşti să intri în BISERICA de TAINĂ a Isihiei”. Ce să mai vorbim de SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE... „Cum să te ÎMPĂRTĂŞEŞTI tu de TRUPUL LUI HRISTOS fără să ai în tine ICOANA LUI?...”. Cu timpul, mai mult mă silea la închinăciuni şi metanii. Eram adesea obosit de la lucrările obişnuite, dar nu mă scutea. „Tânărul şi începătorul trebuie să se nevoiască peste fire, altfel nu va progresa”. Toţi Ucenicii Pustnicului Neofit îşi căpătaseră renumele de „metaniştii şi închinăciuniştii”. Se povesteşte că, şi la bătrâneţe, Pustnicul Neofit făcea câte o mie de metanii şi închinăciuni, din genunchi, fără să scadă din ele. Era un Ucenic al său foarte râvnitor, dar slab şi firav din naştere, care, neputând să facă multe metanii şi închinăciuni, le făcea cu „Duhul”, cum se exprima el, adică „interior”, cu Mintea. Stătea nemişcat, chiar şi culcat, dar cu Duhul făcea toate metaniile şi închinăciunile Isihaste. El repeta adesea: „După cum Soarele, vrea nu vrea, trebuie cu stricteţe să parcurgă un anume număr de Ore, la fel şi Isihastul trebuie să parcurgă un anume număr de metanii şi închinăciuni faţă de ICOANA – SOARELE ÎNTRUPĂRII Lui HRISTOS”. Mi s-a părut şi mie la început aceasta o „formalitate de pietism simplu, de ritualism formal”, dar cu timpul am înţeles TAINA ce se ascunde în acestea. Tot acel Ucenic firav spunea: „O zi dacă nu fac canonul metaniilor şi închinăciunilor, în acea zi am fost mort cu Duhul”. Am înţeles că DUHUL Isihiei nu este „nemişcarea”, ci SUPRAMIŞ-

SCRIERI ISIHASTE

139

CAREA RITUALULUI SACRU. RITUALUL creştin Liturgic nu este „mişcare obişnuită”, ci o SUPRAMIŞCARE de DUH peste mişcarea propriu-zisă. Ca să intri în DIVINITATE, trebuie să câştigi SUPRAMIŞCAREA de DUH DIVIN. Este asociată aparent şi cu mişcarea de afară, dar nu se confundă cu ea. Aici este Taina DUHULUI Isihiei, a SUPRAMIŞCĂRII de DUH. Misticile antice au observat şi ele că anumite „gesturi sacre” au un efect deosebit atât fizic, cât şi psihic, de unde zisa „terapie religioasă”. Acestea au fost preluate chiar de medicina laică. Mulţi dau explicaţii aşa-zis ştiinţifice, de armonizare a energiilor corpului... Ca sens Isihast, Taina este în DUHUL SUPRAMIŞCĂRII RITUALICE SACRE. Închinăciunea şi metania sunt „gest SACRU” şi acesta atrage DUHUL SUPRAMIŞCĂRII, peste „mişcările naturale energetice”. Deci, aici este vorba de o SUPRAARMONIZARE peste armonizările naturale ale Corpului. S-a observat că aceleaşi mişcări, făcute însă „ne-ritualic Sacru”, nu dau acelaşi „efect”; aşa, „sportul” exerciţiilor „răsturnate”, ce se pretinde că are rezultate benefice. Unii stau în cap, stau cu picioarele în sus, îşi răsucesc bustul cu aplecări multiple etc. Într-adevăr, antrenează o circulaţie energetică mai mare, dar lipseşte „DUHUL” cu SUPRAENERGIA peste energiile naturale. În PRACTICA Isihastă este o „profanare” să faci exerciţii ce „caricaturizează” Chipul Sacru al Mişcărilor naturale. Să stai cu Capul în jos şi cu picioarele în sus este o „caricaturizare” a Chipului Sacru de Om, care are Capul în Sus, spre Cer-Lumină. Metania şi Închinăciunea ca Gest Ritualic Sacru sunt însă admise, ca SUPRASACRALIZAREA Chipului de Om care cu Fruntea la Pământ se „URCĂ” la DIVINITATEA cea dincolo de Creaţie. Plecăciunea Smereniei RITUALICE este „URCARE”, nu coborâre. Creaţia în Faţa DIVINITĂŢII este „la Picioarele Ei”. Este

140

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

paradoxala URCARE a Creaţiei, care se face prin „coborârea în DIVINITATE”. Noi zicem URCARE, dar de fapt Creaţia niciodată nu poate URCA decât INTRÂND-Coborând în Ea. Aici este temeiul Smereniei absolute a Creaţiei, ca recunoaştere a „sensului de raport” cu DIVINITATEA, care este „coborârea [în vederea] URCĂRII”. Medicina SACRĂ Isihastă este astfel în DUHUL Închinării faţă de DIVINITATE. Pustnicul Neofit spunea adesea: „DUMNEZEU, prin PRUNCUL din Braţele MAICII DOMNULUI, Însuşi coboară ca să se URCE în Creaţie”. Aceasta este „Relaţia” Metafizică dintre DUMNEZEU şi Creaţia Sa. Nici DUMNEZEU nu Intră în Creaţie decât „coborând” în ea. Iată temeiul Mistic al Închinării şi Metaniei Isihaste. SUPRASENSUL SUPRAMIŞCĂRII RITUALICE este Gestul SACRU al ÎNCHINĂRII. În TAINA ICOANEI MAICII DOMNULUI este tocmai aceasta. Însuşi DUMNEZEU Se-nchină Coborându-Se-n creaţie Când Se face PRUNC Făptură În ale MAICII Sfinte Braţe. Ucenicii Pustnicului Neofit se mai numeau de către unii „cocoşaţii”, pentru că permanent erau puţin aplecaţi, cu privirea în jos. Citeam şi în Vieţile Sfinţilor cum mulţi, toată Viaţa, nu priveau nici „acoperişul caselor”, ca „Gest Ritualic de Smerenie”. De asemenea, o parte din Somn o aveau în poziţia de Metanie. Dormeau din genunchi cu Fruntea la Pământ sau se Rugau timp îndelungat în această stare. Sfântul Moise Arapul, fiind luptat violent de „desfrâu”, stătea tocmai în această poziţie, în genunchi cu Fruntea la Pământ şi cu Mâinile strânse întinse, poziţie pe

SCRIERI ISIHASTE

141

cât de incomodă şi de dureroasă, pe atât de „Ritualică”, care îi aducea Liniştea. Şi eu făceam la început astfel de Gesturi Ritualice, fiind din firea mea cam iute şi mânios. Am înţeles că la unii sunt explozii energetice în Cap, în Inimă sau în alte Organe, dar prin Gesturile Ritualice se pot remedia. Cei cu explozii în Cap să privească mereu în jos, să cânte Rugăciunea, să citească cu voce, orice gând să fie cu Smerenie. Cei cu explozii în Inimă să ridice Mâinile la Rugăciune, să deschidă Ochii mari, să se uite în sus. Cei cu explozii în organele inferioare să stea cu Fruntea la Pământ, să ridice Mâinile. Pustnicul Neofit ţinea foarte mult la Ritualul SACRU al fiecărui Gest. Toţi Ucenicii aveau „Regulă” strictă în acest sens, dar fără paradă. „Nimeni să nu te vadă că tu faci acestea”, era iarăşi o condiţie. – Moş-Avva, mi-ai dat „laptele” de Creştere în Viaţa Isihastă. În măsura în care eu îl voi putea asimila, voi deveni ceea ce trebuie. – Fiule, aceasta este PRIMA TREAPTĂ a Scării Isihaste în specificul Carpatin al Pustnicului Neofit. Sfinţii Filocalici o concretizează ca Ascultare faţă de Povăţuitor-Duhovnic, ca Smerenie şi Nevoinţă în Lucrarea acestora. Pustnicul Neofit dă Modelului Filocalic coloritul specific propriu. Aceasta este TAINA ICOANEI. Eu, ca cel mai mic dintre Ucenicii Pustnicului, îţi dau Chipul său de transpunere. Ca să „ieşi din profanul lumii” trebuie să te „lepezi” de el, prin Sacralizarea „altui Chip al lumii”. ICONAREAPREFACEREA Lumii în ICOANA Lui HRISTOS este modalitatea sa. Primul Pas al Duhovniciei este „lepădarea” de lume. Pustnicul Neofit, pe cât de simplu, pe atât de complex, adună totul în LUCRAREA RITUALULUI ICOA-

142

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

NEI. Prin ICOANĂ te „lepezi” de lumea obişnuită şi intri în SUPRALUMEA DIVINULUI. Învăţând să Citeşti în CARTEA de TAINĂ a ICOANEI, săvârşeşti tocmai această LUCRARE Mistică a Isihiei Filocalice. Deci, concret şi PRACTIC, fă cu Nevoinţă LUCRAREA Isihiei ICOANEI. Este PRIMIREA DUHULUI Isihiei, fără de care nu poţi merge mai departe.

143

Cap. 2 A. Prin ICOANA ÎNTRUPĂRII Lui HRISTOS în Lume, ridică-te la ICOANA Cea dincolo de toate Icoanele, la ICOANA Lui DUMNEZEU TATĂL. B. FIUL Lui DUMNEZEU TATĂL Se ÎNTRUPEAZĂ ca să facă Lumea o Icoană care să poată PRIMI ICOANA în Sine, a TATĂLUI. C. FIUL Lui DUMNEZEU Se face PUNTEA dintre Icoana Lumii, care este Icoana MAICII DOMNULUI, şi ICOANA DUMNEZEIEASCĂ, care este ICOANA Lui DUMNEZEU TATĂL. – Fiule, iată a Doua Treaptă a Scării noastre Isihaste. Revelaţia creştină ne aduce TAINA ICONIZĂRII Lumii prin ÎNTRUPAREA FIULUI Lui DUMNEZEU, şi aceasta ne aduce apoi SUPRATAINA EUHARISTIEI Lumii, a URCĂRII ei în DUMNEZEIRE, ca TAINA ÎNFIERII Lumii faţă de TATĂL - DUMNEZEIREA în Sine. Filocalia Sfinţilor Părinţi este o Mistică SACERDOTALĂ prin excelenţă. ORIGINEA în Sine este DUMNEZEU TATĂL şi toate IES din CHIPUL Său şi toate se ÎNTORC în El. Originea Creaţiei este FIUL „prin care toate s-au făcut” (Ioan 1, 1-3), Care însă, deodată, DUCE cu Sine şi Creaţia tot la TATĂL. Transpunerea Filocalică a Pustnicului Neofit este strict Evanghelică. Este o Viziune de „ICONAR” care vede totul prin ZUGRĂVIREA în Chipuri de ICOANE. Se zice că Pustnicul Neofit era şi un bun Pictor de Icoane, de unde, pesemne, maniera sa de transpunere ICONICĂ a Realităţii. Avea un CULT aşa de intens faţă de ICOANĂ, încât peste tot „desena” contururi de Icoane.

144

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Chiar şi pe pietre săpa Chipuri de Icoane. Se zice că înainte de moarte vedea o ICOANĂ la care privea cu Ochii mari şi sta ca răpit cu Duhul. „Ce vezi, Moş-Avva?”, îl întrebau Ucenicii... „ICOANA... ICOANA... Închinaţi-vă ICOANEI, Fiilor... este totul... MAICA DOMNULUI este ICOANA de JOS, DUMNEZEU TATĂL este ICOANA de SUS şi între acestea este ICOANA lui HRISTOS. ACEASTA este toată VEDEREA de TAINĂ... De nu vedeţi acestea, sunteţi în întuneric. LUMINA... LUMINA... ICOANA... ICOANA... IISUSE... IISUSE, Tu eşti LUMINA dintre ICOANE... LUMINA dintre ICOANE... Tu eşti LUMINA. Şi DUHUL Cel PREASFÂNT al LUMINII... DUHUL ICOANEI, ce FOC mistuitor... LUMINA ce ne duce la TRONUL Lui DUMNEZEU TATĂL... TATĂL. ODIHNA Odihnelor... TATĂL nostru Carele eşti în Ceruri”... Şi zicea Rugăciunea Domnească TATĂL Nostru... Este un salt brusc de la Pământ tocmai la SUPRAÎNĂLŢIMEA absolutului DIVIN. După ce mă obişnuisem cu DUMNEZEU coborât, să trec direct la DUMNEZEU Cel Supraînălţat... Dar Rugăciunea „TATĂL Nostru” făcea aceasta. Aşa, Moş-Avva al meu, ca Treapta a Doua mi-a dat Regulă ca zilnic să zic de mai multe ori „TATĂL Nostru”. ACATISTUL MAICII DOMNULUI rămânea în continuare, ca şi Închinăciunile şi Metaniile, în plus fiind TATĂL Nostru. La început a mers „formal”, cu timpul a devenit un RITUAL de o SACRALITATE tot mai VIE. A zice TATĂL Nostru devenise pentru mine pe cât de plăcut, pe atât de „cutremurător”. Parcă orice Cuvânt „tuna” în mine, până la un „trăsnet” înfricoşător... De câte ori mi-aduceam aminte ziceam TATĂL Nostru şi toată Fiinţa mea se răscolea. Dacă în timpul ACATISTULUI îmi venea să Cânt, acum îmi venea să plâng. În faţa ICOANEI MAICII DOMNULUI

SCRIERI ISIHASTE

145

eram „Copil” zburdalnic, acum în Faţa TATĂLUI DUMNEZEU simţeam o seriozitate aspră, începeam să-mi văd „nimicnicia” mea de Făptură creată. Trebuia să devin şi eu un Fiu Vrednic de TATĂL-DUMNEZEU. Parcă un OCHI de o PUTERE absolută mă privea permanent şi mă pătrundea până în oase. OCHIUL acela care era reprezentat pe unele ICOANE se făcuse şi pentru mine ICOANA Lui DUMNEZEU TATĂL. OCHIUL este cu adevărat ICOANA tuturor Icoanelor. Dintr-o dată au început să apară în mine aceste Reprezentări Mistice ICONICE care, paradoxal, nu „mentalizau” realitatea, ci o FIINŢIALIZAU. Mentalizarea reducea totul la „simboluri” zise Spirituale. FIINŢIALIZAREA Mistică pe care o simţeam eu era de altă factură. Realitatea devenea Un viu direct FIINŢIAL, peste mental şi peste corporal, care le dă o SUPRAFORMĂ de FIINŢĂ. De aici am înţeles şi eu ceva din TAINA FIINŢEI pe care nu mi-o puteam reprezenta cu nimic. FIINŢA este SUPRAFORMA şi SUPRACONŢINUTUL Realităţii, din care iese Totul, rămânând tot FIINŢA-TOTUL, ca un TOT al Totului, care nu se amestecă şi nu se despart. De acum deosebeam afirmaţiile Limbajului lui Neofit, ca „VIUL Viului, CHIPUL Chipului” etc... De acum puteam pricepe pe Sfântul Grigorie Palama, care în Filocalie deosebea FIINŢA de Energiile Sale sau, cum zic filosofii, „Fiinţa şi fiinţările ei”. „Viziunea FIINŢIALĂ” a Misticii Pustnicului, prin aşa-zisul „Manuscrisul unui Isihast”, a circulat printre Ucenicii Pustnicului până astăzi. Nu se ştie cât de fidele sunt aceste însemnări care au putut fi prefăcute de la Ucenic la Ucenic. Este totuşi o „tradiţie” încă Vie, a Duhului Lui Neofit care pare să îi anime încă pe mulţi. Eu, unul, sunt dintre aceştia. Se pare că, într-adevăr, Neofit Pustnicul concretizează „Specificul CARPATIN”.

146

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Fac aceste paranteze pentru că şi tu, Fiule, ca şi mine, vii din lumea preocupată de Spiritul Intelectului care găseşte în Isihasmul Lui Neofit PACEA mult căutată. Şi noi, cei cu „otrava luciferică a intelectului”, dorim Isihasmul. O, ce DOR de TAINĂ are Mintea noastră, să se ÎNCHINE FIINŢEI Celei „dincolo” de Minte. Limbajul şi ICONĂRILE Mistice FIINŢIALE ale Pustnicului Neofit sunt în acest sens. – Cu adevărat, Moş-Avva, Duhul lui Neofit a făcut şi cu mine această minune. În ICOANA Mistică, Mintea mea rebelă se închină de „bună voie”, iar Intelectul meu nepotolit „renunţă” cu metanie până la Pământ la toate ale sale. Şi Duhul Filocaliei, astfel, a putut intra şi în mine. – Să te vedem, Fiule, cum URCI această a Doua Treaptă. DUMNEZEU TATĂL este CHIPUL FIINŢIAL în Sine. De aceea nevoieşte-te cât mai mult în RUGĂCIUNEA TATĂL Nostru, ca să se „trezească” în tine Taina CHIPULUI FIINŢIAL. Fără aceasta nu vei putea deosebi Sufletul de Corp şi nu vei putea trăi Isihasmul „cel deodată” cu Sufletul şi cu Trupul, fără amestecare şi fără despărţire. – Moş-Avva, îndrăznesc întrebarea: de ce „modalitatea” aceasta a lui Neofit nu porneşte direct cu Rugăciunea „DOAMNE IISUSE”, aşa cum spun toţi? – Să te uiţi mai cu atenţie în „Scara” Sfântului Ioan Scărarul, din Filocalie. Se vorbeşte de zisa treaptă a „Purificării”. Noi îi zicem Treapta RESACRALIZĂRII. Misticile antice încep cu un fel de „morală” mistică, de „norme-reguli”, ca: să nu furi, să nu mai minţi, să fii sărac material, să nu mai vatămi pe nimeni etc., etc. Şi în Filocalie se amintesc acestea. Neofit Pustnicul are specificul direct al „misticului” care intră dintr-o dată în „Focul SACRU”.

SCRIERI ISIHASTE

147

Proba „FOCULUI SACRU” este o Memorie a Misticii în Sine. Moise vede „RUGUL APRINS de FOCUL DIVIN”, unde trebuie să intre „desculţ”. Această „descălţare” este iconografia PURIFICĂRII Mistice. RUGUL APRINS al lui Neofit este ICOANA MAICII DOMNULUI, descălţarea este ACATISTUL şi Închinarea-Metania, iar FOCUL DIVIN este RUGĂCIUNEA TATĂL Nostru. Prin „arderea” în FOCUL DIVIN se face de fapt Purificarea. ICOANA MAICII DOMNULUI are ca Centru pe HRISTOS, Cel ce se ÎNTRUPEAZĂ. RUGĂCIUNEA TATĂL Nostru are tot pe HRISTOS ca [rugăciunea către] TATĂL FIULUI HRISTIC, prin care şi noi suntem Fiii TATĂLUI. Isihasmul Iui Neofit este strict HRISTIC. FIUL HRISTIC Descoperă Lumii pe TATĂL. „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe TATĂL” (Ioan, 14, 9). Modalitatea lui Neofit este strict Evanghelică. Iar modalitatea Evanghelică este FIINŢIALĂ, a CHIPULUI FIINŢIAL al Lui DUMNEZEU. Toate misticile metafizice antice şi necreştine sunt mistici ale „panteismului”, ori Fiinţial, ori energetic, ori amestecat. Isihasmul este o Mistică Fiinţială, fără să cadă în panteismul Fiinţial, şi este totodată o mistică Energetică fără să cadă în panteismul energetic. Mulţi, superficial, le confundă sau le amestecă; sau, şi mai grav, fac un „sincretism” caricatural. Asupra acestui capitol şi eu, ca Povăţuitor Duhovnicesc, insist cu stricteţe şi exigenţă. „FOCUL RUGULUI APRINS” al Isihasmului îl poţi „masca” printr-un „foc înşelător de lumină demonică”. Demonismul se „îmbracă” uşor în haine de înger şi cine nu ştie să risipească „înşelarea” va fi victima cea mai sângeroasă. – Moş-Avva, nu mă cruţa, ci fii aspru şi intransigent până la extrem. – Fiule, sunt nevoit să-ţi cer de acum o seriozitate în ÎNVĂŢAREA ÎNVĂŢĂTURII Sfinţilor Părinţi Filocalici.

148

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Pustnicul Neofit este „simplu şi direct”. Zi TATĂL Nostru o perioadă de timp, mai insistent. Pentru cei ca tine, cu „tarele intelectului”, este nevoie ca pe lângă TATĂL Nostru să-ţi Resacralizezi Intelectul cu un „surplus” din ÎNVĂTURA Sfinţilor Părinţi Filocalici. Eu însumi am trecut prin aceasta. – Într-adevăr, Moş-Avva, deficienţa noastră, mai ales a celor Tineri, este lipsa de „însuşire” a Învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Facem pe „deştepţii” în toate domeniile, dar tocmai ceea ce este al nostru, al creştinilor, cunoaştem superficial. Majoritatea Intelectualilor se „declară” creştini, chiar fac unele „gesturi creştine”, dar au o „gândire păgână”. Cine să spună CHIPUL TATĂLUI? Singurul care poate Este CHIPUL FIULUI. FIUL este CUVÂNTUL-ASEMĂNAREA Ce din TATĂL Se NAŞTE, LUMINA-ARĂTAREA. Şi tot din TATĂL PURCEDE CĂLDURA CHIPUL DUHULUI Care Împreună cu LUMINA SUNT Însuşi TREIMEA. FIUL CHIPULUI TATĂLUI Cântă, DUHUL CHIPULUI TATĂLUI Pecetluieşte, Şi în FIUL şi în DUHUL TATĂL Se ODIHNEŞTE, Şi TATĂL FIUL şi DUHUL Sunt TREIMEA UNITĂ. TATĂL, NUME Cel mai MARE, FIUL, NUME Cel mai SCUMP, DUHUL, NUME Cel mai SFÂNT,

SCRIERI ISIHASTE

149

Ţie, DUMNEZEU TREIME, ÎNCHINARE. – Moş-Avva, fac sârguincios ASCULTAREA pe care mi-ai dat-o. Duc Viaţă obişnuită. Am în vedere însă LUCRAREA celor Două Trepte ale Isihiei, Ritualul ICOANEI şi TATĂL Nostru, plus Închinăciunile şi Metaniile. În meditaţiile şi concentrările misticilor antici se face o activitate „intramentală”, pe când aici se face o Activitate „supramentală, dar şi extramentală”. Astfel, Mintea se „Odihneşte” nu în ea însăşi, ci „dincolo” de ea însăşi. Aceasta este Isihia Minţii. Atât de mult mi s-a imprimat ICOANA MAICII DOMNULUI, ca şi Gestul Închinării şi Metaniei, precum şi zicerea Rugăciunii TATĂL Nostru, încât mi se par naturale şi fireşti. Dar nu este o „imprimare mentală”, ci „ALTCEVA”, în care însuşi mentalul intră. Aici este specificul Isihiei. Acum înţeleg de ce nu se admit meditaţia şi concentrarea Minţii în Isihasm. „Fixaţia” este patologică în mistică, precum şi „răspândirea”. Mulţi fac „fixaţii patologice” din care aproape că nu mai pot ieşi, căzând victime propriilor „fixaţii”. Cei cu „nestatornicia” Minţii, de asemenea, cad într-o „destructurare” nocivă. Modalitatea Isihastă rezolvă tocmai acest „patologic periculos”. În faţa ICOANEI, Mintea nu are voie decât să se Închine şi nu poate grăi decât zicând TATĂL Nostru. Această „oprire a activităţii intramentale a Minţii” şi intrarea Minţii în Supraactivitatea „extra-mentală” este Taina Practicii Isihiei Minţii. – Fiule, mă bucur că ai descoperit „primul secret” al Isihiei. Noi ştim că Mentalul îşi imprimă zisele „forme mentale” în lucruri şi lucrurile le absorb. Misticile antice caută tocmai aceste „forme mentale, Ideile Spirituale” din lu-

150

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

cruri, ca o „eliberare” a lor din lucruri. Este „magia-iluzia” Mentalului, ce poate cădea chiar în „ocultismul magic”. În Isihasm este altă viziune: în primul rând, Mentalul nu este Spiritul, ci Energia Harică a Spiritului. De aceea ţi-am cerut să aprofundezi din Filocalie pe Sfântul Grigorie Palama, referitor la FIINŢA şi Energiile sale HARICE. Ucenicii Pustnicului Neofit insistă mult pe „distincţia” clară şi netă dintre SPIRITUL ca FIINŢĂ şi Spiritul ca Energii HARICE, care apoi se „îmbracă” în „Corpuri şi lucruri”. Pentru Spiritualitatea mistică a Isihasmului, aceasta este „cheia” fără de care nimic nu se „dezvăluie”. Vestita dispută a Sfântului Grigorie de Palama cu Varlaam filosoful aici îşi are începutul. Vaarlam filosoful era fidel concepţiei Platonice şi Aristotelice, după care SPIRITUL este Mentalul-Ideea. Sfântul Grigorie Palama, credincios viziunii creştine, susţine că întâi este FIINŢA, din care ies Energiile HARICE-Raţiunile Divine care apoi se înveşmântează în corporalitatea lucrurilor. Astfel, FIINŢA şi Energiile Sale HARICE sunt SPIRITUL INTEGRAL. Pentru noi, este Dihotomia SPIRIT şi Corp. Ca viziune creştină, Fiinţa şi Mentalul sunt împreună Spiritul, care nu se despart şi nu se amestecă, fiind FIINŢA şi Energiile Sale HARICE. Mai mult, ca viziune creştină, MENTALUL DIVIN HARIC nu se confundă cu Mentalul Creat. Filosofia consideră doar un singur Mental Divin care îşi încorporează „ideile-principiile spirituale” în lumea lucrurilor, de unde „panteismul” filosofic. Ucenicii Pustnicului Neofit fac şi mai mult, nişte „lărgiri” mistice care par multora „neobişnuite”. Aşa, fac o „distincţie Intraspirituală” dintre FIINŢA ca FIINŢĂ şi FIINŢA în Energiile Sale HARICE care apoi se transpun în Corporalitate. Filosofic, corporalitatea este Însuşi Divinul Întrupat, de unde „panteismul dublu, Fiinţial şi energetic”. Ucenicii Pustnicului Neofit insistă mult pe „distincţiile”

SCRIERI ISIHASTE

151

lor. De aceea şi eu insist, ca să le însuşeşti, neputând altfel să PRACTICI Isihasmul nostru. Vezi şi pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, îndeosebi Mystagogia sa. Sfinţii Filocalici fac aluzie deseori la un fel de Mystagogie Filocalică ce trebuie primită de la Povăţuitorul Duhovnicesc. Să nu te opreşti însă în loc dacă mai ai încă multe nelămuriri. Ai grijă că Mintea încearcă prin „subterfugii” să te împiedice tocmai de la esenţialul Isihiei care este „transcederea mentalului”. Ucenicii Pustnicului Neofit cer PRACTICAREA cu stricteţe a RITUALULUI Isihast, din care vine apoi şi „luminarea” Minţii. Aşa, vorbesc de o Iconare a Minţii. Mintea este FECIOARA care trebuie să Nască pe PRUNCUL HRISTIC care este, totodată, DIVINUL şi Făptura Creată, fără amestecare. Mintea noastră păcătoasă-demonică trebuie să îngenuncheze în faţa ICOANEI FECIORIEI Minţii, care este MAICA DOMNULUI Mintea-Făptură FECIORELNICĂ în totalitate. – Moş-Avva, Taina celor Două trepte ale PRACTICII Isihaste sunt şi pentru mine cu adevărat Intrarea şi Începutul Vieţii Isihaste. După spusele marelui Trăitor Isihast, Sfântul Simeon Noul Teolog, noi trebuie să ne facem Asemănare de ICOANA MAICII DOMNULUI ca să putem şi noi Întrupa şi Naşte pe HRISTOS în noi. Pustnicul Neofit Carpatinul este Filocalic, astfel, prin insistenţa sa pe Chipul ICOANEI MAICII DOMNULUI. ICOANA MAICII DOMNULUI este RUGUL APRINS ce se arată lui Moise, TAINA FECIOAREI peste care a coborât SFÂNTUL DUH şi BINECUVÂNTAREA TATĂLUI DUMNEZEU şi a ÎNTRUPAT pe FIUL Lui DUMNEZEU. „La început a făcut DUMNEZEU Cerul şi Pământul” (Facere 1, 1). Cerul este CHIPUL FIULUI Lui DUMNEZEU care Se Întrupează în Braţele Pământului - Chipul MAICII DOMNULUI.

152

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

O, ce TAINĂ! Iată că şi noi suntem „un Pământ” în care se Întrupează Cerul. Pământul nostru este Firea noastră Creată care trebuie să Întrupeze SUPRAFIREA DIVINĂ HRISTICĂ. Firea noastră creată trebuie să Nască DIVINA CONŞTIINŢĂ . Mintea şi Simţurile se Iconizează cu greu. Doar prin RITUALUL ICOANEI, încet, ies din sine şi se „Divinizează” HRISTIC. Mintea şi Simţurile sunt Magii din noi, care Îngenunchează în faţa ICOANEI MAICII DOMNULUI cu PRUNCUL HRISTIC în Braţe. Mintea aduce ca DAR Aurul-Mintea Însăşi, cu toate facultăţile ei. Inima aduce ca DAR Imaginaţia-Smirna. Iar Simţurile aduc Tămâia-arderea de bună mireasmă. Mintea este Prima care trebuie să „Îngenuncheze” în faţa PRUNCULUI DIVIN. Mintea cu Smerenie trebuie să Primească TAINA REVELAŢIEI HRISTICE. – Fiule, DUHUL Isihiei începe să LUCREZE în tine. Modalitatea aceasta Neofitică este totodată o Purificare şi o Luminare. „Negativul” din noi este aşa de mare, încât cu greu cedează. Sfinţii Filocalici ne vorbesc tocmai de necesitatea, mai întâi de toate, a „despătimirii”. Sfaturile Filocalice sunt amănunţite şi concrete. Nu neglija să le citeşti cât mai des, ca să înveţi bine „ostăşia” Duhovnicească. – Moş-Avva, ce îmi place mie la specificul Pustnicului Neofit este ICONAREA sa directă care Acţionează tocmai pe „direcţia” Isihiei. Noi, cei „lumeşti şi negativi”, avem nevoie în primul rând de RESACRALIZARE. „Autosacralizarea” este modalitatea antică. Creştinismul ne arată SACRALIZAREA prin SACRUL Cel DINCOLO de noi. Majoritatea vorbesc de „Divinul din interiorul nostru”. DIVINUL nu este în noi, ci DINCOLO de noi. Mulţi se „auto-

SCRIERI ISIHASTE

153

divinizează” prin DIVINUL ce VINE în noi, pe care şi-l asumă. DIVINUL este ICOANA în faţa Căreia noi trebuie să stăm Îngenuncheaţi. DIVINUL este în noi doar dacă stăm Îngenuncheaţi în faţa Lui. Noi suntem Luna în LUMINA SOARELUI DIVINITĂŢII. – Fiule, aici este tocmai specificul Filocalic Carpatin al Pustnicului Neofit. Dacă îi citeşti cu atenţie pe Sfinţii Filocalici, vei vedea că ei fac o distincţie între Mintea de „afară” şi MINTEA DUHULUI din Lăuntru. Mintea din „afară” este Biserica-MAICA DOMNULUI, iar MINTEA LĂUNTRICĂ este PREOŢIA-FIUL HRISTIC. – Moş-Avva, din PRACTICA celor Două Trepte ale Vieţii Isihaste am dedus în primul rând faptul clar al specificului Isihasmului, ca Întrupare a DIVINULUI în Minte, nu ca „autodivinizarea” Minţii. Mintea o „golesc” de conţinutul ei mental, dar nu o las „goală”, ci o UMPLU cu SUPRAMINTEA DIVINULUI. Mai mult, Mintea nu se „autodistruge” (ca în misticile metafizice filosofice), ci se face ICOANĂ-Biserică ce ţine în Braţe pe PRUNCUL HRISTIC. Astfel Mintea-Biserica se Odihneşte în HRISTOS şi HRISTOS se Odihneşte în Minte-Biserică. Este Isihia, ODIHNA Dublă şi egală de ICOANĂ. Creaţia Iubeşte pe DUMNEZEU tot ca Chip de Fiu, ca FRAŢII FIULUI Lui DUMNEZEU. FIUL Lui DUMNEZEU Se Întrupează în Lume şi Lumea se Întrupează în FIUL Lui DUMNEZEU şi doar aşa se ÎNTÂLNEŞTE DUMNEZEU cu Lumea şi Lumea cu DUMNEZEU. MAICA DOMNULUI este PUNTEA DUBLEI ÎNTRUPĂRI. Prin Chipul Ei se Întrupează DUMNEZEU şi tot prin Chipul Ei ne Întrupăm şi noi în HRISTOS-DUMNEZEU. Fă-ţi Mintea Prunc, Fă-ţi Inima Prunc,

154

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Fă-ţi toate Simţurile Prunc, Asemenea PRUNCULUI HRISTOS Şi CU PRUNCUL DUMNEZEIESC ZI RUGĂCIUNEA TATĂLUI CERESC. – Moş-Avva, se tot vorbeşte de „autocunoaştere-autocontrol” al Minţii, ca bază a Spiritualizării. Aici, în Isihasm, este Intrarea Minţii în SUPRACUNOAŞTEREA SACRALITĂŢII cea DINCOLO de Minte. Nu Mintea se „autocontrolează”, ci Mintea trebuie să „Îngenunche” în faţa SACRALITĂŢII care să SUPRACONTROLEZE Mintea. Acesta este un „specific” al Isihiei care trebuie bine evidenţiat. Autocontrolul Minţii prin „operaţii mentale” trebuie să fie doar după ce se face „ILUMINAREA” Minţii prin SACRALITATEA cea DINCOLO de Minte. Modalitatea Pustnicului Neofit este paradoxala „ILUMINARE” înainte de zisa „purificarea” Minţii. Este drept că trebuie să-ţi „cureţi casa” ca să Primeşti pe DIVINUL OASPETE, dar INTRAREA DIVINULUI în Casă este DIVINIZAREA Casei. De aceea la Neofit este „Caracterul Carpatin”, direct, de a „Oferi OASPETELUI DIVIN „PÂINEA şi PAHARUL cu APĂ”, adică, mistic, „Mintea cu apa gândirii”. Pentru Caracterul Carpatin, nu „curăţirea Casei” este cel mai important fapt, ci „Oferirea PÂINII şi APEI SACRE” prin care, apoi, se face şi „Sfinţirea-curăţirea”. Obiceiul nostru Carpatin de a da Oaspetelui „Sacralitatea Casei”, RITUALICA „PÂINE şi Paharul cu APĂ”, este specificul întregii Fiinţialităţi. Neofit Pustnicul o foloseşte în modalitatea sa mistică. Eu ce să aduc în DAR la Staulul PRUNCULUI DIVIN? Aduc „Bucăţica mea de PÂINE” Şi Ulciorul meu cu Apă... În acestea este Însăşi Fiinţa mea Cu Chipul meu pecetluit,

SCRIERI ISIHASTE

155

Cu Însăşi Inima În care sunt eu însumi Dăruit. – Fiule, ţine cu sfinţenie Ritualul ACATISTULUI ICOANEI MAICII DOMNULUI. Este începutul Isihiei şi totodată menţinerea ei. Pustnicul Neofit l-a ţinut până la ultima suflare pământească. Şi a lăsat REGULĂ strictă pentru toţi Fiii Săi duhovniceşti. Cine IUBIREA Lui DUMNEZEU să o cuprindă?... Doar FIUL Său o poate. Şi IUBIREA FIULUI doar Chipul Tău de MAICĂ. O Chip de Mare TAINĂ, Tu, Chipul cel mai ALES, Deşi Chip de Creaţie Având pe FIUL Dumnezeiesc în Braţe, Te faci ICOANĂ de Închinare: Bucură-te ICOANĂ de Dumnezeiească Întrupare.

156

Cap. 3 A. UNEŞTE Icoana Pământului cu ICOANA CUVÂNTULUI. B. ICOANA CUVÂNTULUI Întrupat este ICOANA Isihiei. C. INTRAREA în ICOANA CUVÂNTULUI Întrupat este apoi Viaţa Isihiei. – Moş-Avva, a trecut aproape Anul şi Taina ICOANEI a început să-şi dezvăluie DUHUL ei în mine. Mintea mea rebelă a început să accepte „oprirea mentalizării”. Mintea Isihiei este „Altceva” decât mentalizarea. Tare greu am putut pricepe acest „Chip-Icoană Mentală”, care este altceva decât Ideea şi Gândul. – Fiule, Neofit Pustnicul are o modalitate specifică. El porneşte de la DIVINUL Întrupat, nu de la Divinul în Sine, metafizic. El porneşte astfel de la „Icoana de afară”. Mintea nu acceptă „Trupul”, ci tinde la „Ideea” cea dincolo de Trup. Icoana este acceptarea „Trupului Minţii”. Filosofii consideră Trupul „duşmanul” Minţii-Spiritului. Icoana este Taina SACRALIZĂRII Trupului Spiritului. Sfinţii Părinţi Creştini s-au luptat până la sânge cu „iconoclaştii” care nu acceptau Icoana, considerând-o „idol”. Sfântul Teodor Studitul a definit clar Icoana ca „mijloc de a aduce Prezenţa Celui ce este Reprezentat şi totodată ca punte de Comunicare cu Cel Reprezentat”. Icoana este, astfel, „un Loc unde poate coborî DIVINUL şi în care poţi să Comunici cu el”. Icoana devine un fel de „Minitemplu”. În Templul de la Ierusalim făcut de Solo-

SCRIERI ISIHASTE

157

mon, DUMNEZEU SAVAOT făgăduieşte că EL va fi PREZENT şi va Comunica de fiecare dată cu cei ce Îl cheamă. Creştinismul vine cu „multiplicarea” Templului Ierusalimitean, ca Biserici şi ca „Minibiserici-Icoane”. Icoana este „Reprezentarea Bisericii”, în care se Reprezintă „PREZENŢA DIVINULUI”. De aici semnul Bisericii, că are în ea Icoanele care fac dintr-o Casă, Biserică. Icoanele fac Biserica. Templul din Ierusalim era el însuşi Icoana şi de aceea nu se mai admiteau şi alte Icoane. Creştinismul extinde Templul şi multiplică Icoanele-Templele Creştine. Neofit Pustnicul face Mistica Icoanei-Templu, care înseamnă Biserică HRISTICĂ. Templul simplu este o „singură reprezentare”, iar Templul HRISTIC este „supra-reprezentare ca Biserică, Templul-Icoană”. Templul „aştepta” Venirea Lui Mesia, Biserica are pe Mesia-HRlSTOS. Icoana este Templul Împlinit ca Biserică. Aşa, Icoana nu mai este „idol-autodivinizare”, nici „zeificare-personificare a idolului”, nici „divinaţie-investire cu divin”, ci este Suprasacralitatea peste acestea. Ca viziune Creştină, Icoana este „Răsfrângerea Celui reprezentat”. Neofit Pustnicul extinde Teologia Icoanei într-o Mistică a Icoanei. Teologia Icoanei este DIVINUL Întrupat. Mare atenţie la aceste distincţii mistice care pentru Practică sunt însăşi „Viaţa mistică”. Filocalicii Athoniţi îndeosebi fac cu precădere Teologia Icoanei, în umbra căreia fac şi Mistica ei. Specificul Filocalic Carpatin pus în lumină de Neofit Pustnicul este evidenţierea Mistică în umbra căreia se face şi Teologia ei. De aici reiese un „complex Mistic” al Icoanei, tot aşa de bogat ca şi „complexul Teologic”. Sfinţii Părinţi au susţinut cu tărie şi „Trupul Icoanei” drept tot aşa de Sacru ca şi Chipul Cel dincolo de Trup. Creştinism înseamnă „Trup ÎNVIAT”, aşa încât „despărţirea” Chipului de Trup este „contrazi-

158

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

cerea însăşi” a ÎNVIERII. Icoana Creştină este Trup ÎNVIAT, nu „Corp-obiect idolatrizat”. Acest SACRU al ÎNVIERII este Temeiul acceptării „Trupului Icoanei”. Icoana, la Neofit, nu este Corp, ci SUPRATRUP al Corpului şi al SPIRITULUI Întrupat. Acest SUPRATRUP al Icoanei, care transcende şi Spiritul şi Corpul, este Mistica Pustnicului Neofit. Trupul ÎNVIAT HRISTIC este SUPRATRUP - deodată Spirit şi Corp şi dincolo de acestea - care înveşmântează Spiritul şi Corpul. La Neofit este un fel de „Supramistic”, „Acel Dincolo” unde FIINŢA inaccesibilă poate „ieşi” din Sine ca să-şi Împărtăşească „Cele după FIINŢĂ”. La Neofit toată Nevoinţa Mistică este ajungerea la „SUPRALOCUL” unde şi FIINŢA şi Energiile ei, şi Spiritul şi Corpul se pot Întâlni deodată şi în Împărtăşire reciprocă, fapt care în mod obişnuit nu este posibil... Neofit „găseşte” Miracolul unde UNIREA contrariilor este posibilă, SUPRALOCUL SUPRATRUPULUI EUHARISTIC, tocmai SUPRATRUPUL Icoanei. Pentru Neofit, Icoana este Sfântă şi Reală nu ca simplă Teologie, nu numai pentru că arată Întruparea Divinului, ci pentru că face Miracolul SUPRATRUPULUI ICONIC. Acestă Taină a posibilităţii de IEŞIRE A FIINŢEI într-un LOC unde FIINŢA IESE din SINE tot ca FIINŢĂ este tot fondul Misticii FIINŢIALE a Pustnicului Neofit. Teologia a găsit Miraculosul LOC în HARUL Energetic Necreat. Mistica lui Neofit găseşte Tainicul LOC în CHIPUL EUHARlSTIC care este IPOSTAS FIINŢIAL ŞI HAR ŞI Creaţie deodată, în UNIRE neamestecată. Neofit Pustnicul vorbeşte de o Mistică FIINŢIALĂ ce înglobează HARUL şi îl UNEŞTE cu IPOSTASUL FI-

SCRIERI ISIHASTE

159

INŢIAL. EUHARISTIA este această unire, ca SUPRATRUP şi al FIINŢEI, şi al HARULUI. Nu este nimic deosebit faţă de cele ştiute, doar că Neofit face nişte menţiuni şi evidenţieri specifice caracterului său Carpatin. Teologic Filocalic, HARUL „cuprinde” toate ale FIINŢEI, dar ca „exterioare” FIINŢEI care rămâne Apofatică în Sine. De aici, Mistica Teologică HARICĂ a Sfinţilor Părinţi, care insistau pe HAR ca să nu se cadă în „erezia panteismului fiinţial”. Tot fondul este aici acela ca „FIINŢA să nu fie privită în Sine Însăşi” de către Creaţie, ci în „afara” ei, acolo unde Creaţia poate Vedea cele „ALE FIINŢEI”, iar nu Însăşi FIINŢA. De aici Teologia FIINŢEI „prin HAR”, prin LUMINA HARICĂ. Neofit Pustnicul caută o Teologie de „HAR prin FIINŢĂ”, ca specific Filocalic Carpatin. Şi aceasta impune tot „un LOC în afara FIINŢEI”, ca să nu fie panteism fiinţial, LOC pe care îl găseşte în „SUPRALOCUL EUHARISTIC” care este „deodată şi FIINŢĂ şi HAR, în Împărtăşire”. La Neofit este „teama” de pierderea IPOSTASULUI FIINŢIAL în „impersonalismul” HARULUI, după cum la Sfinţii Părinţi era „teama” amestecului FIINŢEI cu Energiile Sale HARICE. La Sfinţii Părinţi este „teama de panteismul fiinţial” şi la Neofit Pustnicul este „teama de panteismul energetic”. Sfântul Grigorie Palama elucidează „panteismul fiinţial”, iar Neofit încearcă să-l elucideze pe „cel energetic”. – Moş-Avva, este foarte bine că îmi faci aceste menţiuni. Şi eu eram tentat să „depersonalizez” FIINŢA în HARUL-LUMINA Sa. Mentalizarea FIINŢEI, reducerea ei la „Idee şi Gând”, este într-adevăr „depersonalizarea” ei. Dar şi „Substanţializarea” FIINŢEI este tot aşa de periculoasă în Mistică, după cum „depersonalizarea”

160

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

este periculoasă în Teologie. Or, Neofit Pustnicul caută o rezolvare a ambelor situaţii. A face FIINŢA Lui DUMNEZEU o „Substanţă” directă înseamnă a face păcatul intrării în Apofatismul FIINŢEI. Iar a „de-substanţializa la absolut” FIINŢA, înseamnă a face „de-personalizarea” FIINŢEI, reducând-o la acel „neant divin” inadmisibil în Creştinism. Astfel, Neofit găseşte EUHARISTIA Liturgică, ca UNIRE A Catafaticului-Substanţializării HARICE cu APOFATICUL-Inaccesibilul FIINŢIAL. EUHARISTIA este astfel Miracolul şi Substanţial şi FIINŢIAL, şi al IPOSTASULUI-CHIPULUI şi al Trupului Său. EUHARISTIA este PERSOANA HRISTICĂ şi TRUPUL Său deodată şi fără despărţire, este şi FIINŢA şi HARUL. EUHARISTIA este HRISTOS, FIINŢĂ şi HAR, SPIRIT şi TRUP. „Şi CUVÂNTUL S-a făcut TRUP” (Ioan l, 14). Neofit Pustnicul zice: „Şi CUVÂNTUL S-a făcut ICOANĂ”. Toate misticile metafizice nu admit „Trupul” Spiritului, trebuind ca Spiritul să se „resoarbă” în Sine din iluzia corpului. În Creştinism este tocmai „INTRAREA SPIRITULUI în TRUP unde să se Odihnească, să se REMEMOREZE pe Sine”. Filosofic, Spiritul îşi „pierde” Memoria de Sine în „memoriile obiectelor lumii”, de unde mistica „ieşirii” din memoriile corporale ca să se recâştige Supramemoria în Sine Spirituală. Creştinismul vine cu un paradox peste logica anticilor, cu „LOCUL” unde Spiritul şi Trupul-materia să nu mai fie în contrarietate şi nici ca simplă complementaritate, ci într-un „AL TREILEA” care le are pe amândouă şi le depăşeşte, le înglobează, le uneşte şi le face afirmative reciproc. Este RAIUL totodată CER şi Pământ, totodată Suflet şi Corp, totodată DUMNEZEIRE şi Creaţie. Acest ARHECHIP de RAI este Nostalgia Mistică a Pustnicului Neofit. Şi RAIUL acesta este ICOA-

SCRIERI ISIHASTE

161

NA, SUPRATRUPUL DIVINULUI şi Creaţiei, Spiritului şi materiei. Şi concretul Raiului este TRUPUL EUHARISTIC pierdut prin păcat, dar Recâştigat prin TRUPUL ÎNVIAT HRISTIC. EUHARISTIA este astfel Originea Icoanei şi a Misticii ei. Icoana este CHIP EUHARISTIC care prin RITUAL se face Deschiderea Împărtăşirii. Tot secretul Practicii Isihaste este RITUALUL Mistic al Icoanei. Şi CHIPUL ICOANEI în Sine este IPOSTASUL HRISTIC ce se „face TRUP-ICOANĂ-EUHARISTIE”. Iar TRUPUL ICOANEI Sale îl ia din Trupul Icoană al MAICII DOMNULUI. Neofit concepe Practica Isihastă ca „drumul Ritualic” dintre PRUNCUL HRISTIC din Braţele MAICII DOMNULUI şi POTIRUL EUHARISTIC Liturgic. Icoana MAICII DOMNULUI CU PRUNCUL HRISTIC este PRESCUREA Întrupării ICOANEI, a însăşi Naşterii Icoanei, care se face EUHARISTIE – UNIREA Icoanei de Creaţie cu DIVINUL. Este o Mistică Isihastă de transpunere specific Carpatină, a „Pumnului de Pământ Dacic”, care este TAINA UNIRII Creaţiei cu DIVINUL şi totodată însăşi Divinizarea-Îndumnezeirea Creaţiei. Traco-Dacul Carpatin „moare cu Pământul în Mână” ca să ducă pe „lumea cealaltă” însăşi „substanţialitatea sa”. Murind, el lasă Trupul morţii, dar ia cu sine prin „Pumnul de Pământ” toată Fiinţialitatea sa, în Memoria ancestrală că „Pământul se prelungeşte în Cer şi Cerul se prelungeşte prin Pământ”. Pământul acesta Dacic este un Pământ „bun”, unde SĂMÂNŢA Creştină găseşte prilejul să Crească din plin, de aceea Creştinismul este primit aproape de la sine de Daci. „Pumnul de Pământ” din Mâna muribundului este Preînchipuirea EUHARISTIEI care DUCE Trupul ca o ÎNVIERE la Cer.

162

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

PÂINEA EUHARISTICĂ este TRANSFIGURAREA Pământului în PÂINEA VIEŢII Nemuritoare. – Fiule, problema cea mai grea a Misticii este „Suportul Mistic” al Practicii. Toţi susţin că DIVINUL este Cel spre care se tinde, dar „suportul DIVINULUI” care este? DIVINUL trebuie „Rememorat, Rechemat şi, abia după această „trudă”, să ajungi să-L VEZI. Unii zic că DIVINUL este în „tine însuţi”, alţii că este „în afară şi peste tot”, alţii că „tu însuţi trebuie să-L Configurezi” în propriul tău sistem Psiho-energetic. De aici modalităţile de Practică, de Interiorizare, de exteriorizare, de Concentrare, de Creaţie chiar. De aici practicile metafizice, religioase, oculte şi magice. Ca Practică Isihastă, să fii atent la specificul său inconfundabil. Neofit Pustnicul susţine Suportul ICOANEI care, după cum s-a văzut, este „dincolo” şi de exterior şi de interior şi de proprie transpunere, ca Miracolul EUHARISTIEI care este „ACEL SUPRATRUP” şi al Spiritului şi al Corpului care este şi Interiorul şi exteriorul, unde VIN şi DUMNEZEU şi Creaţia, unde DUMNEZEU este şi ALTCEVA decât Propria FIINŢIALITATE şi Creaţia, de asemenea, este şi Altceva decât Creaţie, acolo unde contrariile se depăşesc, unde toate sunt deodată şi dincolo de ele însele. Misticile antice se concentrează pe obiecte, imagini, forme mentale şi Idei de ultimă abstracţie, chiar pe puncte şi organe corporale, până la o adevărată magie Psiho-energetică. Fii atent la specificul Suportului Icoanei Mistice Creştine, care nu seamănă cu nici o formă de mai sus. Aici mulţi cad în „misticisme bolnăvicioase”, cu efecte uneori dramatice. – O, Moş-Avva, ce luptă aprigă am dus eu până am ajuns să am „atitudinea” corectă faţă de Icoana Mistică.

SCRIERI ISIHASTE

163

La început nu puteam nicicum s-o fixez... Tu îmi interziceai categoric să mi-o fixez ca imagine. Mereu îmi atrăgeai atenţia că nu am voie să mă concentrez pe Icoană. La fel, nu aveam voie s-o mentalizez. A mai apărut şi o reacţie, că a început să mă doară Fruntea de nu mai puteam suporta. Ochii, de asemenea, au început să mă doară. Tu însuţi îmi spuneai că ai avut o încercare asemănătoare, cu o durere din vârful capului şi apoi a întregului Creier, de parcă era copt, cu o ameţeală ce a durat mult timp. Mi-era teamă să nu fac vreun deranjament Psiho-nervos. Mereu mă sileai să „opresc” orice „efort mental”, lucru care îmi solicita şi mai mult Mintea şi Creierul. Cu cât „goleam” Capul de gânduri, cu atât mai multe gânduri năvăleau. Cu cât opream orice activitate mentală, Mintea mea parcă „fierbea”. Nu mai puteam privi Icoana, pentru că mă dureau Ochii şi Fruntea. Dacă o mentalizam, iarăşi mă durea Capul. Primele luni am fost ca „beat”. Citeam însă zilnic ACATISTUL MAICII DOMNULUI şi câte puţin din Filocalie şi Vieţile Sfinţilor. Metanii şi închinăciuni făceam puţine, pentru că de fiecare dată începeau să mă doară Fruntea şi Ochii. Lucram în schimb cât mai mult lucruri de mână, la curăţenie, la grădină, la bucătărie. Tu, Avva, mereu îmi cereai să fac o „pauză totală mentală”, lucru ce mi se părea o „maltratare” tocmai a Minţii. Nu îmi dădeai voie să mă Rog, decât la Acatist şi prin Participarea la slujbele Bisericii. Cu timpul s-a potolit tensiunea din Cap, dar am căzut într-o „nepăsare” mentală ce mi se părea că mă „prosteşte” pur şi simplu. Parcă nu mai puteam să memorez nimic, nu mai gândeam la nimic, parcă „vegetam”. Tu mereu mă sfătuiai să am răbdare, că va veni şi momentul unei „cotituri deosebite” care nu trebuie grăbită, pentru că trebuie să vină de la sine. Într-o Zi, în timp ce citeam Acatistul MAICII DOMNULUI în faţa Icoanei, am simţit CEVA de Taină,

164

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

ca o „uşurare” în toată Fiinţa mea, am simţit DUHUL Icoanei despre care vorbeşte Pustnicul Neofit. Ziua aceea a fost pentru mine ca o mare Sărbătoare. A INTRAT în mine DUHUL Icoanei. Am înţeles că Isihasmul începe cu Primirea DUHULUI Icoanei care este ACEL dincolo de imaginaţie, dincolo de fixaţie şi concentrare... Icoana Mistică Isihastă trebuie VĂZUTĂ în DUHUL Icoanei. DUHUL nu se poate imagina, nu se poate simţi şi nici mentaliza, DUHUL se PRIMEŞTE. Tu mereu îmi spuneai: „Ai răbdare, să PRIMEŞTI DUHUL Icoanei”. Eu încercam să-mi închipui DUHUL, dar de fiecare dată cădeam în forme mentale ce erau interzise... În acest DUH al Icoanei parcă Vedeam Icoana cu Ochi de DUH, fără să mi-o imaginez, parcă Icoana era Un CEVA unde eu puteam INTRA fără să mă pierd pe mine, unde şi mai mult deveneam un „Centru de Prezenţă” care, paradoxal, era dincolo de mine şi totodată eu (eram) venit în acesta, totodată şi o SUPRAPREZENŢĂ în care Intra Prezenţa mea, ca Dialog între Prezenţe fără amestecare. O, ce Luminare de o natură care nu se poate spune este această „PREZENŢĂ în DUH”! DUHUL este PREZENŢĂ, dincolo de mental, dincolo de simţire, dincolo de orice imaginaţie. Iată Taina Icoanei Mistice, DUHUL-PREZENŢA care, şi mai mult, aduce PREZENŢA CUVÂNTULUIIPOSTASULUI. Ca specific al Pustnicului Neofit, se disting: – Icoana ca Reprezentare Grafică, pictură, sculptură. – DUHUL Icoanei, ca PREZENŢĂ a Unui VIU al Icoanei. – Icoana FIINŢIALĂ a IPOSTASULUI din Icoană.

SCRIERI ISIHASTE

165

– ICOANA EUHARISTICĂ, care le înglobează şi le SUPRAÎNTRUPEAZĂ pe toate şi le face, „peste fire”, COMUNICABILE, Împărtăşibile. Este o TRANSFIGURARE a Icoanei Grafice în DUHUL dincolo de Reprezentarea pur corporală, în totodată TRANSFIGURARE în IPOSTASUL Icoanei şi TRANSFIGURARE EUHARISTICĂ de UNIRE DIALOGALĂ. Icoana în sine este Chip de SUPRAREPREZENTARE a PERSONALITĂŢII Celui Reprezentat, în care Reprezentarea Grafică este exteriorul, Reprezentarea IPOSTASULUI este Interiorul şi Reprezentarea EUHARISTICĂ este SUPRATRUPUL tuturor acestora. La Neofit, Icoana EUHARISTICĂ este pe primul plan. Fără Practică, acestea sunt greu de înţeles. Se vorbeşte de Supralumina HARICĂ Mistică. Mistica anticilor este Intelectualistă, de Contemplaţie, de Minte Iluminată. Cea Creştină este între HAR şi IPOSTASUL FIINŢIAL. În Mistică se zbat trei direcţii: – un intelectualism pur, de Metafizică pură sau Teologică; – un semi-intelectualism unit cu un sentimentalism ce înclină până la senzualism; – o Mistică de DUH, specifică în Creştinism, de Teologie Mistică şi Mistică Teologică, concretizată ca Mistică EUHARISTICĂ. Pustnicul Neofit nu vorbeşte, ca Sfântul Simeon Noul Teolog, de Pregnanţa LUMINII HARICE, ci de Pregnanţa ICOANEI EUHARISTICE. Neofit nu este Misticul LUMINII, ci Misticul ICOANEI Liturgice EUHARISTICE în care LUMINA IESE din SUPRATRUPUL IPOSTASULUI care îşi Împărtăşeşte DUMNEZEIREA. Nu este Misticul „Vederii Luminii”, ci Misticul „PÂINII DUMNEZEIEŞTI”. Neofit este în specificul Filoca-

166

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

lic Carpatin. La Sfântul Simeon, în LUMINĂ este TOTUL. La Neofit, în PÂINEA EUHARISTICĂ este TOTUL, şi LUMINA şi IPOSTASUL şi Creaţia. În LUMINĂ este CONTEMPLAŢIE, în PÂINEA EUHARISTICĂ este DIALOG de ÎNTÂLNIRE, în care Contemplaţia Supramentală se face SUPRATRUP. Specificul Carpatin este acest „Suprasubstanţialism” ce Înglobează şi Spiritul şi Substanţa şi le face46 „dincolo” de ele însele. Necorporalul Supramental al Misticilor Intelectualiste este „scăparea” din drama senzualismului. La Neofit, senzualismul este depăşit, paradoxal, într-un SUPRACORPORAL care transcende şi Necorporalul şi corporalul. Mistica PÂINII EUHARISTICE Liturgice şi Mistica LUMINII sunt două specificuri Filocalice care nu se contrazic, ci sunt Evidenţe ale Aceluiaşi FOND Mistic Creştin. Unul transfigurează Pământul în Lumină DUMNEZEIASCĂ, celălalt îl Transfigurează în PÂINE DUMNEZEIEASCĂ. Unul Intelectualizează, de-corporalizează Pământul ce Urcă în Spirit, celălalt Supra-corporalizează Pământul ca ÎNVIERE ce URCĂ la Cer. La Spiritualişti este teama de a nu se „amesteca” Spiritul cu Trupul, la EUHARISTICI este teama de a nu se „pierde” IPOSTASUL în mentalizarea extremă a Spiritului. Spiritul are Corp, IPOSTASUL are SUPRATRUP. – Fiule, ai atins un punct sensibil al specificului Mistic Carpatin, SUPRATRUPUL IPOSTASULUI. Spiritul filosofic este Mental pur, acel „Nous Divin”, ca o „aparentă Personalizare de afară” a Fiinţei impersonale. IPOSTASUL Teologic Creştin este PERSONALIZAREA directă a FIIN46

i. e. le trece, prin prefacere, în TAINA TRUPULUI EUHARISTIC care este „dincolo” de ele însele (n. r.).

SCRIERI ISIHASTE

167

ŢEI în Sine Însăşi, nu de „exterior”. Neofit vede Mistic IPOSTASUL care se poate „Vedea”, FIINŢA în Sine rămânând apofatică-inaccesibilă. IPOSTASUL FIULUI HRISTIC este accesibil nouă, Creaţiei. Noi, Creaţia, ne „Înrudim” ca şi CHIP cu IPOSTASUL FIINŢIAL al FIULUI HRISTOS. Trupul de Întrupare al IPOSTASULUI HRISTIC este în primul rând Fiinţa-Firea Creată, nu simplu Corp de creaţie. FIUL Lui DUMNEZEU se face şi Fiinţă Creată pe care o adoptă în ACELAŞI IPOSTAS de Fiu DUMNEZEIESC. Deci IPOSTASUL poate să se UNEASCĂ cu Firea Ipostasului nostru Creat. Neofit este un Mistic al IPOSTASULUI FIINŢIAL, fără să cadă în „panteism fiinţial”. O, Tu DOAMNE DUMNEZEULE, Când Te ARĂŢI Sufletului meu Toate luminile se „umbresc” Şi Tu doar, Cel PERSONAL, Eşti PREZENT şi în lăuntru şi în afar‟. Ochii Minţii se închid, Ochii trupului de asemenea. Prin CHIPUL de IPOSTAS Te Văd şi eu pe Tine. Ochi de Minte plecaţi genele de gând, Lumină, intră în culcuşul de „dincolo”, Un VIU prin El Însuşi Care poate să Izvorască totul, În care se „întorc şi se odihnesc” toate, EL – IPOSTASUL faţă de care Toate trec în UMBRA SA. Misticile panteiste vorbesc de o „intrare-absorbire” a Creaţiei în FIINŢA Lui DUMNEZEU.

168

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Mistica Pustnicului Neofit pare o Mistică FIINŢIALĂ, dar nu „Intra-FIINŢlALĂ” ca la panteişti. EUHARISTIA este FIINŢIALITATEA IPOSTASULUI care IESE în „afara” FIINŢEI. La Neofit mai este şi un „AFARĂ FIINŢIAL”, dincolo şi de acel „afară HARIC”. EUHARISTIA este CHIPUL acestui „AFARĂ” în care poate Creaţia să se ÎNTÂLNEASCĂ „peste fire” cu IPOSTASUL FIINŢIAL. Insistenţa aceasta pe IPOSTAS este specificul Misticii Isihaste a Pustnicului Neofit. În EUHARISTIE nu este doar o Întâlnire cu TRUPUL HRISTIC, ci CU IPOSTASUL HRISTIC făcut şi TRUP. Se cunosc Trei „direcţii” Filocalice Creştine: cel Athonit, al „necorporalităţii” prin Asceza Spiritului, ca LUMINĂ Pură; specificul Slav, al „Intrării” LUMINII în Trupul Înduhovnicit, ca Asceza Trupului; şi specificul Carpatin, ca EUHARISTIA IPOSTASULUI FIINŢIAL care înglobează atât LUMINA, cât şi Trupul Înduhovnicit, ca Asceză a ÎMPLINIRII. – Moş-Avva, toţi Sfinţii vorbesc de LUMINA Mistică DIVINĂ, ca şi de TRUPUL EUHARISTIC, în egalitate, dar fiecare cu specificul lor. Neofit Pustnicul are insistenţa sa după caracterul Carpatin, după cum Slavii îl au pe al lor. Sfântul Serafim de Sarov şi Sfântul Siluan se deosebesc aparent de Athoniţii metafizicieni, fondul Filocalic fiind acelaşi. Neofit are şi el acelaşi fond, în caracterul său aparte. DUHUL Prezenţei este în DEPLINUL IPOSTASULUI-PERSOANEI, care de asemenea este o Supraimagine dincolo de mental. DUHUL descoperă IPOSTASUL şi IPOSTASUL descoperă CHIPUL EUHARISTIC ce înglobează toate Chipurile, de la cel material la cel Spiritual şi dincolo de ele.

SCRIERI ISIHASTE

169

Filocalicii Athoniţi pun Lumina din EUHARISTIE, şi apoi, prin Lumină, IPOSTASUL. La Athoniţi Lumina HARICĂ descoperă IPOSTASUL. La Neofit, IPOSTASUL descoperă Lumina. – Fiule, mi-aduc aminte de acel Ucenic al Pustnicului, care într-o zi vine bucuros la Neofit spunând: – Avva, o Lumină Orbitoare mi s-a arătat în Rugăciune. Am crezut că mor de o aşa Lumină. La care Pustnicul i-a zis: – Dacă nu ai văzut IPOSTASUL Lui Iisus, ai văzut doar „Umbra Lui”. Ai grijă, Roagă-te să nu ÎL vezi degrabă pe IISUS direct din EUHARISTIE, că ai să mori. Doar Sfinţii ÎL pot vedea. – Aşa Moş-Avva, specificul Icoanei Mistice este că Suprareprezentarea ca Prezenţă în DUH nu este nici în interior, nici în exterior, ci undeva „la mijloc şi dincolo”, unde poţi „ieşi din tine cu tine însuţi” fără să te absorbi, ca într-un LOC de Odihnă unde te Regăseşti şi te Comunici totodată. Şi Icoana aceasta este în SUPRACHIPUL EUHARISTIC al IPOSTASULUI HRISTIC. Întâi se face ICONIZAREA Creaţiei. Ce mi s-a părut deosebit la maniera Pustnicului Neofit este tocmai acest RITUAL al Iconizării, care ţine loc de Rugăciunea obişnuită. Rugăciunea cu Mintea produce „deranjamente” psihice la mulţi. Mintea trebuie să „tacă”, dar trebuie ca ALTCEVA să o „înlocuiască”. Mintea nu poate „mentaliza suportul său”; dar Mintea nu rămâne în „golul metafizic”, ci se UMPLE de SUPRAMETAFIZICUL EUHARISTIC. Problema majoră a Practicii este Centrul de Personalitate ca Propriu Centru de Prezenţă. Misticile antice fac din propriul lor Centru Suportul şi totodată Adresarea,

170

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

ca Auto-divinizare. Se zice că DUMNEZEU este în Interiorul tău şi unii confundă aceasta cu „natura de Divinitate” a propriei naturi în sine, ca în panteism. Specificul Isihasmului este clar, DIVINITATEA are NATURA Sa şi Creaţia are Natura ei de Creaţie. Neofit Pustnicul merge până la Natura în sine a Creaţiei, ca Fiinţialitate de Creaţie. Anticii consideră Creaţia fără „Natură proprie de Fiinţialitate”, ea fiind doar o „reflectare energetică” a Divinului în „afara” Sa. Neofit este net Creaţionist, ca distincţie clară dintre SUPRANATURA DIVINĂ FIINŢIALĂ şi Natura Creată tot Fiinţială (de creaţie). Dacă Natura în sine a Creaţiei nu este o Fiinţialitate de Creaţie, atunci Creaţia este doar o „iluzie a Spiritului”, lucru de neadmis în creştinism. DUMNEZEUL Creştin poate să CREEZE cu adevărat şi o Fiinţă Creată. Natura de Fiinţă este „Chipul şi Asemănarea” Lui DUMNEZEU din Creaţie. Majoritatea vorbesc doar de „unele calităţi” de Spiritualitate, ca Chip de Divinitate al Creaţiei. Creaţia nu este „nici Divină, nici ne-divină”, are Potenţă de Divinizare prin UNIREA cu DIVINUL. Dacă nu se Uneşte, nu poate sta în sine şi aşa îşi „autocreează o falsă divinitate, anti-divinul, căderea luciferică”. De aceea Neofit dă o mare importanţă Centrului de Personalitate al Creaţiei, ca Potenţă de UNIRE cu DIVINUL. Pentru Neofit, Practica Isihastă este DIALOGUL dintre Centrul de Personalitate de Creaţie, şi DIVIN. RITUALUL Icoanei Mistice ca specific al Pustnicului Neofit este tocmai Recâştigarea Chipului de Personalitate, fără de care nu se poate face nimic real mistic. Dacă la filosofi Mintea este „totul”, la Neofit IPOSTASUL-PERSOANA este totul. Mintea este o „energie” a Centrului de Personalitate, de aceea Neofit trece Mintea „înapoia” IPOSTASULUI.

SCRIERI ISIHASTE

171

– Fiule, mă bucur că ai intrat în DUHUL Icoanei Mistice a Pustnicului Neofit. Centrul de Personalitate, pe care noi îl concretizăm deocamdată ca Centru de Proprie Prezenţă de Sine, este tocmai „înlocuirea” Minţii din Mistică. Noi, într-adevăr, prin Minte avem Conştiinţa Centrului nostru de Personalitate, dar nu trebuie confundată Mintea cu însăşi acesta. Sfinţii Filocalici spun clar că Mintea, Simţirea şi Voinţa sunt „puteri energetice” ale Spiritului. Se vorbeşte de o MINTE în Sine, acel Nous filosofic, ca Divin dincolo de Mintea raţională obişnuită. Neofit caută direct Centrul de Personalitate prin care să se facă apoi „mentalizarea”. De obicei, Mintea se face Activul. Totul se operează cu Mintea. Neofit „operează” direct cu Ipostasul-Persoana. Filosofii consideră Fiinţialitatea ca fiind fără ACT, energiile fiind „posibilitatea” Actului Fiinţei. În Creştinism se Revelează tocmai ACTUL FIINŢEI în Sine, de unde TREIMEA de PERSOANE-IPOSTASURI DUMNEZEIEŞTI. IPOSTASUL-PERSOANA este tocmai ACTUL în Sine. Orice ACT se transpune, însă, deodată ca ACT IPOSTATIC şi ca Act Energetic, de unde Teologia Sfinţilor Părinţi, a FIINŢEI şi a Energiilor sale, fără despărţire sau amestecare. DUMNEZEIREA este ACT FIINŢIAL în Sine ca TREIME de IPOSTASURI FIINŢIALE şi totodată Act HARIC al TREIMII. Noi, Creaţia, nu avem acces la ACTUL în Sine „Intra-fiinţial”, ci la Actul HARIC. Dar Actul HARIC nu este niciodată singular, ci ca „efect” al ACTULUI IPOSTATIC FIINŢIAL. Creştinismul mai vine cu o „descoperire” uimitoare, a Împărtăşirii din „Cele ale FIRII FIINŢIALE” (II Petru 1, 4).

172

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Deci, FIINŢA DIVINĂ este „inaccesibilă” în Sine, (apofatică), dar „Împărtăşibilă” ca FIRE. Şi FIREA IPOSTASULUI este CUVÂNTUL. Neofit Pustnicul „ridică” TAINA CUVÂNTULUI la „gradul” de FIRE FIINŢIALĂ. Astfel, CUVÂNTUL nu este un „produs” energetic al Spiritului, ci este însăşi „Natura-Firea” Spiritului. CUVÂNTUL este Cel care dă SUBSTANŢIALITATE Spiritului. CUVÂNTUL este Originea Spiritului. Spiritul, datorită CUVÂNTULUI are „natură şi chip” de Spirit. Neofit face „IPOSTAZIEREA CUVÂNTULUI”. Pentru Neofit Pustnicul, CUVÂNTUL este Cel care Luminează HARIC. Din CUVÂNT iese Lumina, HARUL fiind după ce CUVÂNTUL se face ACT FIINŢIAL. CUVÂNTUL este FIREA IPOSTASULUI FIINŢIAL care se „Comunică”. CUVÂNTUL este PÂINEA EUHARISTICĂ FIINŢIALĂ. Şi de aici Icoana „ridicată” la o SACRALITATE ce nu mai poate fi „împiedicată” de „materia” şi de reprezentarea grafică, nici de mentalizarea spre care se tinde, ci care se „impune” ca „Realitate” directă. Icoana este un „CHIVOT” unde e cu adevărat CHIPUL Lui HRISTOS; datorită căreia CHIVOTUL este Sfânt şi căruia te pleci, din care „iese” PUTEREA Lui DUMNEZEU cea Înfricoşătoare. CHIPUL din Icoană este „PIATRA” pe care Însuşi DUMNEZEU Se „SCRIE” pe Sine. – Moş-Avva, Neofit este un „Iconar şi un Poet” Mistic, de aceea trebuie „intrat” în „Duhul” acesta. Modalitatea sa este o Mistică de „Zugrav de Icoane şi de Inspiraţie Poetică”. Mistica sa este în acele „Supraimagini mistice şi

SCRIERI ISIHASTE

173

Cuvinte de Poezie tot mistică”. Limbajul său nu este „mental”, ci Iconic direct. Aşa, ca să poţi Practica Isihasmul ICONIC al lui Neofit, trebuie să faci în primul rând „trecerea de la Mental la paradoxalul Iconic Supracorporal”, de TRUP ÎNVIAT HRISTIC. – Fiule, cum ai înţeles modalitatea Pustnicului Neofit faţă de cea Filocalică?... Dacă citeşti cu atenţie, mai ales pe Isihie, vezi că se pune mare bază pe Mintea care trebuie să fie „trează” faţă de gânduri, ca să poată ajunge la Lumina Contemplaţiei Divine. – Moş-Avva, Neofit, ca şi Isihie, dă mare importanţă „Orientării” spre DIVINITATE. Neofit o „Localizează” în RITUALUL Icoanei, faţă de Isihie care o localizează în „Atenţia” Minţii. Neofit insistă pe acea PREZENŢĂ DIVINĂ ce este în „afara” Minţii, în Icoana ce opreşte Mintea de la „automentalizare”. Isihie foloseşte modalitatea filosofică greacă a „automentalizării” Atenţiei. Neofit opreşte Mintea să fie „şi subiect, şi obiect”, făcând din Icoană „şi subiect, şi obiect” faţă de care Mintea se „odihneşte”. Neofit nu mai foloseşte „Mintea Luptătoare-Lucrătoare”, ci mută „câmpul” de Luptă din Minte în afara ei, în RITUALUL direct al Icoanei. Se crede că în Minte şi prin Minte se face „lupta duhovnicească”. Neofit foloseşte Icoana, „în care şi prin care” să se facă lupta duhovnicească. Obişnuit, Mintea Reprezintă ceva şi face Atenţia-Prezenţa tot în activul de Minte. Neofit are modalitatea ca Reprezentarea s-o facă Icoana prin ea însăşi, ca RITUALUL Icoanei faţă de care Mintea este „pasivă”, nu acti-

174

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

vă. Aici RITUALUL Icoanei să fie Activul în sine. Şi din Activul RITUALULUI Icoanei să iasă SUPRAREPREZENTAREA DIVINĂ care „depăşeşte” Mintea, dar care se „Supra-întipăreşte” şi în Mintea ce rămâne în continuare pasivă. Neofit este misticul ACTIVULUI Iconic din „afara” Minţii. Isihie vorbeşte de Atenţia pe Prezenţa DIVINULUI. „Să ai pe DUMNEZEU pururea înaintea ta”. Dar această Atenţie-Prezenţă este „intra-mentală”, prin câmpul Minţii. Neofit cere o Prezenţă-Atenţie prin Câmpul Ritualic al Icoanei, din afara minţii. – Moş-Avva, cele Trei Trepte indicate de Neofit sunt tocmai câştigarea Prezenţei-Atenţiei Mistice „în Icoană şi prin Icoană”. Mintea nu are voie să fie „lucrătoare”, ci să se lase pasivă în ACTIVUL RITUALULUI Icoanei. Zilnic fac Acatistul Icoanei MAICII DOMNULUI, normal şi obişnuit. Mă silesc ca toată Ziua să-mi rămână în Memorie acest RITUAL al Acatistului, ca o Iconizare Permanentă a Lumii înconjurătoare. „Să faci totul ca o Icoană, să vezi totul prin prisma Icoanei”, aceasta este „regula” Practicii lui Neofit. RITUALUL Acatistului Icoanei MAICII DOMNULUI îmi trezeşte Conştiinţa ICOANEI HRISTICE. Încet-încet, de la Atenţia Icoanei Maicii DOMNULUI se trece la Atenţia ICOANEI HRISTICE, a CUVÂNTULUI. ICOANĂ, OCHI de Taină Prin care se UITĂ IPOSTASUL FIINŢIAL, Din care izvorăşte apoi LUMINA, Prin care se Văd cele NEVĂZUTE.

SCRIERI ISIHASTE

175

ICOANĂ, CHIPUL Ieşit în Afară Care te faci LOCUL de Taină Unde FIINŢA poate să Se ARATE Ca PÂINE-EUHARISTIE. OCHI de ICOANĂ, În Tine DUMNEZEU se VEDE Şi totodată noi, Creaţia, ne putem Vedea Alături de DUMNEZEU. OCHI de ICOANĂ, Eşti BISERICA de Taină Unde Mintea îngenunchează şi tace, Ca într-o SUPRAINIMĂ Unde INIMA Lui DUMNEZU BATE Şi unde Inimile tuturor Bat de asemenea Îngenuncheate. LOC Suprafiresc de ICOANĂ, De aici Se poate AUZI CUVÂNTUL DUMNEZEIESC Pe care Îl SCRII ca într-o CARTE, CHIVOT al DEGETULUI Lui DUMNEZEU. ICOANĂ, CHIP şi LOC de Taină, Prin tine Ne putem ÎNTÂLNI cu DUMNEZEU. Practic, eu nu fac Rugăciune Mentală, ci mai întâi intru în DUHUL SUPRAREPREZENTĂRII-SUPRAPREZENŢEI ICONICE, Îngenunchez cu Mintea şi cu toată Fiinţa mea în FAŢA acesteia şi ASCULT Pasiv Liturghia din ICOANĂ. În ICOANĂ se ROAGĂ FIUL Lui DUMNEZEU şi DUHUL SFÂNT. Fiinţa mea cu fruntea la Pământ este ATENTĂ la RITUALUL INTRA-ICONIC. La Neofit, ACTI-

176

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

VUL Mistic este în ICOANĂ, nu în Minte. Mintea intră în Biserica ICOANEI, unde Participă la Liturghia Intraiconică. Practica aceasta este Isihasmul lui Neofit. Este UNIREA Minţii cu ICOANA-SUPRAINIMA Mistică. Neofit ocoleşte deocamdată Inima proprie, din motive bine întemeiate, ca să nu se cadă în „misticismele bolnăvicioase” ale Minţii şi Inimii pătimaşe, care apar de obicei. Atenţie la Centrul Propriu de Personalitate-Conştiinţă, care nu trebuie să fie în Cap, ci coborât în „Centrul Vorbirii”, în zona Gâtului. Atenţie să nu se facă „fixaţie” pe energiile vibratorii din Gât. Atenţia să fie pe „PRONUNŢAREA CUVÂNTULUI”, ca o „intrare a Gândului în CUVÂNT”. Să PRONUNŢI CUVÂNTUL NUMELUI Lui IISUS, să prefaci CUVÂNTUL în ICOANĂ. ICOANA CUVÂNT o scoţi apoi în „afară”, în „FAŢA” ta şi a Lui DUMNEZEU, unde iese totodată Propriul Centru de Conştiinţă-Prezenţă. – Fiule, continuă Practica aceasta ICONICĂ până va trebui să mai Urci încă o Treaptă.

177

Cap. 4 A. ICOANA CUVÂNTULUI ÎNTRUPAT este LOCUL ÎNTÂLNIRII Lui DUMNEZEU şi al Creaţiei. B. ICOANA CUVÂNTULUI este POTIRUL EUHARISTIEI IPOSTASULUI CUVÂNTULUI. C. Cu ICOANA CUVÂNTULUI încep Purificarea şi Urcuşul Duhovnicesc. Noi, cei de astăzi, „suferim” de cea mai mare „nelinişte” a Minţii. Sistemul Filocalic clasic are tot Mintea ca „lucrătoare”, ceea ce solicită un „efort mental” în plus. Intelectualismul excesiv de astăzi caută o „modalitate” de Odihnă a Minţii. Se încearcă tot felul de „tehnici” psiho-mentale, dar ele tot nu dau rezultatele aşteptate. Mulţi se interesează astăzi de „Mistică”, în căutarea „miracolului” Odihnei mentale. – Fiule, eu sunt un „umil” Ucenic al Ucenicilor Pustnicului Neofit. În modalitatea specificului său am găsit „căutarea” mea Spirituală. De aceea, eu Personal ţin cu „stricteţe” la „ne-amestecul” aşa-ziselor „modalităţi”. Fiecare este liber să-şi aleagă sau să se convingă care este mai „bună”. Anticii au căutat o Spiritualitate a Minţii pure. Mintea pură este Idee şi operaţii de intelect. Mistica se loveşte de cele două „pietre mistice”, Personalismul şi Impersonalismul. Personalismul este învinuit de „egoism”, de aceea mulţi consideră „impersonalismul” ca bază a UNIRII Mistice. Ca să faci „impersonalismul metafizic” trebuie să „supra-activezi” Mintea, să abstractizezi la maximum totul, să o „reduci” la „esenţeleprincipiile ultime”. Toate practicile mistice metafizice fac

178

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Meditaţii şi concentrări mentale până la „alchimia şi ocultismul magic” al „forţei Minţii”. Mulţi cred că Mintea este „Puterea absolută”. Unii tind la această Putere, ca „tehnică a spiritului”. Neofit Pustnicul are două „frici mistice”, frica de „panteismul fiinţial” şi frica de „panteismul energetic al Minţii”. DUMNEZEU, ca FIINŢĂ în Sine, nu poate „ieşi” din Sine tot ca FIINŢĂ, ci ca Energii HARICE. Şi Teologia, şi filosofia au acest „apofatism” al FIINŢEI în Sine. Filosofic, „Mintea” este Spiritualul FIINŢEI, ca EnergiaForţa Divină. Şi Ştiinţa recunoaşte acest „spiritual ultim al lumii”, ca acele „principii informaţionale primare”. Creştinismul vine totuşi cu o „posibilitate” de a ieşi FIINŢA din Sine tot ca FIINŢĂ, prin IPOSTASUL FIINŢIAL al FIULUI-CUVÂNTULUI CARE Se ÎNTRUPEAZĂ. Cine poate „să încapă Absolutul”?... Creaţia considerată ca „Trupul direct” al Lui DUMNEZEU înseamnă „panteism”, neadmis de către creştinism. Creaţia nu este o „emanaţie directă” din DUMNEZEU, ci o Creaţie prin „ACEL CEVA care întâi poate să-L încapă”. De aceea, Teologic se spune că LOGOSUL FIINŢIAL Creează mai întâi „Arhechipul de Logos de Creaţie”, adică Chipul de „Fiu de Creaţie” pe care îl ASUMĂ ca Trup al Său. Într-un moment dincolo de timp FIUL Creează şi un Chip de Fiu de Creaţie În care EL Însuşi se Întrupează Şi vine înaintea TATĂLUI DUMNEZEU: – PĂRINTE, iată-Mă pe Mine, FIUL Tău, Deodată în DOUĂ CHIPURI,

SCRIERI ISIHASTE

179

Ca FIUL FIINŢIAL absolut pe care L-ai NĂSCUT Şi ca Fiu de Creaţie pe care Eu l-am Conceput. Două CHIPURI neamestecate, dar UNITE În UNICUL Meu IPOSTAS de FIU AL Tău. Şi TATĂL BINECUVINTEAZĂ, Şi Chipul Lumii se „Fiinţează”. Acest CHIP al FIULUI CREATOR şi ca Fiu de Creaţie este ICOANA, MAREA TAINĂ a ieşirii FIINŢEI în „afara” Sa, dar tot ca FIINŢĂ. Să se distingă clar FIINŢA în Sine, apofatică-inaccesibilă, de FIINŢA ICONICĂ Întrupată şi într-o Fiinţă Creată, ca FIINŢĂ EUHARISTICĂ. Această SUPRAPERSONALIZARE ICONICĂ este Mistica specifică a lui Neofit. ICOANA CUVÂNTULUI ÎNTRUPAT (Ioan l, 14) este specificul lui Neofit. Nu este o Mistică Intra-FIINŢlALĂ (care ar însemna panteism), ci o Mistică în Afara-FIINŢEI, dar tot FIINŢIALĂ. Neofit face o „lărgire teologică”, punând ICOANA IPOSTATICĂ a CUVÂNTULUI Întrupat pe primul plan. Neofit găseşte miraculosul SUPRALOC unde DUMNEZEU poate VENI în „afara” Sa. Este ICOANA CUVÂNTULUI Întrupat. Neofit are frica mistică de „panteismul fiinţial” şi totodată frica de „panteismul energetic”. ICOANA SUPRAFIINŢIALĂ, Supratrupească şi Supraenergetică este salvarea sa. Lui Neofit îi este frică teribil de „magia energiilor Corpului”. Dar nu vrea nici să le distrugă, pentru că ar fi o „mutilare” de neadmis. Aşa, el caută un LOC unde să fie „dincolo de energii”, dar cu energiile păstrate. Acesta este ICOANA EUHARISTICĂ.

180

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

PÂINEA EUHARISTICĂ este SUPRATRUP peste materia Pâinii: este FIINŢĂ „în afara” FIINŢEI. Iată miracolul Mistic la care au visat anticii, dar care doar în Creştinism se împlineşte. Neofit „mută” tot ACTIVUL Mistic în acest Supraloc al Icoanei. Spunea adesea Ucenicilor săi: „Rugăciunea Creştină se face doar în Lăcaşul Bisericii, pentru că doar Biserica îl poate „Coborî” pe DUMNEZEU în Creaţie. Aşa, şi în Rugăciunea noastră Personală trebuie să Intrăm în Chipul ICOANEI-Biserica în Potenţă, şi apoi să facem Rugăciune, pentru că ICOANA poate să PRIMEASCĂ în ea pe DUMNEZEU. În ICOANĂ Mintea nu vine cu Memoriile Corpului, ci se „descalţă” de ele, ca Moise care intră la „Rugul Aprins”. Aici este „ALT ACTIV”, faţă de care Mintea „ascultă şi tace”, se Odihneşte. Odihna Minţii tot în „spaţiul mental”, aceasta nu o admite specificul lui Neofit. ICOANA este un Spaţiu în „afara mentalului”, dar care nu distruge mentalul, ci îl „Împărtăşeşte” de „Cele dincolo de Minte”. Odihna Minţii tot pe „suportul” Minţii este considerată de Neofit „auto-plăcere” ce nu mai este „Odihna Mistică”. Doar Odihna în „ALT” Suport este Odihna veritabilă. Neofit nu admite Rugăciunea în „propriul” Corp, ci în LOCUL Sfinţit al ICOANEI şi Bisericii. Să facem un „paralelism” între modalitatea clasică Filocalică şi specificul Pustnicului Neofit. Şi eu am avut părerea că Filocalicul clasic trebuie păstrat cu „stricteţe”. M-am convins că are totuşi o mare importanţă „Caracterul de transpunere”, altfel se face o „forţare a propriei naturi”. Se cunosc transpunerile Filocalice: Sinait, Athonit, Rus. Noi mai vorbim şi de un caracter CARPATIN, al nostru.

SCRIERI ISIHASTE

181

– Moş-Avva, s-a văzut că Neofit Pustnicul - ca şi Sfântul Ioan Scărarul - nu porneşte direct de la Rugăciunea „Doamne Iisuse”, ci de la Acatistul MAICII DOMNULUI. Şi Neofit are în vedere mai întâi „formarea” Conştiinţei Mistice prin Purificarea întregii Personalităţi a Ucenicului. Neofit începe cu RITUALUL Acatistului, ca „intrare” în SACRUL Mistic. MAICA DOMNULUI este UŞA spre HRISTOS. – Fiule, Neofit cerea Ucenicului începător în primul rând să-şi pună, în locul unde stă, o Icoană cu MAICA DOMNULUI cu PRUNCUL HRISTOS în Braţe, şi adesea să aprindă câte o Lumânare sau o Candelă. Zilnic trebuia să îngenuncheze în faţa Icoanei, să stea aşa câteva minute, mărind timpul după împrejurări. Şi celor din lume, Pustnicul le indica la fel. El repeta adesea: „Începătorul să facă întâi RITUALUL Icoanei şi apoi să treacă la Rugăciune. RITUALUL este specificul SFÂNTULUI DUH, şi prin SFÂNTUL DUH noi putem să facem adevărata Rugăciune. RITUALUL nu cere efort, ci Odihneşte Mintea”. Gestul SACRU să fie Rugăciunea începătorilor. Majoritatea au nevoie de Resacralizarea prin Gestul SACRU. Un Ucenic vine odată la Neofit: – Moş-Avva, eu vreau să mă Rog cu Rugăciunea Minţii, cum zice la Filocalie. Neofit îi răspunde: – Fiule, Rugăciunea este CER pe care trebuie să-L Primeşti în „Casa ta de Pământ” şi trebuie mai întâi o „pregătire” ca să poată „încăpea”. Trebuie să faci din „casa” ta un „Paraclis”, altfel Cerul nu va Intra. RITUALUL Icoanei MAICII DOMNULUI face acest fapt. Un alt Ucenic, care era de un RITUALISM al Icoanei până la extrem, zicea:

182

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

– Moş-Avva, când vreau să mă Rog cu Mintea, toate mi se tulbură în mine. Dacă fac RITUALUL Icoanei, aşa mă Odihnesc şi parcă se Roagă DUHUL în mine în locul meu. Şi acesta se zice că a murit la bătrâneţe după ce aprinsese Candela la Icoană, cu Ochii mari deschişi, de parcă VĂZUSE Ceva DIVIN, cu o PACE şi o BUCURIE ce persistau pe faţa sa moartă. Un altul, care era mai neputincios din cauza „ascultărilor de Mânăstire”, nu se mai putea Ruga, dar îngenunchea înaintea Icoanei şi adesea adormea aşa, de oboseală. Şi acesta era aşa de Senin şi de Blând, de parcă avea o „Lumină Divină” în el. Se mai spune că Pustnicul avea mulţi Ucenici şi mireni care Practicau RITUALUL Icoanei cu o evlavie deosebită. Era unul care avea peste zece Copii şi muncea mult ca să-i poată întreţine. Seara şi Dimineaţa îngenunchea în faţa Icoanei Maicii Domnului şi se „Umplea” de o Putere deosebită. Copiii lui, toţi de mici se obişnuiseră cu acest RITUAL zilnic. Odată, bietul Om cu multe griji familiale a plecat de acasă fără să îngenuncheze în faţa Icoanei şi o Fetiţă care a observat, imediat a îngenuncheat ea în locul Tatălui ei, zicând: – „Să nu i se întâmple ceva lui Tata pentru că nu a îngenuncheat înaintea Icoanei”. Şi, într-adevăr, în ziua aceea Omul a avut un accident cu căruţa, din care a scăpat ca prin minune. Mai era un Mut, totodată cam redus mintal, dar care atât de mult făcea RITUALUL Icoanei, încât îi uimea cu această evlavie pe toţi. Neofit insistă mult pe acest Isihasm al RITUALULUI Icoanei pe care îl consideră „esenţa”.

SCRIERI ISIHASTE

183

RITUALUL nu te lasă să „mentalizezi” Mistica. Toţi tind la „mentalizarea” Trăirilor mistice. Neofit consideră „mentalizarea” ca „ucidere” a TRUPULUI HRISTIC. El repeta adesea: – HRISTOS fără TRUPUL ÎNVIAT nu mai este Cel adevărat. Să faci RITUALUL Icoanei până când „Mintea gândeşte în forme ritualice, nu în forme mentale”, nu în Idei, ci în Gesturi Supra-corporale, după limbajul său. Când faci un Gest RITUALIC, acesta se Sacralizează şi devine Supra-corporal, ca o „transfigurare”. Este o Gândire în „Gesturi Sacre Supracorporale”. Se povesteşte că un Ucenic foarte încăpăţânat îl învinuia pe Neofit că nu se ţine de „tradiţia filocalică”. Neofit îi zicea blând: – Fiule, fă aşa cum spun Filocalicii, zi Rugăciunea scurtă „DOAMNE IISUSE, FIUL Lui DUMNEZEU, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Filocalicii spun „să începi cu Limba, apoi uşor să o zici cu Mintea şi apoi să o cobori în Inimă”. După puţin timp, Ucenicul vine la Neofit necăjit: – „Avva, nu mai pot zice, pentru că mă doare Capul groaznic şi mai ales Fruntea; ce să fac? Acum nu mai pot nici citi, nici face închinăciuni sau metanii, dorm agitat, am o nelinişte în tot Corpul. – „Păi cum faci Fiule?” – Avva, după ce am zis un timp cu limba, am zis cu Mintea. – Trebuia, Fiule, să cobori Mintea spre Gât, în Locul Pronunţării Cuvântului Rugăciunii, că altfel faci o presiune în Cap, de unde şi durerile care ţi-au apărut. După puţin timp, iar vine necăjit. – Avva, a început o sufocare în gât, de nu mai pot zice Rugăciunea. – Păi cum zici Rugăciunea în Gât?.

184

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

– Sunt atent la Cuvintele Rugăciunii şi asociez şi cu Respiraţia, dar a început o „vibraţie” la început plăcută, apoi tot mai tare, până la sufocare. Am încercat să o cobor în Inimă, unde puţin m-am calmat, dar au apărut apoi nişte dureri de Inimă, nişte călduri în diferite zone organice, o nelinişte în tot Corpul. – Vezi, Fiule, dacă te grăbeşti? Noi, cei de astăzi, nu mai putem face direct, ca Sfinţii Părinţi Filocalici, de aceea pe mine m-a învăţat Moş-Avva al meu să fac întâi RITUALUL Rugăciunii şi apoi să ajung la Rugăciune. Filocalicii vorbesc de „despătimire”. RITUALUL este o „cale” de despătimire directă. – Şi ce să fac, Avva? – Fiule, trebuie să faci RITUALUL Icoanei Rugăciunii. Întoarce-te la Acatistul Icoanei MAICII DOMNULUI ca o Primă Treaptă. Şi eu, după treizeci de ani de Practică, zilnic fac încă Acatistul prin care menţin „Intrarea” în Rugăciune. Sfinţii Filocalici au început direct cu Icoana Cuvântului Hristic, cu Rugăciunea Doamne Iisuse, dar nici ei nu au câştigat Rugăciunea decât după trecerea prin Icoana MAICII DOMNULUI. Vezi pe Sfântul Maxim Cavsocalivitul cum zice în Filocalie, că prin Icoana MAICII DOMNULUI a dobândit „Darul Rugăciunii”. – Dar eu vreau să încep direct cu Rugăciunea „Doamne Iisuse”. – Bine, începe, dar fă RITUALUL Rugăciunii „Doamne Iisuse”, nu direct Rugăciunea. – Şi care este deosebirea? – RITUALUL nu este Mental, ci este Gestic. În Gât zi Rugăciunea „Doamne Iisuse”, dar nu cu Mintea, ci cu simpla Pronunţare a Cuvintelor. Nu te gândi la Cuvintele Rugăciunii, să nu-ţi fixezi atenţia pe sunet sau pe respiraţie, fă un RITUAL gestic aparent mecanic. Mişcă-te

SCRIERI ISIHASTE

185

prin Cuvintele Rugăciunii. Pronunţă-le pur şi simplu şi încearcă să faci toate mişcările prin Pronunţare gestică. Orice Gest Corporal să fie şi Pronunţare de Cuvânt, care înseamnă Naşterea Icoanei Cuvântului care se Întrupează. Acatistul este mai direct, dar dacă tu vrei o îmbinare cu Rugăciunea directă, fie, dar atenţie la Ritualul care trebuie să fie „înaintea” Rugăciunii. Orice Gest să fie un Cuvânt transpus în Gest şi orice Cuvânt să fie un Cuvânt transpus în Gest. Gestul Odihneşte Cuvântul şi Cuvântul odihneşte Gestul. Şi Cuvântul totodată Gest Odihneşte Mintea. La cei mai mulţi de astăzi, orice mistică a Minţii produce tulburări mentale şi energetice. De aceea noi trebuie să folosim o modalitate care să reducă Activul Minţii. RITUALUL face acest miracol. Inima Corpului tău trebuie evitată deocamdată, de aceea se „scoate” Scara Cuvântului Iconizat în „afară” şi o „agăţi” cu un capăt de CER şi cu celălalt de Pământ. Din CER coboară pe Scară HRISTOS şi de jos Urci tu. Tu stai îngenuncheat la picioarele Scării şi Îl Chemi pe Hristos să Coboare la tine. Aşa trebuie să faci Rugăciunea Ritualică, ca o „ieşire” triplă, o dată din locul Capului, încă o dată din locul pronunţării-Gâtului şi încă o dată din Mintea însăşi. La picioarele Scării Icoanei Cuvântului să nu fie o ieşire doar cu Mintea, ci o ieşire a întregii Fiinţe, Suflet şi Corp. – Dar, Avva, nu este voie să-ţi faci Reprezentarea Scării, că se cade în „închipuiri”. – Aşa este, Fiule, nu este voie să-ţi închipui nimic material şi trupesc, nici chiar Spiritual. Dar sunt nişte SUPRAREPREZENTĂRI care se admit. Trebuie să ştii că ICOANA CUVÂNTULUI Întrupat este EUHARISTICĂ, ceea ce înseamnă că are Triplă înfăţişare, ca şi ÎMPĂRTĂ-

186

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

ŞANIA, adică Trup-Pâine reală, are TRUPUL ÎNVIAT al Lui Hristos şi totodată, peste acestea, are SUPRATRUPUL UNICEI PERSOANE Hristice. Noi vedem doar Pâinea de afară, dar aceasta are în ea TRUPUL ÎNVIAT Hristic şi totodată pe Hristos PERSOANA directă. În faţa EUHARISTIEI vezi Pâinea materială, şi Mintea vede partea Spirituală, dar peste acestea mai este şi VEDEREA dincolo de materie şi Minte, ca SUPRATRUPUL EUHARISTIC în faţa căruia Mintea tace, Ochii trupeşti se închid şi rămâne SUPRAVEDEREA EUHARISTIEI, care nu distruge nici vederea materială, nici pe cea mentală, dar le depăşeşte şi le Desăvârşeşte în „Participarea la Cele dincolo” de ele. De aceea sunt câteva SUPRAREPREZENTĂRI ce se admit, fiind Chipuri EUHARISTICE. Aşa sunt Icoanele, ÎMPĂRTĂŞANIA, Crucea, Evanghelia, Potirul, Scara. Acestea nu sunt simple „simboluri şi semne” văzute ale „Celor Nevăzute”, ci sunt SUPRAVEDERI EUHARISTICE ale „Celor deodată văzute şi Nevăzute”. Unii vor să vadă Icoanele în „Duh-Prezenţă”. Trebuie înţeles că EUHARISTIA Hristică trebuie văzută şi ca SUPRATRUP care, paradoxal, este totodată şi Reprezentare în Duh. Avva al meu îmi repeta mereu că adevărata VEDERE este cea care are deodată în egalitate şi Duh şi trup şi, peste amândouă, o „normalitate” ce nu te lasă să cazi în extremismul doar al Duhului sau doar al materialului. De aceea, Fiule, poţi cu toată încrederea să-ţi Suprareprezinţi Scara Cuvântului care este totodată în Duh şi în materie şi „peste” amândouă. Mulţi cad în misticisme extremiste de „spiritualizare totală”, care „ucid” TRUPUL ÎNVIAT HRISTIC. Creştinismul trebuie să Păstreze TRUPUL ÎNVIAT, de aceea sunt SUPRAREPREZENTĂRILE acestuia, ca EUHARISTICE.

SCRIERI ISIHASTE

187

Şi se povesteşte mai departe că acest Ucenic nu l-a ascultat pe Neofit, ci a continuat o Rugăciune Mentală strictă, care îl aduse la nebunie şi la boală câţiva ani de zile. Ca Ucenic al Pustnicului Neofit, şi eu insist pe această modalitate ce te menţine într-o „normalitate” de Om Pământesc şi totodată Om ce se ÎNDUMNEZEIEŞTE. Mulţi caută în diferite Practici stări paranormale, oculte, ori pe plan spiritual, ori pe cel corporal. Neofit nu admite un „paranormal în Corp sau în Minte”, ci o Păstrare a „normalului”, dar cu un SUPRANORMAL „paralel” cu Normalul, fără amestecare, substituire sau distrugere reciprocă. În acesta constă „controlul” strict al unui Isihasm veritabil şi sănătos. Sfinţii Creştini sunt Oameni normali Corporal şi Mental, dar în „paralel” au Sfinţenia. DIVINUL Creştin nu este un DIVIN nici de exterior, nici de interior, ci peste interior şi exterior, ca DIVIN EUHARISTIC. – Moş-Avva, am înţeles că Practica Isihastă nu are voie să fie făcută în „propriul Mental, sau propriul Corp”, ci în SUPRALOCUL ICOANEI EUHARISTICE. Practica Isihastă nu este mistică „energetică” şi nici pur Spirituală, ci EUHARISTICĂ, ca dincolo de amândouă, fără să le excludă, dar depăşindu-le în ACEL SUPRAMISTIC EUHARISTIC. Nu mai pot sta în întuneric, Fantomele mă chinuiesc... LUMINĂ, unde eşti ? Sunt eu orb cu adevărat Sau afară este noapte ? Din lumea aceasta plină de păcat SOARELE s-a luat

188

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Şi trebuie să mergi pe „Tărâmul Celălalt” Să-L IEI într-un VAS Şi să-L ADUCI Acasă. Este un LOC unde este o SCARĂ, LOCUL din ICOANĂ Ce are un capăt agăţat de Cer Şi unul jos pe Pământ, Pe care SOARELE Coboară Şi tu de la Piciorul SCĂRII Trebuie să-L PRINZI într-un ANUME VAS, Că altfel curge fără oprire. Ai grijă să-ţi „fereşti” Capul şi Ochii, Mintea să nu scoată vreun gând Iar Ochii să-i închizi, Că o Mare PUTERE Iese din SOARE Şi-ţi va „sfărâma” Mintea şi Capul, Şi prin Ochi îţi va „arde” Corpul... Stai plecat şi cu Palmele la Piept, Înfundă-ţi Urechile ca să nu-L Auzi, Că aşa de tare fulgeră şi trăsneşte, De nu mai rămâi întreg. O, ce minune, UN PRUNC DUMNEZEIESC Este SOARELE Ceresc! Pe SCARA din ICOANĂ EL Senin Coboară, Cu Mâini de LUMINĂ Şi cu un GLAS Înduioşător Ce Cântă înfricoşător: – „TATĂL Nostru-al tuturor

SCRIERI ISIHASTE

189

TU EŞTI DOMNUL DOMNILOR. TATĂL, NUMELE PREASFÂNT, De la TINE toate SUNT”. Şi Coboară tot Cântând Până VINE jos de tot Şi de Pieptul tău Se-atinge... Vrea în Inimă să INTRE, Dar nu-ncape, şi Rămâne În căuşul Palmelor... Stai aşa de nemişcat.. Îţi e frică să nu-L Pierzi, Că te arzi îţi este frică, GLASUL Său te face parcă Şi tu să începi să Cânţi, „TATĂL Nostru Cel din CERURI”... Interesant că Pustnicul Neofit pune Rugăciunea „TATĂL Nostru” ca Origine a Rugăciunii „Doamne Iisuse”. Prin aceasta HRISTOS se IDENTIFICĂ pe Sine şi, mai mult, nu face „autodivinizarea”, ci SUPRADIVINIZAREA TATĂLUI. Şi această OPRIRE la „intrarea” Inimii Naşte DORUL Mistic de a face miracolul, totuşi, al Posibilităţii. Pe SCARA ICOANEI a Coborât CUVÂNTUL Întrupat Şi S-a OPRIT... Şi tu eşti Bucuros şi necăjit Că a VENIT la tine, dar nu poţi Să-L Primeşti în Inima ta strâmtă şi murdară. O, Bucurie DIVINĂ şi plâns de păcătos, O, Rai cu iadul deodată,

190

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Nu mai aveţi „prăpastia” despărţitoare, Este SCARA CUVÂNTULUI între voi. Tu DOAMNE m-ai Creat ca Făptură Peste care ai SUFLAT PECETEA CHIPULUI Tău, Dar eu sunt „dincolo” de Tine Şi Tu trebuie APOI să INTRI în mine Şi eu Apoi să Te Primesc pe Tine, Altfel rămân „fără” Asemănarea Pe care doar Tu mi-o DAI Ca EUHARISTIE, Veşnica Ta ÎMPĂRĂŢIE. DOAMNE, Tu ai SUFLAT CHIPUL Tău în mine, Care S-a SCRIS ca pe Piatra lui Moise, Dar nu eşti Tu însuţi Acesta, Ci doar UMBRA Ta. Această PECETE Divină Are în ea DORUL după Tine, Pe Tine Însuţi Să Te ÎNTÂLNESC, Să INTRI apoi în toată Fiinţa mea, În Inimă-Cămara mea cea mai împodobită. Treapta a Treia şi a Patra sunt această Trăire a DORULUI de a PRIMI pe HRISTOS în Fiinţa Proprie. Un alt punct nevralgic sunt Mintea şi reprezentările. Neofit nu foloseşte Mistica „imaginativă”, cum aparent putem crede, ci SUPRAIMAGINATIVĂ, care înseamnă altceva. De aceea, el în primele Trepte ale Practicii Isihaste nu foloseşte „Rugăciunea directă”, ci o Rugăciune TĂCUTĂ, Gestică-Ritualică. Cuvântul este ICONIC, nu mental. Atenţie la distincţia dintre Cuvântul Mental şi cel Iconic. Noi avem în mod obişnuit Cuvântul Mental. Neofit insistă pe „Rememorarea” Cuvântului de

SCRIERI ISIHASTE

191

DUH care este al RITUALULUI, Chipul DUHULUI. Iconicul este EUHARISTIC, adică are toate conţinuturile deodată, atât materiale, cât şi Spirituale şi „peste” ele, ca SUPRAREPREZENTARE. Iconicul este Suprareprezentare doar prin RITUAL, altfel rămâne o reprezentare neadmisă de mistică. RITUALUL face „EUHARISTIZAREA”. Mai mult, RITUALUL este al SUPRANATURALULUI, adică al „Depăşirii propriei Naturi”. De aceea se spune că orice „obiect” Ritualizat capătă însuşiri Supranaturale. De aici şi Cuvântul Rugăciunii, doar dacă este RITUALIZAT devine CUVÂNT EUHARISTIC. RITUALUL este SUPRA-ACTIVUL ce Activează şi Mentalul, şi materialul şi le „dă” o Supraactivitate care le înglobează şi le depăşeşte. Mişcarea în RITUAL este SUPRAMIŞCARE „peste” mişcare şi nemişcare, ca o Supramişcare şi o Supranemişcare. În RITUAL este o „Egalitate” între SUPRANATURAL şi între Spiritual şi material, între Mental şi energetic, fără să se contrarieze, fără să se anuleze, depăşindu-se în ACEL Dincolo de ele în care sunt şi ele EUHARISTIC. – Moş-Avva, acum înţeleg de ce mereu îmi atragi atenţia să nu fiu „fixist”. Nebunia misticilor de aici vine. Cine cade în fixism mistic este „pierdut”. Sfinţenia nu stă în „fixism”, ci în PERMANENTIZARE, care înseamnă cu totul altceva. Mereu mă avertizezi să ţin o Egalitate între Rugăciunea TĂCUTĂ, doar ca Gest Ritualic, Rugăciunea prin Cuvânt Propriu şi Rugăciunea care se Ascultă de la exterior spre tine. Isihia adevărată este această Integralitate Egală, nedespărţită şi neamestecată. Mai ales Femeile au tendinţa „fixaţiilor” pe partea energetică, a unui „fals” sentimentalism mistic. De aceea, când simţi că

192

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

apar efecte energetice, imediat treci dincolo de ele, în partea pur Spirituală a CUVÂNTULUI, tăind orice sentimentalism. Dar şi când vezi că eşti prea absorbit în Rugăciunea doar a CUVÂNTULUI Pur, treci iar într-un Sentiment RITUALIC, ca să încălzeşti CUVÂNTUL cu DUHUL. Această „alternanţă” de echilibru este „iscusinţa” Practicii Mistice. Neofit nu admite nici „abstractizarea” pur mentală, nici Reprezentarea Iconică materială, ci SUPRACONŞTIINŢA şi SUPRAREPREZENTAREA ICONICĂ EUHARISTICĂ, care le au pe acestea şi totodată le Depăşesc. – Fiule, în acest sens ai grijă şi de felul cum ai Conştiinţa Propriului tău Centru de Personalitate. Adevăratul Mistic are Echilibru în toate Conţinuturile sale Psihoenergetice, Sufleteşti şi corporale. Mai mult, Supranormalul DIVIN nu-i anihilează Normalul Psiho-fizic. Neofit porneşte, de aceea, de la RITUALIZAREA Centrului de Personalitate, tocmai pentru a trezi Memoriile de Echilibru Integral. Mai mult, Centrul propriu de Personalitate nu are voie să fie orientat spre Interior, cum de obicei se spune, pentru că se cade în acele „egoisme” mistice bolnăvicioase. Misticile metafizice filosofice vorbesc de un „impersonalism de interior”, ca de o „golire de ataşamentele exterioare”; însă ele, de fapt, dau „supraegoismul metafizic”, de absorbire într-un Sine care „ucide-distruge” lumea de afară. Este un Impersonalism până la „auto-anihilare”. Creştinismul consideră că tocmai PERSONALISMUL este „depăşirea egoismului”. Filosofii consideră greşit Persoana ca „formarea egoului”, fiind, din contră, tocmai „evitarea” acestuia. Persoana este „DESCHIDEREA” propriei Fiinţialităţi din Interior spre Exterior, ca DĂRUIRE.

SCRIERI ISIHASTE

193

Aici este Taina Centrului de Personalitate prin care trebuie să ai DĂRUIREA întregului tău Fiinţial, Deschiderea fiind GESTUL RITUALIC al Persoanei. Practica Isihastă este, astfel, în primul rând „Deschiderea” Propriului Centru de Personalitate pentru INTRAREA DIVINULUI, de unde aşa-zisa INIMĂ Mistică. Inima înseamnă „dechidere-primire” şi Conştiinţa acesteia este tocmai Centrul de Personalitate, aşa-zisul Eu Personal. Cine nu are Deschiderea Inimii nu are nici Centrul de Personalitate, ci „centre de absorbire şi autodistrugere”. De aici consemnările mistice, că prin Gânduri şi Cuvinte îţi „consumi” Centrul de Personalitate, de unde zisa „interiorizare” ca autoconservare. Numai că aici se face confuzia dintre Deschiderea ca Inimă şi „fărâmiţările” ca „autodistrugere”. Deschiderea ta nu este „golirea” de propriul Conţinut, ci tocmai DĂRUIREA acestuia spre a fi UMPLUT de PRIMIREA de „dincolo”. În sens Creştin, DĂRUIREA este legată strâns de UMPLEREA Celuilalt, nu de „pierderea” în afară. DĂRUIREA, ca UMPLERE de Cele de „dincolo”, este Personalizarea adevărată. DĂRUIREA moartă, „impersonalizată”, este inferioară DĂRUIRII prin Păstrarea Persoanei care UMPLE pe Celălalt şi totodată se UMPLE de celălalt. CUVINTELE EUHARISTICE sunt Cele ce au totodată PERSOANA în totalitatea ei, Spirituală şi Corporală. În EUHARISTIE nu se face „identitate de Naturi” (ousia), ci Comuniune-Comunicare de Naturi (metousia). Păstrarea Neamestecată a Fiinţialităţilor este esenţa EUHARISTIEI SUPRAPERSONALIZATE. – La început îţi Supraimaginezi SCARA, apoi tot mai mult aceasta devine ICOANA PERSOANEI HRISTICE. Nu se admite CUVÂNTUL Pur, ci doar Întrupat, ca Supraprezenţă VIE a PERSOANEI FIINŢIALE HRISTICE care coboară în creaţie. Acest RITUAL în care tu stai la

194

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

„picioarele” SCĂRII, iar FIUL DUMNEZEIESC Se coboară, este RITUALUL Pregătirii EUHARISTIEI care se va face în măsura în care tu ca „Prescure” vei putea să-ţi deschizi Propria Fiinţialitate ca să Întrupezi pe HRISTOS. Este RITUALUL „Purificării”-Prefacerii EUHARISTICE. Neofit nu începe direct cu „norme morale” speciale, ci cu RITUALUL Purificator şi apoi născător de Morală Mistică. Acum se Pregăteşte Calea Rugăciunii Mistice HRISTICE. El Aduce CHIPUL RUGĂCIUNII din CER. De aceea Neofit SUPRADIVINIZEAZĂ mai întâi RUGĂCIUNEA prin RUGĂCIUNEA „TATĂL Nostru” pe care o Zice Însuşi HRISTOS, SCARA ce se Coboară de SUS. Astfel, Rugăciunea Mistică Isihastă o începe Însuşi Cel care apoi va PRIMI Rugăciunea. Neofit se dovedeşte un „Psihanalist” al Naturii Psihice în Sine. Neofit face mai întâi o Rememorare a Originilor. Primul Cuvânt al nostru este al Mamei şi al Tatălui. Ca Mistică, astfel, Icoana MAMEI Cereşti a MAICII DOMNULUI şi a TATĂLUI DUMNEZEU sunt TREZIREA Fondului nostru de Fraţi de Creaţie ai FIULUI DUMNEZEIESC CREATOR. Mistica noastră este UNIREA cu FIUL care ne va DUCE şi pe noi la TATĂL absolut, DUMNEZEU. Centrul de PERSONALITATE al FIULUI CREATOR este SUPRACONŞTIINŢA TATĂLUI, şi prin acesta ne Rememorăm şi propriul nostru Centru de Personalitate. Neofit intuieşte importanţa deosebită a Redeşteptării Conştiinţei Centrului nostru de Personalitate, care se face prin CENTRUL de PERSONALITATE al FIULUI DUMNEZEIESC. Auzind, Mistic, cum FIUL CREATOR Însuşi se ROAGĂ Mărturisind pe TATĂL, şi noi vom învăţa. SUPRARITUALUL direct DIVIN al Rugăciunii TATĂL Nostru este Deschiderea Orizontului VIEŢII Misticii Isihaste.

SCRIERI ISIHASTE

195

Neofit merge pas cu pas prin TREZIREA Naturii noastre Psihice care să se facă aptă de Întruparea DIVINULUI. El intuieşte Fondul Naturii noastre de Creaţie în Conştiinţa de Fiu, care la rândul său este Conştiinţa Originilor sale, de TATĂ ca Fiinţă în sine şi de Mamă ca Fiinţă Creată. Astfel şi eu dau importanţă Rugăciunii „TATĂL Nostru”, pe care o însuşesc prin Însuşi FIUL CREATOR, SCARA Vieţii noastre. Neofit consideră Trezirea Centrului de Personalitate ca bază apoi a Rugăciunii propriu-zise. Centrul de Personalitate este mai mult decât „simpla Conştiinţă de sine”, este „Totalitatea capacităţii” Psihice care include apoi Conştiinţa şi Memoria sa. Eul Personal este Cel care are apoi conţinuturile de Conştiinţă, Memorie şi Limbaj. Astfel, Centrul de Personalitate este un fel de „Supraconştiinţă” peste conţinuturile sale şi care de fapt le ţine în Unitate şi indestructibilitate. Centrul de Personalitate este Însuşi Psihismul în Sine, datorită căruia sunt apoi Conţinuturile Psihice. Se vorbeşte de Inimă ca de Centrul Fiinţei noastre. Tocmai acest Centru de Personalitate este INIMA în Sine, ce corespunde cu Inima obişnuită. Şi acesta va trebui să „ia locul” Mentalului care se „dă drept” centru psihic, dar care în fond este „prelungirea” în „energeticul” Fiinţei. Centrul de Personalitate este în „adâncul direct al Fiinţei”, care apoi se transpune şi în Mental, ca „energetic”. Clasic Filocalic, prin Pronunţarea NUMELUI Lui IISUS se face această trezire a Centrului de Personalitate. Neofit foloseşte modalitatea „pământească” faţă de Filocalia Clasică a modalităţii „Cereşti”, ca NUMELE Lui IISUS. Neofit este un „pământean” care „aşteaptă” Coborârea Cerescului în Centrul său de Personalitate Pământesc. Cu NUMELE direct al Lui IISUS este RITUALUL Ceresc. Neofit porneşte de la Ritualul Pământesc al Icoanei, de Întrupare a CUVÂNTULUI.

196

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Astfel, zilnic eu fac RITUALUL Icoanei, deocamdată fără atenţia deosebită pe NUMELE CUVÂNT, ci pe NUMELE Întrupat. Pronunţ adesea şi NUMELE Lui IISUS, dar cu PREZENŢA pe ICOANA NUMELUI. Eu nu sunt atent la Pronunţarea NUMELUI, ci la Cel ce Este NUMELE ÎNSUŞI. Pentru Neofit, Pronunţarea NUMELUI este o modalitate „prea înaltă” care are nevoie de un mental deosebit. Prezenţa Iconografică este mai „pământească” şi mai uşoară. La Neofit, Prezenţa directă este înaintea Cuvântului. Filocalicii clasici aduc Prezenţa prin Cuvânt. La Neofit este „Smerenia de Pământean” care încă nu se gândeşte la Cer, dar care se pregăteşte pentru Cer. Neofit nu se consideră niciodată „un Ceresc” (ca filosofii), ci „un pământesc” ce nu se poate anihila vreodată, dar care se poate UNI cu Cerul. Isihasmul lui Neofit este în Sacralitatea Pământescului care se face apoi Asemănarea Cerescului fără amestecare sau absorbire. DUMNEZEU a făcut „Cerul şi Pământul” (Facere 1, 1), două Arhechipuri de Creaţie care nu se exclud, dar care nici nu se absorb reciproc, ci tocmai în „dialogul” lor este Permanenţa fiecăruia. Omului nu trebuie să-i fie ruşine că este un „pământean”, ci să fie un Pământean pe „măsura” Egalităţii cu Cerescul. Icoana Pământească este aptă să stea faţă în faţă cu cea Cerească. Întruparea Lui HRISTOS în Icoana Pământească este UNIREA Cerului cu Pământul, ca „dublă” Icoană EUHARISTICĂ în care ambele Chipuri se Transfigurează reciproc. Filosofii antici fac un fel de „dizolvare” a pământescului în Ceresc. Creştinismul nu dizolvă Pământul, ci îl Transfigurează în Icoana ce poate Întrupa Cerescul. Este o Taină peste fire. Cerescul poate Întrupa în Sine Pământescul şi Pământescul poate Întrupa Cerescul, iată Taina Creştină. Mulţi vor să facă o Filocalie tot filosofică, de dizolvare a

SCRIERI ISIHASTE

197

Pământescului în Ceresc, tocmai printr-o „mentalizare” la maximum a Misticii. De aceea Neofit, cu o intuiţie directă, face „saltul” peste Mental, mai ales la început când tendinţa de mentalizare este mai puternică. Neofit nu porneşte de la un HRISTOS mentalizat, ci Iconic Întrupat EUHARISTIC, în care Cerescul este deodată cu Pământescul în Egalitate şi Dialog de Comunicare şi Comuniune. Mare atenţie la acest specific al Isihasmului. Neofit nu face „Urcarea” la Cer, ci Coborârea Cerului în Pământesc, unde se face UNIREA DIVINĂ. Filosofii consideră că doar prin dizolvarea pământescului se poate face Unirea. Creştinismul arată că UNIREA nu se face în Ceresc, ci „în” Pământesc. O Unire directă în Cer înseamnă o anihilare a Pământescului, lucru de neadmis de Creştinism. HRISTOS este Cel cu TRUPUL Pământesc ÎNVIAT şi apt de a fi „Părtaş” la cele Cereşti. Isihasmul lui Neofit este astfel RITUALUL ICOANEI de Întrupare a Cerescului în Pământesc, prin care apoi şi Pământescul se Întrupează în Ceresc. De aceea Neofit nu face Rugăciunea Cuvântului-Gândului pur, ci RITUALUL EUHARISTIC al Icoanei Întrupării Cuvântului. Eu am înţeles acest fapt şi de aceea mă silesc să respect cu stricteţe această modalitate a RITUALULUI ICOANEI de Întrupare. Nu îndrăzni să priveşti în Sus, Nu îndrăzni să ridici Mintea la Cer, Vezi pe HRISTOS Cel ce Coboară Pe Pământ ca o SCARĂ, Stai cu Capul plecat, Stai cu Mintea în metanie, Pune Mâinile la Piept Şi prinde-te de SCARĂ, Ce are Piciorul ei pe Inima ta.

198

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

SCARA-HRISTOS Leagă Cerul de Pământ. El coboară pe SCARĂ, Inima ta este prea strâmtă, Nu poate Intra în ea, Stă în dreptul Pieptului tău Ca o ICOANĂ atârnată de Gât. O, ICOANĂ a Lui HRISTOS, Lipită de Pieptul meu, Inima mea începe să audă Taina Ta de FIU al Lui DUMNEZEU. Aude cum Tu Te Rogi TATĂLUI Şi aceasta trezeşte şi în mine DORUL de Rugăciune. Eu nu îndrăznesc să fac altceva Decât RITUALUL ICOANEI, Să mă închin Ei, Să plec Mintea în metanie, Să strâng SCARA la Piept, Să mă agăţ cu disperare de ea Când „valurile” patimilor din mine Şi prăpăstiile lumii vor să mă înghită. O, ICOANĂ-SCARA Lui HRISTOS, O, IUBIREA Lui DUMNEZEU, Te Port ca pe o COMOARĂ de mare preţ Şi aştept până când Inima mea să poată Să se Deschidă ca un Chivot-Raclă În care să Te PRIMESC Şi să nu te mai pierd vreodată. Această modalitate de RITUAL de ICOANĂ este, după Neofit Pustnicul, începutul Practicii Isihaste. Mo-

SCRIERI ISIHASTE

199

dalitatea clasică Filocalică a Rugăciunii directe cu Mintea şi Cuvântul este doar pentru cei care pot să facă efort mental şi ea necesită o „povăţuire” atentă, pentru că Mintea este înclinată spre un „ocultism” mental foarte periculos. – Fiule, va urma în treptele următoare şi NUMELE-CUVÂNT al Lui IISUS, doar după ce se va Deschide Inima. Neofit nu admite „intrarea” în Inimă decât mai târziu, după Treapta a Cincea a „despătimirii” prin Post şi Virtuţile Isihaste. RITUALUL ICOANEI este Pregătirea, cum zice Neofit, este „Proscomidia Liturghiei Isihaste”. Tu trebuie mai întâi să te faci PRESCURE în care să Se Întrupeze MIELUL Lui DUMNEZEU şi să devii apoi TRUPUL EUHARISTIC. ICOANĂ, ICOANĂ, De la Cer la Pământ SCARĂ, Te agăţ la Pieptul meu În care este HRISTOS Cel de TAINĂ. Va veni şi vremea când ICOANA-SCARĂ se va face EVANGHELIE-CUVÂNT şi apoi POTIR-EUHARISTIE. Neofit merge Ritualic Liturgic. – Moş-Avva, noi tinerii de astăzi dorim repede „extazul” mistic. – Fiule, este şi un „Extaz” al RITUALULUI ICOANEI HRISTICE. Îmi povestea Moş-Avva al meu cum un Ucenic de-al Pustnicului Neofit era aşa de Trăitor faţă de RITUALUL Icoanei, încât stătea adesea nemişcat cu zilele, într-o stare mistică despre care vorbesc adesea Sfinţii. Totul depinde de intensitatea Vieţii proprii.

200

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

– Moş-Avva, mai este o problemă a „rolului” Minţii în Practica Isihastă. Sfântul loan Damaschin spune că Mintea este „izvorâtoare de Cuvânt şi de Gând”. Neofit Pustnicul susţine că întâi este CUVÂNTUL şi apoi Gândul. – Fiule, Sfinţii Părinţi Creştini folosesc datele Psihologiei antice, dar le dau şi „completarea” Creştină. Mintea în sensul Creştin, este UNIREA EUHARISTICĂ a CUVÂNTULUI Fiinţial cu Energiile de CUVÂNT, aşa-zisul mental. După filosofia antică, Mintea este Spiritualul-Nous-ul Divin din care iese Cuvântul-discursul Minţii. Gândirea pentru antici este înaintea limbajului. Ideile în Sine, Platoniciene, sunt Arhetipuri. În sens Creştin, CUVÂNTUL este Însuşi IPOSTASUL FIINŢIAL al FIULUI, din care apoi iese HARUL-Raţiunile Divine. Dar, referitor la Fiinţa noastră Creată, Sufletul nostru este deodată cu Trupul, aşa că Mintea Uneşte Cuvântul de Suflet cu Gândul de Corp şi împreună fac Psihologicul, deodată Cuvânt şi Gândire. FIINŢA în Sine este dincolo de Gândire, Dar este VORBIRE-ROSTIRE. A FI este FIINŢA, A EXISTA este VORBIRE, FIINŢĂ şi FIRE. A FI este CHIP Ce Naşte CUVÂNTUL şi Purcede FIINŢA, TREIMEA FIINŢIALĂ „EU SUNT CEL CE SUNT”, CHIP, FIINŢĂ, CUVÂNT Care şi în afară Străluceşte în HAR de Gândire.

SCRIERI ISIHASTE

II CUVÂNTUL UNIT CU HARUL Se face MINTE. CUVÂNT şi Gândire în Aceeaşi FIRE. FIINŢA nu este niciodată fără HAR, Aşa, CUVÂNTUL în Gândire se înveşmântează Şi sunt „laolaltă”. CUVÂNTUL este din FIINŢĂ, Gândirea este din CUVÂNT Şi deodată sunt. CUVÂNTUL este FIINŢA în ROSTIRE, Gândirea este CUVÂNT în ieşire. Şi întâi este CUVÂNTUL Şi din ROSTIRE purcede şi o Gândire. Din „Coasta” FIINŢEI se Naşte CUVÂNTUL, Din „Coasta” CUVÂNTULUI se naşte Gândirea, Şi CUVÂNTUL şi Gândirea Sunt în Înrudire, FIINŢĂ şi HAR de Aceeaşi FIRE. CUVÂNTUL iese şi intră în FIINŢĂ, Gândirea iese şi intră în CUVÂNT Şi CUVÂNTUL şi Gândirea se ODIHNESC Unul în altul. CUVÂNTUL este ROSTIREA FIINŢEI, Şi ROSTIREA se face şi o Strălucire De HAR-Gândire.

201

202

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

III ISIHIE, tu eşti Taina Minţii, Deodată CUVÂNT şi Gândire, Deodată FIINŢĂ şi HAR. Mintea poate fi CUVÂNT al FIINŢEI, Poate fi şi Gândire de HAR, De aceea Mintea este PARTICIPAREA Şi „înlăuntru şi în afară”. În Minte se poate REMEMORA CUVÂNTUL, În Minte se Rememorează Gândirea, Mintea, al EUHARISTIEI POTIR. Mintea, prin păcat A uitat CUVÂNTUL FIINŢIAL Şi a rămas cu o Gândire Ce-şi face „gândurile” Cuvinte, Limbajul „lumii căzute”. Mintea ar trebui să fie CUVINTE FIINŢIALE Pure Din care Gândirea să iasă ca HAR Şi din Gândire să iasă Gândurile Ce sunt „cuvintele-gânduri” Deosebite de CUVINTELE-CUVÂNT, Deşi unele prin altele sunt. IV Minte a mea păcătoasă, cazi în genunchi, Taci şi Doreşte REAMINTIREA CUVÂNTULUI. Taci şi cu Gândurile ce se dau drept „cuvinte” Fă RITUALUL ICOANEI CUVÂNTULUI

SCRIERI ISIHASTE

203

Care din Cer se Coboară, FIINŢĂ şi HAR, CINA cea de TAINĂ. Tu, Mintea mea, nu mai ştii CUVÂNTUL Adevărat, Cu cele ale lumii te-ai amestecat Şi nu mai vezi decât Gândurile şi lucrurile. Mintea mea păcătoasă, Fă RITUALUL ICOANEI CUVÂNTULUI de TAINĂ Ca să-L poţi Reprimi Ca Taborica Haină. V O, CUVÂNT, pe Tine te DORESC! UN ANUME CUVÂNT DUMNEZEIESC A Creat Un Anume Suflet al meu, Şi ACEST CUVÂNT S-a Pecetluit şi S-a-ntrupat În mine, „COMOARA” de DUMNEZEU Ce o port ca pe o TAINĂ Unde este şi Inima mea Care „bate” tocmai TAINA Sa. Păcatul mi-a rupt Inima în „două” Cu o „bătaie” spre păcat, Care COMOARA Cerească Într-un „adânc” de noroi mi-a îngropat. O, visez adesea COMOARA DIVINĂ, Inima mea bate în „alt fel”, Dar umbre şi năluciri mă abat. Bate în Inima mea CUVÂNTUL de TAINĂ, Dar nu-L mai aud de vifor de Gânduri, Şi pe Acesta aş vrea să-l Rememorez,

204

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Căci Acesta este ROSTIREA Prin care voi putea cu IISUS să VORBESC. Minte, tu nu mai ai CUVÂNTUL DIVIN, Ai doar Gânduri, De aceea îngenunchează la ICOANA Pe care CUVÂNTUL Coboară. Ascultă CUVÂNTUL DUMNEZEIESC, Şi Inima cu DOR Va ieşi din Sine Să îmbrăţişeze CUVÂNTUL Ceresc. O, ce Taină, când Mintea va putea Să Cuvânteze CUVÂNTUL! O, ce Taină, când LUMINA CUVÂNTULUI Va lumina şi Gândirea, Şi împreună se vor face EUHARISTIE. CUVÂNTUL când se va ARĂTA. Mintea atunci se va UNI cu Inima, Căci CUVÂNTUL iese din Suflet Şi se prelungeşte în Minte Şi din Minte se reîntoarce Iarăşi în Inimă. Minte, Închină-te ICOANEI CUVÂNTULUI! Pronunţă NUMELE Lui IISUS CUVÂNTUL În RITUALUL tăcut al Minţii, Ca să poţi PRIMI CUVÂNTUL Şi ca să-l poţi Grăi. Lasă Gândurile, pune-le şi pe ele Să facă RITUALUL ICOANEI, Ieşi Minte din propria Minte, Nu te coborî în Inimă,

SCRIERI ISIHASTE

205

Mai întâi mergi în faţa ICOANEI CUVÂNTULUI Unde să Rememorezi CUVÂNTUL, Şi apoi cu Mintea Purtătoare de ICOANĂ Să intri în Inimă, ALTARUL de Taină. – Moş-Avva, acum înţeleg de ce Neofit Pustnicul insistă pe „Locul” ICOANEI pentru Lucrarea Minţii. Mintea fără Rememorarea CUVÂNTULUI este o Minte „falsă”, de aceea trebuie mai întâi să se Iconizeze. Sfinţii Filocalici vorbesc de o intrare a Minţii în inimă, dar tot Iconizată prin Pronunţarea NUMELUI Lui IISUS CUVÂNTUL. Lui Neofit îi este „frică” să intre degrabă în Inimă, de aceea face „oprirea în afara Inimii”, în Icoana de Afară. Neofit face o intrare a Minţii în INIMA ICOANEI de Afară, pentru ca apoi Mintea Iconizată să intre în Inimă. Lui Neofit îi este „frică” de „magia energiilor” pe care le poate declanşa Mintea coborând în Corp. – Fiule, este o mare nenorocire mistica „bolnăvicioasă” a energiilor Corpului. Nu demult am avut un caz nefericit de acest fel. Un Tânăr, deja „psihopatizat” de diferitele practici oculte care circulă peste tot, a venit şi la mine să-l povăţuiesc în Practica Isihastă. Vorbea de viziuni, de mirosuri mistice, de visuri şi de ieşiri din Corp ca dedublări, de telepatii şi premoniţii, de tot felul de stări energetice în timpul aşa-zisei lui Rugăciuni. I-am spus clar că trebuie să renunţe total la acestea dacă vrea Isihasm, care are tocmai specificul de a „sări” peste toate energiile. Isihasmul creştin este Mistica directă a Sufletului a-energetic, a DUHULUI Cel cu totul dincolo de toate energiile. A început să se certe cu mine că sunt împotriva „darurilor mistice” (cum numea el energiile). I-am repetat că, de vrea sincer Practica Isihastă, să facă şi această modalitate strict specifică şi apoi se va con-

206

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

vinge. Nu vroia nicicum. Am auzit că peste puţin timp a înnebunit. Aşa că, Fiule, pentru mine Neofit este cel mai indicat astăzi, când majoritatea sunt „debili mintal şi psihopatizaţi” de „hiperenergetismul” păcatelor. Majoritatea Tinerilor fac desfrâu precoce, de la masturbaţie până la perversiuni, ce să mai vorbim de desfrâul feminin, încât doar „saltul” peste „energiile” Corpului mai poate readuce o „Spiritualizare”. Practicile oculte, ca Yoga şi altele, cultivă o şi mai mare „magie” energetică ce stimulează aparent o remediere, dar imediat face „ruptura” fatală la cei mai mulţi. Isihasmul este singura „Salvare” tocmai pentru că are specificul a-energetic, al Reîntoarcerii spre Sufletul Fiinţial. Mulţi nu înţeleg acest specific al Isihasmului şi fac astfel grave greşeli de „energetisme bolnăvicioase”. ICOANA Mistică a lui Neofit este TAINA „Locului miraculos” unde energiile se absorb într-o Suprareprezentare care pare înrudită cu energiile, dar este „altceva”, unde totodată Duhul a-energetic de asemenea poate fi Prezent, încât se face o ODIHNĂ-ISIHIE reală, atât a Corpului, cât şi a Sufletului, în ACEST DINCOLO şi de Corp şi de Suflet - Taina ICOANEI EUHARISTICE. – Moş-Avva, îmi relata cineva o situaţie interesantă, referitor la Icoană. Acesta cumpărase un Tablou cu un peisaj cam sumbru şi, cum l-a adus în casa lui, parcă ceva „rău” intrase. Toţi simţeau un fel de nelinişte. Înlocuind Tabloul respectiv cu Icoana MAICII DOMNULUI, iarăşi Pacea s-a restabilit. Se vorbeşte astfel, chiar ştiinţific, de „influenţa” Chipurilor care pot fi negative sau pozitive. Crucea şi Icoanele Sfinţilor au întodeauna ceva pozitiv şi binefăcător. În „locurile rele”, dacă se pune o Cruce şi o Icoană, se neutralizează răul. Rugăciunea în Biserică este Linişti-

SCRIERI ISIHASTE

207

toare tocmai pentru că sunt Icoanele; fiecare în casa lui, dacă se Roagă în faţa unei Icoane, va avea Pacea HARICĂ. De aceea Neofit insistă pe ICOANĂ, ca prim pas în Isihasm. ICOANA ne „neutralizează” energiile negative ca să putem apoi merge mai departe în interiorizarea Inimii. Până nu treci întâi prin „baia” ICOANEI, nu poţi intra „curat” în Biserica Inimii. – Fiule, fă Rugăciunea neîncetată a RITUALULUI ICOANEI având permanent înaintea Conştiinţei PREZENŢA ICOANEI, în faţa căreia tu eşti cu metanie şi închinăciune. Această Rugăciune tăcută, gestică, fără Cuvinte, îţi va Deschide apoi Rugăciunea prin CUVINTELE pe care deocamdată nu eşti „vrednic” să le „rosteşti”, pentru că sunt „foc mistuitor” ce arde pe cei care nu se „purifică” mai întâi. Isihia Rugăciunii ICOANEI RITUALICE este CALEA care te va duce la Isihia mult căutată şi dorită. Neofit Pustnicul se consideră un „Pământean” în care trebuie mai întâi să Coboare DIVINUL, să se Iconizeze, ca astfel să primească acea Condiţie de Capacitate de URCARE spre cele Cereşti.

MIC DICŢIONAR DE ISIHASM

210

211

Prefaţă Încercăm şi noi un Mic Dicţionar de Isihasm. Scopul Dicţionarului este să ofere, sub forma noţiunilor şi conceptelor, Uşi de Intrare spre un anume domeniu. El este totodată şi o Punte de cunoaştere şi înţelegere, de Context general de Spiritualitate şi Cultură. Dicţionarul deschide cu Valori noi Perspective de Îmbogăţire Culturală ce poate fi Cultivată în Lărgiri tot mai mari. Noi vom prezenta Dicţionarul nostru nu într-o Cronologie Alfabetică, cum este forma obişnuită, ci într-o Cronologie de „Teorie Practică”. Domeniul Misticii Isihaste este tocmai „atenţionarea” Experimentării Practice. Mai mult, noi vom face o Prezentare a Practicii Mistice Isihaste într-un „Specific Filocalic Carpatin”. Şi pentru aceasta, vom reda noţiunile de bază într-un paralelism cu celelalte Specificuri de Practică Filocalică. Noi am dori ca această „Formă” de Dicţionar să ofere mai mult decât nişte noţiuni sumare şi informative, dând şi o Viziune de ansamblu a Domeniului respectiv cu Specificul său direct şi caracterial. Cronologia Dicţionarului nostru va fi astfel în această perspectivă, care nu împiedică Cronologia Alfabetică, doar că nu o prezintă în modalitatea sa obişnuită. Cine caută doar informaţii, le va găsi la „Litera” respectivă care însă nu va fi în cursivitatea directă, ci în Cronologia noastră Practică. Amănuntele „Specificului Carpatin”, pe care noi îl vom „Evidenţia” cu precădere, vor reieşi din Relatările respective, fără a mai face noi o menţionare aparte.

212

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

De asemenea, vom face Relatări pe „Trepte Practice”. Spre exemplu, Noţiunile de ICOANĂ, Gest, Practică, FIINŢĂ etc. nu vor fi descrise în totalitate de la început, ci pe „Trepte”, în raport cu Practica Isihastă care este în Urcuş de Deschidere şi de Creştere Duhovnicească. Va părea pentru unii o „greutate” de Informaţie Globală. Pentru noi însă, Orientarea fiind Practica, această manieră dă tocmai uşurinţa unei Însuşiri mai mult decât informative. Se observă că majoritatea trec fugitiv peste Relatările respective, cu o înţelegere de suprafaţă şi adesea eronată şi răstălmăcită, după Cultura şi capacitatea Spirituală a fiecăruia. Dorinţa noastră este ca acest Dicţionar să ofere atât o „Cunoaştere” a Domeniului Isihast, cât şi o Practică ce nu se poate face dintr-o dată, ci în Urcuş de Deschidere şi de Creştere. Veţi găsi în Indicele Alfabetic de la Cuprins o dublă Numerotare, în Cronologie Practică şi în Cronologie obişnuită, succesivă. Vom avea multe deficienţe, ca începători, dar Idealul Practicii nădăjduim că le va compensa.

213

ISIHASM (din grecescul Hesychia – linişte, tăcere, adunare interioară) Este specificul Misticii Ascetice Creştine. Forma disciplinară începe cu organizarea Monastică din sec. IV-V, iar cu sec. XIII-XIV se concretizează ca o adevărată mişcare de Renaştere Spirituală şi Teologică, prin aşa-zisa „Rugăciune a Lui IISUS”, ca Metodă de Practică Mistică prin care se pot face Întâlnirea şi Unirea cu DUMNEZEU.47 Isihia a fost o Practică specifică Deşertului Sinaitic, unde au trăit primii Părinţi Asceţi şi a căror Învăţătură se configurează în aşa-zisa „Filocalie” (Iubirea de Frumuseţe Spirituală Creştină). Isihasmul, ca Practică, este o Metodă specific Creştină, de Disciplină şi Dezvoltare a „Vieţii Interioare”. Cea mai reprezentativă Scriere în acest sens este „Scara Raiului” a Sfântului Ioan Scărarul (649 d. Hr.), care urmăreşte cu deamănuntul Urcuşul Duhovnicesc al celui ce doreşte o Trăire Mistică deosebită. Isihasmul nu se reduce la „Rugăciunea monologică” a Numelui Lui IISUS”, ci este un Complex de Deschidere şi de Prefacere Mistică a întregii Personalităţi Umane. Practica Rugăciunii Interioare este o „lansare” în Lucrarea Virtuţilor Hristice, dintre care cele de bază sunt Curăţia Inimii (sau Nepătimirea, apatheia), Pocăinţa (metanoia) şi mai ales Trezvia-Atenţia Inimii (nepsis), acea Neîncetată Conştiinţă faţă de PREZENŢA DIVINĂ. Începând cu Sfântul Simeon Noul Teolog şi Sfântul Grigorie Palama, se conturează şi o „Teologie Mistică Isihastă” al cărei suport este „LUMINA HARICĂ” Taborică. Disputa 47

Pr. I. Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., 1994.

214

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

palamită cu Varlaam şi Achindin evidenţiază „Fondul Mistic Isihast” ca pe o Realitate Concretă de Comunicare şi Împărtăşire cu DIVINUL Necreat HARIC. Muntele Athos devine, odată cu aceasta, Centru de Spiritualitate Mistică Isihastă. De aici isihasmul se răspândeşte în Mânăstirile din Bulgaria, Serbia, Rusia şi România. Noi încercăm să evidenţiem cu precădere Practica Isihastă din Ţinutul Carpatin, care are un „Specific propriu” de transpunere. Aici este o „Tradiţie Mistică Precreştină” care s-a Creştinat în totalitate, dar a păstrat un Specific Caracterial autohton. De fapt, Isihasmul a luat „Forme Specifice” chiar de la începuturile sale. Se cunosc Formele Clasice de Specific Sinaitic, Athonit, Slav. Noi consemnăm şi un Specific Carpatin. Se ştie că majoritatea aşezărilor Sihăstreşti şi Monahale din primele Veacuri sunt pe Locurile unde au fost cele Dacice care apoi s-au Creştinat. Datele Istorice confirmă aceasta.48 Aşa, în Dobrogea (Scythia Minor), încă din sec. IV este cunoscut un anume Audius, surghiunit de către Împăratul Constanţiu (337), care întemeiază mai multe Mânăstiri cu Monahi Daco-Romani. Cel mai remarcabil este Sfântul Casian, originar din părţile Histriei, care încă din copilărie a trăit printre Monahi şi care apoi, împreună cu prietenul său Gherman, tot Monah Daco-Roman, merge în Palestina. Acolo se nevoiesc în Mânăstirile din Egipt, stabilindu-se apoi în Galia, unde întemeiază două Mânăstiri cu Regulă răsăriteană. Mai este învăţatul Teolog Dionisie Cel Mic (cca. 500 d. Hr.), tot Dobrogean, care ajunge la Roma mare Teolog şi Scriitor Vestit. 48

Ierom. Ioanichie Bălan, Vetre de Sihăstrie Românească, E.I.B.M.B.O.R., 1982.

SCRIERI ISIHASTE

215

În Ardeal se vorbeşte de Călugări care trăiesc prin Peşteri şi Păduri încă din primele Veacuri Creştine. Cea mai Vestită este Sihăstria Râmeţului, unde se formează o adevărată „Şcoală de Viaţă Monahală” (sec. XII). PustniciiEremiţi sunt în aceste Locuri mai dinainte, iar mai apoi dezvoltă şi o Organizare Monahală. Mai mult, se remarcă o circulaţie frecventă a Călugărilor „Vlahi” în părţile Palestinei şi ale Muntelui Athos, unde făceau un fel de „Formare Duhovnicească”, după care se întorceau în locurile de baştină şi întemeiau Sihăstrii şi Mânăstiri. Ce încercăm noi să evidenţiem este faptul că Isihaştii Carpatini au „Păstrat” un Caracter Specific care s-a menţinut şi şi-a pus amprenta pe Spiritualitatea Creştină din toate Zonele respective. Cei mai cunoscuţi Părinţi Întemeietori de Aşezăminte Monahale, ca Sfinţii Nicodim de la Tismana, Vasile de la Poiana Mărului, Paisie de la Neamţ, Stareţul Gheorghe de la Cernica şi Ghelasie de la Râmeţ, fac o „Legătură” cu „Filocalicul Isihast” Sinaitic şi Athonit, dar Păstrează „Specificul Carpatin”. Pe acesta ne străduim noi să-l scoatem la suprafaţă. Noi am găsit în „Tradiţia Eremiţilor de la Râmeţ” Amintirea încă neuitată a unui Pustnic Neofit care a fost un Mare Îndrumător Duhovnicesc al Vieţii Iscusite Isihaste. Sfântul Ghelasie, Marele Stareţ al Mânăstirii Râmeţ, se pare că a fost un „Ucenic” direct al acestuia. Trebuie menţionat că Practica Duhovnicească de Mistică Isihastă este, de fapt, un „CHIP de Liturghie HRISTICĂ” Prelungită în Asumare Proprie. Mistica Isihastă este configurată într-un clar Specific Creştin. Evagrie (sec. al IV-lea) a încercat să facă un Isihasm de Intelect, după modelul filosofic antic, şi a căzut în „falsităţi

216

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

până la erezie”. Specificul Creştin vine cu Revelaţia HRISTICĂ a unui Psihologism de Inimă, unde este ALTARUL Pecetei CHIPULUI Lui DUMNEZEU. Mistica antică este o mistică de „Intelect de Cap”, pe când Mistica Isihastă Creştină este o Mistică de „DUH de Inimă”. Intelectul este Spiritualul unei Minţi pure de Gândire, iar DUHUL Inimii este Vedere înaintea Gândirii şi depăşirea acesteia. S-a încercat şi un specific de Isihasm Mental, dar care a dat greş. Specificul Athonit grecesc păstrează Mintea, dar îi dă Personalismul HRISTIC Creştin. Ruşii au un specific cu evidenţă de DUH, ca Interiorizare de Personalism HRISTIC. Specificul Carpatin (după cum vom vedea în toate relatările) este de Personalism Direct care Asumă şi Mentalul şi Duhul şi totodată le depăşeşte în Integralitatea Fiinţialităţii.

CHIP (1) (gr. Eikon, lat. Imago, Icoană) Ca Practică Isihastă, prima Treaptă este ADRESAREA faţă de un DUMNEZEU VIU. Mistic şi Teologic Creştin, VIUL Lui DUMNEZEU este CHIPUL Său. Şi noi suntem Creaţi după CHIPUL şi Asemănarea Sa.49 CHIPUL Lui DUMNEZEU este tocmai „DUMNEZEU din DUMNEZEU”. Filosofii antici vorbesc de o Divinitate impersonală, fără Nume şi Chip, care apoi devine Chip de Dumnezeu, ca Relaţie cu Lumea. În sens Creştin, DUMNEZEU este DUMNEZEU şi înainte de Crearea Lumii, iar CHIPUL de DUMNEZEU nu depinde de Forma Creaţiei, pentru că El Creează „după CHIPUL 49

Facere l, 26.

SCRIERI ISIHASTE

217

Său” care înseamnă un CHIP în Sine, după care este Creată apoi Lumea. Unii consideră CHIPUL Lui DUMNEZEU ca Însăşi FIINŢA în Sine, alţii ca Spiritualul în Sine. Specificul Carpatin, prin Pustnicul Neofit, îl Numeşte în mod deosebit ICONUL în Sine al Lui DUMNEZEU, de unde Originea ICOANEI Creştine în Descoperirea CHIPULUI Lui DUMNEZEU prin Taina Arătării Lui HRISTOS. Între CHIPUL de ICOANĂ şi CHIPUL Lui DUMNEZEU este astfel mai mult decât o „Înrudire” de analogie, fiind chiar o „COMUNICARE” de Sine. CHIPUL este Esenţa Esenţei, DUMNEZEIREA DUMNEZEIRII, Firea Firii, VIUL VIULUI, PERSOANA PERSOANEI etc. Este acel Apofatic dincolo şi de negaţie, şi de Supraafirmaţie, ca TOTALITATE ORIGINE. CHIPUL său nu se confundă cu „limita” de Sine, fiind tocmai NELIMITATUL tuturor Nelimitărilor. În CHIP FIINŢA Se Identifică pe Sine, şi FIINŢA Distinge CHIPUL datorită căruia FIINŢA este PERMANENTĂ. CHIPUL este NEVĂZUTUL care tinde mereu la ARĂTARE, încât CHIPUL SE VEDE în ARĂTĂRILE-ASEMĂNĂRILE Sale, nu direct. Acestea nu sunt calităţi, ci tot FIINŢIALITĂŢI, din acestea fiind apoi calităţile-însuşirile. Aşa, ICOANA este ARĂTAREA-ASEMĂNAREA CHIPULUI. În Creştinism, CHIPUL Lui DUMNEZEU este Transcendentul Absolut, dar care Se ARATĂ în ICONICULASEMĂNAREA-REVELAŢIA Sa. De aici Mistica ICOANEI CHIPULUI DIVIN, pe care Specificul Carpatin o Cultivă cu precădere. Tradiţia Spirituală Traco-Dacică era tocmai în acest sens, de Iconare a Lumii ca Arătările-Asemănările DIVINULUI în Făpturi. Dacii nu erau „politeişti” (cu mai mulţi

218

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Zei), ci Monoteişti, cu Un ZEU UNIC, toate celelalte fiind Arătările-Asemănările CHIPULUI Său. Creştinismul se primeşte, de aceea, uşor la Daci, HRISTOS fiind tocmai ARĂTAREA CHIPULUI Lui DUMNEZEU.50 Viziunea Dacică era ca o Iconare a Lumii, pentru că toate au în ele CHIPUL Lui DUMNEZEU. Grecii filosofi făceau din CHIPUL Lui DUMNEZEU Ideile Pure Divine. Dacii nu reduceau CHIPUL DIVIN la nişte „principii Spirituale”, ci îl Vedeau ca pe un VIU ICONIC tot de CHIP, dar de CHIP-ASEMĂNARE-ARĂTARE. Centrele Religioase Dacice au un „Pre-Iconic”. Templele Dacice nu sunt reprezentate de Zei, ci de un NUME ICONIC al UNICULUI ZEU. Vârful Omul, Ceahlăul, Sinaiul, Cozia, Râmeţul etc. sunt NUME ICONICE ale DIVINULUI UNIC. De aici şi Specificul Isihast al NUMELUI Lui IISUS, ca NUME ICONIC, nu ca Simbol Spiritual. Pentru filosofii greci Iconicul este doar un Simbol-Reprezentare spre un Divin Spiritualizat până la „principiu”. ICONICUL Carpatin se Înrudeşte cu cel Creştin tocmai prin faptul de VIU de CHIP PERSONAL care Se ARATĂ în ICONĂRILE Sale. Şi Practica Isihastă de Specific Carpatin are tocmai acest ICONIC. În acest sens, NUMELE Lui IISUS folosit în Practica Isihastă este NUME ICONIC faţă de care se face „Gest” de Închinare, mai mult decât simpla repetare ca Rugăciune monologică. Tradiţia Dacică este ca mai întâi să faci ALTAR căruia să-i dai NUMELE Sacru, NUME care face să Vină CHIPUL DIVIN. Fără ALTARUL NUMELUI DIVIN, care este ICONICUL Său, nu este nici Prezenţa DIVINULUI. Aşa, Specificul de RITUAL faţă de ICONICUL DI50

Coloseni l, 15.

SCRIERI ISIHASTE

219

VINULUI este Caracterul Carpatin care se păstrează şi în Isihasmul Creştin. Pustnicul Neofit, ca Îndrumător Duhovnicesc al Practicii Isihaste, cere de la început acest RITUAL ICONIC al NUMELUI HRISTIC ca GEST, nu ca Pronunţare. NUMELE HRISTIC este ca un CHIVOT în care este EUHARISTIA DIVINĂ, în locul Tablelor Legii. Aşa, în faţa CHIVOTULUI te Închini şi faci Metanie, iar NUMELE Său este un Sacru ce se Pronunţă cu înfricoşare şi doar în anume momente speciale, altfel vei fi „ars” de FOCUL Mistuitor. Doar NUMELE Îmbrăcat în ICONICUL Său poate fi accesibil, altfel nu.

PRACTICA (1) (Metodă, procedeu de aplicare experimentală; exercitare) În sens Filocalic obişnuit, Practica Isihastă începe cu Rugăciunea Repetitivă şi prescurtată, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, Miluieşte-mă pe mine păcătosul”. „Unii Părinţi învaţă să se facă Rugăciunea cu gura, alţii cu mintea. Eu zic, cu amândouă. Că uneori slăbeşte mintea a o grăi, lenevindu-se; iar alteori gura. De aceea trebuie să ne rugăm şi cu gura, şi cu mintea... Dar trebuie să o spunem liniştit şi fără zgomot, ca nu cumva glasul să tulbure simţirea şi atenţia minţii şi să le împiedice. Aceasta până ce mintea, obişnuindu-se cu lucrarea, va înainta şi va lua putere de la Duhul, ca să se roage în întregime şi cu putere. Atunci nu mai este de trebuinţă să se roage cu gura. Atunci ajunge să se facă toată lucrarea numai cu mintea”.51 51

Sf. Grigorie Sinaitul, Despre Rugăciune, în Filocalia, vol. 8, pg. 186-187.

220

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Să vedem Specificul Carpatin al Pustnicului Neofit. După cum s-a relatat, Rugăciunea începe cu ALTARUL NUMELUI HRISTIC, care este totodată NUMELE HRISTIC ca ICONIC, nu ca simplă Numire pronunţiativă. NUMELE Lui IISUS să fie ca un CHIVOT în care este VIUL DIVIN, Îmbrăcat în ICONICUL Său, faţă de care faci Gest de Închinare. Aşa, Atenţia Practică nu este pe Pronunţarea NUMELUI, ci pe Gestul faţă de ICONICUL NUMELUI. NUMELE să nu fie CUVÂNT, ci ICONICUL CUVÂNTULUI. CUVÂNTUL este în Interiorul CHIVOTULUI ICONICULUI. Deschiderea CHIVOTULUI va aduce şi ARĂTAREA CUVÂNTULUI. Astfel, Prima Treaptă a Practicii Isihaste, în Specificul Pustnicului Neofit Carpatinul, este ALTARUL de TAINĂ al NUMELUI HRISTIC, ca ICONICUL ARĂTĂRII PREZENŢEI DIVINE. ALTARUL acesta, însă, mai are nevoie de un Iconic de ÎNTRUPARE şi într-un Chip de Creaţie. Dacii făceau Altarele NUMELUI ICONIC pe Vârfuri de Munţi, pe Dealurile cele mai înalte, în adâncul Pădurilor. Aceste Locuri deveneau Sacre, ca Temple Iconice de Creaţie ale ICONICULUI NUMELUI DIVIN. Deci, să se facă deosebirea între ICONICUL NUMELUI DIVIN şi Iconicul de Creaţie ca ÎNTRUPAREA-Templul ALTARULUI ICONICULUI DIVIN. Practica Isihastă propriu-zisă începe cu ICONICUL de ÎNTRUPARE.

ICOANA de ÎNTRUPARE (1) (gr. Enanthropisis, lat. Incarnatio, Sălăşluirea Lui Dumnezeu în Trup) Să se facă, aşadar, deosebirea între ICONICUL CHIPULUI HRISTIC în Sine şi ICONICUL HRISTIC de ÎNTRUPARE în Chipul de Creaţie. NUMELE Lui HRISTOS este ICONICUL ALTAR al ARĂTĂRII CHIPULUI Lui

SCRIERI ISIHASTE

221

DUMNEZEU, dar ALTARUL are şi un Templu-Biserică, care este ICONICUL de ÎNTRUPARE. ALTARUL şi BISERICA sunt ARĂTAREA Completă a Lui DUMNEZEU în Lume. În sens Teologic Creştin, ICOANA de ÎNTRUPARE HRISTICĂ este Taina FIULUI Lui DUMNEZEU CUVÂNTUL care „S-a făcut Trup”.52 ÎNTRUPAREA este coextensivă cu Planul Veşnic al Lui DUMNEZEU cu privire la Creaţie.53 FIUL Lui DUMNEZEU în Sine este CHIPUL Născut din DUMNEZEU TATĂL. Prin Naşterea Sa şi într-un Chip de Creaţie, El se face şi Fiul Omului. ICOANA de ÎNTRUPARE este tocmai aceasta Taină a FIULUI Lui DUMNEZEU care se face totodată şi Fiul Omului. Iată ICOANA de ARĂTARE A CHIPULUI Lui DUMNEZEU în ÎNTREGIME. Iată ARĂTAREA CHIPULUI Lui DUMNEZEU care se UNEŞTE mai întâi cu Lumea Sa Creată, ca şi Lumea să se poată UNI cu DUMNEZEU. Iată Practica Isihastă, ca Mistică a UNIRII cu CHIPUL Lui DUMNEZEU Cel ARĂTAT-ÎNTRUPAT. Specificul Carpatin al Pustnicului Neofit subliniază cu pregnanţă ICONICUL de ÎNTRUPARE HRISTICĂ. În acest sens, ICONICUL de ÎNTRUPARE este pe primul plan faţă de ICONICUL în Sine al Lui HRISTOS. Grecii, mai filosofi, consideră ICOANA de ÎNTRUPARE o „punte” spre ICONICUL Spiritual cel Dincolo de Trup. Disputele Iconoclaste au fost dure şi chiar sângeroase. Filosofii greci puteau cu greu să admită şi un Trup al Spiritualului. Aşa, Teologic, se spune că ICOANA îndeamnă la „Cinstirea ce trece la Chipul zugrăvit pe Icoană”. „Icoanele nu sunt venerate pe temei material (ca idolii), ci pe temeiul 52 53

Ioan 1,14; I Tim. 3, 16. Pr. Prof. I. Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Întruparea.

222

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Asemănării Chipului reprezentat cu Persoana aceluia al cărui Nume trebuie indicat pe Icoană. Dacă s-au şters conturul Chipului şi Numele, Icoana îşi pierde valoarea ei simbolică şi analogică”.54 A se deosebi: – Latria - Adorarea cuvenită doar Lui DUMNEZEU în Sine; – Hiperdulia - Supravenerarea Chipului Maicii Domnului; – Cinstirea - Venerarea Chipului Sfinţilor. Icoanele trebuie să fie sărutate cu toată pietatea. Icoanele Făcătoare de Minuni, zise Harismatice, au o Taină în plus care nu se comentează. Astfel, Icoana este considerată Semn de meditaţie şi Revelaţie, are funcţie similară Cuvântului Evanghelic, dar pe plan Vizual, şi sugerează Planul LUMINII VIITOARE de Îndumnezeire în Eternitate, ca Transfigurarea Creaţiei în HARUL Lui HRISTOS. Să vedem acum Specificul Carpatin al Pustnicului Neofit. Pentru acesta, ICOANA este mai mult decât simpla Reprezentare a unui Chip. ICOANA este ALTARUL CHIPULUI, ceea ce implică şi un Sacru de Activ ICONIC. ALTARUL cere Închinare specială în plus faţă de o Venerare. În ALTAR este PREZENT Direct DUMNEZEU şi de aici se Prelungeşte în Templu-Biserica propriu-zisă. La filosofii greci, DIVINUL ICOANEI este Dincolo de materia şi Chipul reprezentat. Aici, la Neofit, se consideră un DIVIN ce „Îmbracă” materia şi Chipul reprezentat şi-i dă o „SUPRAREPREZENTARE” de ICONIC chiar în materia şi Chipul reprezentat. Aceasta nu înseamnă idolatrie, pentru că materia şi Chipul reprezentat nu se transformă în 54

Pr. Prof. I. Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Icoana.

SCRIERI ISIHASTE

223

Divin (ca la idoli), ci se Îmbracă într-un DIVIN care Acceptă ÎNTRUPAREA în Reprezentarea ICONICĂ. Aşa, ICONICUL acesta nu este de „substanţă”, nici ca materie, şi nici ca DIVINITATE, ci ca SUPRA-FORMĂ care le Îmbracă neamestecate, dar în Legătură. Teologia ICOANEI este: Numele, Chipul şi materia de zugrăvire, toate formând reprezentarea Iconică. Iar raportul faţă de Icoană implică trecerea de la materia de zugrăvire la Chipul Iconic şi de la Chip la Numele Persoanei Chipului, care aduce acea Prezenţă Iconică de Dialog. Iconoclaştii (cei care exclud orice zugrăvire a Chipului) se împiedică cel mai mult de materia Icoanei, considerând că Chipul Spiritual nu se poate reprezenta. Pentru Neofit Pustnicul însă, cel mai important este VIUL ICONIC. Anticii erau obişnuiţi cu „magia” formelor, semnelor şi chipurilor, acestea fiind generatoare de energii de cele mai multe ori nocive. Anticii sunt superstiţioşi faţă de orice formă şi ritualurile lor sunt majoritatea în scopul atenuării negativului acestora. Şi Ştiinţa de astăzi confirmă multitudinea de „energii” ale formei obiectelor, fiecare formă producând o altă formă de energie. Se încearcă chiar o „manevrare” a energiilor prin specificul formelor respective. Practicile semi-ştiinţifice ale energeticienilor din fizică şi medicină se bazează pe aceste „energii ale formelor”. Nenorocirea este că Ştiinţa neglijează faptul că Formele mai depind şi de Taina CHIPULUI PERSONAL al acestora. Anticii legau Formele obiectelor de Zei şi spirite, ca cei ce puteau controla energiile Formelor şi Reprezentărilor. Ocultismul de astăzi lucrează tot pe această bază. Moise interzice categoric orice Reprezentare de Chip şi formă, tocmai pentru prevenirea ocultă a energiilor care pot fi confundate cu HARUL DIVIN, (după cum îl confundă şi astăzi mulţi).

224

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Creştinismul Vine, însă, cu Permisiunea CHIPULUI ICONIC, tocmai datorită ARĂTĂRII PERSOANEI CHIPULUI Adevărat care exclude „magia” eronată a CHIPULUI Reprezentat. CHIPUL Reprezentat, dacă nu este legat de PERSOANA CHIPULUI respectiv, produce un „energism rupt de CHIP” care cade în ocultismul magic. Idolatria antică uneşte Zeii şi Spiritele cu energetismul Reprezentării lor. De aceea zic Sfinţii Părinţi că idolii antici sunt „draci”, fiindcă au activul magic ocult. Neofit Carpatinul, în specificul Traco-Dac, exclude total orice „magie a Chipului”, prin ICONAREA Reprezentării CHIPULUI. Dacii nu legau Formele de Zei, ci de NUME (vârful Omul, Cozia, Râmeţ etc.). În Creştinism, NUMELE este legat şi de PERSOANA NUMELUI, care Se ARATĂ cu Adevărat prin ÎNTRUPAREA HRISTICĂ. Această Taină a ÎNTRUPĂRII NUMELUI şi a PERSOANEI DIVINE este Temeiul ICOANEI Creştine, care dă o cu totul altă viziune CHIPULUI Reprezentat în Forme ICONICE. ICOANA Creştină are Teologic, Nume, Chip şi materietrup de zugrăvire, dar nu are PERSOANA acestora, aceasta fiind Dincolo şi peste ele. Aici este Mistica ICONICĂ a lui Neofit Pustnicul. Toată Taina ICOANEI nu este în Nume, Chip şi materia de zugrăvire, ci în PERSOANA care se „lasă legată” de acestea. VIUL ICONIC de care vorbeşte Pustnicul nu este al CHIPULUI şi materiei, ci al „Legăturii de Taină” a acestora cu PERSOANA de „DINCOACE”. Pentru Neofit, VIUL ICONIC nu este în „interiorul” ICOANEI (ca la idoli), ci în Exterior, [este VIUL] care Îmbracă ICOANA. Şi în acest Miraculos VIU ICONIC de Exterior al CHIPULUI Reprezentat se face apoi Dialogul cu ICOANA. Astfel, în Taina PERSOANEI ca SUPRAREPREZENTARE şi peste Nume, şi peste Chip, şi peste

SCRIERI ISIHASTE

225

materie se face Comunicarea Mistică. Aşa-zisele energii ale Reprezentării Formei Chipului se dizolvă în SUPRAVIUL PERSOANEI, care este Dincolo de orice energie, fiind FIINŢĂ. Pe Neofit nu-1 interesează „Harismele” din Interiorul ICOANEI, care pot fi confundate cu „energiile de formă”, ci toată Atenţia sa este pe Taina SUPRAVIULUI din Exteriorul ICOANEI, cel Legat de PREZENŢA PERSOANEI ICOANEI. După Neofit, acolo unde este Reprezentarea CHIPULUI ICONIC Vine imediat şi PREZENŢA PERSOANEI respective, dar „peste şi în exteriorul” Reprezentării. Şi PREZENŢA PERSOANEI de Dincolo de Reprezentare face apoi şi un fel de „Harizare” a Reprezentării Chipului Zugrăvit. Mistica ICONICĂ a Pustnicului Neofit este în acest RITUAL Gestic dintre PREZENŢA-VIUL PERSOANEI şi Reprezentarea sa şi într-un Chip Întrupat-Zugrăvit. Aşa, Trupul-Zugrăvit capătă Sfinţirea SUPRA-VIULUI PREZENŢEI PERSOANEI, care nu transformă materia, ci o face „părtaşă-participantă” la Taina Cea de DINCOLO. De aici şi Practica.

PRACTICA (2) Neofit Pustnicul indică prima Treaptă ca fiind Mistica Gestului faţă de PERSOANA Directă a CHIPULUI şi NUMELUI HRISTIC, PERSOANA Înglobându-le. A Pronunţa doar NUMELE duce la un activ Mental exploziv cu efecte psiho-fizice adesea periculoase, mai ales dacă nu se face sub Îndrumarea unui Duhovnic Iscusit. Neofit are „frica” magismului Mental reminiscent din caracterul antic. Deşi Dacii nu cultivau mistica Minţii, erau adesea „furaţi” de ea, ca mistică dominantă a spiritualităţii antice. Relaţia de Comunicare cu DIVINUL HRISTIC se face,

226

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

la Neofit, printr-o „trecere pe alt Plan” decât al Minţii, faţă de care Mintea face Gestul Tăcut de Închinăciune. Acest PLAN este PERSOANA Directă HRISTICĂ ICONICĂ. PERSOANA HRISTICĂ are, paradoxal, în Sine NUMELE şi CHIPUL, de aceea sunt Nevăzute şi în Distincţia şi Activul Direct de PERSOANĂ. De fapt, se va vedea că PERSOANA este tocmai Activul şi Distincţia FIRII şi CHIPULUI FIINŢIAL. NUMELE este al FIRII, iar CHIPUL este al SPIRITUALULUI Pur, dar acestea sunt întotdeauna doar „în şi prin” Distincţia PERSOANEI.55 Şi atunci ce Percepi, dacă nici nu Pronunţi NUMELE şi nici nu Mentalizezi CHIPUL? Mare atenţie, aceasta să nu se confunde cu un fel de „gol verbal şi mental”. Aici, în ICONICUL Neofitic, este tocmai PLINUL PERSOANEI care Înglobează toată diversitatea şi pe care, totodată, o PERSONALIZEAZĂ în UNITATEA tuturor diversităţilor. Acest sens este Specificul Neofitic, de a PERSONALIZA „de-personalizările” noastre cauzate de păcat. Cea mai grea problemă a Misticii este „refacerea” Personalizării noastre rupte de un Mental poluat şi pătimaş, amestecat şi legat de materie. Anticii au încercat aceasta prin „efortul de concentrare” Mentală şi printr-o Disciplină Ascetică de Trup. Neofit Pustnicul are însă „teama” de Mental, pentru că aceasta este foarte greu de stăpânit. De aceea, el consideră că „oprirea” provizorie a oricărui „activ” de Minte este modalitatea cea mai bună. Anticii, care nu aveau Taina PERSOANEI FIINŢIALE, nu ştiau cum să depăşească Mintea decât tot printr-un Activ de Minte, ca Disciplinare a Minţii. 55

Vezi relatările următoare, precum şi Ierom. Ghelasie Gheorghe, Mystagogia Icoanei.

SCRIERI ISIHASTE

227

Taina PERSOANEI rezolvă astfel cel mai dificil impas al Misticii. Ca Practică, acest Specific Carpatin este de a PERSONALIZA HRISTIC în primul rând Mintea şi Trupul tău şi totodată totul în jurul tău. Cum adică? De la ICOANA de ÎNTRUPARE HRISTICĂ, de NUME, CHIP şi materie de zugrăvire, să treci la PERSOANA acestora, cea de DINCOLO de ele, pe care nu ai voie să ţi-o închipui cu nici un Chip, dar în care, paradoxal, sunt NUMELE şi CHIPUL din ICOANA ştiută. Deci, PERSOANA este SUPRAREPREZENTAREA NUMELUI şi CHIPULUI din ICOANA obişnuită. Această SUPRAREPREZENTARE are în Interior NUMELE şi CHIPUL ICOANEI, iar în Exterior are SUPRAFORMA PERSOANEI pe care „deocamdată” nu o poţi Vedea, dar pe care o Intuieşti datorită NUMELUI şi CHIPULUI din Interiorul său. Neofit nu exclude NUMELE şi CHIPUL ICOANEI, ci le îmbracă în SUPRAFORMA PERSOANEI şi le „Odihneşte” şi le HRISTO-ICONIZEAZĂ, le dă SUPRAFORMA HRISTICĂ. Astfel, Practic, tu, ca Mistică, opreşti orice Activ de Minte, o orientezi şi o scoţi pe aceasta din propriul mental şi, pe Suportul NUMELUI CHIPULUI din Reprezentarea ICOANEI Zugrăvite, o duci în Faţa PERSOANEI HRISTICE din Exterior, pentru ca aici să facă doar „Gest” de Închinare, fără Activ de Minte. Filocalicii Athoniţi fac şi ei acest Gest al Minţii, dar cu Activ-Pronunţare Mentală a NUMELUI HRISTIC. Neofit „opreşte” deocamdată şi Pronunţarea, ca să oprească orice Activ de Minte, fie el chiar bun. Atenţia, în acest Gest ICONIC, să nu fie deci ca ieşind din propria ta Conştiinţă, ci să „Vină” din PERSOANA Exterioară HRISTICĂ, tu Deschizându-te acesteia. Vei Percepe Mistic un ACTIV ce Vine către tine de la PERSOANA HRISTICĂ, pe care şi mai mult, să nu îl laşi să Intre în tine, ci tu să Intri în acesta.

228

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Cum poate să Intre DIVINUL HRISTIC în Tine, cel păcătos şi închis?... Aşa, tu poţi Intra în ICONICUL HRISTIC, cu Gest de Închinăciune. Cel mai important pentru Specificul Carpatin al pustnicului Neofit este faptul ca, mai ales la început, să nu fie nici un Activ în proprie Minte sau în propriul Corp, ca să nu se declanşeze „explozia ocultă a anormalităţilor” din tine, ceea ce se întâmplă de obicei în Practica Mistică. Neofit opreşte tot ce este al tău, tu Intrând în ACTIVUL HRISTIC care Vine către tine de la PERSOANA HRISTICĂ. Şi aceasta te va HRISTO-ICONIZA, îţi va Reface propria Personalizare, pentru ca apoi să fii „apt” şi de un Activ de Răspuns propriu. Deci, prima Treaptă a Isihasmului Neofitian este să Intri în HRISTO-ICONIZAREA Mistică. La Neofit nu este Puterea NUMELUI Lui IISUS, ca la Ruşi, ci Puterea HRISTO-ICONIZĂRII ACTIVULUI PERSOANEI Lui IISUS. Pronunţând NUMELE Lui IISUS, îţi Hristifici într-adevăr Mintea, dar va fi o „luptă” aprigă între conţinuturile păcătoase ale Minţii şi Pronunţarea NUMELUI. Neofit opreşte această luptă, oprind orice Activ de Minte în Gestul tăcut făcut faţă de ACTIVUL HRISTIC. Această „inactivitate” a Minţii li se pare unora un fel de „de-personalizare”. În Specificul Pustnicului Neofit, prin faptul că ACTIVUL HRISTIC este al PERSOANEI HRISTICE, tu Intrând în acest ACTIV, te vei Personaliza refăcându-se în tine toate de-personalizările cauzate de păcat. Mai mult, Pustnicul Neofit mai foloseşte şi o UŞĂ, mai sigură, de Intrare spre ACTIVUL HRISTIC, şi anume Icoana de Creaţie a MAICII DOMNULUI care Naşte şi ÎNTRUPEAZĂ pe HRISTOS, FIUL Lui DUMNEZEU.

SCRIERI ISIHASTE

229

Icoana de Creaţie (MAICA DOMNULUI) (1) Neofit Pustnicul foloseşte, în Specificul Practicii sale Isihaste, Taina ÎNTRUPĂRII HRISTICE prin Icoana de Creaţie care este MAICA DOMNULUI. Aici vom reda doar atât cât este necesar ca să se poată începe prima Treaptă a Practicii Isihaste în caracterul Carpatin. Noi avem ARĂTAREA Lui HRISTOS prin Naşterea Sa din MAICA DOMNULUI. Aşa, ICOANA MAICII DOMNULUI CU PRUNCUL DUMNEZEIESC HRISTIC este ICOANA Isihasmului. Începătorul care vrea să se iniţieze în Practica Isihastă trebuie să treacă prin „Creşterea deodată cu PRUNCUL HRISTOS” care se ÎNTRUPEAZĂ în lume. Taina Creaţiei este legată direct de ÎNTRUPAREA FIULUI Lui DUMNEZEU, şi fiecare Creatură are în ea Taina-ÎNTRUPĂRII HRISTICE. Neofit este un HRISTOLOG maxim. Toată Creaţia „trece” prin HRISTOS şi se face TRUPUL Mistic al Său. Ca Practică (l şi 2), trebuie să se mai adauge şi ICOANA MAICII DOMNULUI. Gestul ICONIC pe care-1 indică Neofit la început nu este direct faţă de PERSOANA HRISTICĂ în Sine, ci faţă de ICOANA de ÎNTRUPARE. Aşa, se începe cu un Imn care se Citeşte în faţa ICOANEI MAICII DOMNULUI CU PRUNCUL HRISTIC în Braţe.56 Acest Imn este mai mult RITUAL Gestic decât Rugăciune propriu-zisă. În fiecare Zi, fă acest Imn-Acatist, chiar mecanic şi fără să ştii prea multe despre el, şi va produce în tine acea Deschidere de DUH necesară Practicii Isihaste. Fă rost de o ICOANĂ cu MAICA DOMNULUI şi de Acatistul Său şi începe Practica Gestului Ritualic faţă de aceasta. Dacă poţi, aprinde şi o Candelă sau măcar o Lu56

Vezi şi Practica Isihastă, vol. I.

230

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

mânare. Poţi folosi şi tămâie. Încearcă să Descoperi Gestul RITUALIC Sacru. PRUNCUL HRISTOS din Braţele MAICII DOMNULUI va deveni tot mai VIU şi te vei simţi atras de EL. Respectă indicaţiile din Practica 1 şi 2 ca să treci de la ICONICUL de Zugrăvire la PREZENŢA SUPRAREPREZENTĂRII PERSOANEI.57

ACATIST (gr. Akathistos – Imn ce se ascultă stând) Cele mai cunoscute acatiste sunt al MAICII DOMNULUI, al DOMNULUI IISUS, al SFINTEI CRUCI şi al unor Sfinţi mai de cinste, ca Sfântul Nicolae, Sfântul Gheorghe, Sfântul Mina ş.a. Acatistul este un Imn compus din 12 Condace şi 12 Icose, cu un Tropar şi un Condac care se cântă pe larg şi în mod deosebit. În multe părţi, Slujba Acatistului a căpătat chiar un Ritual aparte, căruia I se atribuie Harisme speciale, de tămăduiri mai ales. Pustnicul Neofit cerea Ucenicilor săi, ca o Regulă strictă, să facă în fiecare Zi Acatistul MAICII DOMNULUI. El însuşi a murit făcând acest Acatist. Majoritatea îl învaţă pe dinafară.

DUMNEZEU (1) (gr. Theos; lat. Deus, Dominus Deus – Zeul Domn, Stăpân, Fiinţa Supremă Personală) Ca Practică Isihastă, mai este nevoie şi de o însuşire minimă, măcar la început, a unei Teologii Mistice Creştine. Şi Taina PERSOANEI Lui DUMNEZEU este Prima. EL este DINCOLO de toate Chipurile şi de toate Reprezentări57

Iconicul de Creaţie al Maicii Domnului îl vom relata în cele ce urmează.

SCRIERI ISIHASTE

231

le de Creaţie, iar noi nu putem Vorbi despre El decât în măsura în care El însuşi se descoperă-Revelează. Iar Revelaţia începe cu Vechiul Testament şi se continuă cu Noul Testament HRISTIC. Ce trebuie ştiut de către Practicianul Isihast începător este faptul că DUMNEZEU este FIINŢA Absolută care a Creat Lumea şi faţă de care fiecare Făptură Creată are un Raport de Răspuns Specific. Mai mult, Viaţa Creată nu se poate „despărţi” de PREZENŢA şi ACŢIUNEA Lui DUMNEZEU pe care o are faţă de Creaţia Sa, orice „gol” de DIVIN aducând „moartea”. Nu încerca, începător fiind, să-ţi imaginezi pe DUMNEZEU sau să-L răstălmăceşti cu propria ta Minte confuză şi fără Vederea de DUH. Creştin fiind, trebuie să ştii că CHIPUL Lui DUMNEZEU este prin CHIPUL Lui HRISTOS, FIUL Său care Vine în Lume cu ARĂTAREA Tainei CHIPULUI DIVIN care nu se poate Vedea direct de către noi, condiţia de Creaţie. Şi ICOANA ÎNTRUPĂRII Lui HRISTOS este Ochiul prin care şi noi trebuie să Privim. Totuşi, câteva noţiuni şi de Teologie Fundamentală sunt necesare. După Revelaţia Biblică, DUMNEZEU este FIINŢĂ TRIPERSONALĂ şi Energii HARICE Necreate. Unii confundă Teologia cu Ontologia (domeniul Fiinţei ca origine în sine). PERSOANELE TREIMICE ne sunt Descoperite de către FIUL HRISTOS care ne Vorbeşte de DUMNEZEU TATĂL, de DUMNEZEU FIUL şi de DUMNEZEU SFÂNTUL DUH. „Mergând, învăţaţi toate neamurile, Botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh”.58 DUMNEZEU se NUMEŞTE pe Sine în faţa Lui Moise ca: „EU SUNT CEL CE SUNT” (Ieş. 3, 14). EL este Taina Supremă şi de aceea 58

Matei 28, 19.

232

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

pentru a Vorbi despre EL este nevoie tot de Relatări Tainice. Şi Vechiul Testament şi cel Nou folosesc numai categorii Personale, referindu-se la „Dumnezeul Cel Viu”.59 ÎNTRUPAREA FIULUI dezvăluie caracterul VIU, cu adevărat PERSONAL, al unui DUMNEZEU Plin de IUBIRE pentru Creaţia Sa. Începând cu Sfântul Maxim Mărturisitorul şi continuând cu Sfântul Grigorie Palama, Teologia Creştină capătă şi „Autoritatea” unei Spiritualităţi Culturale. Mai ales în primele veacuri Creştine a fost o confruntare aprigă între Teologie şi curentele filosofice antice. Marii Teologi Creştini au fost şi mari învăţaţi care au concretizat şi o Teologie de Spiritualitate generală. Deocamdată, aici nu ne oprim decât asupra unei priviri sumare, ca să nu aglomerăm Mintea celor ce vor să Practice. Insistăm însă şi aici asupra Specificului Pustnicului Neofit. Pentru acesta, DUMNEZEU este în primul rând Taina în Sine a ICOANEI de PERSOANĂ. Creaţia este „după CHIPUL şi ASEMĂNAREA Sa”.60 CHIPUL Lui DUMNEZEU, în viziunea Pustnicului, este CHIPUL ICONIC PERSONAL. DUMNEZEU nu este doar o DIVINITATE, ci este CHIP de DUMNEZEU PERSOANĂ. Lumea Creată, la rândul ei, are Chip de Creaţie, fiecare în Specificul său. Ca Practică, are mare importanţă a face HRISTO-ICONIZAREA tuturor. Pentru că HRISTOS este ARĂTAREA tocmai a CHIPULUI Lui DUMNEZEU Cel de Taină. „Să începi a Vedea Lumea în Taina CHIPULUI Lui DUMNEZEU”, acesta este dictonul Specificului lui Neofit, adică „prin CHIPUL ICOANEI”, făcând din fiecare Înfăţi59 60

Isaia 40; Daniil 6, 20; Fapte 14, 15. Facere 1, 26.

SCRIERI ISIHASTE

233

şare a Lumii o Reprezentare ICONICĂ a CHIPULUI Lui DUMNEZEU care se ÎNTRUPEAZĂ în Făpturile Sale ca să le dea Fiinţă şi Viaţă. Să Vezi Lumea ca pe TRUPUL ICONIC al Lui HRISTOS. Dacă NUMELE de DUMNEZEU este Prima Lui Reprezentare, odată cu aceasta este şi Taina CHIPULUI ICONIC. DUMNEZEU şi CHIPUL ICONIC sunt sinonimi şi deodată. În Sine, DUMNEZEU este CHIPICONIC ce nu poate fi Văzut de Creaţie, iar în ARĂTARE este tot CHIP ICONIC, dar accesibil nouă. Neofit nu face Metafizica Mistică a Minţii, aceea de a conceptualiza pe DUMNEZEU printr-un Nume, ci face Metafizica unui CHIP PERSONAL a cărui Percepere este CHIPUL ICONIC. ICONIC-PERSOANĂ-DUMNEZEU sunt pentru Neofit deodată şi fără despărţire. NUMELE de DUMNEZEU este Identitatea, PERSOANA este Distincţia NUMELUI şi ICONICUL este ARĂTAREA de Taină a NUMELUI şi PERSOANEI. Deci, ca Specific Carpatin, DUMNEZEU este CHIP de ICOANĂ în Sine în care Subzistă NUMELE şi PERSOANA. Aşa, ca Practică Mistică, tot Activul Mistic este faţă de ICONICUL Lui DUMNEZEU şi prin acesta. Fără ICONICUL HRISTIC, CHIPUL Lui DUMNEZEU este doar o conceptualizare a Minţii, ce poate cădea uşor în închipuire. ICONICUL HRISTIC este o Realitate faţă de care Mintea nu mai face „mentalizare intramentală”, ci Gest de Închinăciune prin „tăcerea-Isihia” Minţii care PRIMEŞTE în sine CHIPUL ICONIC, „peste” Propria Minte. ICONICUL Vine El Însuşi ca şi „Conţinut” care se Uneşte cu cel al Minţii şi ICONIZEAZĂ Mintea, dându-i acea Transfigurare ICONICĂ. Cel mai important pentru Specificul lui Neofit este această Prefacere a Componentelor – Conţinutului nostru Propriu prin ICONICUL HRISTIC, dar fără să se distrugă

234

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Natura noastră, ci „lărgind-o” şi dându-i tocmai posibilitatea de PARTICIPARE la DIVINITATEA cea de Dincolo de Natura-Firea creată. Mintea trebuie să intre în HRISTOICONIZARE. Neofit face aceste „lărgiri mistice”. CHIPUL Lui DUMNEZEU nu este considerat a fi doar „Adâncul din Minte”, acel Raţional DIVIN care să Raţionalizeze iraţionalul Trupului.61 Pentru Neofit, CHIPUL Lui DUMNEZEU este Pecetluit peste „toată” Fiinţialitatea noastră, în care Intră deodată şi Mintea, şi Trupul, în aceeaşi HRISTO-ICONIZARE. La Filocalici, Activul nostru este pe primul plan faţă de CHIPUL Lui DUMNEZEU. Ca Răspuns Specific Neofitian, ACTIVUL ICONIC HRISTIC Primează, tu fiind la început „pasiv” faţă de ACTIVUL DIVIN, urmând apoi şi Activul tău ca Răspuns de Asemănare, după ce se face HRISTO-ICONIZAREA. Aşa, CHIPUL Lui DUMNEZEU ca ICONIC este mai mult decât CHIP de DUMNEZEU „în relaţie cu lumea”. DUMNEZEU nu este un Nume „funcţional”, ci un SUPRANUME SACRU în Sine, ICONIC, datorită căruia El Însuşi este (numit) mai întâi DUMNEZEU în Sine şi, prin acesta, şi DUMNEZEU pentru Creaţia sa. Acest [CHIP DE] DUMNEZEU INTRAFIINŢIAL este ICONICUL DIVIN Neofitian. Filosofii antici consideră pe DUMNEZEU O DIVINITATE FIINŢIALĂ care în „afară şi faţă de creaţie” se face un aşa-zis „Dumnezeu”. Filon zice că este un DUMNEZEU fără Nume în Sine şi un Dumnezeu cu Nume şi Numiri în „afară” de Sine. 61

Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Dogmatica, E.I.B.M.B.O.R., 1978, pg. 375, cap. Constituţia Omului.

SCRIERI ISIHASTE

235

Neofit Carpatinul vede CHIPUL de DUMNEZEU ca Origine a DIVINULUI, altfel FIINŢA nu ar fi DIVINUL, ci altceva, spre exemplu „materia”, cum susţin materialiştii. Aşa, CHIPUL de DUMNEZEU INTRAFIINŢIAL este Originea chiar a FIINŢEI DIVINE, este Esenţa Supraesenţială de care vorbeşte Sfântul Dionisie Areopagitul. CHIPUL de DUMNEZEU este ICONICUL în Sine al FIINŢEI DUMNEZEIEŞTI, prin care Însăşi DUMNEZEIREA este. Noi nu ştim CHIPUL Lui DUMNEZEU, dar ni se Revelează ASEMĂNAREA Sa care este NUMELEICONICUL CHIPULUI din Adânc. Pentru Neofit, ca şi pentru Evrei, NUMELE este tot una cu CHIPUL, de aceea e „Înfricoşător”, este NUMELE DOMNULUI, şi cine nu-L Spune cum trebuie şi în anume condiţii este „mistuit cu moartea”. Moise, pe Sinai, Pronunţă NUMELE Lui DUMNEZEU şi scapă de sabia Îngerului care-i probează condiţia de vrednicie. Aşa, NUMELE ICONIC al Lui DUMNEZEU în Creştinism este precum Tablele Legii, cele Scrise direct de DEGETUL DIVIN. NUMELE Lui IISUS HRISTOS Vine din Cer, prin Îngerul Gavriil, la Vestirea Naşterii Sale din Fecioară. Deci nu este o „Numire” pe care o face Creaţia, după Chipul ei, ci Vine de la Însuşi DUMNEZEU care se NUMEŞTE pe Sine şi se Revelează. Specificul Pustnicului Neofit este această Supra-sacralizare a NUMELUI Lui DUMNEZEU ca ICONIC DIVIN în Sine, faţă de care trebuie să faci Gest de Închinare şi cu „înfricoşare mare”, apoi şi NUMIREA Lui. Practica Isihastă a lui Neofit nu este Pronunţarea NUMELUI Lui IISUS, ci Gestul faţă de ICONICUL NUMELUI care are în Sine NUMELE, dar ca într-un CHIVOT ce se deschide mai târziu, ca Citirea EVANGHELIEI de la Liturghia EUHARISTIEI HRISTICE în care se face UNIREA TRUPULUI ICONIC Cosmic.

236

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

PRACTICA (3) Nu uita ca Zilnic să faci Acatistul MAICII DOMNULUI sau măcar să Îngenunchezi câteva minute în Faţa ICOANEI Sale, cu Gestul ICONIC în care să te Deschizi şi să-ţi Linişteşti destructurările inerente Vieţii obişnuite. Când faci Gestul ICONIC, să fie cu toată Fiinţa ta, ca într-o „Baie” Sfântă, ca sub Acţiunea unei Supralumini a Soarelui HRISTIC. Să te laşi Pătruns până în adânc de Lumina Lui HRISTOS în care să te „odihneşti-linişteşti”. Eşti cu Mintea tulbure, cu Trupul plin de nelinişte, cu Inima mâhnită şi ruptă de sentimente contradictorii... În Gestul ICONIC, lasă-le să curgă în Supralumina Lui HRISTOS, ca să le Prefacă El în ceea ce Ştie şi cum Vrea. Ai astfel o Posibilitate în care toate problemele se pot rezolva, tu primind Puterea de a le face faţă. Nu te forţa să-ţi stăpâneşti gândurile şi pasiunile, nu face concentrare de Minte, lasă totul să curgă, până la ultima picătură. Tu rămâi doar neclintit în Gestul Iconic, în care te cufunzi şi unde te poţi „spăla” de toate. Fii Pasiv, chiar dacă totul în tine se mişcă şi se agită încă. Să le scoţi tot mai mult în afara ta, în tine să te simţi uşurat şi eliberat de toate. Doar în „jurul” tău să-ţi mai menţii o oarecare percepere de tine însuţi, în tine să devii tot mai Pasiv, dar, atenţie, nu „gol”, ci „golit” de toate neliniştile tale. În tine să fie cât mai multă Isihie, iar în afara ta, în jurul Fiinţei tale, tot vacarmul şi luptele tale. Aici, în Exterior, este totodată ACTIVUL ICONIC HRISTIC, care intră El direct în raport cu cele ale tale. Să nu cazi în închipuiri, gândindu-te în ce fel ICONICUL HRISTIC face „Ordinea”, ci să menţii doar Gestul ICONIC, tot ceea ce se face fiind într-un „foc” pe care nu este voie să-1

SCRIERI ISIHASTE

237

Vezi şi nici să-1 simţi. Acesta Lucrează în Taină, acolo unde nu ai voie să te uiţi ca să nu faci „profanarea” Sacrului. Dacă pari că pari că „somnolezi”, nu te speria, reînnoieşte-ţi Conştiinţa Gestului ICONIC prin Reamintirea SUPRAREPREZENTĂRII PERSOANEI HRISTICE. Dacă simţi nevoia să şi Pronunţi NUMELE Lui IISUS, o poţi face, dar la intervale rare şi cu intensitate de Gest de Închinare. De NUME să-ţi fie „frică” deocamdată, dar să-L Doreşti. Închinarea în Gest şi Dorirea de a ajunge la NUMELE PREASFÂNT al Lui HRISTOS să fie tot Activul tău, în rest fii Pasiv şi cu Aşteptarea de Taină Mistică. Atenţie, să nu laşi Mintea să fie centrul Conştiinţei. Toată Conştiinţa ta să fie „mutată” în ICONICUL HRISTIC. Să nu anihilezi Mintea, aşa cum se face în Meditaţia Transcendentală, ci „mută” doar „locul” din Mentalul Propriu în Supramentalul ICONIC HRISTIC. De asemenea Mintea, deşi o laşi Pasivă, fără Activ Mental, trebuie să o ţii „trează” prin Conştiinţa Gestului faţă de ICONICUL HRISTIC, cât şi a SUPRAREPREZENTĂRII PERSOANEI HRISTICE. Atenţie, să nu fie ca o Minte „ieşită” în afară din Corp, ci ca o Intrare a Fiinţei tale Întregi, Suflet şi Corp, în ICONICUL ACTIVULUI HRISTIC care, prin Minte, se „Identifică” pe sine. Conştiinţa noastră o avem prin Minte, dar Mintea nu este o „entitate” de sine, ci o Capacitate a Întregii Fiinţe, Suflet şi Corp, de a le Reprezenta şi de a le da Identificarea de Distincţie. Mintea este „Autodistincţia de sine”, dar Distincţia Întregii Fiinţialităţi Proprii. Mintea nu este însuşi Sufletul sau Spiritualul care se poate „detaşa” de Corp, ci Mintea este Distincţia de Conştiinţă a Sufletului şi Corpului deodată.

238

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Unii fac „dedublarea” prin „ieşirea Minţii” în afara Corpului, ceea ce este o „falsă ieşire”, o „auto-mentalizare peste propriul Mental”, care înseamnă „proiecţia de sine” în dublă realitate. Aici este ocultismul magic al Minţii în care cad mulţi mistici. Neofit Pustnicul are o „frică” teribilă de acest „magism mistic”, de aceea „opreşte” total la început orice Activ de „Minte prin Minte”. Şi aceasta o face prin „mutarea locului” Minţii din Minte în ICONICUL HRISTIC, unde Primeşte „peste” Minte HRISTO-ICONIZAREA. Aici este Specificul Carpatin al lui Neofit. Filocalicii menţin un Activ de Minte prin Propria Minte, prin Introducerea NUMELUI Lui HRISTOS în Minte, ca repetare Pronunţiativă, ca o Prefacere a Minţii, care însă cer mult control din partea unui Duhovnic iscusit. Specificul lui Neofit pare mai eficient pentru noi cei de astăzi, care avem un Mental foarte poluat şi nu beneficiem de Duhovnici Isihaşti. Deci, atunci când Intri cu Mintea în Gestul ICONIC, Intri totodată în ACTIVUL PREZENŢEI HRISTICE. Şi „Aici, în ICONIC”, Mintea să Păstreze o Conştiinţă atât de Proprie Fiinţă, cât şi de ICONICUL HRISTIC. Şi în acest Gest Conştient, Mintea să stea Pasivă, să Intre HRISTO-ICONIZAREA în Minte, nu Mintea să facă Activul Hristificării. Mai mult, Mintea să nu Coştientizeze, ca Mental, cum Lucrează ICONICUL, ci să se lase Pasivă şi tăcută în Taina ICONIZĂRII. Mintea să lase să curgă tot conţinutul Mental în ICONIC, iar ICONICUL Tainic să Pătrundă în Minte fără ca Mintea să Conştientizeze deocamdată aceasta. Toată Conştiinţa să fie pe „Starea pasivă în ICONIC”. Se va face o Supra-Personalizare prin PERSONALIZAREA HRISTICĂ. Mintea va căpăta Gustul de a se Odihni în ICONIC şi nu-i va mai plăcea propria „natură” de Minte, ci Supranatura ICONICĂ. Obişnuieş-

SCRIERI ISIHASTE

239

te-ţi Mintea să nu fie doar o „proiecţie”, o subtilizare Spirituală, ci Ochiul Conştiinţei Întregii Fiinţe Proprii. Mintea este Uşa Fiinţei prin care Primeşti şi totodată te Orientezi şi scoţi spre Comunicare cele ale tale. Mintea este „Vederea deodată a Întregii Fiinţialităţi”. Să te obişnuieşti să Vezi cu Mintea, nu prin „sediul” Capului, ci al Întregii tale Fiinţe de Interior şi Exterior deodată. Filocalicii introduc Mintea în Inimă tocmai ca să Deschidă această Vedere Totală Fiinţială. Neofit o introduce în ICONICUL HRISTIC, ca să o scoată total din „auto-mentalizare”, ca să lase Fiinţa ta „Liberă” spre HRISTOICONIZARE. Dacă opreşti Mintea tot în Fiinţa ta, Conţinuturile Fiinţei se menţin în Formele Mentale proprii şi cu greu se poate face ICONIZAREA. Scoţând „Forma Mentală”, Fiinţa ta poate lua uşor Forma ICONIZĂRII HRISTICE. Mintea noastră este îmbâcsită de „formele păcatului”. Intrând în ICONICUL HRISTIC, aceste „forme anormale” se văd în gol, fără suport şi aşa Mintea va primi Potenţa VIRTUŢILOR HRISTICE prin care va Răspunde apoi ICONICULUI. Neofit consideră că mai întâi trebuie această Intrare în ICONIC, ca să poţi face apoi VIRTUŢILE. Unii mistici recomandă direct Virtuţile care se fac tot după „formele proprii”. Neofit vede VIRTUTEA ca Supraformă ICONICĂ „peste” propriile Forme. Practică astfel, Zilnic, câteva minute şi această modalitate de Specific Carpatin. Poţi face aceasta după Acatist sau, dacă eşti obosit, şi înainte, dar şi fără Acatist.

DUMNEZEU (2) ( Theotis-FIINŢA DIVINĂ) Trebuie avută în vedere şi o Teologie Mistică, în paralel cu Practica, făcându-se astfel o Identificare reciprocă. Unii

240

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

neglijează Teologicul, reducându-1 doar la câteva „formule” rigide. Mai ales pentru cei obişnuiţi cu o Cunoaştere de Cultură Spirituală este nevoie şi de o „Cultură Teologică”. Unii caută în Teologicul Mistic tot „speculaţiile” de Intelect care le împiedică, însă, tocmai acea „Înţelegere de Taină” ce este a DUHULUI, este ICONIZAREA Intelectului. De aceea, Filocalicii fac Pronunţarea NUMELUI Lui IISUS şi coborârea Minţii în Inimă, acolo unde este DUHUL, ca să dea Intelectului şi Vederea de Taină. Neofit are Specificul ICONIZĂRII Directe a Intelectului. Teologia Creştină Ortodoxă, a Sfinţilor Părinţi, consideră că a Vorbi despre FIINŢA Lui DUMNEZEU este cu putinţă doar în Relaţie cu Fiinţa noastră de Creaţie. DUMNEZEIREA-Esenţa nu poate fi Cunoscută în FIINŢA Sa, ci doar în Descoperirile Sale. NATURA-FIREA FIINŢIALĂ DIVINĂ este UNICUL Absolut, FIINŢIALITATEA în Sine, care se Distinge în Cele TREI IPOSTASURI FIINŢIALE - TATĂL, FIUL şi SF. DUH. De aici, în sens Teologic, cele Trei Repere ale Categoriei de FIINŢĂ, ca „Esenţă, Natură şi Distincţie”.62 FIINŢA Lui DUMNEZEU este TAINA Tainelor care, însă, se Descoperă şi nouă după „Ochii de Creaţie”. DUMNEZEU nu se „ascunde”, ci Creaţia Îl poate Percepe doar în Categoriile de Creaţie. Iar Instrumentul nostru de Cunoaştere de Creaţie este Intelectul cu Raţiunea sa. De aici afirmaţia că Mintea noastră este tocmai CHIPUL Lui DUMNEZEU Transpus în Creaţie, ca prin El să putem şi noi Cunoaşte pe DUMNEZEU. Unii renunţă total la orice „raţionament” cu privire la DIVINITATE. 62

Pe larg, vezi la Vladimir Lossky, Vederea Lui Dumnezeu, Ed. Deisis, 1995 şi la Pr. I. Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., 1994.

SCRIERI ISIHASTE

241

Ca Mistică Elevată, Dialogul nostru cu DIVINUL nu poate fi „orb”, de „simţire pe întuneric”. Tradiţia Patristică vorbeşte de o Cunoaştere Catafatică (prin Descoperiri-Revelaţii) şi de una Apofatică, Negrăită-Tainică, ambele însă oprindu-se la „Hotarul FIINŢEI” unde nu se poate intra. Prin Capacitatea noastră de Creaţie, putem totuşi Percepe DIVINITATEA ca O REALITATE. Chiar dacă mereu trebuie să „treci” Dincolo, cele de „Dincoace” sunt ARĂTĂRILE Reale ale Lui DUMNEZEU. FRUMOSUL FIINŢIAL al DIVINULUI este Dincolo de toate categoriile de Creaţie, dar tot Frumosul din Creaţie este o Asemănare ce „Izvorăşte” din DIVIN şi pentru noi această Transpunere este o Realitate DIVINĂ. Este o Cunoaştere Naturală din Creaţii şi una Supranaturală prin LUMINA HARICĂ Excepţională. Pentru Practica Mistică, cea mai importantă ARĂTARE este PERSOANA. Dacă FIINŢA în Sine nu o putem Percepe, PERSOANA FIINŢIALĂ are totuşi o COMUNICABILITATE CU noi, Creaţia. În Vechiul Testament, DUMNEZEU Cel PERSONAL COMUNICĂ Real cu Proorocii. Moise Vorbeşte cu Adevărat cu PERSOANA Lui DUMNEZEU. Misticile antice filosofice fiind „impersonale”, doar de DIVINITATE în Sine, fac tot felul de speculaţii. În sens Creştin, DUMNEZEU şi PERSOANA Sa sunt deodată şi fără despărţire. DUMNEZEU este NEVĂZUT, dar PERSOANA Sa Se Descoperă. PERSOANA este Taina ICONICULUI pe care insistă Pustnicul Neofit. Aşa, Mistica Isihastă Vorbeşte de DUMNEZEU doar ca PERSOANĂ şi aceasta este în Legătură Directă cu TREIMEA de PERSOANE DUMNEZEIEŞTI. PERSOANA este FIINŢA în COMUNICARE. Noi nu putem Intra în FIINŢA Lui DUMNEZEU, dar avem acces la COMUNICAREA cu DUMNEZEU.

242

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

TREIME (1) (gr. Trias; lat. Trinitas) Ca Revelaţie Creştină, nu se poate Vorbi despre DUMNEZEU decât ca TREIMEA de PERSOANE FIINŢIALE care sunt Taina UNICULUI DUMNEZEU în TREI PERSOANE, fără să fie Trei Dumnezei în sine, ci un UNIC DUMNEZEU în TREI Distincţii Egale, neamestecate, nedespărţite şi deodată. Sfinţii Părinţi se feresc să facă „speculaţii” asupra acestei Taine Negrăite, dar vorbesc de CHIPUL TREIMII DIVINE ca să Descopere Chipul de Creaţie, care este „după CHIPUL Lui DUMNEZEU”. Identitatea noastră, ca Chip de Fiinţă Creată, este în CHIPUL de FIINŢĂ a Lui DUMNEZEU. Aşa, Reperele de Revelaţie asupra categoriei de FIINŢĂ DIVINĂ ne sunt necesare. Practica Mistică Isihastă este, fără acestea, lipsită de „Identitate de sine”. DUMNEZEU a Creat o Fiinţă Creată Capabilă să Răspundă Personal faţă de CREATOR. Aşa, Mistic Isihast, CHIPUL Lui DUMNEZEU din Creaţie este tocmai Chipul de Fiinţă Personală. Îndeosebi pentru Neofit Pustnicul, Carpatinul, ceea ce Reprezintă Fiinţa noastră este Chipul de Persoană care este mai mult decât „Inteligibilul-Nous” din adâncul Făpturii noastre. Şi Chipul de Persoană Creată, de asemenea, este legat de ARHECHIPUL de TREIME. Redăm pe scurt Învăţătura Sfinţilor Părinţi Răsariteni asupra Tainei TREIMII.63 DUMNEZEU este UNUL în TREI PERSOANE, O UNICĂ FIRE-NATURĂ, o Energie HARICĂ şi o Lucrare Comună. Este o Identitate de Natură-Fire, ca TREI Specificuri de ACEEAŞI FIRE. FIREA nu se poate concepe în ea însăşi, în afara PERSOANELOR 63

Cf. cu Pr. I. Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă.

SCRIERI ISIHASTE

243

TREIMICE în care Subzistă. Fiecare IPOSTAS se vede prin Celelalte. Sfântul Grigorie de Nazianz zice că: TATĂL este Izvorul DUMNEZEIRII (ARCHE), NENĂSCUTNecauzat; FIUL Se NAŞTE din TATĂL şi SFÂNTUL DUH PURCEDE tot din TATĂL ca UNIC IZVOR-ORIGINE a toate. „Totul Vine de la TATĂL, trece „prin” FIUL „în” SF. DUH”. În Sine, TREIMEA are o MIŞCARE de PERIHOREZĂ, de Întrepătrundere şi Comunicare PERFECTĂ. DUMNEZEIREA este SUBSTANŢA FIINŢIALĂ în Sine (Ousia) COMUNĂ, este Esenţa. FIREA este la fel, COMUNĂ, este Natura. PERSOANA şi TREIMEA de PERSOANE sunt SUBIECTELE care ASUMĂ în mod PERSONAL-Specific SUBSTANŢA şi NATURA FIINŢIALĂ. „Eu şi TATĂL UNA suntem”. „Eu sunt întru TATĂL şi TATĂL este întru Mine”. Deci trebuie să păstrăm şi pe DUMNEZEU UNUL, dar să Mărturisim şi pe Cele TREI IPOSTASURI, după cum zice marele Grigorie, şi pe Fiecare cu proprietatea Lui PERSONALĂ. Căci se „Împarte”, dar „Neîmpărţit”, şi se „Uneşte”, dar „Deosebindu-Se”. De aceea, Tainice sunt şi Împărţirea şi Unirea” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre Dragoste II. 29, Filocalia 2, pg. 60-61). Deci TREIMEA şi PERSOANA sunt CHIPUL şi ASEMĂNAREA CHIPULUI Lui DUMNEZEU Însuşi, după care suntem apoi Creaţi şi noi.

PRACTICA (4) În paralel, Practica şi Învăţătura Sfântă duc la acea Reuşită Sănătoasă şi veridică. De aceea nu se poate una fără alta. Anticii făceau din Învăţătura Sacră o Taină doar pentru „iniţiaţi şi privilegiaţi”. Cine reuşea să „afle” Învăţătura sacră, acela „reuşea” şi Practica. Cei din vechime, pentru o Învăţătură Sfântă îşi sacrificau averea şi chiar se făceau slugi

244

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

şi robi. Cum zice şi Evanghelia, cel care vrea „Comoara din Ţarină” îşi vinde totul ca să câştige Ţarina şi, cu ea, Comoara. Ţarina este Învăţătura şi Comoara este Practica. Noi astăzi avem Învăţătura la dispoziţie, fără restricţii, dar nu mai Practicăm. Cei ce doresc Taina Vieţii Isihaste trebuie să aibă „râvna” Practicii, care se susţine prin „exersarea” volitivă peste toate piedicile. Pustnicul Neofit, pe care noi îl evidenţiem, cere Ucenicilor săi menţinerea cu stricteţe a „Regulii Practice Zilnice”. Nu te angaja la cine ştie ce „fapte mari”, ci la puţin, dar „susţinut”. Din cele relatate până aici, ai priceput cât de cât că ICONICUL HRISTIC este toată „cheia” Specificului Carpatin al Pustnicului Neofit. Dar ICONICUL, în sensul respectiv, înseamnă tocmai HRISTO-FORMA. ICONIC înseamnă „CHIP în FORMĂ de Distincţie”. Deci Taina ICONICULUI este Distincţia într-o ANUME FORMĂModel. Atenţie să nu se confunde cu „limitarea”. Mistic şi Teologic Creştin, CHIPUL este ADÂNCUL FIINŢEI în Sine care se Distinge prin ASEMĂNAREA Sa, ca PERSOANĂ-FORMA CHIPULUI Celui Dincolo de Formă. Dar Distincţia ca FORMĂ nu este „limitarea şi încorsetarea” CHIPULUI, ci, paradoxal, „Lărgirea fără limite” a CHIPULUI, care în toate Lărgirile Sale nu se „schimbă”, ci „ia” FORMĂ ca Deschidere de CHIP în Sine şi peste Sine. Un CHIP închis în Sine, ca şi un „infinit tot închis în sine”, nu este admis de către Teologia Creştină. Chiar zisul „infinit” al FIINŢEI Absolute este o „închidere în infinit” dacă nu-şi „depăşeşte” propriul infinit. Şi această „depăşire de Taină” este tocmai FORMA care „Cuprinde” infinitul, ca ceva paradoxal „peste” infinit, care face o „infinitate şi de interior, şi de exterior”, ca „infinitate completă”, nu doar într-o singură „direcţie”, ca la antici. „FORMA ca in-

SCRIERI ISIHASTE

245

finit peste infinit” este aşa-zisa Distincţie de TEO-FORMĂ _a PERSOANELOR TREIMICE. A „Cuprinde infinitul” este o „imposibilitate”, şi atunci FORMA care totuşi Cuprinde infinitul este şi aceasta un „INFINIT peste infinit”. FORMA este cea mai enigmatică problemă a fizicii şi a chimiei. Conţinutul unei Substanţe tinde spre o Formă şi nu poate fi Substanţă „fără” Formă. Mistica Teologică dă explicaţia, prin afirmaţia că Forma este „Conţinutul Conţinutului”, orice Conţinut Îmbrăcându-se într-un Propriu Conţinut, ca PERMANENŢĂ de Conţinut. Şi astfel, FORMA „poate” Cuprinde infinitul Conţinutului, pentru că este tot Conţinut-infinit, dar în CUPRINDERE de Sine. Dacă Infinitul nu s-ar CUPRINDE pe Sine, nu ar fi un Infinit în Deschidere, ci în închidere. Infinitul FIINŢIAL Creştin este Cel VIU şi în DESCHIDERE, de aceea FORMA este VIUL CONŢINUTULUI. Iată fundamentarea Mistică a ICONICULUI PERSOANEI, ca VIU de FIINŢĂ „peste” FIINŢĂ şi în COMUNICARE de Cele ale FIINŢEI, fără ca să „schimbe” sau să se „intre” în FIINŢĂ. Ca Practică, VIUL FORMEI este însuşi ACTIVUL mistic. Practic, astfel trebuie să Conştientizezi tot mai mult că tu „Intri” într-o FORMĂ ICONICĂ. Filocalicii au o FORMĂ de Interior, de aceea merg pe Specificul Activului Minţii directe. Specificul Pustnicului Neofit are FORMA ICONICĂ de CUPRINDEREA Interiorului, care însă este „tot” Interiorul, dar, paradoxal, „Interior scos în Exterior”. Aşa, Mistica lui Neofit nu este „Intrarea în FIINŢĂ”, ci PARTICIPAREA la un FIINŢIAL de „FORMĂ FIINŢIALĂ”. Pentru Neofit, FORMA este Taina în ARĂTARE a NEARĂTATULUI Interior; şi la Cele ARĂTATE se poate Participa. Şi ARĂTAREA este SACRĂ, ca şi Interiorul, de aceea FORMA de ARĂTARE este ICONICUL CHIPULUI Celui Dincolo de ARĂTARE.

246

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Taina FORMEI FIINŢEI DIVINE este „Întoarcerea” Infinitului „Înapoi şi peste” Sine, ca o „Îmbrăcare” a Infinitului cu Propriul infinit. Şi această FORMĂ FIINŢIALĂ este Însăşi PERSOANA-Distincţia de Sine a FIINŢEI. Şi Specificul FORMEI este că poate Pătrunde în Interiorul FIINŢEI, că este „Interiorul făcut Exterior”. Ca Practică, încearcă să Intri tot mai mult în această Taină a FORMEI ICONICE DIVINE în care trebuie să te Prefaci, să te Iconizezi. Neofit recomandă un Model de acest fel, prin: – Gest de Închinare; – Gest de Intrare; – Gest de Iconare a celor din jur. Aşa, Zilnic, toate mişcările tale să fie mai întâi ca o Închinare Adusă DOMNULUI IISUS care a Creat totul. Faţă de orice obiect sau altă Persoană, fă Gestul Formei de Închinare ca „Gest Sacru de Salut”. Fă o discretă „Plecăciune” la orice mişcare. Această Formă de Gest te va obişnui să „respecţi” orice lucru. Dacă Filocalicii se silesc să Pronunţe neîncetat NUMELE DOMNULUI IISUS, ca Specific Neofitian silinţa este de a face Gest de Închinare faţă de orice şi la orice mişcare. Aceasta va deveni, cu timpul, o obişnuinţă. La fel este Gestul de „Intrare în ICONIC”. La orice mişcare şi stare a ta, să Conştientizezi că Intri Permanent în ACEL VIU HRISTIC care este peste tot şi mai ales în lucruri şi Făpturi. De asemenea, Gestul de Iconare a celor din jur. La toate să le dai „Îmbrăcămintea ICONICĂ”. Tot ce este Formă, de la cel mai mic obiect, are ICONICUL HRISTIC „peste” înfăţişarea sa. Pare nevăzut sau în lipsă. Tu să Îmbraci totul cu ICONICUL HRISTIC peste toate considerentele. Să Iconizezi totul cu ICONICUL HRISTIC de Taină. Aşa, dându-le la toate FORMA ICONICĂ, le „opreşti şi le închizi” toate negativurile în ICONIC şi aşa Sacralizezi Lumea. Chiar şi celor răi, dă-le

SCRIERI ISIHASTE

247

ICONICUL şi vei observa cum parcă toate se schimbă în jurul tău. Acestea sunt Primele Virtuţi HRISTO-ICONICE pe care trebuie să le faci. Şi tu Personal, Zilnic, Stai un timp în Gest de Închinare ICONICĂ, cu toată Fiinţa ta. Atenţie, Mintea şi Simţirea să fie „tăcute şi pasive”, tu să Conştientizezi doar VIUL ICONIC HRISTIC în care Intri. Atenţia să nu fie „de la tine spre ICONIC”, ci de la ICONIC spre tine. Să nu-ţi creezi impresia că tu „Priveşti” spre ICONICUL HRISTIC, ci că ICONICUL te „Priveşte” pe tine. Aşa, tu vei fi în Isihie adevărată. Dacă te concentrezi şi te forţezi să Priveşti tu spre Iconic faci Activ propriu, ceea ce te scoate din Pasivul Isihast. Aşa, lasă-te tu „Privit” de OCHIUL HRISTIC cel Plin de IUBIRE, faţă de care tu doar te Închini. De asemenea, la orice mişcare ICONICĂ să ai Impresia că HRISTO-FORMA este cea care Activează, nu tu cu Mintea sau Simţirea. Cånd faci Închinăciunile sau Metaniile, Atenţia să nu fie pe mişcările respective, ci pe ICONICUL-FORMĂ de Închinare. Să Percepi tot mai mult FORMA ICONICĂ în care tu te Personalizezi ca Asemănare de ICONIC HRISTIC. Neofit Pustnicul nu admite concentrarea pe Organele Corpului. Chiar dacă ridici Mâinile în Sus sau le duci la Piept, aceste Gesturi să fie în Impresia pe FORMA ICONICĂ în care Intră Organele respective. Multe mistici fac un fel de „mistificare pe organe”, ceea ce nu se admite în Isihasm. Să Percepi FORMA de Închinare este Prima Percepere a ICONICULUI Isihast în Specificul Neofitian. Să o simţi până în măduva oaselor şi să o Cultivi în orice mişcare. Filocalic, este Pronunţarea NUMELUI Lui IISUS care cere Activ Propriu, efort de Minte şi Voinţă. Neofit scuteşte pe începători de acest efort, de care sunt capabili foarte puţini. Gestul ICONIC se face mai uşor. Ca Practică, poţi să alternezi ambele modalităţi. ICONICUL de Pronunţare Cheamă DIVINUL să Intre în tine,

248

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

în Inima ta. ICONICUL de Gest al lui Neofit este o Intrare a ta în ICONIC. Neofit zice: „Aruncă-te în Braţele Lui HRISTOS, pentru că El nu te va respinge. Dacă Îl Chemi, din cauza păcatelor poate întârzia să Vină, trebuind o Curăţire mai înainte. Aşa, tot Aruncarea directă în Braţele Lui este de preferat”.

FORMĂ (Model de Înfăţişare a unui Conţinut; Expresia Interiorului într-un Exterior de Asemănare) Mistica FORMEI este de mare importanţă în Practică. Anticii erau foarte superstiţioşi faţă de orice Formă, considerând că poate produce efecte imprevizibile. Scrierile primare erau în Forme (ideograme). Se zice că primii Oameni Gândeau în Forme. Copiii gândesc asemenea. Forma se consideră a fi Expresia Structurării Conţinutului. Dar însăşi Structurarea trebuie să fie tot pe „nişte forme”. Orice Structură este o „formă de Interior”. Ideile Arhetipale Platoniciene sunt considerate „Formele ultime” ale Gândirii. De aici Mistica CHIPULUI. Creştinismul, însă, deosebeşte CHIPUL ca Esenţă în Sine de Forma ca Distincţie a CHIPULUI, ca PERSOANĂ. Aşa, Conţinutul ca Esenţă are deja Forma în sine ca CHIP, iar prin Distincţie Forma se face ARĂTAREA CHIPULUI-Esenţei. Ca Ontologie, Conţinutul este fără Formă şi apoi ia şi Formă sau Forma se umple treptat de Conţinut? Se zice că doar prin Structurare de Sine Conţinutul ia şi Formă. Dar pe ce bază se face Structurarea? Trebuie tot o „Formă” prin care Conţinutul să se Structureze. Noi, Creaţia, suntem prin Esenţă Forme Create. Sunt Forme Spirituale şi Corporale, ca şi Forme Mentale, Sonore, energetice, Sentimentale, senzitive etc.

SCRIERI ISIHASTE

249

Neofit Pustnicul vorbeşte de o Logică Trinitară, ca Supraformă, Formă şi Conţinut. Supraformă este CHIPULEsenţa DUMNEZEIREA în Sine, din care ies deodată şi în Egalitate Conţinutul-Natura-FIREA şi FORMA-DistincţiaPERSOANA. Aşa, Originea este Supraforma din care Se Naşte Forma şi Purcede Conţinutul; Forma şi Conţinutul nu se determină reciproc, ci sunt în Originea Supraformei. Aşa se consideră: – Suprasubstanţa ca Supraformă; – Conţinutul ca Substanţă şi – Forma ca Substanţializare, CHIPUL, Firea şi PERSOANA ca TRIFIINŢIALITATE de Sine a FIINŢEI în Sine. De menţionat este faptul că, în Revelaţia Creştină, Relaţia nu este niciodată între Conţinuturi, ci între FORMELE în care Subzistă Supraforma şi Conţinutul. De aceea, FORMA este VIUL EXISTENŢIAL al Realităţii. DUMNEZEUL Biblic Creează Forme, nu Conţinuturi, acestea fiind în Formele respective. El Creează Forma de Cer şi Pământ, de Apă şi Uscat, de Lumină, de Zi şi Noapte, Forme Vegetale şi Animale, până la Forma de Om. Păcatul aduce „ruperea” de Supraformă şi, aşa, Forma şi Conţinutul se contrariază şi se fac distructive până la „moarte”. Forma Vie este proba că este Supraformă. În Creştinism, Mistica este astfel între Forme Vii, şi nu între Conţinuturi care se fac Forme. VIUL-FORMA ICONICĂ de care vorbeşte Pustnicul Neofit este tocmai această Relaţie INTER-FIINŢIALĂ, dar nu INTRA-FIINŢIALĂ. Noi, Creaţia, nu putem Intra în FIINŢA Lui DUMNEZEU, dar putem Comunica real cu PERSOANA-FORMA VIE a FIINŢEI.

250

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

GESTUL (Act de Exprimare într-o Anume Formă-Semnificaţie, ca poziţie, ca orientare sau ca distincţie) În sens Creştin, Gestul este legat de Ritualul Cultic Liturgic. Este numit „Slujire Cuvântătoare”, „mişcare înţelegătoare”. Gestul are dublă încărcătură, o Semnificaţie a celui ce-l face şi o Orientare faţă de Cineva. Aşa, Gestul este mai mult decât Cuvânt sau Sentiment, este şi Purtătorul acestora. Gestul este Legat direct de Formă (vezi art. FORMA). Dar Gestul este o Comunicare Vie de Formă, de aceea este Activul Formei. De aici Puterea Gestului din Ritualul Cultic. Orice Gest este un Potenţial de Activuri şi un declanşator de Activuri. Gestul este „Forma care Formează”. Dacă DIVINUL este Chemat prin Cuvintele Sacre, prin Gest se Aduce PREZENŢA Sa. Tendinţele „anti-ritualice” ale multor mistici fac o „rupere” a Formei-Chip de Gest-Viul Formei. Aşa, se opresc doar la Semnificaţia mentală şi expresivă. Reducerea la Cuvânt şi la Gând a Gestului Formei a adus şi în mistică schimbări. Şi Filocalicii, ca Mistică a Minţii, fac din Cuvânt Gest de Adresare, prin Pronunţarea NUMELUI Lui IISUS. Neofit Pustnicul însă păstrează şi Forma DIVINULUI din Gest. A rosti numai Cuvântul este o auto-exprimare doar de încărcătură proprie. Neofit vrea în Gest şi Încărcătura Prezenţei DIVINULUI, ca ÎNTÂLNIRE şi chiar ca UNIRE. Acest Gest este Specificul său Carpatin. În Gestul Mistic Isihast al Pustnicului este direct Dialog reciproc, nu doar din direcţia ta ca o Adresare spre un DIVIN ne-„fixat” într-o Formă. Neofit „Fixează” DIVINUL

SCRIERI ISIHASTE

251

în Forma Gestului, acolo unde te fixezi totodată şi pe tine, şi aşa Gestul se face o UNIRE. Gestul trebuie să aibă o Dublă Substanţialitate: o Adresare faţă de Cineva şi o Anume Formă de Comunicabilitate. Doar prin Cuvânt, este o Exprimare de Gest unilaterală, numai din partea ta ca Substanţă-Conştiinţă, ca Adresare proprie şi ca încercare de Comunicabilitate. Gestul lui Neofit trebuie să fie deodată din partea ta şi a DIVINULUI, în UNIRE şi Conlucrare. Iar în această UNIRE tu eşti cel Pasiv şi DIVINUL Cel ACTIV. Ca Practică, tu faci Gestul de Adresare Propriu şi apoi te laşi Pasiv sub ACTIVUL de ADRESARE pe care îl face ICONICUL HRISTIC faţă de tine. La Neofit, Gestul Mistic este în această Dublă Încărcătură.

TREIME (2) Trebuie să ajungem şi la ICONICUL de PERSOANĂ al FIINŢEI DUMNEZEIEŞTI. Dar PERSOANA este în Legătură directă cu TREIMEA FIINŢEI în Sine. Ca Revelaţie Creştină, Categoria de FIINŢĂ este în Reperele unei ÎNTREITE FIINŢIALITĂŢI în Sine.64 Neofit Pustnicul foloseşte termenul de TRIFIINŢIALITATE.65 FIINŢA Creştină are în Sine şi o FIINŢIALITATE care apoi se transpune ca „Fiinduri şi fiinţări” despre care vorbesc filosofii. Fiinţa de Esenţă singulară a filosofiilor nu poate avea în Sine şi o FIINŢIALITATE, ci doar „fiinţări” în „afara” Fiinţei. TREIMEA Revelaţiei Creştine are şi o FIINŢIALITATE INTRAFIINŢIALĂ pe care Sfinţii Părinţi Răsăriteni o încadrează în Reperele: Esenţă, Natură şi Distincţie. Esenţa 64 65

Vladimir Lossky, Vederea Lui Dumnezeu, Ed. Deisis, 1995. Ghelasie Gheorghe, Mystagogia Icoanei, Ed. Conphys, 1995.

252

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

este DUMNEZEIREA, Natura este FIREA DIVINĂ şi Distincţia este TREIMEA de PERSOANE. Teologia apuseană, având reminiscenţe filosofice, pune Esenţa mai întâi şi apoi Distincţia TREIMICĂ. Părinţii Răsăriteni susţin că Esenţa şi Natura nu sunt niciodată fără Distincţie, ba mai mult, în Distincţie Subzistă Esenţa şi Natura. Aşa, în PERSOANĂ este DUMNEZEIREA şi niciodată „separată” de ea. Acest PERSONALISM FIINŢIAL este nota specifică a Teologiei Răsăritene.66 Ca Mistică Isihastă, CHIPUL de Taină al TREIMII FIINŢIALE DIVINE este de bază. Toate Trăirile Mistice se Identifică în acest CHIP şi fără acesta nu este posibilă Personalizarea pe care trebuie să o facă Chipul Fiinţial de Creaţie. Aşa, nu de dragul speculaţiei se vorbeşte de această Taină mai presus de Grăire, ci din necesitatea de Raportare la Fiinţa noastră, Raportare fără de care aceasta din urmă nu-şi poate Identifica propriul Chip de Creaţie. Noi suntem Creaţi după „CHIPUL Lui DUMNEZEU” şi prin El ne Identificăm. Ce este CHIPUL Lui DUMNEZEU din noi? Neofit Pustnicul susţine că CHIPUL DIVIN din noi este CHIPUL de PERSOANĂ FIINŢIALĂ. Unii zic că este un fel de Scânteie Divină, alţii că este un „Principiu Spiritual” din Adâncul Minţii-Spiritualul nostru, Raţionalul care este cu Rădăcini în RAŢIONALUL DIVIN şi totodată transpus într-un Raţional Creat. Neofit vede Înrudirea noastră cu DIVINUL prin CHIPUL Global de FIINŢĂ PERSONALĂ, care apoi are Componentele de Spiritual şi de Vital. Neofit are o asemănare de viziune cu cea a Sfântului Grigorie Palama care Revelează DUMNEZEIREA ca FIINŢĂ şi Energiile sale 66

Pr. Prof. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, la cap. „Persoana”.

SCRIERI ISIHASTE

253

HARICE. Neofit, însă, vorbeşte de un INTRAFIINŢIAL de prim Plan care apoi se Transpune în Energiile HARICE. La Sfântul Grigorie Palama, CHIPUL FIINŢIAL nu se Vede prin El Însuşi, ci doar prin Atributele şi Însuşirile HARICE, FIINŢA rămânând în permanenţă „acoperită-umbrită” de HAR. Apofatismul Sfântului Dionisie este aplicat cu stricteţe, în Sine FIINŢA fiind considerată mai „presus” de Nume şi de Chip. Aşa, Însăşi PERSOANA DIVINĂ este mai mult o PERSONALIZARE prin HAR. Neofit este de un PERSONALISM „exagerat”, cum îl învinuiesc unii. El pune HARUL în „umbra” PERSOANEI, considerând PERSOANA ca Evidenţă şi HARUL ca „acoperit” de PERSOANĂ (Vezi HARUL). Acest Neofit, ca Teologic în Sine, insistă în primul rând pe un CHIP Ontologic de PERSOANĂ, ca ORIGINE a Însăşi FIINŢEI. Schematic, TRIFIINŢIALUL FIINŢEI este: Esenţă-DUMNEZEIRE, Natură-FIINŢĂ, Distincţie PERSOANĂ(E). Neofit consideră: DUMNEZEIREA ca TEO-CHIP, FIINŢA ca TEO-FIRE, PERSOANA ca TEO-PERSOANĂ. Mai mult, consideră: TEO-CHIPUL ca PATERNITATEA, TEO-FIREA ca PERSONALITATEA, TEO-PERSOANA ca TEO-TATĂL. Şi TEO-TATĂL, cu DUMNEZEIREA Totală în Sine, Distinge TREIMEA DUMNEZEIRII de Sine. Aşa, Neofit exclude „impersonalismul” Esenţei ca DUMNEZEIRE ne-

254

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

definită, dându-i tocmai CHIPUL PATERNITĂŢII, aşa cum FIRII-FIINŢEI îi dă PERSONALITATEA CHIPULUI. Anticii au insuficienţa că pornesc de la o Divinitate „fără” Chip, impersonală, care apoi ia Chip aşa-zis Personal, dar care astfel nu mai este FIINŢIAL, ci „de fiinţare”. Ca să fie un Real INTRAFIINŢIAL, trebuie să fie O FIINŢIALITATE cu CHIP chiar în Esenţă. Aşa, CHIPUL PATERNITĂŢII ca CHIP-Esenţă face ca PERSOANA TATĂL să fie REPREZENTAREA FIINŢIALĂ a Esenţei. DUMNEZEIREA nu mai este „separată” de Distincţia Sa, PERSOANA, fiind CHIP de Esenţă al Însăşi PERSOANEI. CHIPUL, FIINŢA şi PERSOANA sunt într-un ŢRIFIINŢIAL Indistinct şi totodată Distinct, fără să fie „Altceva”. Astfel, PERSOANA nu mai este o „prefacere” dintr-o Divinitate impersonală, ci este Însăşi Esenţa care Se Distinge. PERSOANA este TEO-FORMA TEO-CONŢINUTULUI. Este un ARHECHIP de PERSOANĂ în sine, ca PERSOANA TATĂL DUMNEZEU, Cel Nenăscut, care Naşte pe FIUL şi Purcede pe SFÂNTUL DUH, fără vreun „gol” de Continuitate. La filosofii antici este „golul” dintre Divinitatea simplă şi Treimea Sa. PERSOANA, în sens Creştin, este cea care Reprezintă şi Identifică DIVINITATEA. PATERNITATEA ICON PERSONALITATEA ICONARE TEO-TATĂL ICONIC

PRACTICA (5) Mulţi folosesc ca pe o „formulă” aşa-zisa „Rugăciune a Minţii în Inimă”, de unde se crede că Practica Isihastă este „exersarea Minţii”. Ce este Mintea, se spune prea puţin. Se consideră a fi o „sumă de idei, gânduri, reprezentări şi ima-

SCRIERI ISIHASTE

255

gini, memorii legate de obiecte şi de simţuri, tot bagajul subconştientului”. Isihia ar fi atunci găsirea Liniştii în această „junglă” proprie. Şi unde este Scăparea? În Inimă, unde este PECETEA CHIPULUI Lui DUMNEZEU şi unde este astfel şi PREZENŢA Sa. Şi prin Rugăciunea NUMELUI Lui IISUS Activezi PREZENŢA DIVINĂ. Mintea să o ţii „trează” prin Pronunţarea NUMELUI şi în rest să „opreşti” tot conţinutul mental să se manifeste. Cu Sabia NUMELUI Lui IISUS taie orice gând, imagine, amintire. Unii, însă, nu pot face Concentrarea Minţii, nu pot opri „fluxul” Mental, şi de aceea folosesc nişte Supraimagini „tolerate”. Aşa este „Scara”. O Scară pe care coboară-curge din Cap tot conţinutul Mental, până jos în Inimă, unde este PREZENŢA DIVINĂ şi unde toate „se topesc-ard”. Repetarea NUMELUI Lui IISUS este fondul de Conştiinţă pe care se face aceasta. Şi aşa apare o „liniştire” a Minţii. Alţii folosesc CRUCEA, la baza ei curgând de asemenea tot bagajul Mental, unde se dizolvă. Se mai foloseşte şi LUMINA DIVINĂ, în care, la fel, se topesc toate ale Minţii. Cei mai intelectuali folosesc şi simboluri mai largi, ca „Neclintirea Minţii ca a unui Munte”, sau ca o Pasăre ce zboară pe deasupra a toate. Alţii fac un fel de „terapie-isihastă”, fără nimic religios. Toate aceste aşa-zise metode şi tehnici, psihice sau fizice, au nevoie însă de controlul unui Duhovnic, ca să nu se cadă în „magia auto-mentalizării” care dă acea „auto-hipnoză” de neadmis în Creştinism. Neofit Pustnicul are Specificul net al unui ACTIV „ieşit” din Propriul Mental, ca să se evite orice eroare. În locul Pronunţării NUMELUI Lui IISUS, el foloseşte GESTUL în Faţa ICONICULUI PREZENŢEI PERSOANEI Lui IISUS. În locul Inimii, el foloseşte însuşi Gestul ICONIC. Mare atenţie la accepţiunea pe care o dă Neofit Gestului ICONIC. Acest Gest este Dublu Gest, al tău Faţă de DI-

256

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

VIN şi al DIVINULUI HRISTIC faţă de tine. Mai mult, Gestul să nu-1 faci doar cu Mintea, ci cu toată Fiinţa ta în care Mintea este doar factorul de Auto-conştiinţă. „Aruncă-te” la Picioarele Lui IISUS, şi în acest Gest ICONIC stai cât poţi de mult. EL, IISUS, nu te va respinge, şi va face un ACT faţă de tine. Lasă-te sub Acţiunea acestui ACT HRISTIC. Nu-ţi imagina cum Lucrează acest ACT, ci tu doar „acceptă-l” şi Deschide-te total. Conştiinţa ta să fie a Întregii Fiinţe, nu doar o concentrare de Minte, o „Conştiinţă în Gest ICONIC” şi atât. Nu te Identifica în Propria Conştiinţă, ci în Supraconştiinţa ICONICULUI HRISTIC. Aşa, tu intri în FORMA ICONICULUI HRISTIC şi te Personalizezi HRISTO-FORM. În acest ICONIC, lasă să „curgă” tot conţinutul tău Fiinţial, nu numai Mental, ci şi Sufletesc şi Trupesc, ca să se Purifice în ICONICUL HRISTIC. Poţi Pronunţa uneori şi NUMELE DOMNULUI IISUS, dacă îţi intensifică Conştiinţa Gestului ICONIC. Tot secretul Specificului Neofitian este ACTIVUL Conştient al Gestului; în Activul Gestului, nu în Activul tău de Minte sau de Sentiment, nu admite nimic Mental sau Sentimental, păstrează doar Conştiinţa Integrală a Gestului tău şi al ACTIVULUI ICONIC Care ACŢIONEAZĂ asupra ta. Acest Specific nu este „altceva”, ci acelaşi Filocalic, dar în altă „Manieră” de Acţiune. Neofit face din Gest Locul Inimii, locul Minţii, Locul Fiinţei proprii, Locul PREZENŢEI Lui IISUS, Locul ICONIC, Locul de Întâlnire şi UNIRE. Dacă faci ICONAREA în Proprie Fiinţialitate (ca Inimă sau ca Minte), este riscul să cazi în „auto-iconare” şi de aceea Neofit „Scoate” Activul Mistic într-un „Loc dintre FIINŢA Lui DUMNEZEU şi Fiinţa de Creaţie” – „Locul Gestului ICONIC”. În acest „Loc de Taină”, PERSOANA FIINŢIALĂ a DOMNULUI IISUS poate să Se ARATE fără să se intre în

SCRIERI ISIHASTE

257

FIINŢA DIVINĂ inaccesibilă şi fără ca Fiinţa Creată să se amestece cu DIVINUL. Filocalicii vorbesc de „Locul de HAR”. Aici, la Neofit, „Locul ICONIC” este mai întâi „Locul CHIPULUI HRISTIC” care apoi aduce şi HARUL. Ca Practică, dacă mergi pe Specificul lui Neofit, dă mare importanţă Gestului ICONIC şi nu te grăbi să treci la cine ştie ce alte „modalităţi miraculoase”. Trăirea Gestului ICONO-HRISTIC este aşa de Adâncă şi de Vastă, încât nu-ţi ajunge toată Viaţa. Povestesc Ucenicii Pustnicului Neofit că mulţi ajung Sfinţi doar prin Practicarea acestui Gest ICONIC.67 De fapt, Specificul Neofitian are Trei Trepte: 1. – Gestul ICONIC, Creşterea în Asemănarea HRISTICĂ (purificarea); 2. – UNIREA în EUHARISTIA Liturgică HRISTICĂ (Iluminarea); 3. – Înălţarea la TATĂL-Îndumnezeirea în ICONICUL PERSOANEI SFÂNTULUI DUH (Înveşnicirea Vieţii de Creaţie).

CREAŢIA (1) (gr.Ktisis-Ktisma; lat. Creatio-facere, zidire) DUMNEZEU CREATORUL şi Creaţia Sa Sunt Două Realităţi net deosebite şi distincte. DUMNEZEU TATĂL Atotţiitorul, prin CUVÂNTUL Său şi înfăptuirea SFÂNTULUI DUH, a Creat Cerul şi Pământul. ACTUL Creaţiei este al SFINTEI TREIMI DUMNEZEIEŞTI. Moise face o Relatare a Facerii Lumii în limbaj şi viziune, ţinând cont şi 67

Vezi Practica Isihastă, vol I.

258

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

de Spiritualitatea Vremii sale. Şi Sfântul Vasile cel Mare, în cartea sa „Hexameron, cele Şase Zile ale Facerii”, spune că expunerea sa este în termenii timpului său. Totuşi, relatarea Biblică Revelează câteva Adevăruri de bază, valide indiferent de modalitatea de exprimare. În primul rând, doar DUMNEZEUL PERSONAL a Creat Lumea, fără „zei şi zeiţe”, aşa cum considera mitologia cosmogonică şi cosmologică antică. Se consideră că Actul Creaţiei este în Două Faze: – Actul Creator în Sine, prin care DUMNEZEU Atotţiitorul „Cheamă la Fiinţă cele ce nu au fost” (Rom. 4, 17); – Creaţia propriu-zisă68, „toată Făptura Lui DUMNEZEU” (I Tim. 4, 4), Cosmosul ca atare. Cum Creează DUMNEZEU este dincolo de conceperea noastră. EL Creează prin VOINŢA Sa, prin PUTEREA Sa, prin ÎNŢELEPCIUNEA Sa. Biblic, Lumea este Creată din „nimic”, adică nu a fost o „materie preexistentă” pe care DUMNEZEU doar o preface. Întreaga SFÂNTĂ TREIME este PREZENTĂ în ACTUL Creator. FIUL dă Conceperea de Model, TATĂL îi dă Fiinţialitate (El fiind Dătătorul de Fiinţă), SFÂNTUL DUH Înfăptuieşte. Deşi Revelaţia Creştină consideră în Egalitate Deplină PREZENŢA SFINTEI TREIMI DIVINE în Creaţie, CHIPUL FIULUI Lui DUMNEZEU este în Atenţie, ca Cel ce ASUMĂ Direct şi PERSONAL Opera Creaţiei. „Prin El toate s-au făcut”69. Neofit Pustnicul, pe care noi îl evidenţiem, este un „Hristolog exagerat” şi în privinţa Creaţiei. Aşa, el vorbeşte de o Implicare deosebită a FIULUI nu atât în Actul Creaţiei, care este al TREIMII, cât în Fiinţialitatea Creaţiei. DUM68 69

Pr. I. Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, art. „Creaţia”. Ioan 1, 1-3.

SCRIERI ISIHASTE

259

NEZEIREA în Sine este TOTUL Absolut şi nu mai are nevoie să mai fie şi „altceva”, că „în El sunt toate cele ce sunt şi ar mai putea să fie”. Aici este „Iniţiativa” Directă a FIULUI, aceea că totuşi Concepe „un altceva ce este Alt-cumva”. Anticii panteişti consideră Creaţia o „altă stare” a Divinului, ea fiind de fapt tot Divinul, însă într-o „iluzie de creaţie”. În sens Creştin DIVINUL Creează, Real şi faptic, şi o Fiinţialitate Creată în care FIUL DUMNEZEIESC îşi ASUMĂ Direct „Rolul de Altcumva”. Filosofii antici susţin că nu poate fi o „creaţie” dacă Divinul nu se implică în ea, pentru că Absolutul ar „dizolva-o” imediat. De aceea zic că Divinul îşi Asumă „iluzia unui alt-cumva” care în fond nu este nimic, ci o iluzie căreia, însă, Divinul implicat îi dă „o aparentă realitate” care durează atât timp cât Divinul rămâne în aceasta, dispărând imediat ce El se retrage. Deci, condiţia Implicării DIVINULUI în Creaţie este indispensabilă. În sens Creştin, este „degradant” ca DIVINUL să aibă „iluzie de sine”. Aşa, El Creează în mod Real o Fiinţialitate de Creaţie, în care însă Se Implică Direct şi PERSONAL FIUL DUMNEZEIESC. Pentru Neofit, TATĂL DUMNEZEU este SUVERANUL Suprem care „aprobă şi controlează”, adică BINECUVÂNTEAZĂ ASUMAREA FIULUI. Astfel, Neofit vede Creaţia ca „Taină a FIULUI Lui DUMNEZEU” care, în Răspunsul Său Faţă de TATĂL, Concepe şi un „Chip de Fiu de Creaţie” ce nu poate exista dacă nu îl ASUMĂ Direct în CHIPUL Său de FIU DIVIN, ca „Totodată FIU DIVIN şi Fiu de Creaţie”, în Îngemănare, fără amestecare. De aici, Creaţia este în Esenţă CHIPUL FIULUI şi are în Sine ASEMĂNAREA FIINŢIALITĂŢII FIULUI. Acest HRISTOLOGIC Absolut al Creaţiei este Specificul Pustnicului Neofit. Şi această Taină a ÎNTRUPĂRII FIULUI şi într-un Chip de Fiu de Creaţie, TATĂL o Primeşte şi o BINECUVÂNTEAZĂ şi îi DĂRUIEŞTE

260

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Fiinţialitatea de Existenţă, ca Cel ce este Originea oricărei Fiinţialităţi. Creaţia are, asfel, Caracterul PERSONALITĂŢII FIULUI, în care „Sunt toate ale TATĂLUI”. – PĂRINTE, Eu sunt FIUL Tău Absolut, Şi iată-mă tot Eu Şi ca Fiu de Creaţie. Eu Te am în Mine pe Tine Şi în Chipul de Fiu de Creaţie Eu Te Rememorez pe Tine, Ale Tale dintru ale Tale Fiind tot ce poate să Fie. Şi TATĂL BINECUVÂNTEAZĂ, Şi Creaţia se Fiinţează70. De aceea, ca Practică Isihastă, PERSOANA FIULUI este Accesibilitatea noastră faţă de DUMNEZEIRE şi în ICONICUL Său noi trebuie să ne Prefacem, ca să fim Asemănare de FIU al Lui DUMNEZEU.

LOGOS (1) (gr. Logos; lat. Verbum - Cuvântul Divin Creator) LOGOSUL DIVIN este un Nume folosit cu predilecţie de Sfântul Evanghelist Ioan. El este UNA cu FIUL Lui DUMNEZEU „prin care toate S-au făcut”. LOGOSUL Veşnic Se Întrupează în Lume, şi aşa Lumea se poate Naşte. Sfinţii Părinţi ai primelor Veacuri Creştine îl Identifică în Raţiunile Divine care au Creat şi stau la baza tuturor lucrurilor. Noţiunea de LOGOS este cunoscută de filosofie încă înainte de Creştinism, dar în Creştinism Se Descoperă Adevărata FAŢĂ a LO70

ia fiinţă sau se în-Fiinţează (n. r.).

SCRIERI ISIHASTE

261

GOSULUI DIVIN. În primul rând, LOGOSUL este PERSOANA de FIU din SFÂNTA TREIME FIINŢIALĂ, „Dincolo” de toate Chipurile Lumii. Sfântul Maxim Mărturisitorul şi toţi Sfinţii Părinţi Creştini vorbesc de „Loghii” Preexistenţi în PERSOANA FIULUI care apoi Creează Lumea. Lumea este o Transpunere în mod Creativ a „LIMBAJULUI-CUVÂNTULUI” FIULUI PERSONAL DIVIN. Este, astfel, un CHIP de LOGOS în Sine, un CHIP de LOGOS de Comunicare şi un CHIP de LOGOS ca ÎNTRUPARE. Toate acestea sunt neamestecate, deodată şi nedespărţite. Este PERSOANA LOGOS, CUVÂNTUL Său ca PREZENŢĂ de Comunicare şi LOGOSUL HRISTIC, de ASUMARE a Întregii Fiinţialităţi de Creaţie. De aici, Specificul lui Neofit care consideră că LOGOSUL DIVIN în Sine face mai multe „moduri” de ÎNTRUPARE. Aşa este ÎNTRUPAREA ARHECHIPALĂ în Chipul de Creaţie; ÎNTRUPAREA CUVINTELOR LOGOS în Făpturile Create, ca aşa-zisele Raţiuni DIVINE ale Creaţiei; şi ÎNTRUPAREA Deplină ca PERSOANA HRISTICĂ propriu-zisă, de DUMNEZEU-Făptură şi de Făptură-DUMNEZEU. Neofit vorbeşte de un ARHECHIP al Creaţiei, de un Hexameron al Facerii Lumii, de un Hexameron EUHARISTIC şi de un Supra-Hexameron în Veşnicie, ca Îndumnezeire în ICONICUL SFÂNTULUI DUH. De aici şi Treptele sale de Practică Mistică, a Gestului ICONIC pentru ARHECHIPAREA HRISTICĂ; a UNIRII EUHARISTICE după ARHECHIPARE; şi a Vieţii DIVINE în care Creaţia poate Intra prin HARUL ce Împărtăşeşte Dincolo de Creaţie Însuşi DIVINUL, ca ÎMPĂRĂŢIE A CERULUI.

262

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

PRACTICA (6) De la Gestul ICONIC făcut în momente de Liniştire, ca „Rugăciune Gestică”, treci la extinderea ICONICULUI în toate mişcările. Aici este mobilul Virtuţilor HRISTICE în Specificul lui Neofit Carpatinul. Orice Virtute este o ICONO-FORMĂ HRISTICĂ. Să deosebeşti Gestul Fix ce-L faci în Rugăciunea ICONICĂ din Faţa ICOANEI MAICII DOMNULUI de Gestul Activ ce-1 faci în Viaţa obişnuită. Filocalic, se recomandă Pronunţarea cât mai deasă a Rugăciunii Scurte, „DOAMNE IISUSE, miluieşte-mă”. Neofit, ştiind că nu toţi pot face Concentrare de Minte şi mai ales că eşti ocupat cu treburile cotidiene, indică „Repetarea Gestului ICONIC” care nu cere efort de Minte, ci doar o „amintire de mişcare”. Aşa, obişnuieşte-te să începi orice lucru cu un Gest discret de Plecăciune-Închinare, ca Aplecare uşoară şi neobservabilă. Cu orice te întâlneşti, faţă de orice vezi, fă acest Gest. Şi când Vorbeşti, orice Vorbă să aibă „Forma ICONICĂ”, adică să fie smerită, plăcută şi nevătămătoare, iertătoare. Orice lucrezi cu Mâinile, să fie sub acest Semn Gestic de Închinare şi plecăciune, fără să fie nevoie să faci Semnul Sfintei Cruci. Acesta îl poţi face doar când eşti singur şi la momente mai deosebite. Să te fereşti să devii acel „ritualist rigid şi fanatic”. Fă Gestul ICONIC lejer şi larg, ţinând cont de împrejurări şi situaţii specifice. Chiar şi Gândurile bagă-le în Forma ICONICĂ de Plecăciune. Vei Gândi smerit, liniştit şi nevătămător. Practicând Zilnic, Forma ICONICĂ îţi va „intra până în sânge” şi te va ICONIZA HRISTIC. Aceasta te va Deschide şi mai mult pentru Rugăciunea Gestică pe care o faci în momentele de Liniştire, când VIUL ICONIC HRISTIC te va Pătrunde până în Adâncul Fiinţei. Atât de

SCRIERI ISIHASTE

263

mult să-ţi „placă” Gestul ICONIC, încât să-ţi devină o „Fire Proprie şi Permanentă”.

ARHECHIPUL (CREATOR) (Gr. Arche-izvor, origine primară) Anticii nu puteau pricepe cum Increatul Divin poate „trece” la creat. Dacă Increatul trece direct în creat, este o „transformare” de Divin în nedivin, ceea ce nu se admite. Care este atunci „puntea” de trecere? Ei au conceput un fel de „emanaţie energetică” „între” Increat şi creat, ca aşa-zisa „energie Divină Arhetipală” în care sunt Principiile impersonale Divine care apoi, prin încorporare în materie, dau diversitatea lumii ca manifestare din „afara” Divinului (panteismul antic). Dar această manifestare este una „iluzivă, relativă”, în care Divinul face o „auto-conştientizare” de Sine. Ca Revelaţie Creştină, în primul rând FIINŢA este TREIME de PERSOANE FIINŢIALE care, şi mai mult, au o Strălucire Energetică HARICĂ, tot Necreată. Şi Creaţia nu este „însăşi” Energia Divinului, ci Creaţia faptică a unui ACT PERSONAL FIINŢIAL tradus totodată ca Lucrare HARICĂ. HARUL Energetic nu este niciodată „despărţit” de PERSOANA FIINŢIALĂ, din VIUL căreia Iese. Se pune şi aici, însă, aceeaşi problemă, cum CONŞTIINŢA Absolută DIVINĂ „trece” la o Conştiinţă de Chip Creat? Dacă într-adevăr Creează şi o Conştiinţă de Chip Creat în „afară”, Creaţia este doar o „proiecţie” nu a unui ACT de FIINŢĂ, ci tot de energie, ce nu mai are nici o legătură cu FIINŢA. Cum să „introduci” Chipul Creat în CONŞTIINŢA Direct FIINŢIALĂ? Aici au dreptate anticii, spunând că Chipul Creat din „afara” FIINŢEI este „iluziv şi ne-fiinţial”. Revelaţia Creştină susţine că Chipul Creat este

264

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Fiinţial de Creaţie, fapt ce denotă că „rădăcinile” Creaţiei sunt în CONŞTIINŢA FIINŢIALĂ a Lui DUMNEZEU. Neofit Pustnicul face aici o „Lărgire Teologică”, pe cât de îndrăzneaţă, pe atât de interesantă, pentru că rezolvă tocmai dilema „Fiinţialităţii Creaţiei”. Taina este ÎNTRUPAREA FIULUI Lui DUMNEZEU, care este la început ÎNTRUPARE în Chipul Creaţiei, iar apoi Întrupează LOGHII CREATORI în Făpturile Create, ca să culmineze cu ÎNTRUPAREA DEPLINĂ, Directă şi PERSONALĂ A LUI HRISTOS. Fără această TRIPLĂ ÎNTRUPARE nu se poate înţelege cât de cât nici ACTUL FIINŢIAL PERSONAL DIVIN, nici Fiinţialitatea de Creaţie. LOGOSUL-FIUL PERSONAL FIINŢIAL DIVIN face un ACT „Excepţional”, tocmai de ASUMARE în FIINŢIALITATEA Sa71 şi a Unei Fiinţialităţi Create, şi aşa este posibilă o Reală Creaţie. LOGOSUL DIVIN FIINŢIAL Creează şi un Chip de Logos Creat, UNINDU-Se cu acesta, făcându-se LOGOSUL Prehristic ca ARHECHIP de ÎNTRUPARE ce devine tocmai Posibilitatea unei Fiinţialităţi Reale de Creaţie. Neofit Pustnicul face această „Lărgire Teologică” în care ACTUL de Creaţie este mai întâi la Nivel de FIINŢĂ, pentru ca apoi să treacă în „afară”, ca Înfăptuire propriu-zisă. Şi doar datorită acestui ACT „Excepţional” Creaţia primeşte şi ea „Chip după CHIPUL şi ASEMĂNAREA Lui DUMNEZEU”.72 CHIPUL de CONŞTIINŢĂ al Lui DUMNEZEU este Dincolo de tot ce poate fi Conştiinţă de Creaţie. Şi cum, atunci, „se traduce” şi într-o „Concepere de Creaţie”? Trebuie astfel ca „Cineva” să aibă „Ambele Conştiinţe” şi tot71

Teologic, se numeşte Enipostaziere-Asumare în Aceeaşi Persoană Hristică şi a Unei Firi şi Chip de creaţie. 72 Facere l, 26.

SCRIERI ISIHASTE

265

odată să poată să le „traducă” dintr-o parte în alta, fără să le „absoarbă” una în alta. Acesta este LOGOSUL Prehristic, Cel care Creează şi ASUMĂ şi un Chip-Logos de Creaţie. Iconografic, faptul este prefigurat în „Steaua lui David” de pe Templul din Ierusalim. Cele Două Triunghiuri Îngemănate în Sensuri diferite sunt Prehristicul care avea să se ÎNTRUPEZE ca MESSIA. Neofit Pustnicul este aparent un „HRISTOLOG exagerat”, dar considerentele sale, pe cât de îndrăzneţe, pe atât sunt de uimitoare, pentru că rezolvă „dilema” anticilor filosofi, [oferind] tocmai „Puntea” dintre Increat şi creat. La antici, Increatul Fiinţial Divin este „complet izolat şi apofatic” faţă de creat, de unde „lipsa” de „Fiinţialitate” a creaţiei, considerându-se că ea este doar o „fiinţare iluzorie”. Anticii au şi ei Memoria unui Demiurg Divin care Modelează şi Orânduieşte lumea. Filosofic, se consideră că „principiile-Ideile în Sine Divine” modelează şi se Încorporează în diversitatea lumii. Neofit Pustnicul merge mai adânc, la un MODEL ARHECHIPAL în Sine de Creaţie, care apoi este Transpus Creativ în diversitatea lumii. Şi acesta este ARHECHIPUL Prehristic, LOGOSUL FIINŢIAL DIVIN Preîntrupat într-un Chip de Logos Creat şi, mai mult, într-un CHIP de UNIRE, CHIP DIVIN cu Chip creat Deodată şi în Transfigurare Reciprocă. Din acest ARHECHIP Prehristic apoi, ca ACT tot PERSONAL, se „Seamănă” CUVINTELE LOGOS CREATOARE care, prin Energiile HARICE, se fac LUCRĂTOARE de Facerea Lumii. Neofit consideră că ACTUL CREATOR DIVIN trebuie să fie „Ante-Cosmic” (înaintea facerii Cosmosului), ca ARHECHIP de Creaţie, ca apoi prin acesta să se Modeleze de fapt „Modelele Create”. Neofit, deşi nu este filosof, face o „Metafizică Mistică” cu adevărat Creştină. Dacă nu ar fi acest ARHECHIP „Între” Increatul DIVIN şi Creat, ar fi un „gol metafizic” între DIVIN

266

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

şi Creaţie, aşa cum spun filosofii antici. Prin LOGOSUL ARHECHIPAL CREATOR, ca Prehristic de ÎNTRUPARE, acest „gol” dispare şi Comunicarea dintre DIVIN şi Creaţie este posibilă, având „ÎNRUDIREA” prin acesta. DUMNEZEU nu Creează mai întâi o „materie primordială”, ci „Face mai întâi Cerul şi Pământul73, tocmai CHIPUL ARHECHIPULUI Prehristic din care, apoi, se face „materia şi diversitatea lumii”. Neofit are o Viziune HRISTOLOGICĂ maximă, chiar de la ACTUL Creaţiei. Creaţia este pe „fondul” HRISTIC, este prin ACTIVUL Direct HRISTIC, este prin CHIPUL HRISTIC de la care se va trece la CHIPUL Eshatologic din Veşnicie, la CHIPUL SFÂNTULUI DUH, ca ÎNĂLŢARE la TATĂL.

PREZENŢA ICONICĂ Ca Practică, Specificul Pustnicului Neofit este Gestul Faţă de PREZENŢA ICONICĂ a PERSOANEI Lui HRISTOS care Coboară prin Taina ÎNTRUPĂRII Sale. De unde Îl luăm noi pe HRISTOS Cel ÎNVIAT şi Înălţat la Cer şi ce este PREZENŢA Lui? Noi nu ni-L închipuim, ci Îl Conştientizăm că este PREZENT cu adevărat în tot locul, fiind DUMNEZEU Cel Atotprezent. Din cauza păcatului, noi nu-L mai Vedem şi nu-i mai Percepem PREZENŢA Sa Reală. Iov, în Vechiul Testament, răspunde celor ce îl sfătuiau să se lepede de DUMNEZEU că nu poate, deoarece „Simte în Nările sale SUFLAREA Lui DUMNEZEU”. Sfinţii Percep cu Adevărat ACEL VIU DIVIN care este PREZENŢA Lui DUMNEZEU. Unii îl Numesc HAR, Energie Necreată DIVINĂ. Neofit Pustnicul îl consideră un VIU FIINŢIAL care are, într-adevăr, şi HARUL, dar nu se 73

Facere l, l.

SCRIERI ISIHASTE

267

confundă cu acesta. FIINŢA, în sensul Revelaţiei Creştine, nu „iese” în „afara” Sa, dar IESE INTRAFIINŢIAL, ca Distincţie de PERSOANE TREIMICE. Şi PERSOANA are Capacitatea apoi să Iasă real şi faptic în „afara” Sa, fără să-şi „piardă” FIINŢIALITATEA. Această Ieşire a PERSOANEI FIINŢIALE în „Afara” Sa este PREZENŢA, în accepţiunea lui Neofit. PERSOANA, ca Distincţie de FIINŢĂ în Sine, ca să fie Completă, are şi o Distincţie peste „hotarele” FIINŢEI, PERSOANA fiind paradoxala Taină a „FORMEI-CUPRINDERII Infinite a Infinitului FIINŢEI. Aşa, PERSOANA este „UN AFARĂ INTRAFIINŢIAL”, ca Distincţie de FIINŢĂ şi „UN Afară” ca „Peste” FIINŢĂ, fiind deodată PURTĂTOARE de INTERIOR de FIINŢĂ şi de EXTERIOR de FIINŢĂ. Creştinismul vine cu un „Metafizic DIVIN şi de EXTERIOR, tot ca DIVIN FIINŢIAL”, considerând că doar aşa FIINŢA nu este „închisă” în Sine, ci DESCHISĂ şi în Sine şi în Afară de Sine şi „Peste” acestea, ca Energie HARICĂ. FIINŢA DIVINĂ nu este într-un Spaţiu, ci EA ÎNSĂŞI este Propriul SPAŢIU, ceea ce înseamnă şi INTERIOR, şi EXTERIOR „Tot” DIVIN, iar apoi este „Spaţiul Creat”, ca „Loc de Fiinţialitate Creată”. Pentru filosofia antică, enigma cea mai mare este cum Inteligibilul se poate face „materie-corp”, considerând până la urmă că, de fapt, se „uneşte dual-contrar”. Ca Mistică Isihastă, enigma nu este „Corpul material, ci „Spaţiul Creat” în Absolutul DIVIN care este şi INTERIOR şi EXTERIOR. Şi acest „Spaţiu Creat” este însăşi „Fiinţialitatea Creată”, pentru că „Spaţiul” este „Interiorul Fiinţei ieşit în Exterior. Greşit se consideră că întâi este Spaţiul şi apoi „Obiectul”... Spaţiul este Interiorul Obiectului scos în Exterior tot ca Obiect... Nu există „spaţiu liber” în sine, ci după căderea în păcat apar „goluri de Fiinţialitate” care dau impresia de „spaţiu liber”. La fel şi Timpul...

268

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Deci, PREZENŢA PERSOANEI FIINŢIALE DIVINE este tocmai SPAŢIUL DIVIN, ca FIINŢIALITATE DIVINĂ Ieşită în Exterior. Aşa, PREZENŢA nu este energie, mare atenţie, ci PRELUNGIRE de FIINŢIALITATE peste „Hotarele Sale”, din care apoi iese şi o Energie HARICĂ. Neofit distinge cu evidenţă susţinută această deosebire între PREZENŢA ca FIINŢIALITATE de Exterior şi Energia ca Strălucire de PREZENŢĂ. Prin PREZENŢĂ se COMUNICĂ „Cele” ale FIINŢEI, iar apoi Cele ale PREZENŢEI se Comunică prin Energiile HARICE. Dacă s-ar Comunica Direct Cele ale FIINŢEI prin Energii, ar fi o „transformare” de FIINŢĂ în Energii, fapt de neadmis. De asemenea, Neofit Pustnicul mai insistă pe Taina „Legăturii” Nedespărţite dintre PERSOANA HRISTICĂ ÎNĂLŢATĂ la Cer şi Trupul său Pământesc în Continuă ASUMARE. HRISTOS Cel Creştin ne-a Lăsat în mod deosebit Taina EUHARISTIEI Liturgice prin care, Permanent şi Continuu, Lumea se Preface şi devine TRUPUL Său, ca ASUMARE şi URCARE a Lumii Pământeşti la Cer. „Eu sunt VIŢA, voi sunteţi Mlădiţele”74. Mistica Isihastă a lui Neofit este tocmai Prefacerea a tot ce este Creaţie în TRUPUL Lui HRISTOS. Dacă, filosofic şi chiar Teologic, se spune că DUMNEZEU a Creat Lumea pentru ca Spiritul (CHIPUL de DIVIN) să Spiritualizeze „materia” (chipul de creaţie), Neofit vede această finalitate în Taina „ASUMĂRII Lumii” ca TRUP HRISTIC. Această Viziune Hristologică a Sensului Lumii este la Neofit a INTRĂRII Lumii în TRUPUL Lui HRISTOS, ceea ce înseamnă tocmai UNIREA CU DIVINUL fără „anihilarea-absorbirea” Lumii, ci ca PARTICIPARE a ei la DIVIN. Şi atunci, PREZENŢA Sa este cu Adevărat Permanentă. În 74

Ioan 15, 5.

SCRIERI ISIHASTE

269

tot „Locul” unde se CHEAMĂ HRISTOS, El VINE să ASUME cele de acolo ca TRUP al Său. Filocalicii aleg „Locul cel mai intim” ca fiind Inima. Neofit are Specificul Carpatin de a face mai întâi „ALTAR” în Exterior, care apoi se va Interioriza, de unde Specificul de „Gest ICONIC” faţă de Pronunţarea NUMELUI HRISTIC, proprie Filocalicilor. Natura Cosmică nu este o „simplă materie” din care s-a Modelat Lumea, ci este Taina prin care Făpturile Lumii se Întrupează ele însele ca să poată deveni TRUPUL Lui HRISTOS. Ce trebuie menţionat, ca Specific al lui Neofit, este faptul că PREZENŢA DIVINĂ este PRELUNGIRE de FIINŢIALITATE ce are, totodată, şi o Energie HARICĂ, dar Acoperită de ACTIVUL Direct al PREZENŢEI, şi încă o dată aceasta se „Localizează” prin facerea unui „ALTAR” unde se Cheamă ACTIVUL VIU al PREZENŢEI, faţă de care se face apoi Gestul ICONIC. PREZENŢA DIVINĂ „generală şi nelocalizată” în mod Special nu este „Comunicabilă”. Neofit caută tocmai „Comunicabilul” PREZENŢEI HRISTICE. Filocalicii îl fac prin Pronunţarea NUMELUI Lui IISUS, cu Localizarea în Minte şi în Inimă. Neofit consideră un Comunicabil neîndoielnic al PREZENŢEI în CHIPUL de ALTAR Exterior, nu Interior, unde poate fi „falsificat de componentele interioare”. De aceea, ca Practică, Neofit „scoate” Rugăciunea din Interior în Gestul de Exterior. În Exterior poţi ridica direct ALTAR, pe când în Interior trebuie mai întâi să transformi Interiorul în ALTAR, ceea ce este greu şi adesea imposibil... De aici, necesitatea Templelor, atât în antichitate cât şi în Creştinism, necesitatea Bisericii, ca LOC în care este o PREZENŢĂ DIVINĂ Directă, fără prefacerile dubioase ale unui „interior propriu”. În aceste „Locuri ICONICE” PREZENŢA DIVINĂ se face un VIU ACTIV care Lucrează şi în care tu te poţi Mo-

270

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

dela-Iconiza. HRISTOS este în CER, dar DUHUL Său se EXTINDE până la noi, cei Pământeşti. Să nu se confunde DUHUL acesta de EXTINDERE A PERSOANEI cu Energia HARICĂ, aceasta fiind, într-adevăr, dar Acoperită de DUHUL-FIINŢIALITATEA care Iese în Exterior. DUHUL, ca PREZENŢĂ A PERSOANEI „Dincolo” de ea, are un ACTIV Direct de PERSOANĂ care este totodată un Activ de HAR, dar, repetăm, HAR ca Energie care Lucrează prin ACTIVUL PREZENŢEI.75 Neofit Pustnicul consideră că pe Prima Treaptă a ICONICULUI HRISTIC trebuie pus accentul asupra ACTIVULUI Direct al ICONICULUI HRISTIC ce Acoperă HARUL (care există deodată cu acesta), pentru motive Practice, pentru că Gestul ICONIC este HRISTO-FORMĂ Directă în care trebuie trecut, după care urmează Transfigurarea HARICĂ. ICONICUL HRISTIC este VIU de HRISTO-FORMĂ, care este prin „Sine Însăşi”. PERSOANA HRISTICĂ are şi ea un VIU Direct şi PERSONAL, deosebit de al Celorlalte PERSOANE TREIMICE. În acest VIU Direct al lui HRISTOS trebuie să se Intre, mai întâi, ca Practică Isihastă. După ce devii „FORMĂ HRISTICĂ”, te vei Îmbrăca şi în Strălucire HARICĂ. Unii pun accentul pe Activul HARULUI prin care ajungi la FORMA HRISTICĂ. Neofit consideră că FORMA HRISTICĂ are ea Însăşi un VIU Direct, şi prin acesta se Activează apoi HARUL. De fapt, Activurile DIVINE sunt întodeauna Deodată şi în Egalitate, dar în Evidenţă printr-o PERSOANĂ TREIMICĂ, care Totodată le are şi pe Celelalte.

75

Vezi la articolele respective ce sunt Duhul şi Harul.

SCRIERI ISIHASTE

271

ALTAR (1) (gr. Tisiastirion – Locul Prezenţei Lui Dumnezeu; Jertfelnicul) ALTARUL ne Arată cum este Religia şi Cultul de manifestare al unui Popor sau al unei Confesiuni. Biblic, ALTARUL este în Originea ACTULUI Creaţiei. „La început, DUMNEZEU (CUVÂNTUL) Creează Cerul şi Pământul”. Neofit Pustnicul le consideră ARHECHIPURILE de ALTAR, prin care apoi se Modelează Lumea. FIUL Lui DUMNEZEU dă ACTULUI de Creaţie CHIP de SACRALITATEA TATĂLUI DUMNEZEU, care este Însăşi Originea CHIPULUI de ALTAR în Sine. FIUL DUMNEZEIESC, ASUMÂNDU-ŞI Direct şi PERSONAL ACTUL Întregii TREIMI faţă de Creaţie, Se Manifestă în Creaţie în CHIPUL SUPRAMANIFESTĂRII sale INTRAFIINŢIALE, pe care îl traduce în Chipuri de Creaţie. Aşa, ALTARUL este în Sine SACRALITATEA Supraîmpărătească Directă a TATĂLUI DUMNEZEU. FIUL Revarsă în Creaţie CHIPURILE DIVINE, ca „ÎMPĂRĂŢIE A TATĂLUI”. Aşa, peste tot, pune mai întâi „Steagul TATĂLUI” care este ALTARUL. Neofit Pustnicul păstrează această Memorie Primordială a Originii în Sine care este TATĂL DUMNEZEU şi pe care FIUL o REMEMOREAZĂ în toate ACTELE Sale de Creaţie. Există încă tradiţia ca, orice ai face, să-i dai mai întâi o „Formă de Sacralitate, de Altar-Închinare”. ALTARUL este SEMNUL de ÎNCHINARE faţă de TATĂL. FIUL face El Însuşi acest GEST de ÎNCHINARE DIVINĂ prin CHIPUL de ALTAR-REMEMORARE A SACRALITĂŢII TATĂLUI. Templul antic este o Memorie a ALTARULUI, dar pervertită cu memoriile căderii. Vechiul Testament, cu Cortul Mărturiei şi Templul din Ierusalim, ne

272

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

mai oferă câteva noţiuni de CHIP de ALTAR. Aşa, ALTARUL în Sine este SFÂNTA SFINTELOR, unde este „Masa Domnului” (Iez. 41, 22). În Creştinism este „Sfânta Masă” pe care se ADUCE JERTFA FIULUI care este totodată DĂRUIRE de IUBIRE în Sine şi Dăruire de Iubire de Creaţie, ca Jerfă a Crucii Mântuitoare. Aşa, în Creştinism, ALTARUL este Dublu, ca SACRALITATEA TATĂLUI în Sine şi SACRALITATEA Jertfei Crucii FIULUI, de unde Prezenţa Crucii spre răsăritul SFINTEI Mese. Noi insistăm aici pe rolul Mistic al CHIPULUI ALTARULUI.76 Ca Practică Specifică a lui Neofit Pustnicul, Gestul ICONIC este tocmai CHIPUL SACRALITĂŢII ALTARULUI, ca un fel de REMEMORARE a acestuia. Neofit pune mare bază, ca Practică, pe ICONIZAREA Memoriilor noastre prin ICONICUL HRISTIC. Gestul ICONIC este prima posibilitate. „Fă CHIP de ALTAR în orice mişcare a ta şi din toate cele ce le vezi fă CHIP de ALTAR, unde este PREZENŢA Reală a Lui HRISTOS”. Filocalicii fac Inima proprie ALTAR prin Repetarea NUMELUI Lui IISUS. Neofit începe din Exterior, ca apoi să ajungă şi la Inima Proprie.

PRACTICA (7) Persistă în Practica Gestului ICONIC. După cum este greu, Filocalic, să-ţi însuşeşti Pronunţarea Continuă a NUMELUI Lui IISUS, aşa şi Gestul ICONIC nu este prins de mulţi. Cere, de asemenea, Trezvia şi Atenţia Întregii Personalităţi Fiinţiale. Majoritatea fac şi Gestul tot cu Mintea, sau ca pe o simplă poziţie mecanică. Trebuie făcut cu toată Fiinţialitatea, Suflet şi Corp, peste Minte şi Inimă. 76

Vom dezvolta această idee în vol. II, Iconicul Euharistic.

SCRIERI ISIHASTE

273

Cel mai dificil li se pare multora Conştientizarea „FORMEI ICONICE” a Gestului. Aici este secretul, de a pricepe FORMA în Sine a ICONICULUI. La început poţi face Gestul oricum, cu timpul însă vei simţi tu însuţi nevoia să-l adânceşti în Deschiderile sale de Taină. În accepţiunea Pustnicului Neofit, ALTARUL Închinat DOMNULUI este şi Originea Gestului ICONIC (vezi art. Altarul). În Adresarea ta către DUMNEZEU, doar făcând „LOC de ALTAR” poţi Primi PREZENŢA DIVINĂ. Acolo unde faci ALTAR DOMNULUI, acolo Vine şi PREZENŢA Sa. Ieşi cu tot ce este mai Bun în tine şi fă din acestea ALTAR DOMNULUI, cu Gest de Închinare. În Gest să-ţi fie Întreaga ta Fiinţialitate, ca tot ce ai tu mai Sfânt, din care să Clădeşti DOMNULUI ALTAR de Închinare. Filocalicii fac din NUMELE Lui IISUS PREZENŢA Sa, iar din Inimă ALTAR unde să Vină, totodată în Rugăciunea Minţii. Neofit Pustnicul scoate în Exterior ALTARUL, unde trebuie şi tu să Ieşi, ca o „Depăşire” de proprie Fiinţialitate. SACRUL ALTARULUI trebuie să fie „Dincolo” de tine, unde să Îngenuncheze Fiinţialitatea ta. Deci, sileşte-te să Percepi Taina CHIPULUI de ALTAR al Gestului ICONIC. Este însăşi FORMA ICONICĂ în Sine pe care trebuie să o Asume Conştiinţa ta. ALTARUL este LOCUL SACRU unde tu faci din „Propriul material” un LOC unde să Vină PREZENŢA DIVINĂ care, astfel, Preface Substanţa ta într-o SACRALITATE DUMNEZEIEASCĂ. Această UNIRE de Creaţie cu DIVINUL într-o SACRALITATE Reciprocă este Taina ALTARULUI. Şi astfel, făcând din Însuşi Gestul un ALTAR, prin Gest tu te ÎNTÂLNEŞTI Real cu DIVINUL HRISTOS. Conştientizează că Gestul este FORMA ICONICĂ de ALTAR în care şi tu şi HRISTOS sunteţi Prezenţi deodată. Şi în acest Gest să ai DĂRUIREA ta Întreagă, Minte şi Inimă, Suflet şi Corp.

274

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Bagă toată Fiinţa ta în Gestul ICONIC şi te Predă ca „Pietre de ALTAR”, unde să vină PREZENŢA DOMNULUI IISUS. În Gestul ICONIC, astfel, tu trebuie să te faci „Trupul ALTARULUI” pe care să-1 Închini DOMNULUI şi „peste” tine să faci Gestul ICONIC. Filocalicii fac „drumul purificării Minţii şi Inimii prin Rugăciunea Neîncetată, ca să se ajungă apoi la SACRALITATEA de ALTAR a Inimii. Neofit „trece” Direct Fiinţa în ALTAR prin „Scoaterea” ei în Exterior, ca CHIP ICONIC. Oprirea în tine însuţi cere multă Prefacere, pe când în Exterior DĂRUIREA şi Închinarea fac Direct Prefacerea în ALTAR a Propriei Fiinţe. Apoi, ca Extindere, fă din toate obiectele şi Fiinţele din jur, de asemenea, ALTARE în care este PREZENŢA Lui HRISTOS. Nu te grăbi să treci la Treapta următoare până nu Trăieşti cu Adevărat Taina Gestului ICONIC. Fără Adâncirea şi Deschiderea în Gestul ICONIC, nu ai acces la Tainele următoare.

ÎNTRUPARE (1) (gr. Enanthropisis; lat. Incarnatio; sălăşluirea DIVINULUI în Trup de Creaţie) Sfântul Maxim Mărturisitorul se întreabă: „Cine poate să ştie cum DUMNEZEU Îşi Asumă şi un Trup de Creaţie şi rămâne tot DUMNEZEU şi Creaţie totodată?”... Revelaţia Creştină este prin excelenţă Taina „ÎNTRUPĂRII Lui DUMNEZEU”. Noi aici menţionăm doar „Faptul” ÎNTRUPĂRII.77 În primul rând, să nu se confunde ÎNTRUPAREA doar cu adoptarea unui Corp material. Teologic Creştin, FIUL 77

În vol. II, Iconicul Euharistic, va fi tratat pe larg.

SCRIERI ISIHASTE

275

Lui DUMNEZEU se ÎNTRUPEAZĂ în Fiinţialitatea de Creaţie, adică în Suflet şi Trup Creat. ÎNTRUPAREA este astfel ASUMAREA de către NATURA FIINŢIALĂ DIVINĂ şi a „Unei-Alte” Naturi Fiinţiale de Creaţie. Anticii considerau Taina cea mai mare „Întruparea Spiritului în materie”. Neofit Pustnicul vede marea Taină în ÎNTRUPAREA DIVINULUI în Natura Fiinţială Creată, care este Suflet şi Trup deodată. În revelaţia Creştină, nu Spiritul este Taina Lumii, ci Crearea unei Naturi Fiinţiale de Creaţie. ÎNTRUPAREA Lui HRISTOS este în Natura Integrală de Creaţie, ca ASUMAREA Firii Create, deodată Suflet şi Corp. Pentru antici, „Încarnarea” Spiritului este doar „Încorporarea” lui în materie, cu toate consecinţele respective. În sens Creştin, ÎNTRUPAREA are Destin de Ridicare a Naturii Fiinţiale de Creaţie la Participarea DIVINULUI, nu la simpla „Îmbrăcare” a Lui în materie. Aşa, ca Practică Isihastă, să se ştie bine ce sens are ÎNTRUPAREA, fiind mai mult decât asumarea unui Trup material.

HRANĂ

(gr. Broma şi Trofi-hrănirea cu o anumită Substanţă pentru menţinerea Vieţii) Hrana are sens material, Spiritual şi figurativ. „Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca”.78 Este o Mâncare Vie şi una pieritoare. Mâncărurile „jertfite idolilor” sunt spurcate, pentru că au fost închinate demonilor. Este şi o Mâncare Direct Duhovnicească-Cerească. „Mâncarea Mea este să fac VOIA Celui ce M-a Trimis şi să săvârşesc Lucrul Lui.”79 Mai este Mâncarea spre „Viaţa Veşnică”.80 Hrana ne defineşte 78

Matei 6, 25 şi 31. Ioan 4, 34. 80 Ioan 6, 27; vom dezvolta pe larg Hrana Euharistică în vol. II. 79

276

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

pe noi ca „Natură Creată” care trebuie să ne Hrănim permanent din CREATOR, altfel „murim”. Ca Practică Isihastă, Hrana trebuie să fie ICONICUL HRISTIC al Corpului. Mai ales noi, cei de astăzi, am pierdut acest fapt, de unde insuficienţele respective. Mulţi încearcă o Practică Mistică Isihastă fără să aibă ICONICUL Hranei, de unde dificultăţile nenumărate pe plan biologic. Neofit Pustnicul cere cu stricteţe respectarea unei Hrane Mistice, altfel nu este nici o şansă de reuşită. Şi Corpul are o FORMĂ ICONICĂ specifică lui, care trebuie avută în vedere.

PÂINEA (1) (gr. Artos) Aluatul din făină de Grâu, dospit şi copt. Azima este un Aluat nedospit şi copt rapid. Mai este Pâinea Pustnicească, a Sihaştrilor, tot Aluat, tot dospit, dar uscat la Soare, în condiţiile în care nu sunt posibilităţi de copt. Se mai poate face Pâine şi din Orz, Secară, Porumb, Orez etc. Noi aici consemnăm CHIPUL ICONIC al „Chipului de PÂINE”. Chipul PÂINII este Hrana de Temelie a Vieţii, pe care o Cerem de la DUMNEZEU TATĂL prin Rugăciunea Domnească, „Pâinea noastră cea spre Fiinţă” sau de „cea de toate Zilele”81. Hrana ne defineşte pe noi ca „Natură Creată” care trebuie să ne Hrănim permanent din CREATOR, altfel „murim”. În „gol” de DIVIN, noi ne „autoconsumăm” până la distrugere. Încercarea de a „compensa” Hrana din elementele Naturii este relativă şi provizorie. Doar HRANA DIVINĂ ne Dă şi ne Menţine Viaţa propriu-zisă. Aici in81

Matei 6, 11; Luca 11, 3.

SCRIERI ISIHASTE

277

tervine păcatul, cu urmările distrugerii. Şi Concretul HRANEI DIVINE este Chipul PÂINII. În Rai, POMUL VIEŢII era Preînchipuirea acestei HRANE. Mâncarea din „pomul oprit” este tocmai „auto-fagia”, mâncarea din propria Natură. Mistic şi Teologic, HRANA DIVINĂ este însoţită de acea „SAVOARE DIVINĂ Numită IUBIRE”. „Auto-fagia” este „autoplăcerea propriei substanţe”, care se transformă în „desfrâu”. De aici importanţa HRANEI în Practicile Mistice, ca REMEMORAREA HRANEI DIVINE peste Memoriile de desfrâu ale „propriei substanţe”. Între DUMNEZEUL CREATOR şi Creaţie este Taina TRUPULUI ICONIC DIVIN, HRANA Vieţii noastre. Prin păcat, noi am golit de DIVIN „propriul trup” care, astfel, se „auto-consumă” până la distrugere. Neofit Pustnicul pune mare bază, astfel, pe HRANA din TRUPUL ICONIC HRISTIC, care este REMEMORAREA HRANEI DIVINE în Memoriile Create. Şarpele-demon îi momeşte pe Adam şi Eva cu „mâncarea care nu are CHIPUL de DIVIN”, ca o „cunoaştere a naturii create” în lipsa DIVINULUI. Aceasta înseamnă tocmai „ruperea” Firii-Naturii Create în două, ca Fire Bună, aşa cum a Creat-o DUMNEZEU, şi ca „fire contrară”, care nu mai are Modelul DIVIN. Şi aşa a apărut o „substanţă stricată” care duce la „moarte”. După căderea din Rai, Omul este „scos afară”, dându-i-se o „compensaţie de HRANĂ DIVINĂ”, ca PÂINE, care să-i mai menţină Viaţa. „În sudoarea feţei tale îţi vei mânca Pâinea ta”.82 Deci, Chipul Pâinii este „singurul” Chip al HRANEI ce mai păstrează CHIPUL DIVIN în el. Toate celelate sunt „hrană de umplutură şi de substanţă de creaţie”, fără Legătura directă cu CHIPUL de HRANĂ DIVINĂ. De aici Chipul SACRU al PÂINII, care nu poate fi 82

Facere 3, 19.

278

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

înlocuit cu nimic. Neofit Pustnicul insistă în mod deosebit asupra acestui ICONIC al PÂINII, fără de care Corpul nostru nu poate Reintra în Sacralitatea Firii, aşa cum a Creat-o DUMNEZEU. Aşa, cel ce Practică Isihasmul nu poate fără Mistica ICONICĂ a PÂINII. Acest CHIP este chiar mai mult, este CHIPUL TRUPULUI Lui HRISTOS făcut EUHARISTIE. CHIPUL PÂINII este nu numai Chip de Materie-Corp obişnuit, ci de TRUP CERESC din care se HRĂNESC şi Îngerii cei Spirituali. PÂINEA este CHIP de SUPRA-HRANĂ, Arhechipul pe care se Modelează orice Hrană. „Dacă nu ai Chipul PÂINII în Hrana ta, orice altceva mânânci este spre moarte, nu spre Viaţă. De aici Memoria adâncă, de a Mânca orice mâncare cu PÂINE; fără aceasta, parcă mâncarea nu se asimilează ca Viaţă, ci ca „încărcătură şi explozie”. CHIPUL PÂINII este traducerea în Substanţialitate a ARHECHIPULUI LOGOSULUI CREATOR Prehristic, ca VIU DIVIN Tradus şi în Viu de Creaţie şi totodată în UNIRE şi ASUMARE Reciprocă. Creaţia, pe acest ARHECHIP se Structurează ca Fiinţialitate Creată, fără de care nu poate avea „structură”. Şi Ştiinţa recunoaşte că Legile Naturii au „dincolo” de ele o Suprastructură care le face să fie „legi”. În acest sens este şi Suprastructura Substanţială a CHIPULUI PÂINII, care Structurează apoi pe Modelul Său Structura de Viaţă în Corp.83 Toţi ucenicii Pustnicului Neofit sunt obligatoriu Mâncători în primul rând de PÂINE. Şi tradiţia Sfinţilor Părinţi este Postul cu PÂINE şi APĂ. La Neofit se face şi o adevărată Mistică a CHIPULUI-PÂINII. Mai mult, Pustnicul Neofit cultivă o Hrană cu Pâinea Pustnicească, necoaptă, ca Aluat uscat la aer 83

A se vedea, în acest sens, lucrările noastre Medicina Isihastă, Principiile Sacroterapiei Isihaste, Hrana Harică, ed. Col. Isihasm, 1995.

SCRIERI ISIHASTE

279

sau la soare care se dovedeşte, practic, de o valoare deosebită, atât ca Hrană, cât şi ca Sacro-terapie. Cea mai mare nenorocire a multora de astăzi este că au uitat acest ARHECHIP al HRANEI cu CHIPUL PÂINII, introducând „bucătăria hranei căderii”. Cel ce Practică Isihasmul după Specificul Lui Neofit trebuie să-şi Restructureze Corpul după Supra-structura ICONICĂ a CHIPULUI PÂINII. CHIPUL PÂINII este prin excelenţă ICONICUL Lui HRISTOS care se „Face TRUP” pentru a ne Da nouă Viaţă.84 CUVÂNTUL Său EVANGHELIC este PÂINEA pentru Suflet şi Pâinea de Grâu este pentru Corp, iar mai presus de acestea este TRUPUL-PÂINEA EUHARISTIE care le UNEŞTE şi le RIDICĂ la CHIPUL Cosmic CERESC. „CUVINTELE pe care vi le-am spus sunt DUH şi sunt VIAŢĂ”.85 Se consemnează, în acest sens, „Şapte trepte” ale Hranei: l). Mâncare obişnuită cu carne, cu înfrânare în cele patru posturi şi în vinerile şi miercurile săptămânii; 2). Renunţarea la carne, cu accent pe lactate; 3). Renunţarea şi la lactate, hrănire doar cu vegetale şi seminţe; 4). Cei care se hrănesc doar cu Fructe crude şi Pâine; 5). Doar Cereale cu puţine verdeţuri; 6). Doar Pâine şi Apă; 7). Doar cu Sfânta EUHARISTIE, ca Desăvârşire a Hranei.86 CHIPUL PÂINII este ICONICUL Hranei.

84

Ioan 1, 4. Ioan 6, 63. 86 Cf. Ioanichie Bălan, Convorbiri Duhovniceşti, vol. I. 85

280

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

OMUL (gr. Anthropos; lat. Homo, v. şi: Humanitas) Se fac tot felul de evaluări asupra Omului, considerându-se că „Omul este Măsura lumii”. Noi aici insistăm asupra Misticii Chipului Omului. Teologic Creştin, Omul face parte din Creaţia Lui DUMNEZEU care este Natura Cosmică, Îngerii şi Omul. Şi apoi, „peste” acestea, un „Destin Special” al Omului ca şi CHIP de ÎNTRUPAREA FIULUI Lui DUMNEZEU. De aici tendinţa de a se considera Omul drept un „Simbol Sacru”. Anticii îl vedeau ca o Sinteză a Lumii, un Model în Mic al Universului, un Microcosmos. Sunt multe speculaţii magice asupra analogiei dintre „elementele” ce alcătuiesc Omul şi cele ce compun Universul, făcându-se o legătură între toate mişcările şi principiile acestora, un „comun de influenţă reciprocă” (aşa, se consideră: Sistemul Nervos ca legat de Foc; Oasele de Pământ; Respiraţia de Aer; Sângele de Apă etc.). Omul aparţine celor Trei Regnuri, mineral, vegetal şi animal. Iar prin Spiritul său de Om face parte şi din DIVIN. Omul este considerat „Centrul şi principiul Unităţii Lumii”. Biblic, Omul este după „CHIPUL Lui DUMNEZEU”.87 Viaţa din Om este „SUFLAREA Lui DUMNEZEU”. Omul nu este „Identic” cu FIINŢA DIVINĂ, ci este o Fiinţă Creată în analogie de traducere-transpunere a CHIPULUI de FIINŢĂ a Lui DUMNEZEU şi în una Creată. Omul este Raportul Lumii cu Lumea (ca Sinteză a Lumii) şi este Raportul Lumii cu DIVINUL (ca Depăşire a Lumii în DIVIN). Antropologia Biblică se deosebeşte de cea mitologică antică. Deşi Omul este considerat „maximum” de Configu87

Facere l, 26; 2, 7.

SCRIERI ISIHASTE

281

rare a Lumii, el este văzut şi în „destinul unei Drame Cosmice”. Anticii mai păstrează Memoria „unui cataclism cosmic” în care Omul este implicat direct. Anticii vedeau Lumea ca o Creaţie a DIVINULUI prin „principiile Divine, „Ideile Arhetipale”, şi apoi o vedeau ca o „manifestare proprie de creaţie” în care Divinul Însuşi este „robit şi de-divinizat”. De aici concepţia antică care îl vede pe Om ca un „Principiu Spiritual căzut în robia corpului”. Anticii cred că Îngerii primordiali, prin încorporare, se fac Oameni, de unde „esenţa” de Spirit a Omului ce are Memoria Divinului. De aici mitologia antică a unei Cosmogonii şi Cosmologii88 cu Spirite-Zei care se leagă de Pământ şi se fac Oameni, intrând într-un dublu „destin”, de „robie a Spiritului în materie” şi totodată de „ieşire a” Spiritului din materie, ca reîntoarcere la propria stare. Noi încercăm aici să relatăm pe scurt Chipul Omului ca implicaţie directă în Viaţa sa de Om, ca Destin propriu. Este necesarul minim pentru Conştiinţa Mistică din Practica Isihastă. Mai mult, insistăm pe Specificul Carpatin al Pustnicului Neofit, pe care îl adoptăm ca Model de Practică Isihastă (Specific Filocalic Carpatin). Neofit Pustnicul, după cum s-a văzut din cele anterioare, face câteva „Lărgiri Teologice” cu Sens Mistic direct. El vede Creaţia ca ACT al TREIMII DUMNEZEIEŞTI, dar în ASUMARE Directă şi Personală a FIULUI DIVIN. EL, LOGOSUL FIINŢIAL DIVIN, „Traduce-transpune” CHIPUL Lui DUMNEZEU TATĂL şi într-un Chip de Creaţie, Chip pe care îl ASUMĂ făcându-Se CHIP de FIU de DUMNEZEU şi de Creaţie, în ACEEAŞI PERSOANĂ, ca ARHECHIPUL Prehristic (vezi anterior ARHECHIPUL CREATOR). Tot Fondul Teologiei Mistice a lui Neo88

Naşterea şi modelarea cosmosului.

282

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

fit aici îşi are baza. Acest ARHECHIP HRISTIC este CHIPUL de DUMNEZEU şi din noi, Creaţia, şi doar prin Acesta noi suntem PURTĂTORII de CHIP al Lui DUMNEZEU. Neofit parafrazează citatul Biblic al antropogenezei, dar cu „menţiunea”: „Să facem Om PURTĂTOR de CHIPUL şi ASEMĂNAREA noastră”. Anticii considerau chiar Numele de Om ca traducerea în Creaţie a NUMELUI Lui DUMNEZEU.89 Neofit caută ORIGINEA în Sine a Chipului de Om, care este în Chipul-Logosul Creat din LOGOSUL ARHECHIPAL CREATOR. Aşa, în Mistica lui Neofit, Omul este „Chipul Arhechipal de Fiu de Creaţie”. Creaţia începe cu Taina ACTULUI FIULUI DUMNEZEIESC ce Creează şi ASUMĂ şi un Chip de Fiu de Creaţie, căruia DUMNEZEU TATĂL îi dă Fiinţă şi pe care SFÂNTUL DUH îl înfăptuieşte. De aceea, când Se Naşte ca PERSOANĂ HRISTICĂ, El se Numeşte şi „Fiul Omului”, ca Chip al „Fiului de Creaţie”. Lumea Creată are ca Bază Chipul şi Firea Arhechipului Fiului de Creaţie, Legat totodată de CHIPUL FIULUI Lui DUMNEZEU. Şi Chipul de Om este Taina Chipului FIULUI DUMNEZEIESC care se Transpune şi într-un Chip de Creaţie şi, mai mult, ca Taină a UNIRII CHIPULUI de FIU DIVIN cu Fiul de Creaţie într-un „CHIP EXCEPŢIONAL”, CHIPUL HRISTIC. Creaţia toată este pe Modelul ARHECHIPAL Prehristic, ca CHIP de FIU DIVIN Întrupat în Chip de Fiu de Creaţie. Viziunea Mistică a lui Neofit este într-un „HRISTOLOGIC maxim”.

89

Cum fac indienii, cu enigmaticul AUM-OM.

SCRIERI ISIHASTE

283

ARHECHIPUL de OM Prehristic S-a văzut din cele anterioare (ARHECHIPUL CREATOR, ÎNTRUPARE, LOGOS, OM) că toată Taina Creaţiei este în ASUMAREA de către FIUL DUMNEZEIESC şi a Unui Chip de Creaţie, care în UNIRE sunt CHIPUL Prehristic. În Mistica Pustnicului Neofit, aceasta este deja o Preînchipuire a Chipului de Om care apoi este creat şi ca Făptură. Teologicul Mistic al lui Neofit fără acest ARHECHIP Precosmic nu poate fi înţeles. Aici este ORIGINEA, aici este MODELUL şi aici este „Fondul” oricărei Diversificări şi al oricărui Specific. Deci, să se deosebească ARHECHIPUL de OM Prehristic de Omul-Făptură şi de_OMUL HRISTIC care le UNEŞTE. Toată Creaţia are în Sine ARHECHIPUL Prehristic de OM, ca un COMUN de Fiinţialitate de Creaţie, şi pe baza şi Substanţialitatea acestuia se face Desfăşurarea Lumii. Acest ARHECHIP Prehristic şi Precosmic de OM se Descoperă doar după ÎNTRUPAREA LOGOSULUI DIVIN în Chipul „Făpturii de Om”. De aceea, pentru noi Creştinii, nu Chipul Făpturii de Om este Sacru, şi nici Numele de Om, ci NUMELE de OM-HRISTIC care, UNIT, este NUMELE de IISUS. Anticii fac un „cult” Simbolului de Om tocmai în această Memorie Primordială care, din cauza păcatului căderii, s-a şters şi şi-a pierdut adevăratul fond în sine. „Lucifer, Îngerul căzut din Lumină, reproşează FIULUI Lui DUMNEZEU: – De ce CHIPUL Tău de CREATOR să aibă Chipul de OM care va fi şi Chipul unei Făpturi?... De ce nu păstrezi CHIPUL Pur de DIVIN CREATOR?... Iar dacă aşa VREI Tu, Chipului de Înger i se Cuvine să fie Chipul de Creaţie în care Tu să Te ARĂŢI Lumii. Îngerul este Cer, de ce „alegi” tocmai Chipul de Pământ ce-l va avea Făptura de

284

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Om? De ce „Iubeşti” mai mult pe Om decât pe Înger? De aceea te „urăsc de moarte”. Asupra ta nu pot face nimic, fiind DUMNEZEU, dar am să „urăsc” pe Făptura Om şi am să-l fac „protrivnicul” Tău, şi aşa am să mă răzbun pe Tine... Dacă „INIMA” Ta este Chipul de Om, am să-ţi „rănesc” astfel Inima... Şi îi Răspunde DOMNUL: – CHIPUL Meu de CREATOR este Totodată DIVIN şi de Creaţie şi în ACEST CHIP UNIT Eu Creez Lumea. Şi Acest CHIP UNIT este CHIPUL de OM pe care îl voi Dărui „Făpturii” ce UNEŞTE toată Creaţia în Sine şi totodată Creaţia cu DIVINUL. Vouă, Îngerilor, v-am dat Chipul cel mai de Sus, Chip de Lumină-Cer, Chip de Spirite. Şi dacă EU, care sunt DUMNEZEU, Mă „Cobor” în Chipul de Creaţie, şi pe voi, Îngerii, vă „Aleg” să fiţi cei care îmi Mărturisiţi „Coborârea Mea pe Pământ”. Chipul de Înger este Chipul Vestitor al ÎNTRUPĂRII Mele pe Pământ. EU Cobor pe DUMNEZEU pe Pământ, voi, Îngerii, coborâţi Cerul pe Pământ şi Făptura Om va Ridica Pământul în Sus la Cer, iar Natura Făpturilor Create va Participa cu Trupul ei la ACEASTĂ OPERĂ a Mea de Creaţie. Şi toată Creaţia va fi „PURTĂTOARE” de CHIP al MEU-OMULUI-FIULUI ÎNTRUPAT. EU sunt OMUL, CHIPUL FIINŢIAL UNIC al Creaţiei, şi toată Creaţia este în „Deo-Creaţio-fiinţa” CHIPULUI Meu de OM, DUMNEZEU Coborât în Creaţie şi Creaţie Urcată în DUMNEZEU. Îngerii au în Sine Natura Fiinţială a Mea de OM; Natura are Natura Mea Fiinţială de Om şi Omul la fel, şi aşa toată Creaţia este într-o Fiinţialitate UNICĂ, „care este mai întâi” în CHIPUL Meu de OM-DUMNEZEU CREATOR ce apoi se transpune în specificuri Individuale în toate Făpturile Lumii Create. Deci, tu, Lucifer, nu confunda CHIPUL Meu Însumi de OM, ca „DUMNEZEU făcut şi Creaţie”, cu Chi-

SCRIERI ISIHASTE

285

pul de Om Făptură. Şi Îngerii, şi Natura, şi Omul, ca Făpturi aveţi ACELAŞI CHIP FIINŢIAL al MEU, de OM-FIU de DUMNEZEU şi Fiu de Creaţie în UNIRE. ÎNRUDIREA dintre DUMNEZEU şi Creaţie este CHIPUL Meu de OM, şi tot acesta este Înrudirea pe care o are Creaţia în sine, ca totalitate de Făpturi”. – Eu ţi-am cerut, zice Lucifer, ca să-mi dai mie, ca Înger, Pământul, pe care să-l „modelez” după Chipul Îngeresc, ca o „Laudă” a CHIPULUI TĂU Pur DUMNEZEIESC. De ce să te „cobori” din CHIPUL Tău PUR?... Eu nu am să mă Închin niciodată unui DUMNEZEU cu Chip de Făptură, ci unui DUMNEZEU PUR. Dă-ne nouă, Îngerilor, Misiunea să „coborâm” CHIPUL Tău DIVIN şi în Făpturile Pămåntului... Răspunde DOMNUL: – Trebuie să înţelegi că Chipul Pământului este Însăşi Destinaţia Creaţiei Mele, şi tocmai Coborârea Mea în Chipul Pământului este „Chipul în Sine de Creaţie”. De aceea Eu sunt CREATORUL DUMNEZEU-OM, ca apoi să fie şi Creaţia Om-Dumnezeu. Tu, ca Înger, în CHIPUL Meu de DUMNEZEU-OM eşti Înger, OM-Spirit. Natura este OMViaţă şi Omul Făptură este OM-Om. Spirit, Viaţă şi Om, sunt Chipurile Specifice şi Distincte Create ale CHIPULUI Meu de OM în Sine.90 Memoriile Primordiale sunt transpuse mitic de antici, dar în Creştinism se aduce REMEMORAREA Arhetipală. Zeii şi Zeiţele anticilor sunt tocmai transpunerea acestui fapt, al Îngerilor căzuţi care ar fi vrut ei să fie „creatorii celor pământeşti”.

90

Ierom. Ghelasie Gheorghe, În căutarea Originilor, nr. 4.

286

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

PRACTICA (8) Indiferent că faci practica după Metoda direct Filocalică sau în Specificul Carpatin al Pustnicului Neofit, trebuie să fii consecvent şi cu perseverenţă. Nu te dezamăgi dacă o faci cu răceală şi în silă, important este să Practici Zilnic. Nu căuta efecte miraculoase, chiar respinge orice efect. Voinţa este capacitatea de bază a Practicianului. Mulţi fac paradă, că nu ai voie să faci nimic „mecanic”. Este o vorbărie de „neputincioşi înrăiţi”. Fă Practica Gestului ICONIC sau Rugăciunea Minţii chiar mecanic. Ai grijă, însă, să nu cazi în „instrumentalism”, considerând că în Repetarea Rugăciunii sau în facerea Gestului ICONIC este însăşi Mistica Isihastă. Nu cădea în „tehnicismul gratuit”: că faci cutare Gest şi ai efectul respectiv, sau repeţi de atâtea ori Rugăciunea şi gata, ai ajuns la mare performanţă... Nu cădea în „pietismul îngust” de a face ceva evlavios în care crezi că este totul. Sau că, dacă stai o oră la Liturghie, gata, eşti mare Creştin. Dar nu exclude „pietismul şi Ritualismul”, pentru că ele sunt, totuşi, „Puntea” spre Trăirea Veritabilă ce vine cu timpul în măsura în care tu te Transformi şi ca Personalitate. Noi avem nevoie şi de nişte „instrumente”, dar să nu le confundăm cu însuşi „conţinutul”. Aşa, Practică Gestul ICONIC oricum, cu tendinţa mereu de a-1 depăşi în Taina pe care o poate Deschide acesta. Gestul, ca şi Repetarea Rugăciunii, este „Deschiderea Uşii de Taină”, urmånd apoi „Intrarea în cele de Taină”. Cel mai greu este pentru mulţi tocmai „Deschiderea Uşii Mistice”, şi aceasta deoarece ei fac doar „filosofia” Deschiderii. Lasă toate „filosofările, considerentele” şi începe Practica, chiar cu insuficienţe. Ai grijă, nu fii „gălăgios şi lăudăros”, Practică în Taină cu ştirea Duhovnicului şi

SCRIERI ISIHASTE

287

eventual a încă unuia care, la fel, Practică Isihasmul. Să fie „Lucrarea ta intimă”. Citeşte şi caută mult material în acest sens, ca să-ţi măreşti orizontul Conştiinţei. Practica fără „Cultură” devine un „fixism” îngust şi chiar nociv. Cel mai mult supără „fixiştii inculţi care mai fac şi pe deştepţii”. Prostul se vede după „fixismul inculturii sale”. Sunt mulţi „simpli”, dar nu „fixişti”. Este şi o „Cultură mai mică”, dar Înţeleaptă. „Cultura” spoită a prostului înrăit este cea mai distructivă. Isihasmul este al celor care îşi Deschid „Duhul Înţelegerii de Taină”. „Gura mea a grăit Înţelepciune şi Duhul Inimii mele, PRICEPERE”. Aceasta este Taina Practicii Mistice Isihaste, PRICEPEREA de Duh de Adânc. Cei mai mulţi se plâng de „neliniştea” Minţii şi a Simţurilor. Mulţi caută prin Mistică o „Terapeutică a Liniştirii”. Trebuie înţeles că Destinul Misticii este mai întâi „Prefacerea în SACRALITATEA DIVINULUI”, după care vin efectele de aşa-zisă Linişte. Dar în orice „pas spre DIVIN” este un „pas şi spre Isihie-Linişte”. Aşa, primul semn al Trăirii Isihaste este că, odată cu greutatea, suferinţa şi necazul, ai şi o Mângâiere de Taină, de Isihie, Taina DIVINULUI care îţi dă „Depăşirea” a toate. Isihasmul, deci, nu înseamnă „insensibilitatea la suferinţe şi necazuri”, ci „Depăşirea de Taină” a acestora. ICONIC, înseamnă „Depăşirea în DIVIN” a obişnuitului. În Practica Gestului ICONIC să cauţi această Depăşire de Taină DIVINĂ, altfel te opreşti într-un „gest gol de conţinut”. În Gestul ICONIC te „Aduni şi te Depăşeşti”. Nu te lupta nici cu gândurile, nici cu neliniştile, nici cu memoriile obsedante; lasă-le să curgă în afara ta, ca pe o „transpiraţie de boală”, dar cu „Uşurătatea în Interior”, pentru că aşa te vei face Sănătos. În Gestul ICONIC de Specific Carpatin trebuie să ai două „stări” deodată, una normală a

288

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

ceea ce eşti tu, cu toate neputinţele, ca exterior, şi încă una în Interior, de „Uşurare-Depăşire în Taina DIVINULUI” care Pătrunde în tine. Aceste stări să nu se lupte între ele, ca la Filocalici, Mintea să lupte cu oprirea gândurilor şi imaginilor. În Gestul ICONIC de specific Carpatin, normalul cu Supranormalul să fie fără distructivitate, ci în paralel, fiecare având propria prefacere. Dar acest „paralelism” are şi un efect ICONIC, de a le ICONIZA pe ambele într-o SUPRAFORMĂ care, paradoxal, le Suprapreface în Taina ICONICULUI. Fă această Practică în Gest de Închinare şi a normalului, şi a Supranormalului, şi a celui ce eşti, şi a celui în care te Prefaci ICONIC.

ADAM şi EVA (ebr. adamah – din pământ) Este Primul Om Creat şi Părintele Neamului Omenesc. Ca să conturezi pe Adam, trebuie să-1 priveşti în contextul general de Creaţie. Adam-Omul este „Ultimul” Chip de Făptură, după Îngeri şi Natură. De aceea este Creat în ultima Zi a Facerii Lumii. El este, astfel, şi „Încununarea” Chipului de Creaţie, după care urmează „Odihna”, Ziua a Şaptea. În Adam-Omul se „Odihneşte-Împlineşte” Opera Lui DUMNEZEU şi totodată Forma de Creaţie. De la Om încolo, urmează „Alt Drum”, nu al manifestării de Creaţie, ci al DEPĂŞIRII Creaţiei în DIVIN. Se vorbeşte de o „evoluţie” a Creaţiei care ajunge la Chipul de Om (prin Spiritualul său), pentru ca Omul apoi să facă „întoarcerea” la Divinul din care a ieşit. În sens Creştin nu este o evoluţie de la simplu la complex, de la nespiritual la Spiritual, de la anorganic la Organic, ci FIUL DIVIN DESFĂŞOARĂ El Însuşi Creaţia prin

SCRIERI ISIHASTE

289

ACTELE Sale Direct Creatoare până la Om, în care „împlineşte” această Diversificare de Creaţie. Omul apoi trebuie să facă „Depăşirea” Diversificării în UNITATEA acesteia şi în DIVIN. Astfel, nu Creaţiile fac „evoluţie” de sine, pentru că fiecare are „Totul Direct” prin ACTUL Creator, ci fiecare trebuie să Desfăşoare în proprie Individualitate şi Specific acest „Tot din sine”. Dacă Fiecare este o „Altă Faţă a Totului”, nu înseamnă că Fiecare a făcut „evoluţia”, ci face „Rememorarea Totului” în proprie Individualitate. Şi această REMEMORARE este Taina Fiecăruia. În ACTELE sale Creatoare, FIUL DIVIN CREATOR REMEMOREAZĂ TOTUL pe care îl Dăruieşte Fiecărei Creaţii, şi Fiecare trebuie să facă Rememorarea în Chip Propriu. Aici sunt aşa-zisele „Ontogeneză şi filogeneză” de care vorbeşte şi Ştiinţa. Omul este UNIREA şi DEPĂŞIREA acestora. De aceea, în Destinul Omului sunt elemente „Noi” faţă de celelalte Făpturi Create. Biblic, se spune că Adam-Omul este „Stăpânul” Naturii tocmai în sensul acesta, anume că trebuie să facă „DEPĂŞIREA Individualităţii în UNITATEA Proprie şi cu DIVINITATEA”. Adam-Omul nu este simpla „Icoana-Imaginea” CHIPULUI Lui DUMNEZEU, ci tocmai Prefacerea ca ASEMĂNARE de UNIRE a Toate. Aşa-zisa „Solidaritate şi Comuniune Cosmică” este astfel în Chipul Omului. Nici Îngerii, nici Natura Planetară a Universului nu pot face „Unitatea Cosmică” decât prin Chipul Omului. De aceea, tot Universul este „cu Ochii pe Om” şi toate „tind spre Om”, toate caută să se „Unească în Om”. DUMNEZEU ia „Ţărână”, adică ia tocmai „Memoria Cosmică” şi din ea face Trupul lui Adam, în care apoi „SUFLĂ” Suflarea de Viaţă.91 Iată cele Două Planuri ale 91

Facere 2, 7.

290

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Omului. Unul este Trupul (Memoria Cosmică) şi altul este DIVINUL (SUFLAREA VIE). Trupul lui Adam nu este simpla materie a Pământului, ci este „Memoria Întregului Cosmos”. De aceea, în Trupul Omului este Cosmosul şi în Sufletul Omului este DIVINUL. Şi Omul UNEŞTE Cosmosul cu DIVINUL. Se spune că DUMNEZEU Creează Lumea pentru Om. În sens Mistic, Creaţia Lumii este în DESTINUL Chipului Omului. Şi ICOANA în Sine a acestuia este ÎNTRUPAREA Lui HRISTOS, ARHECHIPUL în Sine al OMULUI. Neofit Pustnicul porneşte, de aceea, în Teologicul său Mistic, de la ARHECHIPUL CHIPULUI de OM Prehristic şi Precosmic, prin care se face, de fapt, DESTINUL Cosmic şi Supracosmic al Omului, iar apoi ca Făptură-Om. Adam este Făptura PURTĂTOARE Directă a CHIPULUI de Om al FIULUI DIVIN CREATOR şi prin aceasta este apoi DESTIN Special pentru Întreaga Creaţie (Reciteşte ARHECHIPUL OMULUI Prehristic). Anticii văd „culmea” Omului în aceea că Uneşte ([realizând] „imposibilul”) Spiritul cu materia. În sens Creştin, Măreţia Omului este în UNITATEA Lumii în Sine Însuşi, şi mai mult, în DEPĂŞIREA Cosmică, în UNIREA cu DIVINUL. Şi toată Taina este ARHECHIPUL OMULUI HRISTIC. Astfel şi noi, ca Practică Isihastă, insistăm pe CHIPUL OMULUI HRISTIC ca baza şi fondul întregii Vieţi Mistice. Ca Specific Carpatin al Pustnicului Neofit, ICONICUL HRISTIC este pe primul plan şi prin acesta este tot ACTIVUL Interior şi Exterior. Neofit Pustnicul parafrazează citatul Evanghelic prin care HRISTOS este Fiul Omului, zicând că Omul este Chipul FIULUI-OM DIVIN. Astfel, nu HRISTOS se face Chip de Om, ci Omul se face Chipul Lui HRISTOS OMUL în Sine care este „înaintea” Chipului Făpturii de Om. Adam este, deci, în această Dublă Realita-

SCRIERI ISIHASTE

291

te de Făptură Proprie şi de DESTIN ce-i Depăşeşte cadrul Propriei Făpturi. Aici este şi căderea Omului, în „pierderea” DESTINULUI Supra-Adamic şi în rămânerea ca „simplă” Făptură de Om în cadrul Lumii. Şi „drama” Omului este în „păcatul” opririi DESTINULUI său Supracosmic, afectând astfel tot „mersul” Cosmic în Sensul său de DEPĂŞIRE în DESTINUL Omului; de aceea „plânsul” Omului este „Plânsul Cosmic” şi păcatul Omului este mai „vătămător” decât al căderii Îngerilor (care nu afectează direct Cosmosul). Îngerii nu au Destin Supracosmic, ci ei intră tot în DESTINUL Omului şi prin Om fac şi ei Supracosmizarea în DIVIN. De aceea, demonii-îngerii căzuţi nu pot intra în Natură decât după căderea Omului din Rai, din DESTINUL Supracosmic al Omului. Iată marea Responsabilitate a Chipului lui Adam-omul şi drama păcatului său. Adam-omul Făptură este descris Biblic tocmai în DESTINUL său Supracosmic. Şi, ca Taină, Făptura de Om este Adam şi Eva, tocmai ca evidenţierea celor Două Planuri ale Omului, Planul Cosmic şi Supracosmic. Adam-Omul este Creat la început Integral şi apoi i se ia „Coasta-Planul Cosmic” şi se face Eva. De aici, Omul în Dublă Raportare, faţă de sine şi faţă de un Suprasine. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne vorbeşte de CHIPUL HRISTIC în Sine, ca PREOŢIE (DIVINUL) şi Biserică (Creaţia). Neofit Pustnicul ne spune de ARHECHIPUL OMULUI HRISTIC în Sine, ca DIVIN şi Creaţie. În Chipul Omului ca Făptură, acest ARHECHIP se Evidenţiază astfel în Adam şi Eva. Adam-Omul rămâne Chip Sacerdotal şi Eva-Omul se face Chipul Bisericii Sacerdotale. Biserica este „Coasta-Memoria” PREOŢIEI, după cum Creaţia este Memoria DIVINULUI transpusă şi într-o Fiinţialitate de Creaţie. Ca Practică Isihastă, aceste Repere sunt de mare importanţă pentru Conştientizarea Specificului Propriu.

292

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Misticile metafizice antice amestecă PREOŢIA cu Biserica, le substituie, chiar le fac „atributul” unui funcţionalism comun. Complexul de „inferioritate” al Femeii moderne, care se vede „oprită” de la PREOŢIE, este greşit înţeles. Bărbatul are fond de Memorie de Preoţie şi Femeia are fond tot de Memorie de Preoţie, dar fiecare în Specificul său. Şi Adam şi Eva sunt Egali ca Făpturi-Om, dar Specifici ca Evidenţe ale celor Două Planuri ale Omului, ca Plan DIVIN şi Plan Cosmic. Biserica-Eva are Destin de UNIRE Cosmică. Mistic, Biserica este UNIRE Cosmică. O, ce Măreţ Destin este să faci UNIREA Cosmică, să ADUNI tot Universul într-o Memorie Integrală! Acesta este Destinul Evei-Bisericii. Şi concretul acestei Memorii Cosmice este Copilul-Fiul. De aceea, Biserica-Eva este Arhechipul de MAMĂ. Memoriile Evei-Bisericii sunt „Toate Făpturile ca Fiii Lui DUMNEZEU”. Eva-Biserica are Taina Memoriei Tuturor Făpturilor Cosmice. Iconografic, Biserica-Eva este „CARTEA Cosmică” în care sunt SCRISE SUPRAMEMORIILE EVANGHELICE ale PREOŢIEI. Aşa, Biserica-Eva are PREOŢIA în Sine pe care o NAŞTE. Mistic, Biserica-Eva nu „Slujeşte ca PREOŢIE”, dar face un ACT Egal, pentru că NAŞTE Slujirea PREOŢIEI. PREOŢIA nu poate Sluji decât dacă are Biserică. Şi Biserica poartă în Pântece Slujirea PREOŢIEI. Astfel, Biserica-Eva nu este „inferioară”, ci Egală, dar în Slujire Specifică a „Aceluiaşi” ACT LITURGIC care este Egalitate şi Deodată Prezenţă a PREOŢIEI şi a Bisericii. „La ce Taină să mă opresc, La DIVINUL ce Creează Chipul Lumii Sau la Chipul Creat ce Naşte UNIREA DIVINULUI în deodată CHIP CERESC şi Pământesc!?”

SCRIERI ISIHASTE

293

BĂRBAT şi FEMEIE Natura Fiinţială a Omului este Una, dar în Dublă Evidenţă. Anticii nu pricep de ce există această „dualitate”, făcând-o „raportare de existenţialitate”. Metafizica filosofică antică este în dualitatea contrară de Spirit şi materie, de pozitiv şi negativ, de constructiv şi distructiv, de masculin şi feminin. Şi unii Teologi merg pe această evaluare. Pustnicul Neofit (după cum s-a relatat în cele anterioare) consideră Dualitatea în ARHECHIPUL CREATOR al FIULUI DIVIN Prehristic, care face deja EnipostaziereaUnirea CHIPULUI DIVIN cu Chipul de Creaţie prin ASUMAREA lor de către aceeaşi PERSOANĂ.92 Şi astfel, în Desfăşurarea Creaţiei, LOGOSUL CREATOR „Operează” cu acest CHIP de DIVIN Coborât în Creaţie şi totodată Chip de Creaţie Asumat în DIVIN. Cerul şi Pământul, Apa şi Uscatul, Ziua şi Noaptea, Bărbatul şi Femeia sunt aceste Evidenţe Arhetipale ale CHIPULUI ARHECHIPAL CREATOR în Sine. Binele şi răul, constructiv şi distructiv şi toate „ruperile” de Întreguri sunt apoi „dualitatea păcatului”, ce se deosebeşte de Dualitatea de Întreguri ale ACTULUI CREATOR al Lumii. Anticii nu fac aceste discerneri. Aşa, Fiecare Creaţie este o Individualitate de Întreg ce are transpus ARHECHIPUL CREATOR, dar în Evidenţă Specifică, ori ca DIVIN în Evidenţă, ori ca şi Chip de Creaţie în Evidenţă. Cerul, Apa, Ziua, Masculinul sunt Evidenţă de DIVIN, dar care au în sine şi Pământul, Uscatul şi femininul. Deci, „Evidenţele” sunt Specificul Caracterului Individual al Fiecărei Creaţii. Tot aşa sunt şi Adam şi Eva, ca Bărbat şi Femeie. Mare atenţie la discernerea acestei Dualităţi Arhetipale în Sensul Creştin. În LOGOSUL AR92

Vezi articolele Arhechipul Creator, Omul, Adam şi Eva, în paginile anterioare.

294

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

HECHIPAL CREATOR sunt CHIPUL de DIVIN şi cel de Creaţie, fără a se transforma unul în altul, ci în „UNIRE-ALĂTURARE-ASUMARE-Întrepătrundere” fără amestecare DIVINUL neputându-Se amesteca cu Natura Creată şi Creaţia, la fel, neputându-se absorbi în DIVIN, fiecare rămânând ceea ce Este, dar în UNIRE şi Comunicare Reciprocă. Aşa, în Creaţie, Masculinul şi Femininul nu sunt diversificarea unui „Androgin-ambigen” iniţial care apoi se împarte. ARHECHIPUL LOGOSULUI CREATOR este „Dualitatea de Naturi complet diferite”, ca DIVIN şi Creaţie. Şi această Dualitate transpusă în Individualităţi de Creaţie ia Chip de Masculin şi Feminin. În ARHECHIPUL CREATOR este CHIPUL de FIU al Lui DUMNEZEU şi Chipul de Fiu de Creaţie, în UNIRE. În Individualităţile de Creaţie, Chipul de Fiu de Creaţie este „Coasta-Ţărâna-Memoria” Chipului de Fiu de Creaţie care se NAŞTE în Lume. Şi acest Destin de NAŞTERE se face Chip de Feminin. Deci, în Sine, ARHECHIPUL CREATOR nu este „ambigen” (şi masculin şi feminin), ci UNIC CHIP de Fiu, de FIU de DUMNEZEU şi Fiu de Creaţie, şi Destinul de Naştere al Chipului de Fiu se face Chip Feminin. Eva este Creată din „Coasta-Memoria de Fiu” a lui Adam care, la rândul său, este Creat din „Coasta-Memoria de DIVIN intrat în Memoria Cosmică”. Astfel, Chipul de Femeie este Destin Măreţ de a NAŞTE în Lume pe Fiul, care este Memorie, totodată, de DIVIN şi Cosmos. De aici şi Memoriile mitice antice, că prin Femeie se Naşte Lumea Cosmică. Bărbatul este Taina DIVINULUI ce Coboară şi în Chipul de Creaţie, iar Femeia este Taina Dublă, a Naşterii în Creaţie şi a CHIPULUI DIVIN şi a Chipului de Creaţie, în Cosmizare. Astfel, Bărbat şi Femeie sunt cele Două Corespondenţe ale ARHECHIPULUI CREATOR, Cel de DI-

SCRIERI ISIHASTE

295

VIN şi cel de Creaţie, dar nu în „despărţire”, ci în Evidenţe Reciproce şi în Destin Specific. Atenţie la Specificul Misticii Isihaste Creştine, ca DESTIN (care să nu se confunde cu predestinaţia). DESTINUL HRISTIC este tocmai această „ORIENTARE de Evidenţă Specifică”. Mai mult, acest DESTIN este Însăşi Personalitatea Fiinţială care nu se mai poate schimba în veci. Chipul de Bărbat nu este doar o „formă de suprafaţă”, asemenea şi cel de Femeie, ci sunt Caractere de Fire Fiinţială în Sine de la Însuşi ACTUL CREATOR. Anomaliile patologice zise „sex” sunt de „suprafaţă” şi datorate adaosurilor păcatului care se pot înlătura spre a deveni Caracterul de Naştere indestructibil. Aşa, Neofit Pustnicul consideră Chipul de Bărbat ca CHIPUL de DIVIN în Exterior şi Chipul de Creaţie în Interior, în UNIRE Personală Proprie. Bărbatul are Mintea de DIVIN şi Inima de Pământ (creaţie). Femeia are Mintea de Pământ (creaţie) şi Inima de DIVIN. DESTINUL Bărbatului este să „Coboare” şi să Îmbrace în DIVIN Exteriorul Lumii (ca Preoţie) şi Femeia să dea TRUP de Exterior DIVINULUI din Interior, pe care trebuie să-1 Nască, (ca Biserică). Pentru Practică aceste „specificuri”, de nu sunt avute în vedere, produc acele efecte de „misticism patologic” cu inversări de Personalitate. Bărbatul este Preoţie în Exterior şi Biserică în Interior, iar Femeia este Biserică în Exterior şi Preoţie în Interior. Bărbatul trebuie să facă Mistică de Prefacerea Interiorului (Bisericii) în Duhovnicie de Exterior (Preoţie), de unde zisa Unire a Minţii cu Inima care să Prefacă „Mlădiţa” CHIPULUI EUHARISTIC al Lui HRISTOS. Mistica Bărbatului este de a Îndumnezei Inima sa de Pământ, de a-i da CHIPUL DIVINULUI. Bărbatul, prin Mintea de DIVIN să Transforme Firea de Pământ a Inimii. Dacă Bărbatul cade într-o mistică fe-

296

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

ministă, îşi „inversează” propria Personalitate. Bărbatul trebuie să-şi „Scoată Inima în Exterior” ca să-i dea FORMA de DIVIN, de unde ACTIVUL Bărbatului pe Planul Exterior. La Bărbat, DIVINUL să nu stea „ascuns” în Interior, ci să se ARATE ca DIVIN „peste” Interiorul tuturor. Mistica Sacerdotală a Bărbatului este de a da „FORMĂ de DIVIN” tuturor Formelor. Mintea Bărbatului nu are voie să ia „forme de Pământ”, ci să Îmbrace Pământul în FORMA DIVINULUI. Orice „împământenire” a Bărbatului este o „feminizare” patologică a Personalităţii sale. Bărbatul trebuie să Ridice Chipul Pământului la Chipul de Cer, să Prefacă EUHARISTIC Pâinea Lumii în CHIPUL PÂINII CEREŞTI. Specificul Femeii este, în Mistica sa, de a da Trup de Biserică DIVINULUI din Interior. Creaţia este CHIPUL DIVIN făcut şi Chip de Creaţie. Acest Trup de Creaţie al DIVINULUI este însăşi Taina Creaţiei, de unde Femininul este „Dublă Taină”, ca ÎNTRUPARE a DIVINULUI şi ca Răspuns al Creaţiei faţă de DIVIN. La Bărbat este o Coborâre Directă a DIVINULUI peste Forma de Creaţie, care dă o SUPRAFORMĂ DIVINĂ. Mistica Bărbatului este într-un Unic Sens, pe când a Femeii este în „Dublu Sens”. Mistica Femeii este mai complexă decât a Bărbatului. Misticii s-au preocupat prea puţin de aceste discerneri (iar aceasta o vedem ca o deficienţă), de unde multe confuzii şi anormalităţi la cei mai mulţi. Amestecul Specificului Feminin cu cel al Bărbatului dă tocmai „patologicul” de „inversări şi perversiuni” de Personalitate. Aşa, Femeia nu trebuie să facă Mistica Directă a Minţii, cum o face Bărbatul, ci să facă Mistica Directă a Inimii. Bărbatul „sentimentalist” este patologic, iar Femeia „mentală” este de asemenea patologică. Sentimentul Bărbatului trebuie să fie Direct de DIVIN, nu al Inimii de Pă-

SCRIERI ISIHASTE

297

mânt, ca SUPRASENTIMENT. Sentimentul Femeii trebuie să fie Direct de Pământ, care dă TRUP SUPRASENTIMENTULUI DIVIN. Femeia trebuie să fie Sentimentală în Exterior, ca TRUP al DIVINULUl-Minţii. Sublimul Femeii este „Sublim de Creaţie în concurenţă cu Suprasublimul DIVIN”. Sublimul Bărbatului este fără „concurenţă”, este doar de FORMĂ DIVINĂ. Aici este deficienţa misticilor metafizice antice care fac o „mistică de amestec”. Aşa, sistemul Yoga generează foarte multe „patologii”, pentru că nu discerne feminismul din practicile respective, ducând adesea la masculinizarea Femeii şi la feminizarea Bărbatului sau, şi mai rău, la o „dublă” Personalitate, de Bărbat şi Femeie în „distructivitate reciprocă”. Bărbatul care face Mistica Trupului cade uşor în „feminism”, iar Femeia care face Mistica Minţii cade adesea în „masculinizare”. Aceste patologii de Personalitate au efecte foarte nocive. Bărbatul nu Naşte DIVINUL în Trupul său, ci Coboară şi PRIMEŞTE DIVINUL „peste” Trup şi îl face SUPRAFORMĂ. Mistica Bărbatului este prin Unirea cu Inima şi cu Trupul, dar nu să facă „pat nupţial” cu acestea, ci să le dea SUPRAFORMĂ de DIVIN ca EUHARISTIE CINĂ de TAINĂ. Mistica Femeii este de asemenea prin Unirea cu Inima şi cu Trupul, dar la fel, fără „patul nupţial”, ci ca „Leagăn de Naştere a DIVINULUI în Chip de Trup”. Mistica Bărbatului face ICONIZAREA cu DIVINUL „Peste” Trup-Pământ şi Femeia face ICONIZAREA cu Trupul-Pământul pe care îl Dăruieşte DIVINULUI ce „se face Trup”.93 Bărbatul nu „Dăruieşte” nimic din Sine, ci PRIMEŞTE Direct DIVINUL „peste” Sine, trebuind doar „Deschiderea” fără oprelişte. Femeia Dăruieşte Trup DIVINULUI ce 93

Ioan l, 14.

298

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Se ÎNTRUPEAZĂ, şi prin această Dăruire se şi Deschide. Bărbatul nu are voie să facă „mistica de componente” ale Trupului, ci Mistica de TEO-FORMAREA Întregului. Mistica Femeii este şi de Componente, dar care se fac Creaţio-Formă a DIVINULUI care Se ÎNTRUPEAZĂ. Mistica Bărbatului nu are voie să fie „oprire în Trup”, ci Oprire Directă în DIVINUL care Transcende Trupul. Mistica Femeii are şi o „oprire” în Trup, dar nu ca „auto-corporalizare”, ci ca Dăruire a Trupului spre ÎNTRUPAREA DIVINULUI. Cele mai mari greşeli mistice sunt aici. Bărbatul care nu face DIVINIZAREA „peste” Trup cade în „auto-divinizare” până la feminizarea chiar a „auto-corporalizării”, iar Femeia care nu face „ÎNTRUPAREA DIVINULUI” de asemenea cade în „auto-divinizarea auto-corporalizării”. Femeia face „idol” din propriul Trup, de unde „gătelile şi sulimenelile de auto-înfrumuseţare”. Şi din acestea vine „auto-gustarea” din propriul Trup, „auto-desfrâul” până la oribilele perversiuni sexuale. Bărbatul trebuie permanent să dea SUPRAFORMĂ de DIVIN TUTUROR, iar Femeia să dea Trup de Creaţie DIVINULUI din toate existenţele. Şi Bărbatul, şi Femeia trebuie să aibă în vedere DIVINUL, dar fiecare în Specificul său Caracterial. Bărbatul trebuie să Vadă Lumea prin OCHII DIVINULUI. Totul trebuie ÎMBRĂCAT în DIVIN, ca ICONIZARE, dar ca SUPRAFORMĂ, fără să transforme Natura Creată din Interior, care rămâne Chip Creat, astfel fără pericol de idolatrizare. Femeia trebuie să Vadă Lumea prin Ochii de Trup-Creaţie care nu mai sunt ai săi, ci ai DIVINULUI care Se ÎNTRUPEAZĂ în aceşti Ochi. Mistica Femeii este să aibă Supraconştiinţa că Ochii săi de Trup-Creaţie nu mai sunt ai ei, ci ai DIVINULUI care ASUMĂ aceşti Ochi Trupeşti. Vederea Bărbatului este

SCRIERI ISIHASTE

299

„OCHI de DIVIN” prin care Chipul de Creaţie Vede Lumea, iar Vederea Femeii este „Ochi de Pământ-Creaţie prin care VEDE DUMNEZEU Lumea. Paradoxal, DIVINUL din Lume este „Ochiul de Femeie”. Ochiul Bărbatului „acoperă-îmbracă” Chipul Creat cu DIVINUL, dar nu Preface Chipul Creat în DIVIN, încât adesea mistica Bărbatului este „Formalistă şi prea exterioară”. Ochiul Femeii, făcând ÎNTRUPAREA DIVINULUI, Aduce DIVINUL în Lume şi Îl „ÎMPROPRIAZĂ” Lumii până la „aparenta” Divinizare a Lumii. Frumosul din Lume este „Trup Feminin”, dar care trebuie DĂRUIT TRUPULUI DIVINULUI ca TRUP AL Lui HRISTOS. Dacă Trupul Feminin nu este Transformat în TRUPUL Divin al Lui HRISTOS, atunci se face „auto-corporalizare până la desfrâu”. Mistica Femeii este să DĂRUIASCĂ Permanent Trup ÎNTRUPĂRII DIVINULUI în Lume, ca „auto-jertfire” neîncetată. De aceea IUBIREA în Sine a Femeii este IUBIREA de MAMĂ. Caracterul Femeii este în Sine Caracter de MAMĂ, chiar dacă nu are Copii. Naşterea Copilului este tocmai Naşterea Caracterului său de MAMĂ în Sine. Inima Femeii este Caracterul de DIVIN care Se „face Copil în Naştere în Exterior”. În tot Lucrul şi Activitatea Femeii este acest Caracter de a Naşte DIVINUL din Sine şi a-i DĂRUI Trup. De aceea „Mâna Femeii” este „IUBIREA faţă de DIVIN”. Mâna Bărbatului este „BINECUVÂNTAREA” DIVINULUI peste Lume. Iubirea Femeii este „Inimă în Dăruire”. Iubirea Bărbatului este „Minte în Dăruire”. Inima Femeii este DIVINUL care se face Trup, Mintea Bărbatului este Pământescul ce se face DIVIN. Ca Practică Isihastă, noi insistăm asupra acestor Repere Mistice pentru cultivarea unei Mistici Sănătoase. Mulţi fac „amestecuri” din cauza „destructurărilor păcatului” care,

300

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

de nu sunt mai întâi „corectate”, se ajunge la o mistică patologică. De aceea, în toate Practicile mistice se vorbeşte de o „iniţiere şi de un control riguros” asupra celor ce vor Trăirea Mistică. Neofit Pustnicul, pe care noi îl evidenţiem, are de asemenea în vedere pe primul plan aceste „corectări” de Caractere, atinse de „boala păcatului”. Specificul său de „ICONIZARE Exterioară” prin Gest ICONIC este tocmai de a Reface mai întâi Integralitatea de Personalitate.

PRACTICA (9) Mulţi se plâng că nu pot percepe Taina Gestului ICONIC. Într-adevăr, Taina Gestului este desacralizată încă din antichitate. Ritualurile vechi o mai păstrează, dar tot mai golită de conţinut. Misticile Intelectualiste metafizice au desconsiderat Ritualul până la „anti-ritualism”. Creştinismul Readuce Ritualul Liturgic ca însăşi „Esenţa Sa...” cum a fost Cunoscut de ei în „Frângerea PÂINII”.94 Mistica Creştină este Mistica HRISTO-FORMEI, cu centrul în PERSOANA Directă a DOMNULUI HRISTOS. Aşa, FORMA devine tocmai ICONICUL, SACRALITATEA de ARĂTARE A DIVINULUI. Anticii considerau Forma ca „învăluire şi limitare a conţinutului-esenţei”. În sens Creştin, FORMA este Ieşirea CONŢINUTULUI în ARĂTARE, tot ca Taină şi Necuprins, ca un Absolut Interior şi Exterior. Toată Creaţia stă pe Modelul CUVÂNTULUI CREATOR. „A ZIS şi s-a Făcut”, ne relatează Scriptura. CUVÂNTUL este FORMA ACTIVULUI PERSOANEI. Anticii puneau Ideea înaintea Cuvântului. În Revelaţia Creştină, CUVÂNTUL este chiar Originea Ideii. FIINŢA DI94

Luca 24, 35.

SCRIERI ISIHASTE

301

VINĂ în Sine, ca TREIME de PERSOANE, nu Gândeşte în Idei, ci în CUVINTE-FORME de COMUNICARE, iar aceste FORME au apoi, ca Energii HARICE, aşa-zisele Idei-Raţiuni. Ideea este „o Energie de Spirit”. Platon dă Ideii şi o „formă arhetipală”, enigmatică însă. Platon intuieşte Taina CUVÂNTULUI-COMUNICARE ca Origine a Ideii, de aceea îi dă şi o Formă. CUVÂNTUL este Gestul COMUNICĂRII ÎNTREGURILOR-PERSOANELOR DIVINE. În CUVÂNT este COMUNICAREA PERSOANEI. Dacă Gândul poate fi şi impersonal, CUVÂNTUL este doar PERSONAL. Mistica CUVÂNTULUI s-a pierdut prin înlocuirea sa cu Intelectul-Gândirea, făcându-se din Cuvânt un instrument al Gândirii. Isihasmul Creştin este Mistica CUVÂNTULUI DIVIN. Rugăciunea Isihastă este în Taina CUVÂNTULUI HRISTIC. NUMELE DOMNULUI IISUS este PERSOANA Sa în COMUNICARE de CUVÂNT. Pustnicul Neofit extinde Taina COMUNICĂRII în ICONICUL CUVÂNTULUI - COMUNICĂRII, care este Gestul. Dacă CUVÂNTUL este Purtătorul COMUNICĂRII, Gestul este CONŢINUTUL COMUNICĂRII. Expresia, încărcătura sunt în Gest. De aceea CUVÂNTUL are totodată şi Gest, şi ele se dezvăluie reciproc. Noi insistăm, ca Practică Isihastă de Specific Carpatin, pe Taina FORMEI GESTULUI şi CUVÂNTULUI, ca ARĂTARE a Interiorului care pentru noi este inaccesibil. Filosofii antici caută „Interiorul considerat a fi esenţa Divină”. Pentru ei Exteriorul este ne-spiritual. Filosofia antică este filosofia Interiorului. Creştinismul vine şi cu un Spiritual al Exteriorului, cum îi zicem noi, ca ICONIC. Pentru antici, Gândul-Ideea este Spiritualul. Pentru Creştinism, CUVÂNTUL şi Gestul sunt Spiritualul de ARĂTARE şi ca Interior, şi ca Exterior. CUVÂNTUL şi

302

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Gestul sunt Completul Comunicării, pe când Gândul este doar unilateral. CUVÂNTUL este mai mult decât Gând, are în sine şi Sentiment, şi Formă, şi interior, şi exterior. Gestul este Expresivitatea acestuia. Mistic, Taina acestora este FORMA ICONICĂ. Cine nu se sileşte să intre în Taina ICONICULUI CUVÂNTULUI şi Gestului nu va putea Trăi niciodată Misticul Isihiei Creştine. CUVÂNTUL nu este un „instrument”, ci un „viu de Taină”, o Sămânţă a COMUNICĂRII care are în Sine pe Cel ce-1 Reprezintă. Taina de a „Rodi” Sămânţa CUVÂNTULUI este Mistica acestuia. Insistenţa noastră este însă pe FORMA CUVÂNTULUI. Aici este confuzia multora. CUVÂNTUL fiind FORMĂ, pare fără Conţinut propriu, acesta fiind „Cel” care îl Adresează sau îl Primeşte. Această „despărţire a FORMEI CUVÂNTULUI de CONŢINUTUL (PERSOANA) său este deficienţa. Aşa, CUVÂNTUL în Minte se face Gând şi în Inimă se face Sentiment, iar în Exterior se face Adresare. Neofit Pustnicul face Mistica UNIRII INTEGRALE a CUVÂNTULUI cu PERSOANA-CONŢINUTUL Său şi cu toate „Formele” sale de Expresie. Şi aceasta este Taina Gestului ICONIC care este SUPRAFORMA Mistică. Noi repetăm cu insistenţă aceste evidenţieri, pentru că sunt pricepute foarte greu; mulţi nu-şi pot depăşi preconcepţiile anterioare de „des-considerare” a Gestului doar ca „ieşire” din „esenţă-conţinut”. Gestul este deci SUPRAFORMA FORMELOR de COMUNICARE. De aceea Gestul este şi „peste” Interior, şi „peste” Exterior, şi niciodată nu poate fi „Interiorizat, ci doar Supraexteriorizat”. Unii încearcă o „introducere” a Gestului în Interiorul Inimii, ceea ce este o mare greşeală, cu efecte foarte nocive, pentru că produce o „dublă Personalizare contrară”. În Interiorul Inimii poţi folosi Forma

SCRIERI ISIHASTE

303

CUVÂNTULUI care este „Înrudit” cu Gândul Minţii şi cu Sentimentul, de unde traducerea CUVÂNTULUI Rugăciunii în Gând şi Sentiment. Mulţi fac o „dublă” Personalizare, o dată ca Adunarea Interiorului spre Adresare şi încă o dată ca Adresarea propriu-zisă, încât se „despart în două”, o parte ca Activ de Adunare a Interiorului, altă parte ca Activ de Adresare către DIVINUL care este „exterior” faţă de Interiorul tău. Aşa, se face un amestec de Activuri şi amestecul Interiorului propriu cu Exteriorul DIVIN. La nivel Psihologic, sunt mai multe „procese psihice” care, dacă nu sunt bine controlate şi deosebite, produc „mutaţii” Psihologice nocive. Aici cad cei mai mulţi mistici. Cea mai grea este „Adunarea Puterilor Sufletului”.95 Modalitatea Filocalică a Unirii Minţii cu Inima este, în acest sens, Unirea Raţiunii cu Simţirea spre o Voinţă Conştientă. Rugăciunea cu Repetarea CUVÂNTULUI-NUMELUI DOMNULUI IISUS are acest scop, cu Adresarea totodată către DIVINUL care să te Ajute. Prima Treaptă Filocalică nu este Unirea cu DIVINUL, ci Chemarea DIVINULUI care să Acţioneze în tine, spre a te Reface ca Integralitate. Mulţi trec direct la Unirea cu DIVINUL, amestecând Activul Adunării Interioare cu această Unire, fapt ce le falsifică pe amândouă. De aceea, Metoda Filocalică cere mult control şi povăţuirea unui Duhovnic Iscusit. UNIREA nu o poţi face de la început, fără „purificarea şi refacerea” Integralităţii Personale. Neofit Pustnicul „sare” peste Interior direct în Exterior, unde se poate face de la Început Gestul, pentru că „Intri” în SUPRAFORMA ICONICĂ HRISTICĂ. Aici, în Gestul ICONIC Exterior, tu nu mai faci Adunarea Componentelor 95

Puterile Sufletului, ca nişte aşa-zise componente, sunt considerate încă din antichitate ca fiind Raţiunea, Simţirea şi Voinţa.

304

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Proprii ca să câştigi Forma de Personalitate, ci intri direct în SUPRAFORMA PERSONALITĂŢII HRISTICE care îţi DĂRUIEŞTE şi ţie Forma, prin care apoi tu Rememorezi Propria Formă. Dacă în Interiorul Inimii, prin CUVÂNTUL HRISTIC Rememorezi cu Mintea şi cu Sentimentul Propria Personalitate, în Gestul ICONIC nu mai ai nevoie de Activul Minţii şi Sentimentului, pentru că Primeşti Rememorarea Directă din SUPRAMEMORIA ICONICĂ. Modalitatea Gestului ICONIC a lui Neofit este eficace pentru noi, cei de astăzi, care nu mai suntem capabili de Interiorizare şi, mai mult, care avem un Interior aşa de poluat, încât este periculos să-1 „deranjezi” fără o pregătire prealabilă.

ARHECHIPUL MAICII DOMNULUI (1) S-a spus în cele anterioare că Sensul Creaţiei este ÎNTRUPAREA FIULUI DUMNEZEIESC şi într-un Chip de Creaţie. De aici, cele Două ARHECHIPURI: al FIULUI DIVIN şi al Chipului Creaţiei. FIUL DIVIN, ca să se Întrupeze, are nevoie de un Chip „Special” care Să-L Nască în Chip de Creaţie, şi acesta este Chipul de MAMĂ. Dacă, în DUMNEZEIRE, FIUL are Originea în TATĂL DUMNEZEU Absolut, în Creaţie are Originea în Arhechipul de MAMĂ de Creaţie a FIULUI DIVIN care Se ÎNTRUPEAZĂ. Taina Maternităţii i-a preocupat mult şi pe antici. Toate mitologiile vorbesc de o MAMĂ DIVINĂ prin care începe Crearea Lumii. Înşişi Zeii au o MAMĂ care îi Naşte. Este Memoria primordială a Arhechipului de MAMĂ a FIULUI DUMNEZEIESC CREATOR care Se ÎNTRUPEAZĂ în Lume ca să Fiinţeze Lumea Creată. Teologic, această problemă nu a fost dezbătută în mod special, ci în contextul Hristologic general. Mistica ICONICĂ a Pustnicului Neofit aduce în atenţie şi acest aspect

SCRIERI ISIHASTE

305

de mare importanţă. ICONICUL DIVIN şi Iconicul de Creaţie, în Raport şi în Dialog, ca CHIPUL şi Asemănarea Sa. De aici, Cele Două ICOANE ARHECHIPALE Creştine, a DOMNULUI IISUS şi a MAICII DOMNULUI. „PĂRINTE, Zice FIUL, Iată şi un Chip de Creaţie! Şi Vede TATĂL DUMNEZEU Pe o MAMĂ Creată Cu Însuşi FIUL Său în Braţe. Şi în Faţa acestei ICOANE EL BINECUVÂNTEAZĂ, Şi Lumea ia Fiinţă, Şi Lumea se Creează.”96 Iată de ce Neofit Pustnicul are ca ICOANĂ şi pe MAICA DOMNULUI, pentru că prin Iconicul ei de Creaţie DUMNEZEU TATĂL Dăruieşte Fiinţă Creaţiei. Această ICOANĂ Supratainică, a Chipului Creat care poate să ÎNTRUPEZE pe FIUL DUMNEZEIESC, este cu adevărat Taina POSIBILITĂŢII Creaţiei. Creaţia are ca Fond tocmai Taina ÎNTRUPĂRII LOGOSULUI. Şi POSIBILITATEA acesteia este Taina Arhechipului MAICII DOMNULUI care POATE ÎNTRUPA LOGOSUL DIVIN. Cum Poate INCREATUL să „treacă” în Creat, aceasta este cea mai grea întrebare a filosofilor antici. Ei au găsit „iluzia şi aparenţa” ca un „imposibil absolut”. Revelaţia Creştină arată totuşi un „POSIBIL” al ICONICULUI de Creaţie care este Arhechipul MAICII DOMNULUI. Neofit Pustnicul are ca Teologie Mistică 96

Ierom. Ghelasie Gheorghe, Poemul Creaţiei.

306

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

proprie cele Două ARHECHIPURI, ARHECHIPUL CREATOR Prehristic (vezi anterior) şi Arhechipul de Creaţie al MAICII DOMNULUI. Prin acestea este toată Mistica Specificului său aşa-zis Carpatin. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte de Liturghia Cosmică a Bisericii-Trup al Lui HRISTOS. Neofit Pustnicul lărgeşte aceasta până la o Origine a Chipului de Biserică în Arhechipul MAICII DOMNULUI. Originea în Sine este FIUL DUMNEZEIESC care Creează şi un Chip de Creaţie, pe care îl ASUMĂ ca ARHECHIP Prehristic CREATOR (vezi anterior). În Facerea Lumii se Desfăşoară acest ARHECHIP într-un Chip de Preoţie de Sine şi un Chip de Biserică de Sine, ca Raport-Relaţie şi Dialog între DIVIN şi Creaţie. Aceasta face Evidenţa în Specificul Chipului de Biserică, prin care se Săvârşeşte Liturghia PREOŢIEI DIVINE. Noi suntem între Două Chipuri ICONICE, al DIVINULUI HRISTIC şi al Chipului MAICII DOMNULUI-Bisericii de Creaţie care ÎNTRUPEAZĂ Permanent DIVINUL şi îl face EUHARISTIE-Împărtăşire. Mistica acestui LITURGIC este Viaţa Isihastă. După cum ARHECHIPUL Prehristic CREATOR SE ÎNTRUPEAZĂ şi într-un CHIP de Făptură de Creaţie, ca OMUL-HRISTOS, la fel şi Arhechipul de Biserică se Întrupează într-un Chip de Făptură, ca MAICA DOMNULUI. În ARHECHIPUL CREATOR Prehristic, Chipul Creaţiei este Chipul Bisericii ca Fiu de Creaţie, care din „Coasta” sa o Creează pe MAMA-Născătoarea Fiului (ca Eva din Coasta lui Adam). Deci, mare atenţie, să se facă deosebirea între Chipul Bisericii ca Fiu de Creaţie şi Chipul Bisericii ca MAMA-Născătoarea Fiului. Fiul nu are pe MAMA sa în Sine, ci din „Coasta” Fiului de Creaţie se Creează Chipul de MAMĂ-Născătoare a Fiului. Fiul nu este „ambigen-androgin”, cum se tot vor-

SCRIERI ISIHASTE

307

beşte, ci este Arhechip Absolut care în Destinaţia de Naştere a Sa în Lume îşi „scoate” Coasta-Naşterea Sa într-un Chip de MAMĂ. Fiul nu are în Sine pe MAMA sa, ci are în Sine Naşterea Sa (Coasta) care este „Ţărâna” din care se Plămădeşte MAMA-Născătoarea Fiului. MAMA, în schimb, are prin Natura ei directă pe Fiul în Sine, fiind însuşi „Chipul Fiului spre Naştere”. MAMA are deja în Sine pe toţi Fiii, trebuind doar să-i Nască.97 Aici insistenţa noastră este pe Arhechipul Chipului MAICII DOMNULUI ca Iconic de Creaţie. Dacă doar FIUL Lui DUMNEZEU care ne ARATĂ CHIPUL DIVINULUI este CHIP de ICOANĂ, Neofit Pustnicul pune în Raport cu aceasta şi un Chip de Icoană de Creaţie, ca Evidenţiere Reciprocă. Doar DUMNEZEU poate fi ICOANA la care să te Închini. Dar este şi o Icoană-Sfinţenie-Sacralitate de Creaţie în faţa căreia de asemenea te poţi Închina. Neofit vorbeşte de un „divin de creaţie”, ca Asemănare în Creaţie a DIVINULUI în Sine CREATOR. Neofit susţine că, dacă nu ar fi şi un „divin de creaţie”, nu ar fi posibil un Real Dialog între DIVIN şi Creaţie. Dialogul trebuie să aibă un „Egal” pe cât posibil, altfel nu mai este Dialog. Mistic, se zice că este o „Iubire de Creaţie”, care „concurează real şi faptic cu IUBIREA Lui DUMNEZEU, atât în Putere, cåt şi în Indestructibilitate. Şi prin aceasta Creaţia capătă „statut” de Existenţă în Raport cu DIVINUL. Are şi Creaţia un „Absolut de Creaţie” al ei, care este Iubirea Arechipală de Creaţie ce se traduce prin Chipul de MAMĂ-MAICA DOMNULUI. Nu este o „Iubire mai puternică” în Lumea Creată decât MATERNITATEA. Dacă în DUMNEZEIRE PATERNI97

Pe larg, vezi Ierom. Ghelasie Gheorghe, În căutarea unei Psihanalize Creştine.

308

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

TATEA este Esenţa FIINŢIALĂ98, în Creaţie Maternitatea este Esenţa Fiinţei Create. Dar Maternitatea înseamnă „Naşterea Fiului”, după cum PATERNITATEA în DUMNEZEIRE este tot „NAŞTEREA FIULUI”. Distincţia Esenţei FIINŢIALE este FIUL care este în Esenţă ca NAŞTERE. La fel în Creaţie, Chipul Esenţei este Fiul, iar Substanţa-Natura este Maternitatea care dă Substanţializarea Fiului ca Naştere. Filosofii consideră „substanţa” Creaţiei ca „materia” în care se încorporează Spiritul. Neofit Pustnicul face Metafizica Mistică a Arhechipului Fiului care se Naşte din MAMĂ, încåt Spiritul este Chipul Fiului şi materia este Chipul MAMEI. Dar „materia” are în Sine pe Fiul (Spiritul) ca Naştere a sa, aşa încât „materia” nu mai este „negativul” Spiritului, ci tocmai „Afirmaţia şi Arătarea” Spiritului. Această Mistică a Arhechipului Fiului ce se Naşte din Arhechipul MAMEI este Fondul Creaţiei. Se zice că nimeni nu a Iubit mai mult pe DUMNEZEU decât MAICA DOMNULUI, Ea fiind maximul Iubirii de Creaţie. Iată de ce este Icoana de Creaţie, pe care Neofit Pustnicul o face „UŞA” de Intrare spre DIVINITATEA Lui HRISTOS. Acatistul MAICII DOMNULUI pe care îl fac toţi Ucenicii Pustnicului, are acest Sens Mistic.99

PRACTICA (10) Gestul ICONIC al Specificului Filocalic Carpatin este în Asemănare cu Ritualul Liturgic din Biserică. Ţine cont de Reperele de bază ale Gestului ICONIC: 98

Vezi, pe larg, Ierom. Ghelasie Gheorghe, Mystagogia Icoanei şi În căutarea unei Psihanalize Creştine. 99 În vol. II vom relata despre Chipul Maicii Domnului ca Făptură-Născătoare a Lui Hristos.

SCRIERI ISIHASTE

309

– Supraconştientizarea VIULUI PREZENŢEI ICONICE HRISTICE. La Filocalici se face Invocarea NUMELUI DOMNULUI IISUS, prin care se intră în Legătură cu PREZENŢA DIVINĂ. Aici se face Gestul Închinării, prin care VIUL ICONIC se face o Realitate. Când te-ai Închinat, Intri deja în acest VIU de PUTERE şi PREZENŢĂ DIVINĂ. Gestul Crucii şi Închinării Aduce PREZENŢA HRISTICĂ. – Această PREZENŢĂ este ICONICĂ doar prin CHIPUL Lui HRISTOS. ICOANA, în Creştinism, înseamnă CHIPUL Lui HRISTOS. Ceea ce nu are CHIPUL Lui HRISTOS nu mai este Icoană. – PREZENŢA ICONICĂ nu este doar o închipuire sau o presupunere, ci este un Real VIU DIVIN care nu depinde de tine, ci tu de El. Dacă la Evrei NUMELE Lui DUMNEZEU este „FOC mistuitor”, aici, în Gestul Închinării ICONICE, este la fel, „Văpaie arzătoare”. – Gestul ICONIC-HRISTIC este Supraexterior, adică trebuie făcut cu toată Integralitatea ta, ca Suflet şi Corp şi peste acestea. Deci, să nu faci Gestul ICONIC doar cu Mintea sau cu Simţirea sau cu poziţia Corpului, ci cu toate deodată, în UNIRE. Doar ca „Total” să faci Gestul ICONIC faţă de VIUL PREZENŢEI HRISTICE. Aşa, Mintea şi Sentimentul trec într-o Supra-Formă de ÎNCHINARE ICONICĂ ce Depăşeşte şi Mintea şi Inima. În Gestul ICONIC, Mintea şi Inima se Închină, dar nu prin Mentalizare sau Sentimentalizare, ci prin Supraforma Totală a Integralităţii tale. Aici, în Gest, Mintea şi Sentimentul nu mai sunt „instrumente” de Lucrare, ci devin simple componente ale Întregului tău care face Gestul ICONIC. În modalitatea Filocalică a Pronunţării Rugăciunii în Inimă, Mintea este Lucrătoare şi Activă. Aici, în Gest, Activul este Întregul tău Suflet şi Corp, deodată şi în Unire.

310

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

– După ce faci Gestul ICONIC, să Supraconştientizezi că VIUL HRISTIC te „Cuprinde” ca într-o SUPRAFORMĂ ICONICĂ în care tu, ca şi o „apă” într-un Vas, iei această Supraformă. Nu-ţi închipui cum este această Supraformă, ci doar Conştientizeaz-o cu o Atenţie cât mai permanentă. Nu-ţi face nici o imaginaţie, nici cum este Supraforma ICONICĂ, nici cum o simţi tu. Să ţi-o „Suprareprezinţi” doar ca pe un VIU cu o FORMĂ ICONICĂ pe care tu nu o poţi percepe, dar care este foarte ACTIVĂ în Sine. La început, te vei simţi ca într-o „închisoare” unde tu nu mai poţi face nici-o mişcare. Fă această „Odihnă închis în ICONICUL Lui HRISTOS”. Atenţie, de îţi vin gânduri şi amintiri, lasă-le să iasă din tine în „FOCUL ICONIC”, unde se vor topi de la sine. Toată Atenţia ta să fie VIUL ICONIC în care eşti închis şi în care „forţat” iei Supraforma Sa, şi în care toate cele din tine ies şi se prefac. Tu, „pasiv”, te Odihneşti în ICONICUL HRISTIC. – Acest „pasiv intra-lCONIC” este, însă, un Supra-ACTIV HRISTIC ce Lucrează asupra ta direct, care te Supra-Personalizează ICONIC şi pe tine. Neofit Pustnicul susţine că mai înainte de a face tu „purificarea şi Virtuţile”, trebuie să primeşti „Supra-Forma” ICONICĂ, după care să faci şi Activul tău; trebuie să ai mai întâi Modelul, care este ICONICUL HRISTIC. Şi Primind Supra-Memoriile ICONICE, vei putea şi tu să Lucrezi cele „Asemănătoare”. Aşa, ca Practică Isihastă a Primei Trepte, ca „Gest ICONIC”, nu este accentul pe Purificare şi pe Virtuţi, ca în modalitatea Filocalică Athonită, ci accentul pe RITUALUL ICONIC în care Primeşti Modelele de Memorii de Purificare şi Virtuţi, urmând apoi să le pui şi tu în Lucrare Proprie. Făcând Ritualul Gestic ICONIC, vei observa că se Trezesc în tine Memoriile BOTEZULUI şi ale MIRUNGERII, care îţi „Orientează” Firea spre cele Bune. Începi ast-

SCRIERI ISIHASTE

311

fel să capeţi o „Vedere ICONICĂ” prin care Deosebeşti răul de Bine. Şi cu această Vedere poţi face apoi Virtuţile şi Purificarea. – Extinderea Gestului ICONIC de la Ritualul Gestic pe care-l faci tu Personal, în linişte şi în Faţa ICOANEI MAICII DOMNULUI sau în Biserică, concomitent la Gestul ICONIC Generalizat, prin care să dai la tot ce vezi Supraforma ICONICĂ HRISTICĂ, Văzând în toate „Chipul Lui HRISTOS”, acel CUVÂNT prin care toate „s-au făcut”. Ca Gest ICONIC, să Vezi CUVÂNTUL CREATOR nu ca Interior, ci ca Supraexterior care Îmbracă şi Interiorul şi Exteriorul oricărui lucru, ca ICONO-FORMĂ. Aşa, totul devine în Ochii tăi o Lume Sfântă, PURTĂTOARE a CHIPULUI lui HRISTOS. Aceasta este Practica Isihastă a Specificului Carpatin al Pustnicului Neofit. Este Rugăciune Permanentă nu prin Cuvinte, ci prin Gestul ICONIC, ca Rugăciune-Gestică ICONICĂ. Limbajul Gestic-Ritualic este un Caracter Traco-Dacic ce se păstrează în Specificul Carpatin. Dacă deja ai Practica Isihastă în modalitatea Filocalică obişnuită, poţi încerca şi Specificul Carpatin, dar cu avertismentul să nu le amesteci, ci să le faci pe fiecare separat. Este de fapt acelaşi „Fond Filocalic”, dar „Direcţia” este deosebită. Cea Filocalică este ca „Interiorizare” şi cea Carpatină este ca „Exteriorizare”. Şi fiecare are „Complexul” său care, dacă nu este bine controlat”, poate produce anomalii patologice. Atenţie, Practica Isihastă are nevoie şi de un Povăţuitor Duhovnic, altfel se poate cădea în greşeli deplorabile. Practica Gestului ICONIC este mai puţin „riscantă”, pentru că este Ritual Exterior în care se evită „magia Minţii şi sentimentalismului bolnăvicios”, care de obicei apare în modalitatea de Interiorizare. Eventual, apare un „Ritualism formal”, dar fără declanşarea „explo-

312

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

zivităţii subconştientului”, din modalitatea Interiorizării. Un Duhovnic Bun poate să te conducă şi în specificul Clasic Filocalic, al Isihiei Minţii în Inimă. Majoritatea Duhovnicilor evită, însă, această Practică, mai ales la Tineri. Asta nu înseamnă ca nimeni să nu mai încerce Practica Isihastă. Cei plini de Râvnă să-şi ia toate precauţiile şi să pornească la „Drumul Mistic”, ca Harap-Alb, cu orice risc. Cei Sinceri vor birui toate încercările şi piedicile.

313

Concluzii Până aici, am încercat o relatare de Orientare generală asupra Noţiunilor de bază ale Practicii Isihaste, cu menţiunile respective asupra Caracterului Carpatin pe care noi vrem să-l evidenţiem ca Specific Filocalic propriu Caracterului nostru autohton. În Volumul II vom dezvolta ICONICUL EUHARISTIC, urmat de Vol. III, ICONICUL SFÂNTULUI DUH. Noi avem în vedere în primul rând Practica, de aceea ne vom rezuma la cele legate de aceasta. Cei ce doresc mai mult, să consulte Scrierile Bogate existente, ca Filocalia în 12 Volume, Sbornicul, Cursul de Mistică al lui Nichifor Crainic, cel al Părintelui Stăniloae şi multe altele, care sunt la îndemâna oricui. Mai mult ca oricând, cel ce vrea să Practice o Mistică Sănătoasă şi Veritabilă trebuie să aibă şi o „Cultură” Largă în acest domeniu. Mulţi cad într-un fel de „misticism îngust”, rezumat la nişte „formule consfinţite”, cu o „contrarietate războinică” asupra tuturor altor „forme” de mistică. Noi, Creştinii, ţinem foarte mult la „FORMA HRISTICĂ” certificată de Sfinţii Părinţi, dar aceasta nu trebuie să ne „încuie” total, fără receptivitate şi comunicare cu alte modalităţi, mai mult sau mai puţin asemănătoare. Misticii Veritabili vor fi cei care au şi o „Cultură Mistică largă”, fără amestecuri însă. „Spoiala” de Cultură de astăzi dă nişte „atitudini” inferioare, de „înrăiţi semidocţi”. Zice proverbul că „semidoctul este mai rău şi mai nociv decât prostul”.

314

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Noi încercăm prin acest Mic Dicţionar şi o Deschidere de „Cultură Mistică”. Taina Creştină are „CULTUL”, care înseamnă „Dezvăluirea Tainei”. Cultura-Cunoaşterea nu este „de-sacralizarea” Tainei, ci ÎNTRUPAREA ei ca EUHARISTIE-ÎMPĂRTĂŞIRE de Taină Inepuizabilă. Fără ÎMPĂRTĂŞIRE nu există „VIAŢĂ”, ne spune Însuşi DOMNUL. Cultura-Cunoaşterea este ÎMPĂRTĂŞIREA Spirituală. „Împărăţia Lui DUMNEZEU este Să Te Cunoască pe Tine, DUMNEZEU TATĂL, şi pe FIUL pe care Tu L-ai Trimis”, ne Spune de asemenea Evanghelia. Dacă Practica Mistică Isihastă Creştină a început cu cei mai mari Sfinţi, „Cunoscători ai Tainelor DIVINE”, şi s-a extins până la „cei mai simpli”, acum va trebui o Reîntoarcere la „Cunoaşterea de Cultură profundă”. Doar cei care se vor „adânci” în „Cunoaşterea de Taină” a Misticii vor face cu adevărat Trăire Mistică. Cei care se opresc la „suprafaţă”, cu „Vopsire artificială”, vor rămâne nişte „gălăgioşi” veşnic nesatisfăcuţi şi nemulţumiţi. Viitorul Misticii Isihaste este al celor care tind la „Elevaţia Mistică”. Toţi pot ajunge la „Elevaţie-Înălţime de Taină”. De la Elevaţie vine şi noţiunea de „Elev – cel ce învaţă”. Deci, Elevaţia se va câştiga prin „Învăţare”. Cultura este „ÎNVĂŢAREA Cunoaşterii”. Nimeni nu s-a născut Învăţat, dar cel ce refuză „Învăţarea” este de plâns. Cultura se câştigă prin Învăţare Permanentă. Filosoful Constantin Noica nu admitea o Filosofie fără „Învăţarea Culturii filosofice”. Cei care nu „cultivă” mai întâi Cultura nu au voie să „profaneze” Cunoaşterea de Taină. Nouă, celor de astăzi, ne lipseşte „Învăţarea Culturii”. Practica Mistică este tocmai „Practica Învăţării de Taină”. Ca să înţelegi Mistica trebuie să Înveţi. Cei ce se plâng că nu înţeleg trebuie să ştie că nu au „Învăţat” încă, şi doar prin „Învăţare-Cultură” vor putea înţelege. Practica

SCRIERI ISIHASTE

315

Mistică Zi de Zi este ÎNVĂŢAREA Mistică. Aceasta va da Înţelegerea Duhovnicească, care nu poate fi câştigată altfel. Nu vă „poticniţi” de Limbajul nostru „aparte”. Specificul Pustnicului Neofit impune de la sine şi un Specific de Limbaj. Caracterul de Gest ICONIC se pare că dă şi Limbajului respectiv un fel de „Formă Gestică”. Este un „Limbaj Gestic”. Pare curios, dar originea sa este tocmai în Specificul Carpatin autohton al Traco-Dacilor. Scrierea Dacică are acest Specific enigmatic, de „Limbaj Ritualic”. Aşa, Modalitatea Mistică a Gestului ICONIC pare că Rememorează şi un astfel de Limbaj. Nu este un Limbaj nici pentru Minte, nici pentru Inimă, ci un „Limbaj de SUPRAFORMĂ ICONICĂ Gestică”, în care se Depăşeşte obişnuitul. Dacă prin Vorbire se poate da Expresie CUVÂNTULUI, prin „alternanţa de majuscule şi Supramajuscule” se poate da o Expresie şi pentru CUVÂNTUL Scris. Nu este o „regulă strictă”, ci depinde de context. Micul nostru DICŢIONAR va fi din Trei Părţi: Vol. I. Treapta Gestului ICONIC; Vol. II. Treapta ICONICULUI EUHARISTIC; Vol. III. Treapta ICONICULUI SFÂNTULUI DUH;

316

Postfaţă

Mistica iconică, o viziune unificatoare În această lucrare vom încerca să arătăm consistenţa de fond a scrierilor Părintelui Ghelasie cu Scrierile Părinţilor Bisericii din vechime până în zilele noastre. Vom pune de asemeni în lumină modul în care ele răspund nevoii de exprimare a identităţii creştine în dialog cu concepţiile filosofice şi ştiinţifice ale lumii de astăzi. Vom arăta că iconicul şi liturgicul pe care întemeiază Părintele Ghelasie viziunea şi practica isihastă, sunt centrate în fapt tocmai pe viziunea creştină asupra chipului şi asemănării dumnezeieşti, împlinite în unirea sau împărtăşirea dumnezeiască.. În acest fel, isihasmul se descoperă a fi, mai mult decât o simplă metodă de rugăciune, însuşi ritualul vieţii duhovniceşti.

317

1. Introducere În scrierile sale, Părintele Ghelasie înaintează pe linia tradiţiei carpatine, în direcţia unei viziuni duhovniceşti unificatoare a diverselor erminii teologico-dogmatice, ascetico-mistice, liturgice şi de practică isihastă. Este un demers curajos şi amplu, cerând o vedere duhovnicească cuprinzătoare şi luminătoare a înţelesurilor esenţiale. De asemeni, o înţelegere vastă şi amănunţită asupra demersurilor parţiale ce au marcat în cursul istoriei spiritualitatea umană şi, în particular, înţelegerea creştină. Încă de la început, trebuie să spunem că modelul dinamic formator al discursului Părintelui Ghelasie şi totodată cheia hermeneutică a înţelegerii zugrăvite într-un limbaj cu valenţe iconice, este chipul liturgic al vieţii ecleziale: „Practica duhovnicească este de fapt un chip de Liturghie hristică prelungită în asumare proprie”. Este interesantă această înaintare simultană în Taină şi în Descoperire, proprie isihasmului creştin-ortodox. După cum remarca recent la o conferinţă ţinută în Bucureşti, renumitul filosof şi medic creştin, Prof. Tristram Engelhardt jr., asistăm în lumea contemporană la un demers concertat de traducere – transpunere a limbajului creştin într-un limbaj secularizat, în care fondul creştin esenţial privitor, spre exemplu, la Dumnezeul-Treime, Întrupare, Căderea omului, şi Eshatologie tinde să fie estompat până la uitare sau izolarea strictă în categoria privatului. În acest cadru, remarca acelaşi cugetător creştin, avem trebuinţă a ne feri de extremele secularizării şi fundamentalismului, care au până la urmă acelaşi rezultat, izolarea în

318

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

graniţele privatului, individual sau de grup închis, a unei experienţe ecleziale şi personale, al cărei ultim sens stă tocmai în vestirea şi împărtăşirea Tainei Iubirii lui Dumnezeu în Cuvântul Întrupat prin Duhul Sfânt. În acest sens, creştinii au nevoie de curajul duhovnicesc de a-şi păstra identitatea dată în însuşi Chipul dumnezeiesc pe care-l poartă şi-l mărturisesc lumii. Într-un context în care vântul secularizării întoarce faţa omului de la Chipul Sfintei Treimi şi îl abate pe om de la pregustarea sălăşluirii Ei într-însul prin Dumnezeiasca Împărtăşire, bărbăţia creştinilor de a-şi mărturisi credinţa şi a-şi exprima diferenţa, la care face apel cercetătorul texan, face cu putinţă păzirea nedizolvată, în dialogul cu lumea secularizată, a trăsăturilor fundamentale date de însăşi Revelaţia dumnezeiască. Atât prin viaţa, cât şi prin scrierile sale, Părintele Ghelasie este un model exemplar al ethosului dialogal-participativ al iubirii creştine, şi un zugrav al chipului inconfundabil al Revelaţiei dumnezeieşti. Punctul în care converg liniile de forţă ale misticii iconice puse în lumină de Părintele Ghelasie este creaţia omului după Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu. Părintele are o înţelegere non-reductivă asupra Chipului Omului, peste orice manifestare energetică reperabilă în termeni de structuri şi funcţii. Taina identităţii fiinţei, a chipului de filiaţie al creaţiei stă în însăşi pecetea de taină a Activului dumnezeiesc creator şi susţinător. Această pecete identitară este privită de Părintele Ghelasie ca însăşi forma în care are loc răspunsul propriu al făpturii de creştere şi participare la Taina dumnezeiască a vieţii. De ce e importantă şi actuală mistica iconică evidenţiată de Părintele Ghelasie? În ultimul veac se observă o deplasare tot mai pronunţată a ponderii în comunicare de pe cuvântul discursiv pe imagine. Această evoluţie a imprimat şi

SCRIERI ISIHASTE

319

limbajului discursiv o tendinţă spre redarea intuitivă picturală. Se observă o receptivitate şi o asimilare sensibil sporită a publicului larg în faţa mesajului teologic, atunci când acesta îşi mută accentul de pe caracterul dialectic pe cel iconic şi liturgic. Acesta din urmă corespunde logicii creştine personaliste, a actelor şi actelor personale, a relaţionalului şi comuniunii interpersonale. În raport cu aceasta, logica abstractă a conceptelor şi a relaţiilor dintre ele configurate în structuri-scheme este subordonată, fiind o reflectare şi o reducţie care are nevoie să-şi regăsească finalitatea tot în comuniunea interpersonală. Pe de altă parte, viziunea iconică păstrează în echilibru taina şi descoperirea, întruparea dumnezeiască şi îndumnezeirea omului; ea dezvoltă astfel autenticul umanism creştin al Revelaţiei, ce valorizează creaţia omului după chipul lui Dumnezeu, precum şi finalitatea asemănării cu Dumnezeu sau a împărtăşirii omului de viaţa dumnezeiască. Iconicul şi liturgicul sunt centrate în fapt tocmai pe viziunea creştină asupra chipului şi respectiv asemănării dumnezeieşti, culminând în împărtăşirea dumnezeiască. În al treilea rând, trebuie să remarcăm că Părintele Ghelasie, ca şi alţi mari Părinţi contemporani, precum Părintele Sofronie de la Essex, ca să dăm numai un exemplu, dă curs nevoii de liturgizare a limbajului teologic, şi uneori chiar de „slăbirea” exigenţei unei dialectice „perfecţiuni” dogmatice locale, cerute, spre exemplu, firesc, de o sintetică mărturisire de credinţă. Aceasta în favoarea unei redări iconice mai intuitive, fluente şi penetrante, a dinamismului organic al cugetării mistice. Coerenţa dogmatică în raport cu Tradiţia se manifestă aici, uneori, nu strict local ci organic (dat fiind specificul modelării conceptului în logica iconică, neprecizarea lui strict dialectică fiind suplinită de surprinderea lui în dinamica modelării iconice), şi se veri-

320

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

fică aici la nivel global, în consacrata manieră ermineutică în care „un loc explică pe altul”. Acest mod permite o mai mare spontaneitate locală a discursului, experienţa şi viziunea duhovnicească controlând rigoarea şi echilibrul dogmatic în întregul corp al textului. Pe de altă parte, scrupulozitatea locală exagerată poate duce uşor la probleme de coerenţă globală. Multele dispute provocate de erori dogmatice au determinat chiar discursul teologic pe larg să ia adesea chipul unei mărturisiri de credinţă, cu o precauţie dusă până la crispare şi o cantonare strictă în formule consacrate care au dat impresia unei lipse de dinamism, a unei preluări mecanice şi unei îngheţări a creativităţii teo-icono-logice. Discursul gen „florilegiu”, având incontestabil utilitatea sa, este lipsit de unitatea şi coerenţa liturgică a unei viziuni personale ce asimilează organic cugetul, duhul şi cuvântul Tradiţiei, dând de asemeni „orientarea profetică” corespunzătoare nevoilor actuale. Această creativitate, în cazul unui Părinte duhovnicesc, departe de a se desprinde de Sfânta Tradiţie a Bisericii creşte organic din erminia sau trupul ei şi o transpune iconic pe fondul problematicii actuale.

321

2. Despre problema conştiinţei. Demersuri pentru o lărgire a perspectivei. Elemente de antropologie iconică la Sfinţii Părinţi. Tratând despre problema explicării conştiinţei şi a termenului central de experienţă100, filosoful David J. Chalmers arată că „nu este nimic pe care să-l cunoaştem mai intim decât experienţa conştientă, dar nimic nu este mai greu de explicat”. Referindu-se la explicaţiile reductive fizicaliste ale fenomenului conştiinţei, el distinge între „probleme slabe” şi „probleme tari”. Cele slabe, sunt cele ce pot fi abordate „prin metodele clasice ale ştiinţei cognitive, în care un fenomen este explicat în termeni de mecanisme computaţionale sau neurale. Cele tari sunt acelea care par să reziste abordării prin asemenea metode”. În primul caz, Chalmers dă ca exemplu probleme precum: „capacitatea de a discerne, categorisi şi reacţiona la stimuli de mediu, integrarea informaţiei de către un sistem cognitiv, raportabilitatea stărilor mentale, capacitatea unui sistem de a accede la propriile stări interne, focalizarea atenţiei, controlul deliberat al comportării, diferenţa între starea de veghe şi cea de somn”. Ca „problemă tare”, propriu-zisă şi ireductibilă a conştiinţei, Chalmers numeşte pe cea a „experienţei”. El afirmă că ceea ce uneşte toate aceste stări asociate conştiinţei este faptul că există ceva (o identitate) care viază în ele, le experiază. 100

David J. Chalmers, „Facing Up to the Problem of Consciousness”, Journal of Consciousness Studies 2(3):200-19, 1995.

322

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Răspunzând întrebării „de ce sunt problemele slabe uşoare şi problema tare, grea?”, el răspunde: „Problemele slabe sunt uşoare tocmai fiindcă ele privesc explicarea funcţiilor şi capacităţilor cognitive. Pentru a explica o funcţie cognitivă, avem nevoie doar de a specifica un mecanism care poate să exercite funcţia. Metodele ştiinţei cognitive sunt foarte potrivite pentru acest fel de explicare, şi astfel pentru abordarea problemelor slabe privitoare la conştiinţă. Prin contrast, problema grea este grea tocmai fiindcă nu este o problemă privind exercitarea de funcţii. Problema persistă chiar atunci când exercitarea funcţiilor relevante este explicată (admite un model funcţional). Aici termenul de funcţie nu este întrebuinţat în sensul teleologic restrâns a ceva ce un sistem este desemnat să facă, ci în sensul mai larg al oricărui rol cauzal exercitat de un sistem în generarea comportării”. Chalmers arată că demersurile reductive privesc astfel explicarea diverselor funcţii, urmărind o definire, o explicare funcţională a unor diverse aspecte parţiale ale fenomenului cercetat. „Atunci când se ajunge la experienţa conştientă, acest gen de explicare eşuează. Ceea ce face ca problema tare să fie tare este faptul că merge dincolo de problemele privind exercitarea de funcţii”. Întrebarea la care nu se poate răspunde printr-un demers funcţional este: „De ce exercitarea acestor funcţii este însoţită de experienţă?”. „Ştim că experienţa conştientă se naşte odată ce sunt exercitate aceste funcţii, dar însuşi faptul că se naşte este misterul central. Există un gol (lacună) de explicare (termen introdus de Levine, 1983) între funcţii şi experienţă şi avem nevoie de o punte de înţelegere ca să îl traversăm. „O simplă considerare a funcţiilor”, afirmă Chalmers în continuare, „stă de o singură parte a prăpastiei, astfel că materialele trebuincioase pentru pod se cer aflate în altă

SCRIERI ISIHASTE

323

parte”. Şi „nu există nici o funcţie cognitivă despre care să putem spune dinainte că explicarea acelei funcţii va explica în mod automat experienţa”. Luând în considerare nişte studii de caz, Chalmers arată că de regulă „ultima ţintă a explicării se reduce în cele din urmă la problema slabă”. Spre exemplu, se caută corelative neurale ale experienţei (ca în teoria neurobiologică a lui Krick şi Koch, ce ia oscilaţiile neurale din cortexul cerebral ca bază a conştiinţei, fără să explice însă de ce dau naştere la experienţă). În altă abordare, se adoptă, ca în teoria lui Baar despre conştiinţă, a spaţiului de lucru global, ideea „unui procesor central care mediază comunicarea între procesoare inconştiente specializate” şi activează ca un fel de „tablă comunitară pentru restul sistemului, accesibilă tuturor celorlalte procesoare”. În acest caz, „cel mai bun lucru pe care îl poate face teoria e să spună că informaţia este experiată deoarece este global accesibilă”, fără a se putea explica de ce „accesibilitatea globală dă naştere la experienţa conştientă”. A explica altceva decât experienţa sau a nega fenomenul nu e satisfăcător, pentru că experienţa este „aspectul central şi evident al vieţii noastre mentale”. A explica structura experienţei sau a izola substratul neural al experienţei nu explică de ce şi cum poate să aibă loc experienţa. Procesarea nealgoritmică (Penrose 1989; 1994), dinamica neliniară şi haotică, mecanica cuantică (Hameroff, 1994), cu proprietăţile sale remarcabile de nondeterminism şi non-localitate nu explică, arată Chalmers, naşterea experienţei. Dorind a lărgi cadrul pur fizicalist al punerii problemei conştiinţei, Chalmers propune considerarea experienţei ca „o trăsătură fundamentală a lumii împreună cu masa, sarcina, spaţiul şi timpul”.

324

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

„O teorie non-reductivă asupra experienţei va specifica principiile de bază spunându-ne cum depinde experienţa de trăsăturile fizice ale lumii. Aceste principii psihofizice nu interferă cu legile fizice după cum pare că legile fizice alcătuiesc deja un sistem închis. Mai curând, ele vor fi un supliment la o teorie fizică. O teorie fizică oferă o teorie a proceselor fizice, iar o teorie psihofizică ne spune cum aceste procese dau naştere experienţei. Ştim că experienţa e legată de procesele fizice, dar ştim că această dependenţă nu poate fi derivată numai din legile fizice. Noile principii de bază postulate de o teorie nereductivă ne oferă acel extra-ingredient de care avem nevoie pentru a construi o punte de explicare”. Delimitându-se de orice explicare mistică, Chalmers încearcă a prelungi ontologia fizicalistă într-o ontologie naturalistă care integrează experienţa ca mărime fundamentală şi ia în considerare o serie de „principii psihofizice care leagă proprietăţile proceselor fizice de procesele experienţei”. Chalmers propune în acest sens principiile coerenţei structurale şi invarianţei organizaţionale şi o perspectivă cu dublu aspect asupra informaţiei: fizic şi fenomenal. În prelungirea propusă a ontologiei fizicaliste, ceea ce face legătura ar ţine pe undeva tocmai de corporalitatea sau organicitatea experienţei, înţeleasă a cuprinde atât latura fizică, cât şi pe cea psihică a fenomenului avut în atenţie. Cheia extinderii este tocmai unitatea organismică a realităţii, percepţiei şi a înseşi înţelegerii, unitate care după Chalmers oferă premisele unei dezvoltări simple şi elegante. Foarte interesant că acest demers, la rândul său, nu explică de ce există această coerenţă şi organicitate a viului, şi cum dau ele naştere experienţei. Pe de o parte, ele se manifestă totuşi şi în cazul unor fenomene inconştiente, iar pe de alta, nu explică identitatea unică a conştiinţei de sine

SCRIERI ISIHASTE

325

personale în lumea creată. În lumina credinţei, acestea cer o considerare a conştiinţei în relaţie cu Taina Persoanei şi a Chipului lui Dumnezeu ce o defineşte ontologic şi teologic. Fără a depăşi cadrul „strict naturalist” prin considerarea Actului creator şi susţinător al Sfintei Treimi, a sinergiei ce stă la baza răspunsului de creştere al existenţei create, nu pot fi înţelese nici coerenţa structurală, nici invarianţa organizaţională propuse de Chalmers ca principii care să însoţească lărgirea perspectivei fizicaliste într-una naturalistă. Vedem cum în spaţiul cercetării ştiinţifice şi filosofice se manifestă nevoia de lărgire a unei ontologii reductive, de aflare a unor punţi hermeneutice prin integrarea unor termeni şi principii fundamentale care să facă posibilă prelungirea perspectivei fizicaliste şi chiar naturaliste. Despre alteritatea şi intenţionalitatea ireductibilă a conştiinţei vorbeşte Husserl, pentru care structura relaţională e constituită de „un schimb permanent între conştiinţă şi lume”. Prin conştiinţa intenţională, expresie a unui chip personal ce comunică cu lumea, arată Jacqueline Russ, Husserl încearcă să răspundă crizei fundamentelor, marcată de criza raţiunii duale, sfâşiată între subiect şi obiect101. Martin Heidegger afirmă că „în cadrul reducţiei se face abstracţie tocmai de realitatea conştiinţei dată în cuprinsul atitudinii naturale a omului factic”102. Sensul ei metodologic este „tocmai acela de a nu face uz în vreun fel de realitatea intenţionalului”, ea fiind astfel „din principiu nepotrivită pentru a determina în chip pozitiv fiinţa conştiinţei”. Observând structurile actelor, ideaţia, altfel spus reducţia eidetică, face abstracţie de autorul lor, de realitatea şi fiinţa 101

Jacqueline Russ, Panorama Ideilor Filosofice, De la Platon la contemporani, Ed. Amarcord, Timişoara, 2002, p. 250. 102 Prolegomene la istoria conceptului de timp, Ed. Humanitas, 2005, p. 185

326

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

lor. „Întrebarea sa priveşte doar ceea ce e conţinut în structuri, priveşte structura intenţionalului în calitatea lui de structură fundamentală a psihicului, priveşte ceea ce este conţinut în constituţia acestei structuri, esenţa a ceea ce e conţinut în comportamente, modurile diferite în care ele se orientează după ceva şi ceea ce e conţinut în relaţiile prin care aceste comportamente formează un întreg edificiu. Ea nu priveşte însă esenţa fiinţei lor”103. S-a simţit prin urmare nevoia precizării unui fond fiinţial şi intenţional al limbajului, dincolo de exprimările sale structurale. În acest sens, este demn de remarcat aici demersul filosofului creştin rus Mihail Bakhtin, cu accent pe considerarea corporalităţii limbajului ca expresie a Întrupării Cuvântului. Tocmai Taina Întrupării Cuvântului este cheia de boltă sau piatra din capul unghiului a ontologiei limbajului şi comunicării, cea care dă coerenţa structurală, invarianţa şi plasticitatea polifoniei organismice. În „Stâlpul şi Temelia Adevărului”104, Părintele Martir Pavel Florenski arată că „(omul) în primul rând şi înainte de toate, este dat corporal”, înţelegând prin corp „nu substanţa organismului uman, înţeleasă ca materie a fizicienilor, ci forma sa – dar nu forma exterioară a conturului său, ci organizarea lui de ansamblu, ca întreg”105 . „Cu cât reflectăm mai mult la noţiunea de „corp uman‟, cu atât mai stringentă apare necesitatea trecerii de la periferia ontologică a corpului la centrul său ontologic, adică la acel corp care transformă în unitate această diversitate de organe şi activităţi”106. Pavel Florenski continuă: „Care 103

Ibid., p. 186 Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului, Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, Ed. Polirom, Bucureşti, 1999. 105 Idem, p. 170. 106 Idem, p. 171. 104

SCRIERI ISIHASTE

327

este această frumuseţe zidită după Chipul lui Dumnezeu? (…) Trupul nostru este această frumuseţe, acest chip al slavei negrăite a lui Dumnezeu. Aceasta este înţelegerea liturgică a chipului lui Dumnezeu”107. În acelaşi sens al temeiului liturgic al ontologiei omeneşti, filosoful creştin Jean-Yves Lacoste arată că: „Nici o experienţă a sinelui nu poate pune trupul între paranteze”108, „identitatea de sine şi corporalitatea fiind indisociabile”. El urmează liniile reflecţiei fenomenologice ale lui Husserl, care, distingând trupul de corpul fizic subliniază că „trupul nu poate fi suprimat”. Acesta din urmă converteşte darul identităţii personale în apariţie iconică, în deschidere şi dăruire de sine personală. Astfel, „trupul este centrul oricărei percepţii […] şi orice lucru care apare are eo ipso un raport de orientare faţă de trup109”, care „în toate mişcările şi schimbările sale subzistă ca o unitate care există pentru mine originar şi are pentru mine caracterul unei auto-donaţii în persoană” 110. În spaţiul filosofico-religios necreştin, însă întemeiată pe aceeaşi fundamentare biblică, se remarcă reflecţia lui Emmanuel Lévinas despre sensul Chipului omenesc, ce pune într-o nouă lumină problema etică şi pe cea a intersubiectivităţii. „Care este teza lui Lévinas? Totalitatea hegeliană, sinteză a tuturor cunoştinţelor, închidere a sistemului, elimină raportul subiectiv pe care nu îl poate integra, căci el nu este sintetizabil. Dacă respingem întregul închis, infinitul divin ne apare prin intermediul spaţiului intersubiectivităţii şi atunci pătrundem în etică. Relaţia cu infini107

Idem, p. 191. Jean-Yves Lacoste, „Experienţă şi Absolut. Pentru o fenomenologie liturgică a umanităţii omului”, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 14-15. 109 Ibid., p. 106. 110 Ibid., p. 107. 108

328

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

tul se realizează prin chipul celuilalt. Dumnezeu poate fi descoperit în chipul uman. Chipul uman este sacru şi porunceşte: să nu ucizi. În faţa celuilalt şi a chipului său se iveşte experienţa pură a alterităţii, care se confundă cu etica, deoarece sunt răspunzător de acest altul: «Să nu ucizi este primul cuvânt al chipului... Există în apariţia chipului o poruncă, de parcă un stăpân mi-ar vorbi... În chipul a cărui abordare o descriu, se produce aceeaşi depăşire a actului prin acel ceva spre care el conduce. În accesul la chip se află fără îndoială şi un acces la ideea de Dumnezeu»”111. Reflecţia contemporană ce valorizează corporalitatea legând-o de conştiinţa persoanei, a chipului personal, oferă astfel un prilej de întâlnire cu viziunea mistică isihastă pusă în lumină de Sfântul Grigorie Palama, în care se cere ca mintea rugătoare să liturghisească închinarea sa către Dumnezeu înlăuntrul trupului. Înţelegerea trupului ca locaş al liturghisirii tainei dumnezeieşti a vieţii era deja afirmată limpede la Sfântul Apostol Pavel, când afirma trupul nostru drept „templu al Duhului Sfânt“. Mai mult, lumea întreagă este creată, conform Mystagogiei Sfântului Maxim, spre a fi Biserică şi Împărăţie a Iubirii dumnezeieti. În „Tratatul despre Întruparea Cuvântului”, Sfântul Atanasie cel Mare afirmă „conformitatea cu creaţia şi cu omul a Întrupării”112: „Dacă deci în lume, care este un corp, este Cuvântul lui Dumnezeu şi El S-a sălăşluit în toate şi în fiecare din părţile ei ... se cuvine să se arate şi în trupul omenesc, şi acesta să fie luminat şi mişcat de El”. Trupul este asumat „spre arătarea adevărului şi cunoaşterea 111

Jacqueline Russ, Panorama Ideilor Filosofice, De la Platon la contemporani, Ed. Amarcord, Timişoara, 2002, p. 260. 112 Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, pp. 135-141.

SCRIERI ISIHASTE

329

Tatălui” şi spre „vindecarea şi mântuirea celor ce pătimesc”. Iar făcând trupul părtaş dumnezeirii Sale, „Cuvântul S-a întins prin om la toate”. Liturghisirea în trup a acestei lucrări mântuitoare a Cuvântului împărtăşeşte cunoaşterea, vindecarea, desăvârşirea în iubire. În „Marele Cuvânt Catehetic”, Sfântul Grigorie de Nyssa surprinde problema iconicităţii omului, a „înrudirii” sale cu Dumnezeu, într-o perspectivă relaţională sub aspecte ce se completează şi îşi vin unul altuia în întâmpinare. Este vorba în primul rând de capacitatea de relaţie directă şi personală a omului cu Dumnezeu113, de însuşirile lui Dumnezeu114 şi darurile Lui115 care imprimă în om asemănarea acestor însuşiri, precum şi de înzestrarea omului de a primi aceste daruri şi de a creşte în asemănare cu Dumnezeu116. 113

„Căci după cum ochiul, prin însuşirea cu care a fost înzestrat, ajunge să se împărtăşească de lumină, atrăgând la sine, prin puterea înnăscută, lumina care-i este înrudită, tot aşa era nevoie să se amestece în firea omenească o părticică de la Dumnezeu, poentru ca, datorită asemănării cu Dumnezeu, să ducă dorul Aceluia cu care se înrudeşte (Sfântul Grigorie de Nyssa, „Marele Cuvânt Catehetic”, Ed. Sophia, Bucureşti, 1998, p. 28). 114 „În asemănarea după chip se fac cunoscute însuşirile care-L caracterizează pe Dumnezeu” (Sfântul Grigorie de Nyssa, „Marele Cuvânt Catehetic”, ..., p. 29). 115 „Dacă pentru aceasta ajunge omul să se nască, anume pentru a fi părtaş al bunurilor dumnezeieşti, în chip necesar el este alcătuit încât, în chip potrivit, să se poată bucura de aceste bunuri” (Sfântul Grigorie de Nyssa, „Marele Cuvânt Catehetic”, ..., p. 28). 116 „Omul, fiind făcut să se bucure de bunurile dumnezeieşti,trebuia să aibă în firea sa ceva înrudit cu Acela de la care vine”. Aici Sf. Grigorie de Nyssa aminteşte triada „viaţă-cuvânt-înţelepciune”, ca model al însuşirilor pecetluite în chipul omului. (Sfântul Grigorie de Nyssa, „Marele Cuvânt Catehetic”, ..., p. 28).

330

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Punctul de plecare şi piatra de temelie este Cuvântul lui Dumnezeu, de care este legată existenţa întregului univers, „prin care toate există” şi „sunt ţinute toate laolaltă”117. Dumnezeu-Cuvântul l-a creat pe om „fără a fi constrâns de ceva”, „din prisosinţa dragostei Sale”, spre a-l face „părtaş bunurilor Sale dumnezeieşti”. Sfântul Grigorie de Nyssa arată că părtăşia la bunurile lui Dumnezeu exprimă în acelaşi timp o înrudire şi o părtăşie personală cu Dumnezeu. Aceasta indică faptul că bunurile dumnezeieşti au un caracter „euharistic”, în sensul că prin acestea Dumnezeu Însuşi lucrează în noi asemănarea cu El, în deplina libertate a răspunsului liturgic al omului. Căci „Acela care l-a făcut pe om spre a fi făcut părtaş al bunătăţilor Sale şi care i-a zidit în fire râvna spre cele bune, pentru ca dorinţa Lui să fie mereu îndreptată către Făcătorul Său, nu l-ar fi putut lipsi pe om de cel mai frumos şi mai de preţ bun, adică de harul libertăţii 118”. Este exprimată tendinţa firească a omului spre unirea cu Dumnezeu precum şi libertatea voii care liturghiseşte actualizarea acestei „orientări iconice” a firii şi a potenţelor ei. Sebastian Brock distinge în viziunea Sfântului Efrem Sirul trei moduri principale ale procesului revelării de Sine divine: „prin tipuri şi simboluri, prezente atât în natură, cât şi în Scriptură; prin «nume» sau metafore, pe care Dumnezeu îngăduie să fie folosite despre El, şi mai presus de orice, desigur, prin Întrupare”119. Acestea sugerează o gradaţie a cunoaşterii lui Dumnezeu şi strâns legat de aceasta a adresării omului faţă de El: cunoaşterea Sa din lucrări, cunoaşterea Sa ca Dumnezeu Personal şi cunoaşterea 117

Sfântul Grigorie de Nyssa, „Marele Cuvânt Catehetic”, ..., p. 27. Ibid., p. 30. 119 Sebastian Brock, Efrem Sirul, I. O introducere II. Imnele despre Paradis, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 63. 118

SCRIERI ISIHASTE

331

Sfintei Treimi revelată şi împărtăşită în Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Logica iconică a revelaţiei se remarcă prin înţelegerea dată de Sfântul Efrem, în duhul Tradiţiei patristice, cuvântului simbol: el este privit ca o punte de legătură şi vehicul de comunicare cu un anumit aspect al tainei divine, purtător al semnificaţiei şi puterii ascunse a realităţii120. Îmbrăcarea în limbajul şi apoi în firea omenească prin Întrupare este actul iubirii dumnezeieşti ce împărtăşeşte făpturii atinse de moarte viaţa dumnezeiască: „El a dat ce era al Său şi a luat ce era al nostru, ca această amestecare a sa să dea viaţă stării noastre moarte”121. „Pentru Sfântul Efrem”, arată Sebastian Brock, atât Scriptura cât şi creaţia sunt pline de simbolurile şi tainele lui Dumnezeu, simboluri care pot trimite pe verticală spre fiinţarea Sa treimică, sau pe orizontală spre Fiul Său Întrupat”122. Crucea apare astfel ca taină a Unirii între Dumnezeu şi creaţie în Hristos Întrupat. Aceeaşi valoare sacramentală şi ermineutică o are icoana: „Lăudat fie Înţeleptul Dumnezeu, Care a legat şi însoţit dumnezeirea şi umanitatea, Una din înalt, alta din adânc! A amestecat cele două firi ca nişte culori şi s-a ivit o icoană: Dumnezeul-om”123. Despre aceeaşi revelare iconică a Treimii prin Fiul Întrupat mărturiseşte Sfântul Ambrozie al Milanului: „În biserică eu cunosc un singur chip, acela al lui Dumnezeu Cel nevăzut, căci a zis Dumnezeu: Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră (Fac., 1, 26), chip despre care s-a scris că este Hristos, strălucirea slavei şi chipul fiinţei lui 120

Ibid., p. 64.

121

Ibid., p. 65.

122

Ibid., p. 64. Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 59. 123

332

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Dumnezeu (Evr., 1, 3). În acest chip eu văd pe Tatăl, precum a zis Însuşi Domnul Iisus: Cine mă vede pe Mine vede pe Tatăl (Ioan 14, 9). Acest chip nu este despărţit de Tatăl, Care m-a învăţat că este unitatea Treimii zicând: Eu şi Tatăl una suntem (Ioan 10, 30). Şi mai departe: Toate pe care le are Tatăl sunt ale mele (Ioan 16, 15). Şi despre Sfântul Duh a zis că este Duhul lui Hristos, primit de la Hristos, precum este scris: Din al Meu va lua şi vă va vesti (Ioan 14, 33)”124. În lumina Întrupării Fiului şi Pogorârii Duhului Sfânt în Biserică, cele Trei Persoane dumnezeieşti se descoperă a fi de-un-chip, de-o-fiinţă, de-o-voinţă, de-o-lucrare. Chipul omului este afirmat de Sfântul Chiril al Alexandriei în asemănare cu arhechipul Sfintei Treimi: „Se cuvine să recunoaştem şi să mărturisim în Sfânta şi deofiinţă Treime, plinătatea Dumnezeirii celei neexprimabile (negrăite), căci noi suntem plăsmuiţi după chipul cel adevărat şi exact al Tatălui, adică al Fiului, şi în sufletele noastre sălăşluieşte frumuseţea cea dumnezeiască a Lui, care ni s-a întipărit (pecetluit) prin părtăşia Duhului Sfânt. Căci El este în noi, precum este şi Însuşi Fiul”125. În acelaşi timp, Sfântul Chiril vede imprimarea acestui Model Treimic în chipul filiaţiei. Altfel spus, icoana relaţiei omului cu Dumnezeu are ca model iconic relaţia dintre Tatăl şi Fiul, întipărită prin „părtăşia Duhului”. Este redat astfel dinamismul liturgic al imprimării, spre creştere în părtăşie a omului cu Dumnezeu126. 124

Sf. Ambrozie, Cuvântarea lui Auxenţiu despre predarea bisericilor, în: Scrieri, Partea a Doua, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 123. 125 Sf. Chiril al Alexandriei, „Zece Cărţi împotriva lui Iulian Apostatul”, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 51. 126 Legând înţelegerea chipului omului de cea asupra filiaţiei, Sf. Chiril arată că „întreagă învăţătura credinţei noastre” se referă la „firea dumnezeiască cea una, aflată în trei ipostasuri distincte, de acelaşi chip

SCRIERI ISIHASTE

333

Sfântul Dionisie Areopagitul zugrăveşte modelul liturgic al monadei. Astfel monada fiinţei dumnezeieşti are pe de o parte în sine chipul comuniunii Treimice127, pe de alta atrage în unire cu Dumnezeu pe cei ce participă la ieşirea sau procesiunea dumnezeirii în creaţie: „Dumnezeu este unitate în trei ipostasuri şi poartă de grijă de la primele până la cele din urmă de pe pământ cuprinzându-le pe toate în mod necuprins, adică ţinându-le nu corporal, ci prin Providenţa dumnezeiască în mod mai presus de fiinţă. Iar că este unitate şi monadă o spune şi Evagrie cel necuvios, care zice în capitolul trei suta a doua, aceasta: „El este monada, fiindcă dumnezeirea este simplă şi neîmpărţită; pentru aceea este monadă şi monada, ca să vorbim aritmetic, e simplă şi necompusă; şi de aceea este unitate, pentru că Sfânta Treime este unită şi în ea însăşi, dar şi uneşte cu Ea pe toţi cei ce se apropie de Ea, după spusa din Evanghelie: Ca toţi să fie una, precum noi una suntem (Ioan 7, 11)‟”128. identic între ele, unite într-o frumuseţe unică supremă, după care am fost creaţi şi noi, după Scripturi, dar am fost pecetluiţi spre filiaţie prin Fiul în Duhul (Rom. 8, 29). Filiaţia ar fi deci chipul Fiului, iar părinţimea, a Tatălui. Deci fiind fii prin Fiul, suntem chip şi asemănare a lui Dumnezeu, modelaţi astfel de la început, după firea întreagă, înţelegând firea supremă” (Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri, Partea a Treia, Despre Sfânta Treime, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 125). Sau: „datorită unităţii în Fiul prin Duhul, realizată de cei ce Îl primesc, suntem modelaţi spre sfinţenie, Fiul întipărind în noi slava Sa de Fiu şi trăsăturile Chipului Său înscriindu-se oarecum în sufletele celor ce-L primesc” (ibid., p. 124). Părintele Ghelasie aşază întreaga mistică isihastă pe fundamentele iconice date de Chipul de Filiaţie imprimat de Hristos prin insuflarea Duhului Sfânt. Închinarea isihastă este actul ce manifestă şi pune în lucrare conştiinţa acestui chip. 127 Lucru pe care îl va sublinia şi Părintele Ghelasie, care numeşte Chipul apofatic al fiinţei „esenţa esenţei”. 128 Scoliile Sf. Maxim Mărturisitorul la Despre Ierarhia Cerească, în: Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 51.

334

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Sfântul Dionisie afirmă caracterul sinergic al unirii (uneşte cu Ea pe toţi cei ce se apropie de Ea), specificând şi această capacitate de răspuns pecetluită de Dumnezeu în chipul firii create: „Sfânta Treime e prezentă în toate, dar nu toate sunt prezente în ea. iar când o invocăm pe ea prin preasfintele rugăciuni cu o minte netulburată şi cu capacitatea unirii cu Dumnezeu, suntem şi noi prezenţi în ea”129. Astfel, putem spune pe undeva că apofatismul fiinţei dumnezeieşti nu exprimă izolarea sau separarea lui Dumnezeu de lumea creată, ci e tocmai potenţarea infinită a înaintării în adâncul tainei dumnezeieşti, în taina Întrupării şi îndumnezeirii a făpturii create din preaplinul bunătăţii şi iubirii Sfintei Treimi. Se exprimă astfel, aşa cum remarcă şi Sfântul Grigorie Palama, fondul participativ al cunoaşterii, şi întemeierea negării prin depăşire pe experierea tainelor dumnezeieşti: „Dacă cei ce s-au unit cu lumina aceea în chip îngeresc, o descriu prin negarea tuturor, o fac aceasta pentru că din unirea cu ea au învăţat că depăşeşte toate, ca fiind mai presus de fiinţă. Cei ce se învrednicesc să primească taina de la cei ce-au experiat-o, prin ascultare credincioasă şi înţeleaptă, încă pot slăvi acestă lumină dumnezeiască şi necuprinsă, prin negarea tuturor. A se uni însă cu ea şi a o vedea nu pot, decât în cazul când, purificându-se prin păzirea poruncilor şi dedicându-şi mintea rugăciunii curate şi nemateriale, vor primi puterea mai presus de fire a vederii”130. Limbajul descoperirii dumnezeieşti exprimă iconic, după Sfântul Dionisie, tocmai liturgicul Întrupării sau „ie129

Sf. Dionisie Areopagitul, Despre Numirile Dumnezeieşti, în: Opere complete, p. 144. 130 Pr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi Învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 190.

SCRIERI ISIHASTE

335

şirii” dumnezeieşti în creaţie: „Scopul cuvântului nu este să explice fiinţa mai presus de fiinţă, ca mai presus de fiinţă (căci aceasta este de negrăit şi de necunoscut şi cu totul de neexplicat şi mai presus şi de unitate), ci să lăudăm ieşirea de fiinţă făcătoare a fiinţei izvorâtoare a dumnezeieştii obârşii”131. Logica iconică a negării prin depăşire sau a supranumirilor reflectă, potrivit Sfântului Grigorie Palama, tocmai liturgicul pogorârii şi prefacerii dumnezeieşti132. În logica iconică nu este vorba de o simplă viziune holistă, fiindcă Dumnezeu transcende chiar şi unitatea şi întregul. Iar omul „transcende”, dacă se poate spune aşa, şi el firea creată. O transcende prin logosul sau pecetea Chipului Dumnezeiesc ce-i imprimă intenţionalitatea sau orientarea spre comuniunea cu Dumnezeu. În abordarea loghilor, raţiunilor, icoanelor, bunelor voiri sau modelelor dumnezeieşti133 s-a afirmat uneori absoluta lor izolare sau separare de lumea creată în transcen131

Sf. Dionisie Areopagitul, Despre Numirile Dumnezeieşti, în: Opere complete, p. 158. 132 „Nu e simplu o înlăturare a oricărei idei această privire atotperfectă a lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti, ci o împărtăşire de cele dumnezeieşti, având loc după înlăturarea amintită; e mai degrabă o dare şi o luare, decât o înlăturare. Cele date şi cele luate sunt însă negrăite” (Pr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi Învăţătura Sf. Grigorie Palama, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 189). Vederea frumuseţii Chipului divin implică participare, căci după cum arată Sf. Grigorie de Nyssa, nimeni „nu o vede cât este, ci în măsura în care s-a făcut pe sine capabil să primească puterea Duhului dumnezeiesc (ibid., p. 188). 133 „Iar modele zicem că sunt raţiunile de fiinţă făcătoare şi în mod unitar preexistente în Dumnezeu, pe care teologia le numeşte predestinări şi voiri dumnezeieşti şi bune, care deosebesc şi produc existenţele. Conform lor Cel mai presus de fiinţă a produs şi predeterminat toate cele ce sunt”. Sf. Dionisie Areopagitul, Despre Numirile Dumnezeieşti, în: Opere complete, ..., p. 161.

336

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

denţă, alteori stricta lor imanenţă sau un caracter creat. Ambele considerări au insuficienţa de a despărţi loghii divini de taina cea din veci ascunsă a Întrupării dumnezeieşti. În fapt, loghii divini, fără a „emana” în mod necesar din însăşi natura divină, provin din voinţa şi libertatea divină de a crea lumea, sunt icoanele creaţiei din voinţa dumnezeiască, chipurile celor create din gândul lui Dumnezeu134. Altfel spus, raţiuni sau idei de voinţă care prin actul creaţiei se „imprimă” în cele create şi „se fac” chipurile divine sau loghii din creaţie. Aşa încât fiecare făptură creată are chip iconic, adică dublă raţionalitate, de logos divin întrupat şi de creaţie, în întrepătrundere fără amestecare sau schimbare. Părintele Ghelasie consideră această împletire a raţiunilor necreate şi create (raţiunile ce ţin de răspunsul ipostasurilor create) după modelul diadic formă-conţinut. Astfel el priveşte loghii dumnezeieşti ca formele identitare indestructibile, în care „creşte” conţinutul raţiunilor date de răspunsul de creaţie. Am putea spune că iconicul este chip liturgic de unire neamestecată şi neschimbată a identităţilor prin ceea ce este comun, de unire a identităţii sau asemănătorului cu diferenţa sau neasemănătorul, de împreunare într-un întreg liturgic a reciprocităţii cu complementaritatea135. Fiul ca 134

„Dumnezeu a contemplat totul înainte de creaţie, cugetând în afară de timp. Şi fiecare lucru vine la timpul său în existenţă, după cugetarea lui voluntară, care nu e supusă timpului şi care e predestinarea, icoana şi tipul” (Sf. Ioan Damaschin, De fide orth. I, 9, P.G. 64, col. 327 A, trad. în: Părintele Dumitru Stăniloae, O teologie a Icoanei, Studii, Ed. Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, 2005, p. 108). 135 În acest sens, arată Sfântul Dionisie, „modul descoperirii dumnezeieşti este îndoit. Unul dintre cele două moduri se foloseşte, precum se cuvine, de chipurile sfinte asemănătoare. Iar altul plăsmuieşte alcătuiri de forme neasemănătoare, pentru ceea ce e cu totul neasemă-

SCRIERI ISIHASTE

337

icoană naturală a Tatălui are fiinţa comună cu a Tatălui, dar Ipostasul diferit. Omul ca icoană vie, creată a Fiului lui Dumnezeu, precum şi icoanele zugrăvite în materie, au chipul comun şi diferă prin natură. Ceea ce este comun este chipul părtăşiei între cele diferite. În sensul participării la însuşirile dumnezeieşti, Sfântul Dionisie consideră şi îngerii ca fiind după chipul lui Dumnezeu. În acest sens ei sunt priviţi ca superiori omului, dar omul creat după Chipul lui Dumnezeu în sensul de chip al lui Hristos Întrupat rămâne centrul liturgic de unire şi cununa creaţiei. Această complementaritate şi reciprocitate dintre om şi înger arată identitatea făpturii raţionale în chipul slujirii sale liturgice136, Cuvântul Întrupat fiind „centrul horei” sau „axa spiralei” liturgice. Sfântul Teodor Studitul arată că „icoana este prezentă pretutindeni în Hristos în mod natural, căci unde este Arhetipul acolo evident că este prin relaţie şi reproducerea lui, fiindcă ele ţin de categoria lucrurilor corelative şi se introduc una pe cealaltă”137. Folosind imaginea sigiliului imprinător şi neînţeles” (Despre Ierarhia Cerească, în: Opere Complete, ..., p. 17). Sau: „Dumnezeu se cunoaşte prin cunoştinţă şi necunoştinţă” (Despre Numirile Dumnezeieşti, p. 164). Caracterul liturgic al celor două moduri este exprimat prin convergenţa lor în închinarea lumii şi cea de sine şi unirea omului cu Dumnezeu: „Dar are loc şi cea mai dumnezeiască cunoaştere a lui Dumnezeu, cunoscută prin necunoaştere, într-o unire mai presus de minte, când mintea, despărţindu-se de toate cele ce sunt, apoi părăsindu-se şi pe sine, se uneşte cu razele supraluminoase, fiind luminată (de acolo şi acolo) de adâncul de nepătruns al înţelepciunii (Ibid., p. 164). 136 „Împărtăşirea de Iisus e participarea la slava negrăitei străluciri a trupului lui Hristos, căci El şade împreună cu trupul, la dreapta Tatălui”, Scoliile Sf. Maxim Mărturisitorul, la: Despre Ierarhia Cerească, în: Opere Complete,..., p. 48. 137 Sf. Teodor Studitul, Iisus Hristos, Prototip al icoanei Sale, Ed. Deisis, Sf. Mânăstire Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, p. 178.

338

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

mat în materie şi a umbrei evidenţiate printr-o rază de lumină, Cuviosul Teodor afirmă astfel preexistenţa în potenţă a icoanei în Prototip, „mai înainte de a fi executată tehnic”138. Icoana există în potenţă în Hristos prin însăşi capacitatea existentă în om de a fi reprezentat: „căci ceea ce nu este nicidecum reprezentabil iconic nici nu este om”139. În acest sens putinţa reprezentării iconice a lui Hristos dă mărturie asupra realităţii întrupării Sale. Punând în lumină această reciprocă cuprindere şi punere în lumină a Chipului şi Prototipului Său, Sfântul Teodor distinge între închinarea către Dumnezeu Tatăl „în Duhul Său cel Sfânt şi în Adevărul Lui Care e Fiul Lui Cel UnulNăscut”, de „închinarea în icoană” referitoare la iconomia Întrupării lui Hristos140. Mai mult, însăşi dogma Teologiei şi „închinarea în duh şi adevăr” ni se descoperă prin şi în Taina Întrupării, care este însăşi puntea iconomică de acces la Taina Teologiei. Cunoaşterea Sfintei Treimi şi unirea creaţiei cu Dumnezeu se împărtăşeşte şi se adânceşte în Trupul lui Hristos. Este foarte relevantă legătura pe care Sfântul Teodor o face între asemănarea iconică şi comuniunea sau unitatea închinării. „Întrucât se aseamănă cu prototipul în aceea icoana are comuniune cu întreaga închinare acordată acestuia în baza asemănării ipostatice, fără a ridica la închinare materia în care ea se arată”141. Asemănarea iconică se comunică în mod unificator, acest act fiind exprimat ritualic prin unica închinare: „Icoana se raportează la arhetip şi icoana este, se vede, şi este închinată cu referire la arhetip. Nu se identifică substanţa, 138

Ibid., p.161. Ibid., p. 163. 140 Ibid., p. 159. 141 Ibid., p. 161. 139

SCRIERI ISIHASTE

339

ci se uneşte asemănarea, din care pricină şi există o unică închinare pentru amândouă şi nu una despărţită din pricina naturilor”142. Sfântul Teodor evidenţiază legătura dintre nume, icoană şi persoană: „pronumele indică persoanele, iar persoanele sunt icoane”143. În acest sens, icoana exprimă o comunicare de chip, cu conţinut relaţional şi intenţionalitate euharistică. Comunicarea de chip este astfel orientată spre liturgicul cuminecării cu Trupul de unire euharistică. Pe de altă parte, Sfântul Teodor are în vedere concretul „actului liturgic” de închinare prin care taina unificatoare şi modelatoare a Chipului se împărtăşeşte. Sfântul Teodor accentuează caracterul liturgic-euharistic al circumscrierii iconice: „Dacă suntem trup al lui Hristos şi mădulare în parte” (I Cor. 12, 27), iar Capul nostru este Hristos, atunci şi capul va fi circumscris la fel ca şi mădularele”, prin proprietatea firii omeneşti asumate144. Arătând că „Hristos Însuşi a fost văzut răstignit”, Sfântul Teodor Studitul arată strânsa şi nedespărţita legătură între planurile mental şi fizic în viziunea asupra icoanei: „Căci dacă ceea ce se vede mental din pricina absenţei lui (fizice) nu ar putea fi văzut şi sensibil prin circumscriere (iconică), atunci s-ar nimici şi faptul vederii lui mentale”145. În sens mai larg, dincolo de reprezentabilitatea iconică mentală sau materială, icoanele făpturilor din gândul lui Dumnezeu, sau cugetările, „hotărârile mai dinainte” din planul divin146 despre care aminteşte Sfântul Ioan Damas142

Ibid., p. 163. Ibid., p. 178. 144 Ibid., p. 149-150. 145 Ibid., p. 165. 146 Numit de Părintele Ghelasie liturghia Sfatului Dumnezeiesc. 143

340

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

chin147, sunt legate la rândul lor de Taina Întrupării Cuvântului în creaţie. Este vorba de înzestrarea mai înainte rânduită de către Dumnezeu a firii create spre a participa prin om la Taina Întrupării Fiului. Astfel, iconicul ţine de „comunicarea asemănării”148, de „identitatea asemănării ipostatice”149 şi înseamnă mai mult decât reprezentarea mentală sau materială. După cum am văzut, Părintele Ghelasie aşază mistica isihastă în cadrul ei liturgic, ca mistică a închinării neîncetate. Rugăciunea isihastă ca act de intrare în dialog şi părtăşie cu Dumnezeu, presupune un cadru ritualic al relaţionării dat de diferenţa fiinţială între om şi Dumnezeu, dar şi de capacitatea de relaţie dată în Chipul iconic al omului. Starea de închinare este acest conţinut isihast al rugăciunii neîncetate. Forma ritualică ce cuprinde acest conţinut este gestul de închinare. Firescul făpturii create înaintea Dumnezeului Său Celui viu e „starea în gest de închinare”150. 147

Sf. Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 139. 148 „Icoana creată artificial”, scrie Sf. Vasile cel Mare, „transpusă după prototip, a primit asemănarea în materie şi participă la figura aceluia prin mintea meşteşugarului şi apăsarea mâinii”. Zugravul „a privit la prototip, a primit în sine impresia lucrului văzut şi a reimprimat-o apoi în materie”. Este pe undeva traseul unei „comunicări de Chip”, pe care omul întâi o primeşte şi apoi o imprimă mai departe creaţiei. Şi aici se arată rolul omului de mijlocitor în Hristos al unirii creaţiei cu Dumnezeu. 149 Ibid., p. 162. 150 Închinarea exprimă la nivelul întregii fiinţe conştiinţa liturgică a stării înaintea lui Dumnezeu, în acelaşi timp ca făptură creată şi ca fiu. „A sta în ordine”, arată Sf. Ioan Gură de Aur, „nu înseamnă nimic altceva, decât a sta în acel mod în care i se cuvine omului să fie când stă înaintea lui Dumnezeu”, „cu frică şi cutremur”. În actul liturghisirii, se săvârşeşte închinarea gândurilor şi simţirilor, a propriei fiinţe şi a darurilor aduse înaintea Altarului ceresc: „nimeni să nu aibă gânduri lu-

SCRIERI ISIHASTE

341

Acest gest exprimă orientarea fiinţei create spre Arhechipul dumnezeiesc, şi în acelaşi timp, se propune ca altar personal al pogorârii dumnezeieşti întemeietoare. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur arată cunoaşterea lui Dumnezeu ca un „chip al coborârii Sale, potrivit cu slăbiciunea privitorilor”151. Înţeles în fondul său liturgic, isihasmul se arată a fi mult mai cuprinzător decât o simplă metodă de înaintare în rugăciune, cuprinzând şi rodind întreaga plinătate a vieţii ecleziale, de amploare cosmică. Într-un mod ce trimite la dimensiunea liturgică a Chipului omului, Sfântul Ioan Gură de Aur face legătura între suflarea Dumnezeiască de la creaţie şi suflarea Domnului asupra Apostolilor, indicând harul dumnezeiesc ce întăreşte firea, har pierdut prin oprirea liturghisirii cuvântului lui Dumnezeu: „Când a făcut pe cel dintâi om, „a suflat în faţa lui şi s-a făcut om cu suflet viu‟; dar omul, din pricina călcării poruncii, a pirdut harul dat prin suflarea în faţă; pierzând puterea cea făcătoare de viaţă, s-a desfăcut în pământ, şi trupul lui, făcut de Dumnezeu, s-a stins în mormânt. Domnul, dar, ca să reînnoiască plăsmuirea Sa şi să dea darul cel meşti, ci să le înlăture din cuget pe toate cele pământeşti, să se strămute pe el însuşi în întregime la cer şi, ca şi cum s-ar găsi stând în preajma tronului slavei însoţit de serafimi, să înalţe imnul întru totul sfânt închinat Dumnezeului slavei şi al măreţiei” (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, Ed. Herald, Bucureşti, 2004, p. 99). 151 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, ..., p. 9. Acelaşi lucru al întemeierii cunoaşterii lui Dumnezeu pe pogorârea şi revelaţia Sa îl arată şi Sf. Ioan Damaschin. când spune că „nu este cu putinţă să spunem ceva despre Dumnezeu şi, în general, să înţelegem altceva, decât cele care, în chip dumnezeiesc, ni s-au vestit sau ni s-au spus şi revelat prin cuvintele dumnezeieşti ale Vechiului şi Noului Testament” (Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993). Astfel, teologia şi mistica sunt răspunsul omului la actul „liturgic” al Arătării Sale.

342

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

vechi, a suflat în faţa Apostolilor şi a dat plăsmuirii Sale puterea aceea veche şi de viaţă făcătoare”152. Comentând cuvintele Sfântului Apostol Pavel către romani153 referitoare la închinarea duhovnicească, jertfa vie a trupului, înnoirea minţii şi cunoaşterea voii lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Gură de Aur pune în lumină vocaţia liturgică a creştinului, numindu-l „preot jertfitor al trupului său”, „ca fiind sfinţit şi slujind lui Dumnezeu”, iar închinarea, „slujbă duhovnicească şi viaţă în Hristos”154. Despătimirea sau curăţirea prin nevoinţele şi faptele duhovniceşti pregăteşte punerea înainte şi închinarea trupului, cu cuget curat şi smerenie, ca dar fără prihană şi „pârgă a tuturor celorlalte”. Jertfa e liturghisită de însăşi pogorârea dumnezeiască: „Chiar de ai avea ceva trecător şi pământesc, totuşi, dacă aduci jertfa cu cuget curat, se va coborî focul Duhului şi ceea ce este pământesc va fi consumat şi întreaga jertfă o va desăvârşi”155. Este o „jertfă vie”156, ca „pentru că „îl face viu pe cel jertfit”157. 152

Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, în: Predici la Sărbători Împărăteşti şi Cuvântări de Laudă la Sfinţi, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002, p. 175. 153 „Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească. Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Rom., 12, 1-2). 154 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistolele pauline I, Omilii la Epistola I către Romani, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005, p. 397. 155 ibid., p. 395. 156 Părintele Ghelasie foloseşte şi expresia „răstignire vie”. 157 Ibid., p. 395. De asemeni: „Aici nu este nevoie nici de lemne şi nici de alte materii arzătoare, ci numai focul nostru viază şi lucrează prin sine însuşi, şi nici nu arde altarul de jertfă, ci încă mai mult îl întăreşte şi îl vivifică”.

SCRIERI ISIHASTE

343

În sinteza sa biblică şi patristică realizată din perspectiva specificului carpatin, Părintele Ghelasie va aşeza întreaga practică isihastă pe fundamentele liturgice ale actului de închinare duhovnicească. Închinarea exprimă actul omului de răspuns şi dăruire, încadrat de iniţiativa şi pogorârea dumnezeiască sfinţitoare şi plinitoare. Răspunzând la întrebarea referitoare la pricina pogorârii dumnezeieşti, a venirii lui Hristos, şi la posibilitatea ca „firea dumnezeiască să trăiască printre oameni”, Sfântul Chiril al Ierusalimului înfăţişează unicitatea chipului şi menirii omului, care i-au fost date de către Dumnezeu în însuşi actul creaţiei. „Lumea s-a făcut pentru om”, iar omul, pe lângă bunătatea imprimată în toate făpturile create, este singura dintre ele care e chipul lui Dumnezeu, „icoana cugetătoare a lui Dumnezeu”158. Sfântul Chiril face apel la un „argument iconic” invocat din revelaţia biblică, amintind sfatul dumnezeiesc cu privire la facerea omului (Fac. 1, 26). Astfel, prin invocarea chipului comun Treimii („să facem pe om după chipul nostru”) el afirmă unica fiinţă şi lucrare a Persoanelor dumnezeieşti159. Nu întâmplător, revelaţia asupra lui Dumnezeu ca Treime se inaugurează în textul Scripturii deodată cu revelaţia asupra Chipului omului. Acest fapt e de cea mai mare însemnătate şi arată legătura strânsă între antropologia şi teologia biblică. Tâlcuind creaţia omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Sfântul Maxim Mărturisitorul indică chipul prin însuşirile ce ţin de fiinţă şi asemănarea prin însuşirile ce ţin de voinţă. Aceste însuşiri iconice se împărtăşesc omului prin participarea sa la prezenţa lucrătoare a lui Dum158

Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, pp. 163-164. 159 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, ..., p. 133.

344

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

nezeu. „Patru dintre însuşirile dumnezeieşti care susţin, apără şi păzesc pe cele ce sunt, le-a împărtăşit Dumnezeu pentru bunătatea Sa cea desăvârşită, fiinţelor raţionale şi mintale. Acestea sunt: existenţa, existenţa veşnică, bunătatea şi înţelepciunea. Pe primele două le-a dăruit Dumnezeu fiinţei, iar pe celelalte, adică bunătatea şi înţelepciunea, voinţei (dată de Dumnezeu fiinţei raţionale), ca prin acestea, la ceea ce este El prin fiinţă, să ajungă şi zidirea Sa prin împărtăşire (participare). De aceea se spune că zidirea s-a făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, după chipul existenţei, ca existenţă, şi după chipul existenţei veşnice, ca existenţă veşnică; căci deşi nu este fără de început, dar e fără de sfârşit; şi după asemănarea Celui bun şi drept după fiinţă, cel bun şi înţelept după har. După chipul lui Dumnezeu este toată firea cuvântătoare, iar după asemănare sunt doar cei buni şi înţelepţi”160. În lucrarea sa „Despre cele două voinţe ale lui Hristos”, Sfântul Ioan Damaschin leagă la rândul său problematica chipului omului de Taina Treimii şi de Taina Întrupării, regăsindu-le imprimate în fiecare plan de zugrăvire a fiinţei umane. Astfel, plecând de la triada structurală: „raţiune, intelect (minte), liber arbitru”, şi de la triada dinamică: „intelectul (mintea) naşte cuvântul şi dă la iveală duhul”, Sfântul Ioan consideră modelul treimic ipostatic al primei familii: „Adam ca nenăscut, Abel ca născut şi Eva ca purceasă”161. Sfântul Ioan Damaschin descrie în continuare chipul omului după modelul diadic al chipului Întrupării hristice. 160

Sf. Maxim Mărturisitorul, Patru sute cugetări creştine, trad. de Cuv. Paisie Velicicovski, Ed. Credinţa Strămoşească, 1998, pp. 88-89. 161 Sf. Ioan Damaschin, „Despre cele două voinţe ale lui Hristos”, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 50.

SCRIERI ISIHASTE

345

În acest sens, aminteşte modelele structurale: suflet – trup, inteligibil – sensibil, modelul dinamic putere conducătoare – putere slujitoare, precum şi pe cel ipostatic-liturgic al „icoanei Fiului întrupat”, de mijlocire şi unire sinergică între Dumnezeu şi creaţie162. În sensul acestei sinergii, liberul arbitru este afirmat de Sfântul Ioan Damaschin ca element constitutiv al Chipului163. Tâlcuind revelaţia biblică asupra creaţiei omului, Sfântul Simeon Noul Teolog pune în lumină arhemodelul unităţii Treimice, plecând de la suflet: „Sufletul fiecărui om e cu adevărat după chipul lui Dumnezeu, chip cuvântător al Cuvântului [logike eikon tou Logou]”164. Astfel, Sfântul Simeon se foloseşte de icoana triadică suflet-minte-cuvânt a Treimii Tatăl-Duhul-Fiul: „Cuvântul este Dumnezeu din Dumnezeu, coetern cu Tatăl şi cu Duhul. Tot aşa deci şi sufletul meu e după chipul Acestuia, căci având minte şi cuvânt le poartă pe acestea în fiinţa sa în chip indivizibil, necontopit şi consubstanţial, una fiind cele trei (…) sunt unite necontopit şi împărţite netăiat”165. Sfântul Simeon întrebuinţează de asemeni modelul diadic de filiaţie minte-cuvânt, după arhemodelul relaţiei din162

„Din perspectiva puterii conducătoare, oamenii sunt după chipul lui Dumnezeu datorită faptului că sufletul are prin natura sa drept slujitor trupul, că are putere asupra lui şi cuprinde în sine toată creaţia. Căci în Dumnezeu şi în om se cuprinde toată creaţia, omul fiind legătura dintre creaţia inteligibilă şi cea sensibilă. În fine, [se spune despre om că este după chipul] pentru că după chipul acestuia avea să fie Fiul lui Dumnezeu, căci El nu a fost înger, ci om” (Sf. Ioan Damaschin, „Despre cele două voinţe ale lui Hristos”, ..., p. 50). 163 Sf. Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, …, p. 139. 164 Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole şi Capitole, Scrieri III, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 238. 165 Ibid., p. 238.

346

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

tre Tatăl şi Fiul: „aşa cum mintea mea naşte întotdeauna cuvântul, îl emite şi îl proferează şi-l face cunoscut tuturor – dar nu se separă de acesta ci şi naşte cuvântul şi îl ţine înlăuntrul ei – dar aşa gândeşte şi despre Tatăl că a născut pe Cuvântul Său şi Îl naşte pururea, dar Tatăl nu se separă deloc de Fiul Său, ci Se vede în Fiul [Ioan 14, 9] şi Fiul rămâne în El [Ioan 17, 21-22]”166. Lucrarea asemănării cu Dumnezeu este condiţia unirii tainice: „dacă nu vom fi asemenea Lui în chip exact, cum vom fi uniţi cu Acela, precum a zis?”167. În drumul spre asemănarea cu Dumnezeu, modelul triadic şi cel de filiaţie concură. Pe de o parte, accesul la cunoaşterea lui Dumnezeu este dat de Întruparea Fiului şi îndumnezeirea firii Sale omeneşti împărtăşită omului: „Fiind suprafiinţial şi necreat, a luat mai apoi trup şi ni s-a arătat creat” şi „făcându-Se om, m-a îndumnezeit pe mine omul pe care l-a luat asupra Sa”, drept care făcându-mă părtaş la firea Sa, „Îl văd pe Cel ce este prin fire Dumnezeu”168. Pe de altă parte, curăţirea şi iconizarea sunt asistate şi plinite de lucrarea Duhului, care descoperă şi împărtăşeşte cunoaşterea ca Viaţă: „chiar şi atunci când te vei curăţi frumos şi te vei face icoană desăvârşită, nici atunci nu vei vedea, nici nu vei înţelege prototipul, dacă nu ţi se va descoperi prin Duhul Sfânt” [I Cor., 2, 10]169. Împărtăşirea Fiu166

Ibid., p. 239. Ibid., p. 242. 168 Ibid., p. 271. Sau: „Dumnezeu S-a făcut om şi S-a unit cu oamenii, S-a împărtăşit de umanitate, iar tuturor celor ce cred în El şi-şi arată din fapte credinţa lor (Iac. 2, 17) le-a dat împărtăşirea Dumnezeirii Lui” (ibid., p. 231). 169 Ibid., p. 239. 167

SCRIERI ISIHASTE

347

lui, naşterea de la Duhul şi sălăşluirea împreună cu ei în om a Tatălui sunt împlinirea „credinţei celei adevărate”170. Trebuie să subliniem caracterul iconic al dualităţii trupsuflet la Sfântul Simeon. Întrebuinţând scheme antropologice prezente şi în filosofia antică, Părinţii Bisericii le-au dat conţinutul liturgicului creştin. Aparent, Sfântul Simeon recunoaşte numai sufletului pecetea Chipului dumnezeiesc: „am plăsmuit din tărână trup şi am suflat în el suflet, nu din fiinţa Mea, ci din tăria Mea”; „prin puterea Mea ţi-am insuflat un suflet raţional şi mental, care, venind în trup ca într-o casă, a fost legat de el şi, luându-l ca pe o unealtă, a fost văzut una din două: vieţuitor raţional, fiinţă dublă alcătuită în chip negrăit din două firi: din trup văzut lipsit de simţire şi din suflet nevăzut, raţional şi mintal, creat după Chipul Meu, în mijlocul tuturor creaturilor”. Să fie oare vorba despre o dualitate „strictă”, de contrarii dialectice? Nu este oare această dualitate legată mai curând de logica iconică şi participativă a revelaţiei, dincolo de accentul dialectic vizibil? Omul creat „în mijlocul tuturor creaturilor”, deci cu rostul de a uni creaţia cu Dumnezeu, „cu ochii simţiţi vedea creaturile Mele, iar cu ochii minţii vedea faţa Mea, a Creatorului, vedea slava Mea şi grăia cu Mine în fiecare clipă”. Călcând porunca dumnezeiască, întrerupând deci liturghisirea, omul „a orbit”, ajungând ca ascuns „în întunericul morţii”171. Aici Sfântul Simeon arată legătura între Întrupare şi împlinirea scopului omului: „Fiind cu totul nevăzut M-am împărtăşit de grosime şi de trup şi am luat suflet fiind Dumnezeu neschimbabil, M-am făcut Trup Eu, Cuvântul 170 171

Ibid., p. 271. Ibid., p. 276.

348

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

[Ioan, 1, 14] şi, luând de la trup un început, m-am arătat tuturor om”, căci „pe Adam l-am creat pentru aceasta: ca să mă vadă pe Mine”172. Însăşi alcătuirea suflet-trup şi modul în care a fost creat omul trimit spre taina Întrupării dumnezeieşti şi Îndumnezeirii omului. Importanţa trupului este subliniată de Sfântul Simeon când afirmă că vederea lui Dumnezeu presupune participarea şi prefacerea duhovnicească a întregii fiinţe omeneşti, că „lucrurile dumnezeieşti se arată numai celor cu care Dumnezeu S-a unit întreg cu ei întregi prin împărtăşirea Duhului Sfânt”173. Faptul că Pecetea Chipului dumnezeiesc din suflet e imprimată şi în trup, şi lipsa unei dualităţi contrare între suflet şi trup, se indică prin întrepătrunderea lor şi unitatea voinţei, căci pe de o parte „sufletul meu e legat în chip negrăit de trupul meu” şi „acestea nu caută fiecare în mod separat ale sale”, iar pe de alta, „socotesc că există o singură voinţă a omului, pentru că totul aparţine sufletului”174. Sfântul Simeon integrează astfel trupul într-o viziune liturgică în care iconizarea omului e împlinită prin unirea „voii trupului cu voia Duhului: „cel care şi-a unit duhul propriu cu Duhul lui Dumnezeu a ajuns deiform, primind pe Hristos în pieptul său, şi creştin de la Hristos”175, luând chip în el Însuşi Hristos [Gal., 4, 19]. De altfel, urmându-l pe Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Simeon include trupul în triada integralităţii iconice, cum o numeşte Părintele Ghelasie (el foloseşte şi triada Chip-suflet-trup), a omului: „Dumnezeu – suflet – trup” 172

Ibid., p. 276. Ibid., p. 178. 174 Ibid., pp. 84-85. 175 Ibid., p. 85. 173

SCRIERI ISIHASTE

349

(theos – psyche – soma). Această integralitate dată la creaţie e plinită prin creşterea duhovnicească în unirea cu Dumnezeu. Astfel, „omul îndumnezeit e: Dumnezeu, suflet şi trup”: „aprins de Duhul se face cu totul foc în sufletul său împărtăşind şi trupului strălucirea sa” şi „sufletul se face pentru trup ceea ce s-a făcut Dumnezeu pentru suflet precum spune vorba Teologului; căci nici sufletul nu poate să vieţuiască, dacă nu e luminat de cel ce l-a făcut, nici trupul, dacă nu primeşte putere de la suflet”176. Această unire se manifestă prin întrepătrunderea lucrărilor şi unitatea de voinţă: „Din clipa în care Dumnezeu, potrivit făgăduinţelor sale nemincinoase, locuieşte în noi, adevăraţii săi robi, şi umblă în sufletele noastre prin lucrările şi luminările Preasfântului Duh, credem că sufletele vrednice ale unora ca acestora sunt nedespărţite de Dumnezeu. Iar întrucât sufletele străbat întregul trup şi nu lasă deoparte nici cea mai mică parte, urmează în chip necesar că negreşit şi trupul însuşi, fiind inseparabil de suflet, sau mai degrabă neputând trăi fără el, e condus în întregime de voinţa sufletului; şi aşa cum trupul nu poate vieţui fără suflet, tot aşa atunci trupul nu poate avea o dorinţă străină de suflet”. Caracterul fundamental al acestei uniri iconice este reciproca împărtăşire a celor ce o compun cu păstrarea neschimbată a identităţii lor. Orientarea întemeietoare a imprimării Chipului e de la Dumnezeu spre suflet şi de la suflet spre trup177. 176

Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, Ed. Deisis, p. 268. 177 Părintele Ghelasie va concretiza aceste repere iconice în mistica isihastă. El va folosi ca repere antropologice triadele Chip – suflet – trup, sau Trup iconic de Unire – suflet – corp. Pe lângă triadele ce înfăţişează iconicul de unire a omului cu Dumnezeu, Părintele Ghelasie

350

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

„Aşa cum Unul Dumnezeu e închinat în chip neamestecat şi nedespărţit în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, tot aşa omul se face în Dumnezeu dumnezeu după har, în chip nedespărţit şi neamestecat, în suflet şi în trup, nici trupul preschimbându-se în suflet, nici sufletul prefăcându-se în Dumnezeire, nici Dumnezeu amestecându-se cu sufletul, nici sufletul închegându-se în trup, ci Dumnezeu rămânând ceea ce este ca Dumnezeu, sufletul precum îi este firea, iar trupul, precum a fost plăsmuit, ţărână. Cel care a unit în mod uimitor [paradoxal] acestea (...) Se uneşte fără contopire cu amândouă acestea şi eu ajung după chipul şi asemănarea Aceluia”178. Sintetizând, Sfântul Simeon adevereşte: „Unul Dumnezeu pe care-L venerăm e Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Omul creat de Dumnezeu după chipul Său şi învrednicit să fie dumnezeu este Dumnezeu, suflet şi trup”179. Acesta e în fapt modelul dat de Însuşi Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Care lucrează în noi schimbarea la faţă şi unirea cu Dumnezeu, taina veacului viitor180. întrebuinţează mai ales în primele scrieri, şi diada suflet-trup după asemănarea integralităţii fiinţă-energii, cu triadele aferente fiecărui plan, privite in unitatea ipostasului omenesc. 178 Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, ..., p. 269. 179 Ibid., p. 269. 180 Acelaşi lucru este afirmat de Sf. Grigorie Palama, urmând pe Sf. Dionisie şi Sf. Macarie Egipteanul: „Că lumina aceasta este lumina veacului viitor şi ca atare cea care s-a răspândit peste învăţăcei la Schimbarea la Faţă a lui Hristos şi că ea luminează şi acum mintea curăţită prin virtute şi rugăciune, aceasta o vei şti dacă vei asculta cuminte pe Dionisie Areopagitul care spune clar că trupurile sfinţilor vor fi împodobite şi vor strălucci în veacul viitor în lumina lui Hristos arătată pe Tabor. Iar Macarie cel Mare zice: „Sufletul, unindu-se cu lumina chipului ceresc, obţine şi acum cunoştinţa tainelor, în ipostas; în ziua cea mare a învierii însă, va fi luminat şi trupul de acelaşi chip ceresc al

SCRIERI ISIHASTE

351

Relaţia dintre Trupul lui Hristos şi lumina necreată are la Sfântul Simeon acelaşi conţinut liturgic. Prin ele Dumnezeu îşi împărtăşeşte prezenţa, în Taina Întrupării divine şi îndumnezeirii omului, pogorârii dumnezeieşti şi dumnezeieştii prefaceri, cele două aspecte nedespărţite ale ritualului liturgic eclezial, prelungit în trăirea isihastă. Vederea luminii dumnezeieşti nu înseamnă la Sfântul Simeon dizolvarea conştiinţei personale şi a relaţionalului liturgic sau estomparea chipului Întrupării, ci o intensificare a dorului, a simţirii prezenţei lui Dumnezeu şi a participării: „Cine va mângâia chinul inimii mele? Şi spunând chin, am arătat dorul Mântuitorului, iar dorul este o lucrare a Duhului sau, mai bine zis, e prezenţa [parousia] Lui în chip fiinţial, prezenţă văzută în mine în chip enipostatic ca lumină [phos]”181. „Necuprinderea lui Dumnezeu aprinde dorul iar cât e cuprins [din El] e un dor enipostatic”182. Pentru Sfântul Simeon, Iubirea e însăşi Taina dumnezeiască ce se împărtăşeşte în chip mai presus de minte. Cuviosul Teolipt al Filadelfiei zugrăveşte gestul de închinare „din toată fiinţa” al rugăciunii isihaste, făcând apel la triada de chip minte-cuvânt-duh (nous-logos-pneuma) şi la triada de act atenţie-chemare-străpungere şi iubire (prosoche-epiklesis-katanyxis kai agape): „Atunci când mintea, cuvântul şi duhul cad înaintea lui Dumnezeu – cea dintâi prin atenţie, cel de-al doilea prin chemare, iar cel de-al treilea prin străpungere şi iubire – atunci întreg omul lăuntric slavei‟. A spus în ipostas ca să nu creadă cineva că luminarea aceasta se face prin cunoştinţă şi cugetări. De altfel, omul duhovnicesc constă din trei părţi: din harul Duhului ceresc, din suflet raţional şi din trup pământesc” (Pr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi Învăţăturile Sf. Grigorie Palama, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 207). 181 Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole şi Capitole,..., p. 270. 182 Ibid., p. 270.

352

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

liturghiseşte Domnului, căci zice [Scriptura]: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată tăria ta, din toată inima ta şi din tot cugetul tău [Mc. 12, 30; Dt. 6, 5]”183. Dinamismul liturgic al chipului omului este indicat de Sfântul Grigorie Palama prin reliefarea „suflării negrăite de la Însuşi Dumnezeu” prin care a fost alcătuit, şi prin care omul, nu numai cunoaşte, întrece şi stăpâneşte tot ce există, ci poate să-L cunoască, să-L primească şi să-L adeverească pe Dumnezeu184. Indicând chipul omului prin această treime de acte liturgice care descriu răspunsul omului la Cuvântul lui Dumnezeu către el, Sfântul Grigorie arată raiul ca locaş zidit pentru ca omul „să se bucure de prezenţa lui Dumnezeu şi de vederea Sa faţă în faţă şi ca să primească acolo poruncă şi sfat de la Dumnezeu”. Sfântul Grigorie vede Întruparea Fiului lui Dumnezeu drept modul cel mai potrivit al plinirii părtăşiei omului cu Arhechipul său Dumnezeiesc: „Lucrul cel mai potrivit cu firea şi slăbiciunea noastră, şi care se potrivea cel mai bine şi Celui ce-l lucra, era Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu”185. Orientarea hristică, euharistică a Chipului omului este indicată prin modul după ipostas al unirii: „Din această pricină a luat Dumnezeu firea omenească, ca să o arate pe ea îndeajuns de nepăcătoasă şi curată, încât să se poată uni cu El prin ipostas şi să dăinuiască împreună cu El în veci”186. În fapt, când Scriptura vorbeşte despre creaţia omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, asemănarea in183

Teolipt al Filadelfiei, Cuviosul şi Mărturisitorul, Cuvinte duhovniceşti, imne şi scrisori, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 158. 184 Sf. Grigorie Palama, Omilii, vol. I, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 88. 185 Ibid. p. 221. 186 Ibid., p. 230.

SCRIERI ISIHASTE

353

dică orientarea chipului întru comuniune şi părtăşie, latura dinamică, euharistică a chipului omului. Părintele Ghelasie dezvoltă ontologia isihastă ţinând cont de caracterul iconic-liturgic al Revelaţiei Biblice şi Tradiţiei Patristice. Prof. dr. Picu Ocoleanu aduce încă o confirmare a acestui caracter al discursului scriptural şi patristic. El vorbeşte, într-un mod convergent cu scrierile Părintelui Ghelasie, despre „Creaţia ca act liturgic al lui Dumnezeu”187, despre dimensiunea euharistică a ontologiei şi a cunoaşterii creaţiei. Liturghisirea este privită ca act de răspuns şi participare la marea Liturghie Divină a Iubirii Sfintei Treimi, care este „însăşi starea proprie şi firea Divinităţii”. De asemeni, în lucrarea „Biserica Liturgică”, Părintele Andrei Scrima afirmă caracterul central pentru demersul creştin al abordării liturgice în ceea ce priveşte cunoaşterea şi experierea tainelor lui Dumnezeu. Sfinţia sa vorbeşte despre modul fundamental liturgic în care are loc cunoaşterea lui Dumnezeu după Pogorârea Duhului Sfânt.188. El arată că această abordare liturgică cuprinde tainic şi propune în chip viu, unitar, teologia şi iconomia: taina vieţii în Sine a Sfintei Treimi – a „modalităţii misterice de prezenţă a lui Dumnezeu în transcendenţa Lui” – şi respectiv, taina „modalităţii istorice, hristice” a prezenţei lui Dumnezeu, care se descoperă şi plineşte prin Întrupare189. Părintele Scrima vorbeşte despre momentele liturgice ale „înscrierii” Duhului în logosul omului şi creaţiei,190 187

Picu Ocoleanu, „Liturghia Poruncilor Divine”, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2004, cap. „Creaţia ca dar liturgic al lui Dumnezeu”, pp. 22-25. 188 André Scrima, Biserica Liturgică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 25. 189 Ibid., p. 26. 190 În fapt, o „înscriere” a Cuvântului, animată şi plinită de suflarea Duhului, în fiinţa omului şi creaţiei, căci Logosul este cel ce adună în

354

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

considerând ca şi Părintele Ghelasie, întreaga iconomie dumnezeiască ca acţiune liturgică, şi tot ceea ce se petrece ca „istorie a unei liturgizări progresive a cosmosului”191, până la „rodul suprem al Liturghiei”. Bineînţeles, participarea omului la această liturghie iniţiată şi susţinută în lume de lucrarea Sfintei Treimi este funcţie de răspunsul personal la chemarea divină. Căci în desfăşurarea liturgică, aşa cum remarcă şi Părintele Scrima, fundamentală este aşezarea faţă către faţă a omului cu Dumnezeu, reciprocitatea prin care acţiunea liturgică înaintează spre rodul ei, care este prefacerea dumnezeiască. Omul dăruieşte la rândul său în mod real ceva lui Dumnezeu, chiar dacă „ale Sale dintru ale Sale”, căci Dumnezeu i-a dăruit nu doar aparent, ci cu adevărat darurile sale omului. Aşa încât darurile impropriate de către om sunt în mod liber şi propriu aduse şi dăruite lui Dumnezeu spre prefacere şi înnoire. Sine toate raţiunile firii create. Este pe undeva improprie afirmaţia sa că Duhul se face trup şi Domnul se face duh. Întruparea istorică şi prefacerea euharistică sunt de la Duhul, prin epicleza, prin pogorârea Sa dătătoare de viaţă şi plinitoare, ce consfinţeşte binecuvântarea Tatălui asupra darului Fiului. Trupul lui Hristos e izvor al plinătăţii Duhului. Cu toate acestea, nu se poate vorbi la modul propriu de o întrupare a Duhului, ci de o sălăşluire şi lucrare a Lui în trup, cu Tatăl şi cu Fiul. La fel, Fiul Întrupat nu devine duh, cum atenţionează şi Părintele Ghelasie, ci Hristos S-a înălţat la cer cu Trupul Înviat, a cărui condiţie este veşnică. Dacă El poate fi cunoscut numai în Duhul, cum afirmă Apostolul, aceasta nu înseamnă că Trupul Său devine duh. În acest sens vorbeşte şi Părintele Scrima despre „starea liturgică” a Trupului Său Înviat însufleţit de Duhul Sfânt, prin care ne împărtăşim de cunoaşterea Sa. (ibid., p. 32). Părintele Scrima are grijă să evite o înţelegere excesiv pneumatologică, precizând că „Duhul nu înlocuieşte lucrarea lui Hristos, ci o confirmă”, Domnul Înviat fiind la rândul Său cunoscut de către noi numai prin „înnoirea duhului” (p. 35). 191 Ibid., p. 27.

SCRIERI ISIHASTE

355

În acest sens, Părintele Ghelasie arată că „noi, ca chip şi asemănare a lui Dumnezeu, avem pecetea, avem modelele harice divine în noi. Suntem, prin creaţie, fiinţe teologice purtând chipul lui Dumnezeu în noi; dar aceste modele/chipuri divine pe care le avem le şi sporim, iar când le sporim le dăm şi ceva al nostru. Pentru că, dacă nu le-am da şi ceva propriu, ar însemna că noi nu răspundem de fapt, că nu suntem decât nişte imitaţii [ale chipului divin]. Iată deci că putem vorbi de o teologie a răspunsului nostru faţă de teologicul divin”192, iar „menirea noastră este aceea de a da chip lui Hristos în noi”193. Exprimând taina creaţiei care este unirea cu Dumnezeu, Părintele Florovski arată că „firea omenească trebuie să fie în mod liber descoperită printr-o mişcare de răspuns, prin depăşirea auto-izolării propriei firi; iar prin lepădarea de sine primeşte această tainică, înfricoşată şi negrăită dublă natură de dragul căreia a fost creată lumea. Căci zidirea a fost făcută spre a deveni Biserică, Trupul lui Hristos”194. Dialogul iconic prin care alteritatea persoanei create se conformează în mod liber Modelului creator prin care trăieşte, se mişcă şi îşi are fiinţa presupune o oprire şi o închinare de sine a omului în hotarul liturgic al Tainei şi slavei dumnezeieşti. Reciproc, Dumnezeu Însuşi „se opreşte” la hotarul liturgic al voii libere a omului: „Într-un anumit fel tainic, libertatea umană devine un fel de „limitare‟ a atotputerniciei dumnezeieşti, pentru că Dumnezeu a binevoit să mântuiască creaţia nu cu de-a sila, ci numai întru liber192

Dialogul Iconic, în: Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul iubirii dumnezeieşti, Ed. Platytera, Col. Isihasm, Bucureşti, 2004, p. 89. 193 Gestul Ritual, în: Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul iubirii dumnezeieşti, ..., p. 133. 194 Pr. George Florovski, Biserica, Scriptura, Tradiţia, Trupul viu al lui Hristos, Ed. Platytera, Col. Isihasm, Bucureşti, 2005, p. 221.

356

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

tate”195. Şi în acest sens, unirea presupune, dăruire reciprocă, participarea omului la Liturghia Iubirii dumnezeieşti. Vorbind despre unirea sfinţilor cu Dumnezeu, Sfântul Maxim Mărturisitorul arată aceeaşi relaţie de învăluitoare dăruire reciprocă, complementaritatea iconică a pogorârii dumnezeieşti şi urcuşului duhovnicesc, a înomenirii lui Dumnezeu şi îndumnezeirii omului: „Adunându-se în întregime în Dumnezeu, s-au învrednicit să se unească întregi cu Dumnezeu întreg, prin Duh, purtând, pe cât este cu putinţă oamenilor, întregul chip al Celui ceresc şi atrăgând aşa de mult în ei înfăţişarea dumnezeiască, pe cât de mult erau atraşi ei, s-au unit cu Dumnezeu, dacă este îngăduit să se spună astfel. Căci se zice că Dumnezeu şi omul îşi sunt unul altuia modele. Şi aşa de mult S-a făcut Dumnezeu omului om pentru iubirea de oameni, pe cât de mult omul, întărit prin iubire, s-a putut îndumnezei pe sine, lui Dumnezeu; şi aşa de mult a fost răpit omul prin minte de Dumnezeu spre cunoaştere, pe cât de mult omul a făcut arătat pe Dumnezeu, Cel prin fire nevăzut, prin virtuţi”196. „Este aşadar parte a Lui, ca unul ce a cinstit aceste raţiuni, a lucrat conform cu ele şi prin ele s-a sălăşluit pe sine cu totul numai în Dumnezeu aşa cum numai pe Dumnezeu L-a întipărit şi L-a format în sine. Unul ca acesta este şi se numeşte dumnezeu, precum Dumnezeu este prin pogorământ şi Se numeşte pentru el om, iar puterea acestei dispoziţii mintale se arată în faptul că ea îndumnezeieşte pe om prin Dumnezeu, pentru iubirea faţă de Dumnezeu, şi înomeneşte pe Dumnezeu prin om, pentru iubirea Lui de oameni, făcând printr-un schimb bun pe Dumnezeu om, 195

Ibid., p. 221. Sf. Maxim, Ambigua, Col. P.S.B., 80, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, pp. 111-112. 196

SCRIERI ISIHASTE

357

pentru îndumnezeirea omului, iar pe om dumnezeu, pentru înomenirea lui Dumnezeu. Căci Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu vrea să se lucreze pururea şi în toţi taina întrupării Sale”197. În acest sens iconic-liturgic de „dăruire reciprocă de chip” în cuprinsul revelaţiei şi al înaintării în Taina Întrupării dumnezeieşti se cere înţeles antropomorfismul biblic şi patristic în zugrăvirea Persoanelor dumnezeieşti. Zugrăvind crearea omului, Sfântul Irineu afirmă că Dumnezeu l-a creat pe om „cu propriile Sale mâini” (referindu-se la Fiul şi la Duhul Sfânt), „amestecând cu lutul o parte orânduită din puterea Sa. Mai mult, el i-a dat făpturii chipul Său, pentru ca şi cele vizibile să aibă chip dumnezeiesc, şi pentru ca să poată trăi, i-a suflat în faţă suflul vieţii, pentru ca atât prin suflarea sa, cât şi prin creaţia sa, omul să poată fi asemenea lui Dumnezeu”.198 Este interesant că în însăşi redarea actului de creaţie a omului, a dăruirii de chip din partea lui Dumnezeu, autorul biblic „dă chip” de asemănare umană lui Dumnezeu în limbaj. Unitatea între Persoană şi mâini indică unitatea de fiinţă, voinţă şi lucrare a Persoanelor Sfintei Treimi, precum şi „ieşirea în afară” iconomică a lui Dumnezeu în actul creator. Pe de altă parte arată Paternitatea ca „principiu” al unităţii în Sfânta Treime. Dumnezeu dăruieşte omului pu197

ibid., p. 87. Sau: „Felurile virtuţilor şi raţiunile lucrurilor sunt, zice, chipurile bunurilor dumnezeieşti. Diferitele feluri de virtuţi sunt ca un fel de trup al lui Dumnezeu, iar raţiunile cunoştinţei în duh ca un fel de suflet. Prin acestea îndumnezeieşte El pe cei vrednici, dându-le pecetea consistentă a virtuţii şi hărăzindu-le substanţa statornică a cunoaşterii adevărate” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 3, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 90). 198 Sf. Irineu de Lugdunum, Demonstraţia propovăduirii apostolice, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001, p. 75, vezi şi nota 163.

358

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

tere, chip, suflare de viaţă, libertate şi stăpânire peste toate lucrurile, şi lumea întreagă ca lăcaş de slujire liturgică. În zugrăvirea botezului sau naşterii celei noi în Hristos, care înseamnă restaurarea chipului omului, se întrezăreşte orientarea iconică originară a fiinţei omeneşti, căci aşa cum „cei care poartă în ei înşişi pe Duhul Sfânt sunt duşi la Cuvântul Care este Fiul, iar Fiul ne conduce la Tatăl”199, suflarea de viaţă ne poartă spre chipul dumnezeiesc, iar prin acesta suntem conduşi la conştiinţa de fiu al lui Dumnezeu. Este interesant de amintit aici distincţia pe care o face Părintele Martir Pavel Florenski între „faţă” şi „chip”. Dacă „faţa” prezentifică „ceea ce vedem prin experienţă zilnică, modul în care ni se înfăţişează realităţile lumii de aici”200, redând raporturile noastre cu ele „într-o formă ascunsă, absorbită organic de către cunoaştere şi formând o bază subconştientă pentru următoarele procese ale cunoaşterii”201, „chipul, reprezentarea iconică este tocmai manifestarea ontologică”202. În Biblie, chipul lui Dumnezeu se deosebeşte de asemănarea lui Dumnezeu; tradiţia bisericească a clarificat de multă vreme ideea că prin primul cuvânt trebuie să înţelegem ceva actual, un dar ontologic al lui Dumnezeu, temelia spirituală a oricărui om, considerat ca atare, în timp ce al doilea termen exprimă o realitate potenţială, capacitatea de desăvârşire spirituală, puterea de a da o formă oricărei personalităţi empirice, după chipul lui Dumnezeu, adică posibilitatea de a întruchipa în viaţă chipul lui Dumnezeu şi, prin aceasta, de a-l face să apară, ca suprema noastră realizare. Atunci faţa capătă claritatea structurii sale sufleteşti”203. 199

Ibid., p. 71. Pavel Florenski, Iconostasul, Fundaţia Anastasia, 1994, p. 147. 201 Ibid., p. 147. 202 Ibid., p. 148. 203 Ibid., p. 148. 200

SCRIERI ISIHASTE

359

Tot ceea ce nu arată spre destinaţia fundamentală a propriei esenţe, afirmă Pavel Florenski, se elimină prin energia chipului lui Dumnezeu, care transfigurează faţa în chip. „Chipul este asemănarea cu Dumnezeu, obţinută în faţă”. […] Chipul (imaginea iconică) prin el însuşi, ca realitate ce poate fi contemplată, constituie mărturia acestui prototip şi cei cărora li se schimbă faţa în chip, vestesc, fără cuvinte, tainele lumii nevăzute”204. Harul sau energia divină necreată pune în lumină imaginea iconică, chipul care se arată la faţă, care se descoperă tainic prin faţa transfigurată, şi în acest sens, arată Părintele Nikolai Ozolin, omenescul transfigurat al lui Hristos este asemănarea desăvârşită – nu prin har, ci prin Persoană – cu dumnezeirea205. Mai mult, trupul transfigurat exprimă ţinta împărtăşirii şi desăvârşirii creaţiei în „liturghia” unirii cu Dumnezeu. Dacă „Locul” Liturghiei, al pogorârii, prefacerii şi împărtăşirii dumnezeieşti e însuşi Trupul lui Hristos206, arată Părintele Scrima, tainele Bisericii sunt izvorâte din el, spre plinirea comuniunii în el207. Asimilarea liturgică prin Taine a vieţii Trupului este intim legată de asimilarea noastră în Trupul lui Hristos prin prefacerea şi rodirea personală a Liturghiei Bisericii208. Conştiinţa acestei participări este trezită şi susţinută de lucrarea Duhului Sfânt, care împiedică reducţia Tainei Întrupării la un eveniment istoric, sau la structurile instituţionale actuale, sau la un orizont eshatolo204

Ibid., p. 148. Pr. Nikolai Ozolin, Chipul lui Dumnezeu, Chipul Omului, Studii de iconologie şi arhitectură bisericească, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 39. 206 André Scrima, Biserica Liturgică, ..., p. 32. 207 Ibid., pp. 32-33. 208 Ibid. p. 33. 205

360

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

gic, unind toate aceste aspecte în călăuzirea şi comunicarea sa liturgică209. Duhul Sfânt „ne formează pentru taină”210. În acest sens, Duhul imprimă în noi tot mai viu Chipul lui Hristos, care, după cuvintele Sfântului Grigorie Teologul, „mijloceşte şi acum, ca om, pentru mântuirea mea, pentru că este cu trupul pe care l-a asumat, până ce mă va face pe mine Dumnezeu, prin puterea înomenirii, chiar dacă nu se mai cunoaşte după trup, înţeleg după pătimirile trupeşti şi care sunt cele ale nostre, afară de păcat”211. În viziunea Părintelui Ghelasie, cu un accent iconichristologic propriu tradiţiei carpatine, conştiinţa este legată de însuşi Chipul omului, creat după Chipul lui Dumnezeu. Astfel se consideră „fondul naturii noastre de creaţie în conştiinţa de fiu”. Acest caracter iconic al persoanei omeneşti este indicat prin „modelele triadice” de la fiecare nivel al integralităţii fiinţă-energii, suflet-trup. Astfel, «Sufletul şi Corpul, ca Natură Substanţială de Creaţie, au şi ele „MEMORIALUL” TEO-Formei (CHIPULUI Lui DUMNEZEU), prin. care să se „desfăşoare”, ca „Asemănare”, dar în traducere directă de Substanţă-fire de Creaţie, de unde consemnările de Suflet cu cele Trei Capacităţi, Conştiinţă (Minte), Duh (Simţire), Eu-Personal (Voinţă), ca zisul Psihologic». Modelele structurale, funcţionale sunt la nivelul reflectărilor energetice ale capacităţilor sufleteşti şi tocmai de aceea nu pot rezolva problema „tare” privind triada de chip: conştiinţă, duh, eu-persoană. Aceasta din urmă nu reduce la şi nu poate fi recuperată nici din planul reflectărilor 209

Ibid., p. 35. Ibid. p. 35. 211 Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări Teologice, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 84. 210

SCRIERI ISIHASTE

361

în plan corporal ca „minte, simţire, voinţă”, nici din reflectările sale în planul fiziologic ca „sistem nervos-sex, sistem circular energetic şi organe specializate pe funcţii”. În duhul teologiei patristice, înţelegerea conştiinţei este legată de taina Treimii şi de Taina Întrupării lui Hristos, cheile de boltă ale misticii şi teologiei: «CHIPUL FIULUI DIVIN să ne fie CONŞTIINŢA Chipului nostru în Sine, ca Chip de Fiu de Creaţie, ca Filiaţie, prin care ne URCĂM la CONŞTIINŢA TATĂLUI, ce prin BINECUVÂNTAREA SA ne-a dat „Substanţa Fiinţială de creaţie”, prin care suntem şi noi o „realitate în sine”. Şi totodată să avem CONŞTIINŢA SFÂNTULUI DUH, care este CHIPUL UNIRII din Fiinţa noastră, fără de care nu putem fi o Integralitate Individual-Personală». «Noi atenţionăm, cu insistenţă, că Sufletul, chiar dacă este Substanţă Fiinţială de Creaţie, are Arhememorialul TEO-Formei (Pecetei CHIPULUI TREIMIC DIVIN) în însăşi „esenţa” sa, dar care se „Conştientizează” în măsura „creşterii-desfăşurării” sale şi „Oglindirii” în TEO-Forma ce „Îmbracă” Sufletul şi Corpul, care şi mai mult, apoi se UNESC în SUPRA-FORMA de TRUP UNIC SACRU». Practica isihastă desfăşoară prin lucrarea virtuţilor, rugăciune, închinare şi aşezarea liturghisitoare drumul de la Chipul la Asemănarea dumnezeiască, de la pecetea Chipului Treimic Divin la refacerea integralităţii personale, şi apoi la dialogul şi împărtăşirea euharistică, prin care Dumnezeu şi creaţia se întâlnesc şi se unesc. În fapt, restaurarea Chipului, lucrarea duhovnicească a virtuţilor hristice şi contemplarea curată, iconică (izbăvită de dualismul contrar generat de păcat) a lumii aduce omului conştiinţa identităţii, a propriului chip şi a orientării sale fiinţiale spre Arhechip, şi introduce în acea stare faţă

362

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

către faţă cu Dumnezeu în care Duhul Sfânt lucrează şi imprimă asemănarea divină. «„Formarea” Conştiinţei Mistice trece prin Purificarea întregii Personalităţi a Ucenicului». Curăţirea minţii sau despătimirea este absolut trebuincioasă, căci «„prin Minte avem Conştiinţa Centrului nostru de Personalitate”, deşi „nu trebuie confundată Mintea cu însuşi acesta”». Limbajul, o altă problemă ce nu admite o reducţie sistemică (şi să ne gândim aici fie şi numai la „sindromul de complexitate” legat de metafore în traducerea automată de texte212), are ca origine, arată Părintele Ghelasie „primirea cuvântului hristic în conştiinţa noastră”. Taina Chipului lui Dumnezeu se imprimă şi icoanei sale create. Conştiinţa Icoanei lui Hristos, a Numelui lui Hristos, a Trupului lui Hristos, dă minţii şi întregii fiinţe orientarea gestului sacru faţă de Hristos, „Scara vieţii noastre”. Practica iconică are un caracter liturgic-mystagogic, şi nu gnostic. Închinătorul nu „manevrează” în chip magic lucrarea divină, ci îşi dă răspunsul în desfăşurarea dramei liturgice a iconomiei dumnezeieşti. Participă la Liturghia Vieţii, prin care se trezeşte şi se face lucrătoare conştiinţa de fiu al lui Dumnezeu. Astfel, «Conştiinţa şi Sentimentul Misticului ICONIC nu sunt Împroprierea Lui HRISTOS de către tine, ci ÎMPROPRIEREA ta de către HRISTOS. Tu trebuie să faci RITUALUL Gestului SACRU faţă de HRISTOSTRUP, ca să te PRIMEASCĂ şi pe tine, să fii UNIT cu TRUPUL Său, ca Mlădiţa în Butucul Viei». În înfăţişarea vieţii isihaste, Părintele Ghelasie pune în valoare relaţionalul liturgic, iconic al numirii. Abordarea 212

Ştefan Trăuşan Matu, Existenţă şi Interpretare, în: Filosofie şi ştiinţe cognitive, coordonator G. G. Constandache, Ed. Matrix Rom, Bucureşti, 2002, p. 85.

SCRIERI ISIHASTE

363

sa fructifică înţelegerea liturgică a cunoaşterii şi creşterii duhovniceşti din tradiţia creştinismului răsăritean. Să ne amintim că în „Cele cinci cuvântări teologice”, Sfântul Grigorie Teologul, arătând că „Dumnezeirea nu poate fi definită prin nici un nume”, afirmă că numirea de Dumnezeu „e un nume arătând o relaţie cu ceva, nu e un nume în sine, dezlegat de orice”. Mai mult, acest relaţional al numirii are un caracter iconic-liturgic, căci „schiţând din cele din jurul Lui cele privitoare la El”, adunăm în noi tot mai mult „chipul adevărului, sau umbra lui”213, iar „cel ce poartă pe Dumnezeu în sine, înfăptuind ceva din acestea, înaintează spre desăvârşire şi spre familiaritatea cu Dumnezeu, prin virtuţi”214. Urcând pe muntele virtuţilor şi intrând în nourul tainei, adunându-se şi întorcându-se în sine, pe cât e cu putinţă, spre adâncul pecetluit de Chipul divin, omul vede „spatele lui Dumnezeu”, iar aceasta „fiind acoperit de piatră sau de Cuvântul întrupat pentru noi”215. Cuvântul Întrupat e tocmai icoana de zugrăvire, lăcaşul de împărtăşire a dumnezeirii accesibile, scara epectazei în adâncul tainei dumnezeieşti. Sfântul Grigorie distinge numirile comune ale dumnezeirii privitoare la fiinţă, la putere şi iconomie, de numirile „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”, prin care Îl cunoaştem pe Dumnezeu în Trei Persoane deofiinţă în transcendenţa Iubirii intratrinitare, prezent şi lucrător în lumea creată din revărsarea iubirii Sale. Prin toate aceste numiri, dar mai ales prin cele proprii săvârşim adresarea liturgică personală, înaintând prin împărtăşire în slava „din jurul fiinţei”. Expresia consacrată „din jurul fiinţei” are o evidentă conotaţie liturgică, implicând un 213

Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări Teologice, ..., p. 86. Ibid., p. 88. 215 Ibid., p. 23. 214

364

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

cadru sau lăcaş de dialog şi înaintare în taină, de prefacere a omului spre părtăşia sa tot mai mare cu Dumnezeu. Dumnezeu este prezent în aceste numiri (privite ca „altare” ale adresării către El şi ale lucrării Sale), ca şi în lucrările Sale. În acest sens, există diferite moduri şi grade de împărtăşire a prezenţei Sale lucrătoare, care culminează în Sfânta Euharistie, chip şi rod al desfăşurării liturgice a iconomiei divine. În lucrarea sa „Despre Împărtăşirea dumnezeiască”, Sfântul Grigorie Palama distinge între împărtăşirea de darul îndumnezeitor, harul necreat sau lucrarea dumnezeiască, prin care se săvârşeşeşte unirea personală cu Dumnezeu, de imitarea naturală şi împărtăşirea de bunurile create privite ca rezultate ale lucrării dumnezeieşti în lumea creată. Plecând de la cuvintele Sfântului Dionisie Areopagitul, care afirmă că „îndumnezeirea este asemănarea şi unirea cu Dumnezeu”216, Sfântul Grigorie Palama distinge „imitarea naturală” de îndumnezeire, care „e de la început mai presus de fire”217, iar în cadul urcuşului spre îndumnezeire, distinge de asemeni asemănarea de unire: „Noi avem nevoie de asemănare ca să fim în armonie cu unirea aceea prin care se săvârşeşte îndumnezeirea. Căci fără unire, asemănarea nu ajunge pentru îndumnezeire. Iar asemănarea de care avem nevoie este aceea care ne vine din lucrarea şi păzirea poruncilor dumnezeieşti, care nu se săvârşeşte numai prin imitare naturală, ci din puterea Duhului, care ne vine prin sfinţita naştere a noastră din nou de sus şi se întipăreşte în chip negrăit în cei botezaţi. Prin aceasta, cei ce «nu din sânge, nici din voia trupului, ci din Dumnezeu s-au născut» (Ioan 1, 13), ca nişte 216

Despre Ierarhia Bisericească, I, 3; P. G. 3, 376 A. Filocalia Sfintelor Nevoinţe ale Desăvârşirii, vol. 7, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 350. 217

SCRIERI ISIHASTE

365

copii de curând născuţi «pot ajunge la măsura plinătăţii lui Hristos» (Efes. 4, 13)” 218. Îndumnezeirea este astfel privită în taina filiaţiei, a „naşterii din Dumnezeu”. Sfântul Grigorie afirmă astfel caracterul personal al îndumnezeirii, care presupune din partea omului o chenotică aducere înainte şi o participare liturghisitoare la taina împărtăşirii dumnezeieşti, participare ce dă măsura personală a deschiderii iubitoare, a primirii harului dumnezeiesc şi îndumnezeitor. Tâlcuind cuvintele Sfântului Grigorie despre modul împărtăşirii dumnezeieşti, Părintele Stăniloae îl priveşte ca „Taină a caracterului personal al Duhului”219 legând de asemeni arătarea harului necreat sau a puterii nemijlocite a lui Dumnezeu de taina Întrupării dumnezeieşti220. Pe de altă parte, indicând taina persoanei, care în lucrări se dăruie, se arată, se împarte rămânând întreagă şi neîmpărţită, Părintele Dumitru se ajută de zugrăvirea iubirii şi comunicării ei inter-umane ca model iconic al împărtăşirii între Dumnezeu şi om221. 218

Ibid., p. 349. Ibid., p. 348. 220 Ibid., p. 350, n. 594. 221 Ibid., p. 350, n. 588: „Afirmaţiei simpliste a adversarului că Dumnezeu sau nu Se arată şi nu se dăruieşte deloc, sau Se arată şi se dăruieşte întreg, Palama îi opune înţelegerea vie a tainei persoanei şi a modului dialectic în care ea, pe de o parte, se arată şi se dăruieşte întreagă, pe de alta nu se poate primi întreagă. Dumnezeu ca Persoană iubitoare Se manifestă şi Se dăruieşte întreg în fiecare lucrare mai presus de fire, dar totodată rămâne neîmpărţit în Sine Însuşi sau rămâne ca întreg neîmpărţit şi neîmpărtăşit. Căci chiar persoana umană se vede şi nu se vede întreagă în orice act şi manifestare a ei sau se dăruieşte ca întreg şi rămâne ca întreg nedăruit”. Vezi şi n. 585: „Taina acestei împărţiri neîmpărţite implică taina caracterului personal al Duhului. Oricine doreşte întregimea unitară a persoanei iubite, dar o primeşte atât cât poate. O primeşte întreagă, pentru că persoana iubită i se dăruieşte întreagă, dar o primeşte cât poate, pe cât este de mare iubirea lui primitoare”. 219

366

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Este de remarcat în mistica isihastă iconică accentul pus pe coborâre, pe închinare ca altar al pocăinţei şi liturghisirii pogorârii dumnezeieşti. Se exprimă astfel adevărul că prin propriile sale puteri, omul nu poate face nimic, nu se poate curăţi şi nu poate urca la înălţimea vederii duhovniceşti. Ca să urce, sau mai bine spus ca să fie înălţat şi transfigurat de Dumnezeu, omul trebuie să coboare, să cunoască adâncul smereniei. Acesta este în fapt sensul metaniei, arată Părintele Ghelasie: ca să urci la Dumnezeu, trebuie să cobori, ca să înviezi cu Hristos, trebuie să te faci părtaş la patimile Sale mântuitoare. Doar aşa întâlneşte omul adâncul chenozei dumnezeieşti îndumnezeitoare, a lucrării lui Dumnezeu ce întru neputinţe sau pătimiri de bună voie pentru dragostea lui Hristos ne preschimbă şi desăvârşeşte. Desăvârşirea în iubire cere trecerea prin rugul purificator al suferinţei, pentru sine şi pentru toată lumea, pentru ca „latura pătimitoare a sufletului” să înainteze la o „lucrare de Dumnezeu iubitoare”, agonisind „străpungerea mântuitoare şi plânsul fericit, care aduce baia iertării, reînnoirea naşterii din Dumnezeu, adică lacrimile pocăinţei”222. În acest sens, dacă „firea lui Dumnezeu este înălţime neajunsă”, „lucrarea lui e adâncime ce nu se poate lesne vedea”223, pentru a fi făcut părtaş de ea nefiind suficient un demers intelectual, de la distanţă, ci implicarea şi închinarea întregii fiinţe, trup şi suflet, în rugul iubirii Sfintei Treimi. Sintetizând întreaga tradiţie patristică, Părintele Ghelasie arată că omul împlinit, în întregimea sa neştirbită, unitară, nu poate fi cugetat în afara icoanei unirii sale cu Dumnezeu224. 222

Ibid., p. 230. Icosul Canonului închinat Sf. Grigorie Palama, din Duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post. 224 Părintele Stăniloae arată că „natura fără har nu reprezintă natura întreagă. Ea se completează în toată normalitatea ei prin har... În Răsărit, harul e lucrarea necreată şi nemijlocită a lui Dumnezeu, şi omul 223

SCRIERI ISIHASTE

367

Prin punerea în lumină a gestului de închinare ca act liturgic şi exprimare a conştiinţei iconice de fiu, Părintele Ghelasie exprimă tradiţia răsăriteană, şi reliefează rădăcinile isihasmului în liturghie. Este concretizată astfel în miezul unei tradiţii monahale vii, viziunea patristică exprimată de Sfântul Nicolae Cabasila, care leagă intim taina închinării de taina împărtăşirii şi taina înfierii dumnezeieşti. Împărtăşirea exprimă rodul reciprocităţii sau sinergiei care stă la baza dinamismului liturgic. Este mai mult decât un dar care trece de la cineva la altcineva, e Darul prin care Cineva rămâne în altcineva, Darul unirii şi întrepătrunderii. „Acea împărtăşire e adevărată”, spune Sfântul Nicolae Cabasila, în care în acelaşi timp se dă un lucru la două fiinţe, iar nu o dată la una, după aceea la cealaltă, ceea ce e mai curând despărţire decât unire. Căci aceea nu-i unire, când nici unul nici altul nu posedă ceva în acelaşi timp, ci fiecare are ceva deosebit”225. Taina Euharistiei, arată el, este „a fiilor lui Dumnezeu, şi noi ceata lor suntem chemaţi să o formăm”226, căci după cum spune Sfântul Apostol Pavel, „pruncii s-au făcut părtaşi trupului şi sângelui”227. Sfântul Nicolae Cabasila aminteşte două închinări, închinarea după datorie şi cuviinţă a robului, care „însemnează în acelaşi timp a trăi după mintea sănătoasă şi a săvârşi binele”228, şi adevărata închinare de fii ai lui Dumnezeu, care „însemnează supunere, ascultare şi împliprimind-o devine subiect al ei împreună cu Dumnezeu”. Filocalia..., vol. 7,..., n. 621, p. 358. 225 Nicolae Cabasila, Despre Viaţa în Hristos, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, pp. 123-124. 226 Nicolae Cabasila, Despre Viaţa în Hristos, ..., p. 122. 227 Evr. 2, 14. 228 Nicolae Cabasila, Despre Viaţa în Hristos, ..., p. 122, v. Lc. 17, 10.

368

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

nire a toate”229. Aceasta din urmă se săvârşeşte „când ne facem mădularele Lui”, şi primind viaţa lui Hristos ne sputem slobozi de faptele cele moarte. Pentru că „atâta vreme cât suntem morţi nu ne putem închina Dumnezeului celui viu, bine ştiind că închinarea adevărată în duh şi adevăr numai cel viu o poate săvârşi, căci Dumnezeu nu e Dumnezeu al morţilor, ci al viilor (Mt. 22, 32)”230. Astfel, „pentru a ne închina lui Dumnezeu şi pentru a-I putea sluji în curăţenie, se cade să ne apropiem de Sfânta Masă”231, „Hristos fiind Viaţa însăşi pentru cei care i se închină”232. La drept vorbind, arată Sfântul Nicolae Cabasila, cum „înfierea prin Sfintele Taine constă în unire şi părtăşie, iar ruperea acestei legături înseamnă încetarea de a mai fi”, „există numai o singură rudenie şi înfiere: aceea prin care suntem uniţi cu Hristos”. Această înfiere „înghite şi pe cea trupească, întrucât acelor ce L-au primit pe Domnul, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu”233. Sfântul Nicolae Cabasila descrie logica „paradoxală”, iconic-liturgică a „depăşirii” nu atât prin negare dialectică, cât prin părtăşie la Trupul lui Hristos şi asimilare a vieţii Sale: „ceea ce într-adevăr ne miră este împăcarea amânduror acestor situaţii: adică să ne păstrăm libertatea minţii, ca fii, dar să ajungem să ne supunem, întocmai cum se supun mădularele”234. Părintele Dumitru Stăniloae pune în lumină chipul Sfintei Treimi oglindit în creaţie, zugrăvind iubirea Tatălui care se împărtăşeşte Fiului şi e întărită de Duhul în care odih229

Ibid., p.122. Ibid., pp 121-122. 231 Ibid., p.121. 232 Ibid., p.125. 233 Ibid., p. 124. 234 Ibid., p. 122. 230

SCRIERI ISIHASTE

369

neşte. Pornind de la modelul familial tată-mamă-copil, Părintele Dumitru arată că „unirea între bărbat, soţie şi copii se spiritualizează spre unirea dintre eu, tu şi el în general, deşi amintirea acestei uniri speciale de pe pământ lasă totuşi o pecete vie pe persoanele lor în veşnicie”235. „După învăţătura ortodoxă”, arată Părintele Stăniloae, „Sfântul Duh purcede din Tatăl şi străluceşte din Fiul”. Potrivit acestei învăţături care şi-a găsit o limpede formulare la patriarhul Constantinopolului, Gheorghe Cipriotul, „Sfântul Duh, strălucind din Fiul, Îl luminează pe Acesta nu numai în faţa Tatălui, dar şi în faţa noastră. Astfel, cu iradierea Lui care Îl luminează pe Fiul, Duhul pătrunde în conştiinţa noastră şi întăreşte în ea capacitatea de a-L cunoaşte pe Fiul, şi prin El pe Tatăl”236. Duhul Sfânt este bucuria dinainte de veci a Tatălui şi a Fiului, în care Aceştia împreună se bucură. Această bucurie, Duhul Adevărului în care „Treimea îşi găseşte desăvârşirea”237, arată Sfântul Grigorie Palama, „este trimisă de Aceştia Doi celor care sunt vrednici de ea... dar existenţa Sa (personală) vine numai de la Tatăl”238. Unitatea Treimii se descoperă de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, iar această descoperire deschide calea spre Liturghia împărtăşirii omului de Viaţa Sfintei Treimi. Remarcăm aici faptul că viziunea iconică şi liturgică îngăduie cea mai strânsă legătură dintre particular şi universal, dintre obârşia şi finalitatea fiinţei create. În plus, dacă crucea exprimă însăşi taina unirii „verticalei” Dumnezeu235

Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p.195. 236 Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 88. 237 Epist. I ad Serapionem, P. G. 26, 589, PSB 16, 1988, p. 55. 238 Pr. D. Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus..., p.91-92.

370

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

om-creaţie, a verticalei pogorârii divine şi urcuşului duhovnicesc al omului în Dumnezeu, cu „orizontala” iubirii trinitare divine, icoana exprimă realizarea acestei uniri în Persoana transfigurată. Părintele Ghelasie evidenţiază în scrierile sale faptul că însăşi relaţia dintre bărbat şi femeie, dintre Adam şi Eva ţine de integralitatea iconică a Chipului Omului. Diada bărbat-femeie rescrisă ca diada fiu-mamă zugrăveşte iconic tocmai nevoia şi dorul omului de comunicare şi împărtăşire, de a sta faţă către faţă cu Dumnezeu şi cu semenul său, fiind astfel corelată cu configuraţiile iconice Dumnezeu-om, Chipul (Fiului) lui Dumnezeu-Chipul de filiaţie de creaţie, Hristos-Maica Domnului sau Hristos-Biserica. Crearea ecstatică a Evei din coasta lui Adam arată tocmai creaţia lumii prin Cuvântul lui Dumnezeu şi a Bisericii din şi ca Trupul lui Hristos, prin pogorârea Duhului Sfânt. Vorbind despre chipul Dumnezeului treimic în om, Cuviosul Justin Popovici arată că descoperirea propriei identităţi, unificarea şi împlinirea vocaţiei omului sunt date de cunoaşterea Sfintei Treimi, împreună cu toţi sfinţii, prin mijlocirea Sfintelor Taine şi a sfintelor virtuţi: „Din momentul în care omul se află în Domnul Hristos, Dumnezeu şi om, el se simte pentru întâia oară deplin unul în fiinţa sa, întreit unul. Tocmai în această triunitate după chipul lui Dumnezeu poate el să afle în acelaşi timp unitatea fiinţei sale, nemurirea după chipul lui Dumnezeu şi viaţa veşnică, căci viaţa veşnică nu poate fi aflată decât în cunoaşterea Dumnezeului Treimic239. A ne asemăna Domnului Întreit Unul, a ne umple de toată plinătatea Dumnezeirii240, a deveni desăvârşiţi ca Dumnezeu, iată în ceea ce 239 240

Ioan 17, 3. Col 2, 9-10, Efes. 3, 19.

SCRIERI ISIHASTE

371

constă vocaţia noastră, iată unde se găseşte nădejdea menirii noastre: vocaţia noastră sfântă, vocaţia noastră cerească, vocaţia noastră dumnezeiască. Din momentul în care suntem în Biserica lui Hristos, putem să simţim într-un mod viu şi veşnic că suntem chemaţi la unica nădejde a menirii noastre. O singură vocaţie pentru toţi oamenii – o nădejde comună tuturor. Or o asemenea menire nu poate să vieze şi nu poate fi trăită decât în Biserică şi de către Biserică: împreună cu toţi sfinţii, prin mijlocirea Sfintelor Taine şi a sfintelor virtuţi. Abia atunci putem simţi că suntem un singur trup şi un singur suflet […] împreună cu toţi sfinţii. […] Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos241. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup. […] Şi toţi la un singur Duh ne-am adăpat. […] Sunt multe mădulare, însă un singur trup. […] Voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte242. Călăuziţi de credinţa şi dragostea evanghelică, nădejdea ne poartă spre înţelegerea şi împlinirea a ceea ce constituie vocaţia noastră, ţinta noastră, chemarea noastră: desăvârşirea dumnezeiască – însă aceasta nu se poate realiza decât înlăuntrul graniţelor trupului dumnezeiesc-omenesc al lui lui Hristos, şi mulţumită puterilor Sale dumnezeiesc-omeneşti. Din aceste puteri îşi trag viaţa toţi cei care sunt concorporali cu acest sfânt şi unic Trup, toţi cei în care nu este decât un singur duh, Preasfântul Duh, Cel care uneşte toate sufletele creştinilor într-un unic suflet, sufletul sinodal, toate inimile într-o singură inimă, inima sinodală, şi toate cugetele într-un unic cuget, cugetul sinodal al Bisericii. Iată adevărata unificare, unitatea trupului şi unitatea sufle241 242

Rom. 12, 5. I Cor. 12, 13. 14. 20. 27.

372

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

tului, Iată cum pot ei intra în Treime, cum pot deveni Treime prin har; atunci totul vine de la Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt, căci este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi(I Cor. 12, 6; cf. Rom. 11, 36)”243. Părintele Justin atrage atenţia asupra adevăratului umanism ce valorizează Chipul lui Dumnezeu întipărit în fiinţa omului, dându-i tinderea spre împlinire în asemănarea cu Dumnezeu: „Conştient sau inconştient, în toate luptele pe care le duce în umanism, omul tinde să readucă în el chipul pierdut al lui Dumnezeu”244. Părintele Sofronie de la Essex pune şi el în lumină caracterul liturgic al fiinţei divine şi al cunoaşterii lui Dumnezeu ca descoperire şi experiere în Hristos – nu a fiinţei în Sine, ci a „Tainei Fiinţei” dumnezeieşti245. „Când este vorba de cunoaşterea fiinţială a Dumnezeului Persoană”, spune el, „avem în vedere împărtăşirea în fiinţă, iar nu doar simpla înţelegere intelectuală a problemei”, şi înţelege prin acestă împărtăşire faptul că „Dumnezeu îmbrăţişează omul în întregime – şi mintea, şi inima şi trupul”. Caracterul personal al cunoaşterii reciproce între Dumnezeu şi om este indicat de „unirea dragostei”, ca „act duhovnicesc în care Cel Iubit devine fiinţarea noastră”246. Arhim. Sofronie pune în lumină caracterul chenotic al dragostei, căreia „îi este propriu a strămuta viaţa întru Acela pe Care Îl iubeşti, până la a uita de sine”247. Şi dacă 243

Père Justin Popovitch, Philosophie Orthodoxe de la Vérité, Dogmatique de l’ Église Orthodoxe, Tome Quatrième, L‟Age d‟Homme, Collection La Lumière du Thabor, Paris, 1997. 244 Arhim. Justin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 119. 245 Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 314. 246 Ibid., pp.317-318. 247 Ibid., p. 318.

SCRIERI ISIHASTE

373

esenţa divină „nu se poate comunica făpturii”, dinamica Fiinţării Treimice se descoperă în dragoste: „în Fiinţa Dumnezeiască, momentul care exprimă Esenţa se numeşte Act-Energie. Împărtăşirea Energiei nefăcute săvârşeşte în noi asemănarea cu Făcătorul: ne îndumnezeieşte” 248. Iar aceasta, tocmai prin experierea vie a Iubirii Treimice. Aşa cum arăta şi Părintele Ghelasie, împărtăşirea energiei divine nu este o emanaţie impersonală a unei „fiinţe pure” în sens filosofic, ci exprimă Persoanele divine în act. Temeiul împărtăşirii fiinţiale euharistice este personal, ipostatic: dacă felul obişnuit de a gândi cunoaşterea separă subiectul cunoaşterii şi obiectul cunoscut, în cunoaşterea lui Dumnezeu se înlătură graniţele impuse de „procesul obiectivizării celui cunoscut”. Căci „El întotdeauna se face cunoscut în unirea dragostei, în starea rugăciunii curate”249. Trecerea de la „categoriile logicii formale” la „înţelegerea fiinţială” vine prin „experienţa rugăciunii ipostatice (rugăciunea adâncă pentru lume ca însuşi pentru sine)”250, exprimată cel mai îndeaproape de Liturghie şi în rugăciunea liturgică251. Astfel conştientizăm că „Fiinţa Dumnezeiască este Dumnezeul cel Viu, iar nu conceptul abstract filosofic al fiinţei pure. Dumnezeu este viu pentru că este Ipostatic. Acesta este Principiul care viază în realitate – adică Persoana”252. În Dumnezeu, Esenţa „este cuprinsă în Persoane şi nu are nici o existenţă independentă de Persoane sau în afara Persoanelor. În Fiinţa Dumnezeiască, Fiinţă întrutot Personală, determinarea de Sine a Ipostasurilor Dumnezeieşti 248

Ibid., p. 292. Ibid., p. 289. 250 Ibid., p. 315. 251 Ibid., p. 323. 252 Ibid., p. 293. 249

374

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

purcede de la înseşi Ipostasurile, şi nicicum nu se predetermină sau impune de către Esenţă”253. Părintele Sofronie priveşte Persoana potenţială în chip şi împlinită în asemănarea dumnezeiască. Semn al acestei împliniri şi concretizare a temeiului iconic, personal al fiinţei este înlăturarea „tensionatei contraziceri” între persoană şi firea sa, şi „enipostasierea deplină” a celei din urmă254. „Experienţa vie a persoanei” aduce prin lucrarea Duhului această rugăciune, încât „omul, fiinţial, trăieşte chipul Unimii Sfintei Treimi. Într-o astfel de rugăciune se primeşte experienţa esenţei celei una a neamului omenesc. În ea ni se dezvăluie adevărul fiinţial al celei de-a doua porunci: Întregul Adam devine un singur Om-Omenire”255. În virtutea dragostei chenotice, „unimea Treimii”, după al cărei chip omul este chemat a deveni un singur Om, se exprimă în conceptul teologic al întrepătrunderii”256. „Persoanei, chip al Dumnezeului dragostei, îi este proprie legătura dragostei. Ea nu se determină prin opoziţie faţă de ceea ce este nu Eu. Dragostea este cuprinsul cel mai lăuntric şi cea mai bună expresie a esenţei sale. Îmbrăţişând în rugăciunea dragostei întreaga lume, ea se arată a fi lăuntric – ad intro – unimea a tot ce fiinţează. În actul înfăptuitor al propriei deveniri, ea năzuieşte către atotobşteasca unime şi în exterior – ad extra. În dragoste constă asemănarea ei cu Dumnezeu, Care dragoste este (I Ioan, 4, 16)”257. În acest sens de chip împlinit în unirea dragostei, spune Părintele Sofronie, „persoana în noi se naşte într-o rugă253

Ibid., p. 294. Ibid., p. 294. 255 Ibid., p. 286. 256 Ibid., p. 316. 257 Ibid., p. 281. 254

SCRIERI ISIHASTE

375

ciune mai presus de fire, faţă către Faţa Dumnezeului Celui viu”258. Enipostasierea firii umane de către Fiul lui Dumnezeu e temeiul enipostasierii plinătăţii dumnezeirii de către sfinţii deveniţi mădulare ale Trupului Său: „în înfăptuirea sa finală, ipostasul zidit se va arăta de asemeni purtător al întregii plinătăţi a acestei firi, care a fost gândită de Făcătorul a fi în stare a încăpea plinătatea fiinţării Dumnezeieşti şi omeneşti. Hristos, care este măsura omului, a arătat-o în Înălţarea Sa. Până şi în El firea făcută nu s-a preschimbat în Esenţa fără de început a Dumnezeirii, şi totuşi în Hristos firea omului a primit neîmpuţinată plinătatea Dumnezeirii, în aşa măsură, încât în Persoana Sa ea a fost aşezată de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl”259. În sensul în care Părintele Ghelasie vorbeşte despre închinare ca răspunsul filial la dragostea lui Dumnezeu, şi de „răstignirea vie” din hotarul întâlnirii cu Dumnezeu, Părintele Sofronie arată că iniţiativa şi chemarea lui Dumnezeu spre a ne împărtăşi de „tot darul desăvârşit, ce se pogoară de la Părintele luminilor (Iac. 1, 17), se însoţeşte neapărat de răstignirea întregii noastre fiinţe”260. Asemănarea cu Hristos trece prin chenoza dragostei spre bucuria învierii lăuntrice. Abordând problema fundamentelor apofatismului antropologic261, Părintele Andrei Scrima trasează câteva importante repere antropologice ale viziunii creştin-ortodoxe. Dinamismul apofatic al fiinţei omeneşti este reperat şi 258

Ibid., p. 280. Ibid., p. 295. 260 Ibid., p. 304. 261 André Scrima, Antropologia Apofatică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005. 259

376

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

aprofundat mystagogic, fiind indicat prin cuvinte fundamentale legate de taina omului cum ar fi cele de „Treime”, „Dumnezeu”, „Om”, „Creaţie”, „Fiinţă”, „Har”, „Prezenţă”, „Chip”, „Asemănare”, „Unire”, „Îndumnezeire”, „Icoană”, „Întrupare”, „Filiaţie”, „Naştere”, „Participare”, „Limită-Hotar”, „Început”, „Sfârşit”, „Libertate”, „Teonomie”, „Autonomie”, „Antinomie”, „Limbaj”, „Cruce”, „Înviere” etc. Ca un al doilea demers important, el reliefează importanţa limbajului antinomic în exprimarea adevărului revelat şi a cunoaşterii profunde supraconceptuale, punând în atenţie structura dogmei calcedoniene. Ca şi Părintele Ghelasie în accentuarea sa iconică, el consideră dogma de la Calcedon de maximă relevanţă pentru „sesizarea modului apofatic de apropriere a misterului viu din Întruparea Domnului”, având ca centru de greutate „uniunea teandrică din Persoana Mântuitorului”262. În al treilea rând, remarcăm o anume corelare a cuprinsului iconic-ontologic al fiinţei omeneşti cu modul iconicliturgic al actualizării personale şi desăvârşirii potenţelor fiinţiale în spaţiul comunicării inter-personale şi comuniunii ecleziale. 262

Ibid., p. 129. Pr. George Remete observă la rândul său, urmându-l pe Pr. Stăniloae, că pe de o parte „unirea ipostatică e modelul unirii omului cu Dumnezeu”, iar pe de alta, „posibilitatea sălăşluirii în acelaşi ipostas a însuşirilor şi lucrărilor dumnezeieşti şi omeneşti, deşi e mai greu de înţeles în amănunte, e dată în conformitatea omului cu Dumnezeu şi în general în faptul că între El şi lume, ca realitate creată şi susţinută de El, are loc o continuă uniune, purtată în fond de Subiectul divin, ca ultim izvor şi susţinător al energiilor Sale necreate şi al energiilor create ale lumii... Pe drept cuvânt Sfinţii Părinţi au lărgit înţelesul termenilor „nedespărţit‟ şi „neamestecat‟, aplicându-l raportului general dintre Dumnezeu şi lume” - Pr. Prof. Dr. George Remete, Curs de Dogmatică, II (lit.), Facultatea de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 2003, pp. 27, 52.

SCRIERI ISIHASTE

377

După Părintele Andrei Scrima, „în faţa unei prezenţe de taină, viu percepută pentru că real participabilă, şi în acelaşi timp vădită ca esenţial inepuizabilă prin determinări pozitive, spiritul nostru nu are de ales altă cale decât cea apofatică, singura ce salvează totodată autenticitatea experienţei personale, precum şi autonomia obiectului intuit”263. Sfinţia sa prezintă noţiunea de om „sub o specie mai amplă decât cea naturalistă”, afirmând dinamismul apofatic al fiinţei umane ce o înfăţişează pe aceasta drept „punctul fizic şi metafizic de articulare a creatului cu Necreatul”264. Părintele Scrima distinge între taina prezentă în centrul cunoaşterii apofatice şi misterul privit ca „obstacol impersonal ce limitează cunoaşterea comună”. Prin contrast, taina ca „element dinamic, fecund, care comandă tensiunea anagogică a cunoaşterii profunde”, „fără să împiedice în vreun fel cunoaşterea, impune şi organizează un tip de cunoaştere specific”, în sensul în care Sfântul Isaac Sirul arată că „cunoaşterea duhovnicească este o simţire a tainelor”265. În acest sens dat de viziunea apofatică, „taina se dezvăluie drept o categorie constitutivă a oricărei existenţe, chiar create, nu numai a celei dumnezeieşti”266. O categorie ce transcende cunoaşterea şi redarea conceptuală, fapt indicat şi de Sfântul Vasile cel Mare, atunci când afirmă că „nu numai esenţa divină, ci şi esenţele create, ele înşile, nu pot să fie cunoscute şi experiate cu ajutorul conceptelor”267. Structura antinomică a alcătuirii omeneşti care cuprinde în 263

André Scrima, Antropologia Apofatică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 100. 264 Ibid., p. 102. 265 Ibid., p. 101. 266 Ibid., p. 102. 267 Ibid., p. 102.

378

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

acelaşi timp caracterul teonom al naturii umane şi măreţia dramatică a autonomiei sale se desfăşoară, emerge plecând de la „centrul de taină” sau „sâmburele lăuntric” al fiinţei268. Aceasta se descoperă „ca o prezenţă vie, ca un chip, ca un om lăuntric, cu o viaţă pe dimensiuni proprii, împlinită dincolo şi deasupra celei naturale”269. Această prezenţă sau pecete vie a Chipului lui Dumnezeu în om este dată constitutiv în însuşi actul creaţiei (Fac. 1, 26), şi reprezintă pentru om „esenţa misterioasă de a fi chip, icoană a lui Dumnezeu”270. În paralel cu descoperirea alcătuirii şi vocaţiei iconice a omului, Scriptura revelează conţinutul ei lăuntric: „omul a fost făcut din lut şi însufleţit cu insuflarea Duhului de viaţă dătător” (Fac. 2, 7)271. În acest sens, Părintele Scrima arată că „teocentrismul viziunii antropologice ortodoxe are sensul unei categorii imanente noţiunii de om”. Astfel, centrarea omului pe Dumnezeu nu e privită ca o „simplă orientare etică”, ca o „conformare exterioară a fiinţei în raport cu Creatorul ei, ci ca o însuşire firească a naturii instaurate, proprietară din naştere a unui element dumnezeiesc imprimat ţărânei noastre prin chiar actul creaţiei”, ca un „dar de fire”, ca un „drept de naştere”, ca o „realitate autentică a sufletului natural şi iniţial deiform” ce face cu putinţă participarea şi aderenţa noastră vie la „Fiinţa fiinţelor”272. 268

Ibid., p. 102-103. Ibid., p. 103. 270 Ibid., p. 104. 271 Ibid., p. 104. Vezi şi la p. 105: „Cuvântul lui Dumnezeu, luând o parte din pământul de curând creat, a plăsmuit cu mâinile sale nemuritoare chipul nostru şi i-a comunicat viaţă; căci Duhul pe care i l-a insuflat este o fulgerare (o rază) din nevăzuta Dumnezeire” (Sf. Grigorie de Nazianz, Poemata dogmatica, VIII, Peri psyches, vv. 70-75, P. G. t. 37, col. 412). 272 Ibid., pp. 104-105. 269

SCRIERI ISIHASTE

379

Chipul lui Dumnezeu este imprimat în om ca fundament ontologic al existenţei sale, fără ca omul să posede în sine, în chip strict autonom, un principiu necreat, ca în interpretarea panteistă. Ci în sensul unei alcătuiri antinomice a fiinţei omeneşti, în care natural şi supranatural, omenesc şi dumnezeiesc se întrepătrund fără să se amestece273, indicând spre unirea tainică a împărtăşirii dumnezeieşti, fără să „afecteze” taina nepătrunsă, neasemănarea absolută a fiinţei dumnezeieşti274. În acest punct, Părintele Scrima este îndreptăţit să afirme caracterul iconic al fiinţei omeneşti: „Avându-şi fundamentul în Chipul lui Dumnezeu, în afară de Icoana sa divină, omul nu mai este om”. Expresia cea mai adecvată intimităţii, „înrudirii” între om şi Creator nu este cuprinsă „într-o noţiune, într-o determinare pozitivă, ci într-un simbol, acela al filiaţiei”, „dată ipso facto la creaţie, însă realizată plenar prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu”275. Modelul unirii omului cu Dumnezeu fiind însăşi relaţia dintre Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său, această unire nu este un simplu produs al naturii, ci are un profund caracter personal exprimat prin naşterea duhovnicească sau împărtăşirea dumnezeiască: „Unirea cu Dumnezeu la care suntem chemaţi prin adopţiune fiind imitată după unirea naturală care există între Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său, ea nu poate să se realizeze decât în măsura în care Dumnezeu ne comunică fiinţa şi viaţa sa divină: or aceasta conduce la noţiunea naşterii duhovniceşti. Fiinţa duhovnicească reprezintă o naştere, şi nu o creaţie naturală: ea vine de sus, ca o transmutaţie ontologică a creaturii”. „Participarea filială a omului la Dumnezeire este originar consacrată prin pece273

Ibid., p. 106. Ibid., p. 107. 275 Ibid., p. 107. 274

380

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

tluirea fiinţei noastre cu Chipul Dumnezeului celui ascuns”, până la „a-i alcătui esenţa ontologică” şi a o face purtătoare a tainei dumnezeieşti276. Părintele Scrima are grijă să distingă „abisul tainei ce transcende categoriile conceptuale” de o „incognoscibilitate infraraţională” sau o „opacitate subliminală” în care e implicat, am putea spune, factorul căderii. În acelaşi timp, el distinge între Chipul lui Dumnezeu şi icoana Sa vie care este Chipul omului, precum şi între acesta din urmă şi manifestările sale parţiale în dimensiunile existenţei umane, care au făcut să fie exprimat fie ca raţiune, fie ca voinţă liberă. Chipul este şi acestea, însă şi altceva deosebit de ele, şi însăşi „interioritate de taină a centrului său ontologic asigură făpturii umane unitatea sa transcendentă naturii şi supracreaturalitatea ei”277. Potrivit cu afirmaţia Sfântului Ioan Damaschin după care „icoana în sine este o manifestare şi o declarare a ceea ce rămâne ascuns”, Părintele Scrima arată că „chipul omului este mereu o unitate antinomică de ceva care se manifestă şi ceva care rămâne ascuns în şi prin manifestare”. Părintele Scrima aminteşte aici că „naturalizarea concepţiIlor antropologice începută din Evul Mediu scolastic... este o consecinţă firească a pierderii simţului apofatic în considerarea omului, simţ pe care în strictă obiectivitate singură antropologia răsăriteană l-a păstrat integral”. Caracterul antinomic al realităţii chipului divin din om e cerut şi de dinamismul acestei realităţi, ce refuză o „înţelegere exclusiv statică, încremenită”, sustrasă vieţii personale în deschiderile ei interpersonale278. 276

Ibid., p. 108. Ibid., pp. 108-109. 278 Ibid., p. 109. 277

SCRIERI ISIHASTE

381

Evitând confuzia, dar şi separarea drastică şi artificială dintre faţa exterioară a omului şi faţa sa lăuntrică, tainică, pe care se întemeiază, Părintele Scrima susţine că „chipul dumnezeiesc trebuie înţeles ca o icoană, ca un mod special de relaţie a Arhetipului divin cu făptura Sa”, drept locul unde se stabileşte „comunicarea metafizică şi dependenţa ontologică absolută între fiinţa umană şi Paradigma sa necreată, eternă. Această dependenţă esenţială nu permite chipului nostru profund să devină o existenţă statică, închisă într-un circuit limitat, cum e cazul figurii sau formei exterioare”. Astfel, „icoana interioară, dumnezeiască a omului nu trebuie înţeleasă ca simplă figură, ea este un chip duhovnicesc viu (ca orice icoană), trăind pe de o parte din participarea şi din coerenţa ontologică cu Prototipul său, iar pe de alta, din permanenta depăşire de sine în chiar interiorul limitelor sale”. Între aceste două chipuri se desfăşoară o vie comunicare, însă ele nu se confundă, astfel încât chipul profund nu se lasă „definit şi delimitat logic”, nu poate fi cuprins în determinări pozitive şi epuizat prin concepte statice279. Părintele Scrima pune apoi în lumină înţelegerea patristică asupra relaţiei dintre Chip şi Asemănare, care nu conduce la o „identificare simplă” a lor, şi nici la o „depăşire – Aufhebung, în sensul hegelian – ci menţine continuu unirea contrariilor, care exprimă adevăratul raport dintre aceste două concepte limită”, caracterizat printr-o identitate paradoxală care nu desfiinţează distincţia. „Chipul în plenitudinea realizării sale este însăşi asemănarea; originar, imaginea dumnezeiască a omului este însăşi asemănarea în potenţă, după cum asemănarea este chipul în act, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare”280. 279 280

Ibid., p. 110. Ibid., p. 111.

382

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Chipul nu poate fi indiferent faţă de asemănare: aceasta reprezintă „dimensiunea axiologică a imaginii”, valoarea sa ca „expresie a conformităţii vii dintre tip şi antitip, dintre Model şi icoană”. „Chipul rămâne mereu chip”, ca icoană a cuiva, chiar în cazul disimilitudinii, şi în acest sens Părintele Scrima observă o anume „anterioritate” faţă de asemănare a chipului ce conferă identitatea de sine ireductibilă281. Fiinţa omenească, arată Părintele Andrei, „e circumscrisă de Dumnezeu: prin Chipul Său dăruit făpturii, Creatorul conferă acesteia începutul său (adică El Însuşi), dar în acelaşi timp şi sfârşitul său (adică tot El Însuşi). Logosul creator stă nu numai la începutul lucrurilor, ci şi la sfârşitul lor, şi tocmai sigiliul imprimat de El omului în momentul creaţiei sale face ca în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu începutul fiinţei să coincidă cu sfârşitul său – propriu-zis, nesfârşirea sa, căci dinamica ascensiunii veşnice a omului în Dumnezeu e nesfârşită282. „Hotarul oricărei făpturi e originea sa, actul apariţiei sale”. Limita „nu este pentru făptură un accident, ci este coesenţială fiinţei sale, adevărata şi suprema sa lege ontologică”. Iar situarea lăuntrică a acestui hotar e temeiul putinţei de a „transcende şi organiza creator lumea din afară”283. În interiorul acestei limite iconic-liturgice, „omul se realizează pe sine însuşi: extensiunea limitei va însemna şi creşterea conţinutului său, adică creşterea omului ca om, dar în acelaşi timp şi creşterea omului în Dumnezeu, adică îndumnezeirea lui. Ultima nu înseamnă şi nu poate însemna o transgresiune a limitelor, căci oricât de sus se va sui fiinţa creată, Îl va avea mereu pe Dumnezeu ca limită. 281

Ibid., pp. 112-113. Ibid., p. 113. 283 Ibid., p. 114. 282

SCRIERI ISIHASTE

383

Or această limită nu se poate pierde cu nici un chip”, după cum spune şi Sfântul Maxim: „Căci nu e cu putinţă să fie cineva cu Hristos precum este El şi apoi să nu mai fie cu El, dacă în El ajung veacurile la capătul lor şi în El se opresc cele ce se află în mişcare”284. Procesul de asemănare se realizează ca o „luminare” a icoanei Chipului, ca o iradiere prin Chip a luminii dragostei dumnezeieşti împărtăşite. Raportul între chip şi asemănare nu ţine de registrul unei „stricte deveniri”, a unei succesivităţi de trepte, ci „în aceste zone de adâncime, mişcare şi repaus, imobilitate şi mobilitate sunt antinomic simultane şi unite”. Părintele Scrima leagă de omul lăuntric capacitatea de autotranscendere a limitelor prin „aspirarea sa de către iubirea divină”, „inepuizabilă în dinamismul unei deveniri ce exclude delimitarea rigidă a conceptelor pozitive”285. Taina necuprinsă a omului e legată de „infinita mişcare între limitele propriei finitudini (Spiritul creat e asemenea cu Dumnezeu în aceea că este infinit şi se deosebeşte de Dumnezeu prin aceea că este un infinit în mişcare, observă Sfântul Grigorie de Nyssa)”. Necesitatea cunoaşterii apofatice e dată de faptul că „fiinţa profundă... nu-şi are fixate limitele”, fiindcă „adevărata şi suprema limită a omului este Dumnezeu, care în Sine este nelimitat”, iar această taină pretinde o cunoaştere adecvată, apofatică286. 284

Ibid., pp. 114-115. Ibid., p. 116. Această unire şi simultaneitate a contrariilor e sugestiv înfăţişată de Sf. Diadoh al Foticeei prin limbajul zugrăvirii iconice: „Căci precum în cazul potretelor pictate, dacă se adaugă chipului culoarea cea mai vie, se scoate la iveală până şi asemănarea zâmbetului celui păstrat, aşa şi la cei înavuţiţi de harul dumnezeiesc, dacă se adaugă lumina dragostei, chipul e ridicat cu totul la frumuseţea asemănării” (Diadoh al Foticeei, Capete, Fil. Rom., I, cap. 89, p. 385). 286 Ibid., p. 117. 285

384

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

„Descoperirea omului ascuns” cere o „mistagogie antropologică”, o „iniţiere continuă” în taină şi nu o „introversiune psihologică” sau o „analiză reflexivă”, sau o „reconstrucţie conceptuală abstractă” ce ignoră esenţa apofatică a omului. Îndumnezeirea este rod al acţiunii harului împreună cu dezvoltarea unei aptitudini fireşti. În acest sens, Părintele Scrima consideră conceptul de „natură pură” o simplă abstracţie, criticând concepţia despre har ca dar supraadăugat287. În finalul primei părţi a studiului său privitor la fundamentele apofatismului antropologic, Părintele Andrei pune în lumină „teocentrismul ontologic coimplicit naturii omului” şi „teocentrismul dinamic coextensiv vieţii sale profunde”, arătând că „o antropologie care nu ar recunoaşte drept categorie fundamentală a sa polarizarea fiinţei umane spre Fiinţa Divină e condamnată să sfârşească în postularea naturalismului uman şi mai apoi în descentrarea omului însuşi”288. În cele ce urmează, Părintele Scrima aprofundează anumite aspecte privitoare la modalitatea de cunoaştere prin antinomia apofatică. El o distinge pe aceasta de simpla teologie negativă, arătând că incognoscibilitatea esenţei e „izvor al oricărei afirmări existenţiale şi adevărată entelehie a fiinţei”. Taina refuză „delimitările limitative – reducţiile cunoaşterii logice”, modul ei de comprehensiune fiind dincolo de simpla cunoaştere, anume „modul prezenţei”. „Categoria de prezenţă”, arată Părintele Scrima, „introduce în antropologie o nouă dimensiune”289. Este vorba de o „dublă prezenţă... semnificativă cu privire atât la natura divină cât şi cu privire la natura umană” 287

Ibid., p. 118. Ibid., p. 119. 289 Ibid., p. 121. 288

SCRIERI ISIHASTE

385

– exprimată prin relaţia ce se stabileşte între om şi Dumnezeu la nivelul chipului. Părintele Scrima reliefează categoria iconicului în sensul unei apartenenţe şi coeziuni reciproce ce consacră liturgic fiinţa umană: „Între Chip şi Arhetip există o apartenenţă şi o coeziune reciprocă prin care creaţia este consacrată ab origine lui Dumnezeu, admisă la împărtăşirea reală a fiinţei Sale”290. Căci „sigiliul Chipului Său imprimat fiinţei noastre arată că ea Îi aparţine Lui şi El, la rândul Său, îi aparţine ei”. Categoria „prezenţei”, dezvăluie astfel taina chipului ca taină a unei apartenenţe reciproce, în care se rezolvă şi se depăşeşte antinomia incomprehensibilităţii chipului, ce „nu se lasă înţeles decât printr-un contact real”, printr-un „sentiment de prezenţă opus şi superior, după Sfântul Grigorie de Nyssa, inteligenţei discursive”291. În plus, prin categoria prezenţei se indică nu numai „realitatea inerenţei principiului deiform din om, ci şi substanţialitatea sa divină expresie a harului necreat, împărtăşit de la început fiinţei”. Mai mult, ea exprimă pecetea directă, „urma” personală, nemijlocită a persoanelor Treimii în fiinţa omenească: „Sfântul Chiril al Alexandriei arată că dacă în noi ar fi fost imprimat doar un har, şi nu însuşi Sfântul Duh substanţial, ar fi trebuit să ne numim nu chip al lui Dumnezeu, ci chip al harului”292. Harul împărtăşit făpturii reflectă astfel însăşi prezenţa lucrătoare a Dumnezeului Celui viu. Căderea a instaurat în istorie „un ev aniconic, lipsit de prezenţa chipului profund, şi deci de prezenţa interioară a lui Dumnezeu”. În acest sens, Părintele Scrima indică „modul diferit de acţiune al harului în Vechiul şi Noul Testament: exterior în primul (Duhul nu fusese încă înnoit în 290

Ibid., p. 122. Ibid., p. 123. 292 Ibid., p. 122. 291

386

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

cele dinlăuntru, ps. 50) şi interior în al doilea (căci harul a venit în lume de la Hristos, Ioan, I)”293. Dinamismul chipului e dat de prezenţa divină coimplicită, hristoformarea sau asemănarea fiind potenţată de insuflarea Duhului (cf. ref. biblic). Părintele Scrima arată că posibilitatea Întrupării este fundamentată pe existenţa şi perenitatea Chipului, şi orientată spre stabilirea relaţiei faţă către faţă, a relaţiei îndumnezeitoare de la Chip la chip între Creator şi făptura Sa294. Se disting „două prezenţe” ale dumnezeirii în fiinţa noastră: „prima din momentul creaţiei ad imaginem Dei şi alterată prin cădere, a doua a înfierii dumnezeieşti în Iisus Hristos, ca rod al kenozei Sale”295. „Noua prezenţă a harului propriu-zis îndumnezeitor nu mai conţine un element natural”, ci doar „pârga omenirii, creştinătatea alcătuită în Trupul mistic al lui Hristos este proprietara şi beneficiara lui. Însă prin înomenirea Domnului întreaga creaţie intrând într-un eon hristic, făptura umană este hristificată în potenţă”, adică „participarea dătătoare de viaţă a Dumnezeirii se deschide acum tuturor fără restricţii”. Întruparea şi îndumnezeirea corespunzându-se şi afirmându-se reciproc, amploarea supranaturală a evenimentului face ca în el să se manifeste real şi activ întreaga Treime. Indicând unirea Logosului cu natura umană drept cauză exemplară a oricărei uniri între Dumnezeu şi om, Părintele Scrima întâlneşte apofatismul antropologic cu apofatismul lui Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt în redarea Tainei Treimii şi Întrupării296. 293

Ibid., p. 124. Ibid., p. 125. 295 Ibid., p. 126. 296 Ibid., p. 127. 294

SCRIERI ISIHASTE

387

Arătând că demersurile pozitive de „comprehensiune logico-exhaustivă a tainei” eşuează în erezie – cea nestoriană „descompune taina reducându-o la o comuniune morală de persoane”, cea apolinaristă „o violentează, neacceptând integritatea naturii umane din Persoana Mântuitorului”, cea agnosticistă „consideră asimilarea naturii umane de către Logosul Întrupat ca un dat opac şi impenetrabil” Părintele Scrima afirmă modalitatea antinomică a cunoaşterii apofatice prin care „misterul devine, în chip paradoxal, inteligibil, fără ca prin aceasta să fie diminuat în esenţa lui proprie de mister”297. Expresia cea mai puternică şi semnificativă a acestui mod apofatic, firesc integrat gândirii pneumatice creştine, se află în formularea dogmatică a unirii naturilor în persoana Mântuitorului Hristos, stabilită la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon. „Literalmente impregnată de apofatism”, structura dogmei calcedoniene „dobândeşte o valoare tipică pentru sesizarea mecanismului apofatic de apropriere a misterului viu din Întruparea Domnului”, având drept „centru de greutate uniunea teandrică din persoana Mântuitorului”298. „Unirea teandrică e încadrată între patru termeni, nu numai simplu negativi, dar şi antinomici: neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit”. Nu e vorba de o „simplă teologie negativă, nici de o tăcere plină de sensuri şi prezenţe, ci singură o antinomie apofatică în care termeni incompatibili coexistă şi se implică mutual”299, îmbrăţişând „traiectoria misterului, apropriindu-l în interioritatea sa firească” şi exprimându-l antinomic spre „a-l comunia fără sacrilegiu”. 297

Ibid., p. 128. Ibid., p. 129. 299 Ibid., p. 130. 298

388

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Părintele Scrima pune în lumină forţa metafizică a alcătuirii paradoxale a dogmelor Revelaţiei creştine şi similitudinea structurală între dogma de la Calcedon, viziunea asupra energiilor necreate şi Taina Sfintei Treimi, prin care misterul omenesc se descoperă articulat cu misterul abisului divin. Astfel, „Dumnezeu este Unul în El Însuşi” şi totodată în Trei Ipostasuri dumnezeieşti care se conţin reciproc „deplin, esenţial şi substanţial”, fiind întrepătrunse fără amestecare sau împărţire, şi deci energia lor este comună (Sf. Grigorie Palama). De asemenea, energiile sunt „distincte şi nedespărţite” de esenţă, aceasta fiind „incomunicabilă în sine şi în acelaşi timp comunicabilă prin ele”300. Expresiile antinomice din alcătuirea dogmelor manifestă atitudinea „de comprehensiune transconceptuală, pneumatică a tainei: atitudine ce funcţionează atât în faţa misterului de sus cât şi a celui de jos”301. Ea „se exprimă similar, după modurile apofatismului antinomic, subliniind unitatea fără să anuleze distincţiile (neamestecat şi neîmpărţit)”. În aceasta constă revelaţia principală a definiţiei apofatice de la Calcedon302. „Viziunea apofatică asupra tainei Întrupării rezumă şi focalizează în ea sensurile fundamentale ale antropologiei apofatice... Categoria hristologică a devenit categoria fundamentală a fiinţei omeneşti... Dumnezeu-Omul Iisus Hristos este locul de inserţie în Dumnezeire a fiecărei existenţe umane... Teandria hristică e paradigma teandriei oricărei persoane create: fiinţa omenească îşi explică şi ea prin unirea harică cu Dumnezeu, misterul său propriu, antinomia 300

Ibid., p. 131. „Creştinismul e o imitare a naturii lui Dumnezeu”, spune Sfântul Grigorie de Nyssa (v. ibid., p. 132). 302 Ibid., p. 131. 301

SCRIERI ISIHASTE

389

sa apofatică, asemenea celei consemnate la Calcedon în Persoana Mântuitorului”303. „Formula de la Calcedon se desfăşoară în jurul celor patru negaţii..., dar în centrul ei e prezentă şi afirmaţia care înfăşoară, delimitează paradoxul. Antinomiile raportului difizic presupun ca o anterioritate metafizică realitatea afirmativă a posibilităţii unirii teandrice”, taina afinităţii iconice între Dumnezeu şi om. „Taina comunicării reale şi adânci a omului cu Dumnezeu, manifestată întâi în clipa creaţiei..., îşi găseşte încoronarea în perspectiva suprafiinţială a Persoanei lui Iisus Hristos, în veşnicie Dumnezeu şi om”, Care potrivit Sfântului Maxim e „sfârşitul tuturor veacurilor”. Dacă mai înainte Dumnezeu se face „Subiect al operaţiunilor umane prin întrupare”, omul „devine subiect al operaţiunilor divine prin har”. Prin acest schimb se exprimă „aptitudinea fiinţei noastre de a se constitui ca un alt subiect al dumnezeirii... În regiunea apofatică e prezentă cea mai preţioasă vocaţie a fiinţei umane teonome: participarea reală la Fiinţa Necreată”304. Dacă iconomia Fiului presupune „restaurarea chipului” şi deschiderea drumului spre „interioritatea dumnezeirii”, iconomia Duhului conferă „harul necreat al înfierii divine”, prezenţa ce pecetluieşte imaginea hristică prin înfăptuirea asemănării ipostasului creat cu Creatorul. Lucrarea Mântuitorului şi cea a Duhului Sfânt sunt inseparabile, „imagine dumnezeiască” şi „prezenţă dumnezeiască” fiind „realităţi coimplicite: prezenţa exprimă esenţa ontologică a chipului, iar chipul înfăţişează modul viu şi personal al prezenţei”305. Astfel, orice sfânt e o icoană vie a Treimii prin lucrarea Duhului Sfânt. Căci în iconomia Divină Fiul fiind icoana 303

Ibid., p. 132. Ibid., p. 133. 305 Ibid., p. 134. 304

390

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Tatălui şi Duhul a Fiului, în interioritatea Duhului Sfânt se pecetluieşte în om Chipul Întregii Dumnezeiri306. În prezenţa ipostatică a Duhului se întrezăreşte „misterul sufletului care Îl primeşte pe Stăpânul Său şi devine tron al slavei Sale” (Sf. Macarie Egipteanul)307. „Duhul informează creatura lăuntric, imprimându-i-se ipostatic, ca sigiliu şi ungere”. Se substituie printr-o negrăită chenoză nouă înşine, chemând în inimile noastre: „Avva, Părinte!”. Se ascunde „ca Persoană dinaintea persoanelor create spre a le comunica dumnezeirea Sa”308. Viziunea patristică despre îndumnezeire luminează chestiunea raporturilor dintre libertate şi har, unificate în „adâncurile inefabile ale fiinţei în Dumnezeu”. Absenţa gândirii apofatice duce la căderea în extreme. Pe de o parte „disecarea”, întâlnită în concepţiile romano-catolice, „a unităţii paradoxale har-libertate într-o multitudine de haruri – concomitente, determinante, adjuvante, preveniente, suficiente, eficace” etc., pe de alta „sumbrele construcţii etico-teologice ale teoriilor predestinaţioniste” întâlnite în protestantism. Experienţa apofatică a prezenţei şi unirii dumnezeieşti înlătură contradicţiile superficiale, afirmând identitatea esenţială în chiar unirea inefabilă309. Părintele Scrima afirmă „structura funciar incomunicabilă a cunoaşterii prin prezenţă”, dat fiind că, „categoriile limbajului discursiv sunt caracteristice regimului separării”. Prezenţa personală, intim unificatoare a Duhului e „locul transparenţei şi perihorezei”, în care „comunicării i se substituie comuniunea, iar cuvântului rostit, tăcerea”. Con306

Ibid., p. 135, n.1. Ibid., p. 136. 308 Ibid., p. 137. 309 Ibid., pp. 138-139. 307

SCRIERI ISIHASTE

391

ştiinţa prezenţei inefabile a Duhului e astfel „suprema explicare a atitudinii apofatice”310. Unirea cu Dumnezeu are un caracter supralogic, şi improprierea reciprocă a realităţilor divine şi umane, conlocuirea lor perihoretică este atât de profundă, încât se întâmplă în cursul experienţei mistice că identitatea fiecărei naturi se afirmă fără a se putea preciza discursiv distincţiIle. Astfel, „harul înrădăcinat în persoana omenească devine ceva propriu şi de nedespărţit de natură, ca şi cum ar fi de aceeaşi esenţă cu omul” (Sf. Macarie Egipteanul)311. Fiinţa îndumnezeită presupune reciproca cuprindere a celor două naturi „în interiorul ipostasului uman, devenit părtaş al „operaţiunilor divine”, dată fiind paradoxala asimilare harică între om şi Dumnezeu. Îndumnezeirea harică e rodul unei „duble iconomii”: „prezenţa substanţială a Duhului în adâncimile fiinţei create o transfigurează într-o existenţă profund hristică, nu exterior imitată după Hristos, ci reproducând lăuntric, ontologic, structura antinomică a unirii monoipostatice în două naturi, exemplar dogmatizată la Calcedon”312. Părintele Scrima leagă perspectiva iconic-ontologică de cea iconic-liturgică, privind taina prezenţei într-un „trup mistic”, trupul bisericii lăuntrice a inimii. În acesta se evidenţiază „două regiuni distincte, organic întrepătrunse”, prima ţinând de „potenţele generale ale chipului dumnezeiesc”, cealaltă de „centrul fiinţei, sfânta sfintelor din inima fiinţei” în care se liturghiseşte taina prezenţei divine. Universul propriu antropologiei apofatice este acest trup mistic. Pierderea accesului la inima lăuntrică echivalează cu dezgolirea, cu pierderea trupului integralităţii liturgice313. 310

Ibid., p. 139. Ibid., p. 140. 312 Ibid., p. 142. 313 Ibid., p. 143. 311

392

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

„Factorul esenţial al cunoaşterii apofatice” e identificat de Părintele Scrima în „antinomia apofatică, adică în acea modalitate de instalare a spiritului într-o ordine proprie, dincolo de categoriile comune ale afirmaţiei şi negaţiei, prin care se asigură simultan heterogeneitatea termenilor corelaţi, dar şi unitatea lor substanţială”314. Cum cunoaşterea catafatică este „insuficientă pentru sesizarea realităţilor-limită (funcţionează unilateral şi psihologic)”, iar „pura teologie negativă reuşeşte numai să sugereze şi să prevină confuziile”, antinomia apofatică îşi trage vigoarea specifică din ordinea apofatică supremă. Ea „respectă antinomiile ontologice în fiinţa lor concretă” inexprimabilă, dar pe care o comunică în modurile tainei. De aceea, într-un anume sens, „nu se mai simte obligată să se întoarcă în continuare înspre cunoaşterea catafatică, pentru că aici, la nivelul antinomiei, catafatismul este depăşit şi înglobat într-un apofatism larg, cuprinzător”315. Formula calcedoniană trebuie considerată, spune Părintele Scrima, drept categoria cea mai cuprinzătoare a raporturilor creaţiei cu Dumnezeu, prin care se exprimă dogmatic crucea lucrării şi prezenţei dumnezeieşti în lume. În continuare, Părintele Andrei pune în lumină structura crucială a antinomiei apofatice, arătând că termenii relaţiei antinomice se îmbină în forma crucii. Antinomia apofatică are ca particularitate distinctivă menţinerea cu grijă a opoziţiei termenilor corelaţi, refuzând orice sinteză nivelatoare, păstrând întregi braţele crucii inteligibile şi găsindu-şi în aceasta temeiul unei ascensiuni anagogice. Apofatismul, spune Părintele Scrima, este „un reflex în ordinea doctrinară, noetică, al tainei celei prea adânci a 314 315

Ibid., p. 144. Ibid., p. 145.

SCRIERI ISIHASTE

393

Crucii”. Crucea, afirmă Sfinţia sa, este „semnul iconografic cel mai adecvat pentru reprezentarea antinomiei în genere”. Prin cuprinderea paradoxală a contrariilor, „braţele ei absorb şi focalizează într-un centru de mare densitate simbolică dimensiunile divergente ale existenţei”, exprimând o „imanenţă a Întregului în Centru şi a Centrului în Întreg”316. Aceasta după cum Hristos se împărtăşeşte întreg mădularelor Sale şi ele se găsesc întregi şi împreună în Trupul Său. Transcenderea în interiorul limitelor poate fi înţeleasă astfel dintr-o perspectivă euharistică. Sensul Crucii formulează antinomic „modul întâlnirii şi unirii dintre Creator şi făptură”, unire ce îmbracă forma antinomică, acesta fiind temeiul „funcţiei cardinale a Crucii în creaţie”. Valoarea Crucii e întărită de realitatea istorică, de întâlnirea unificatoare între Dumnezeu şi om prin Cruce. Astfel, Crucea Întrupării kenotice a făcut posibilă Crucea Golgotei, Crucea Învierii lui Hristos şi Altarul Împărtăşirii dumnezeieşti317. Desigur, în remarcabilul demers antropologic rezumat mai sus, Părintele Scrima se limitează oarecum la un cadru teoretic, urmărind o reperare a unor trăsături ale gândirii apofatice, fără să aprofundeze şi să redea mai amplu şi detaliat, în maniera patristică, o vedere iconică dinlăuntrul vieţii şi experierii duhovniceşti. Altfel spus, o vedere din miezul dramei mântuirii, în care suflul pocăinţei şi ritualul practicii isihaste se întrepătrund organic cu noimele cugetării dogmatice, angajând întreaga fiinţă în rugul nevoinţelor de despătimire şi al liturghisirii duhovniceşti. În scrierile sale asupra vieţii isihaste, Părintele Ghelasie va aduce prin modul integral, iconic al abordării, noi luminări şi deschideri de practică isihastă în problematica antro316 317

Ibid., p. 146. Ibid., pp. 146-147.

394

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

pologică. Punând în evidenţă perspectiva deschisă în antropologie de definiţiile dogmatice de la Calcedon, Părintele de la Frăsinei pleacă de la însuşi actul creaţiei, şi mai mult, de la însăşi „liturghia” Sfatului dumnezeiesc al Sfintei Treimi. În plus, Cuviosul indică transcenderea mistică a regimului separării dat de limbajul şi cunoaşterea discursivă, prin centrarea practicii isihaste pe gestul iconic de închinare. Acest gest al închinării integrale este privit ca altar al liturghisirii în vederea asemănării şi unirii cu Dumnezeu. Gestul de închinare din toată fiinţa, deşi se exprimă şi prin gesturi şi numiri iconice exterioare concrete, este acel centru apofatic în care este „imanentă” integralitatea fiinţei, locul în care se adună, se unifică şi odihnesc toate actele parţiale, lăcaşul personal al Întrupării şi împărtăşirii dumnezeieşti şi prin urmare centrul de iradiere al vieţii isihaste. Altfel spus, gestul de închinare al omului către Dumnezeu este actul chenotic fundamental care susţine metanoia şi despătimirea prin lucrarea şi păzirea poruncilor divine şi restaurarea chipului dumnezeiesc din om, nu doar prin exersarea unor deprinderi naturale, ci cu puterea mai presus de fire a harului dat la Sf. Botez, a părtăşiei la Trupul lui Hristos, după cum spune Sfântul Grigorie Palama. De asemeni, acest gest apofatic se face în cel despătimit însăşi închinarea sau „tăierea voii”, spre deschiderea şi întipărirea ei de voia dumnezeiască astfel încât nu mai lucrează omul, ci Dumnezeu în el. Sau, după cum arată Părintele Stăniloae în tâlcuirea cuvintelor Sfântului Grigorie Palama despre Dumnezeiasca Împărtăşire, omul se face subiect al lucrărilor dumnezeieşti împreună cu Dumnezeu, aşa cum şi Dumnezeu lucrează prin cele omeneşti împreună cu omul. Părintele Ghelasie realizează un important demers spre o perspectivă iconică unificatoare, în care aspectul ascetic,

SCRIERI ISIHASTE

395

cel mistic şi cel liturgic se întrepătrund cu păstrarea nealterată a distincţiilor. Accentul iconic pune în relief tocmai valoarea antinomiei teologice în indicarea ireductibilităţii chipului la determinări pozitive, precum şi a prezenţei personale dinamice în actele de comunicare. Prin înţelegerea ritualului iconic ca taină a dialogului şi comuniunii, concretizată chiar şi în gestualitatea conferită cuvântului scris, Părintele Ghelasie atrage atenţia asupra cuvântului, care nu este privit ca simplă unitate logică, sau verigă impersonală într-un lanţ ideatic al unei desfăşurări discursive. Ci ca unitate logosică, cu valoare iconică, antinomică de mădular al limbajului apofatic, capabil de o iradiere semantică sub o insuflare duhovnicească în cadrul relaţiei vii dintre om şi Dumnezeu în Cuvântul. Nu se urmăreşte astfel doar o clarificare sistemică a unui ansamblu teoretic, ci o comunicare duhovnicească ce cheamă spre cuminecare, o împărtăşire a Veştii celei bune spre participarea la Taina Întrupării Cuvântului318. De aici importanţa permanentelor deschideri spre practică, spre nevoinţele şi liturghisirea duhovnicească, spre împărtăşirea personală de puterea cuvintelor Scripturii şi Tradiţiei, şi de Însăşi Viaţa Trupului lui Hristos. 318

Ludwig Wittgenstein are intuiţia remarcabilă a gestualităţii fundamentale a formelor de comunicare teologică: „Teologia care stăruie asupra folosirii anumitor cuvinte şi expresii, şi le înlătură pe altele, nu clarifică nimic (Karl Barth). Ea gesticulează, ca să spunen aşa, cu cuvinte, deoarece vrea să spună ceva şi nu ştie cum. Practica dă cuvintelor sensul lor” (Lecţii şi convorbiri despre estetică, psihologie şi credinţa religioasă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005). Părintele Ghelasie avea să spună: „Taina nu se raţionalizează, Taina nu se forţează. Taina se descoperă numai prin Taină”. Apofatismul pus în lumină de Părintele Ghelasie nu este însă radical, ci iconic-liturgic, fundamentat pe principiul personal şi cu deschidere spre cunoaşterea prin împărtăşire, în sensul afirmat şi de Părintele Scrima.

396

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Concretizările şi deschiderile teologico-mistice şi de practică isihastă ale Cuviosului Ghelasie zugrăvesc tainic din miezul unei vieţi sfinte o nepreţuită icoană carpatină a vieţii isihaste.

Repere ale misticii iconice şi actualitatea ei În Trilogia „Scrieri Isihaste”, Părintele Ghelasie asumă ca temei ontologic şi gnoseologic fundamental Liturghia Iubirii în Sine dumnezeieşti, şi transpunerea ei în creaţie prin Actul Treimic Creator ca Taină a Întrupării Cuvântului. Miza extraordinară pe care o are în vedere este lărgirea ontologiei reductive a ştiinţei şi filosofiei, zugrăvirea iconică a unei teo-ontologii şi teo-praxii iconice. Părintele Ghelasie urmăreşte unificarea diferitelor perspective teologico-dogmatice şi ascetico-mistice într-o viziune liturgică având drept centru Chipul lui Dumnezeu pecetluit în creaţie şi descoperit prin înaintarea în Taina-Liturghia Întrupării dumnezeieşti. Se simte tot mai mult nevoia, arată Părintele Ghelasie, de o trezire a conştiinţei teologice în vederea nevoilor specifice ale lumii de astăzi. În scrierile sale, Părintele stabileşte, în duhul tradiţiei biblic-patristice, unele repere de maximă importanţă şi actualitate în discernerea specificului creştin ortodox. Întreaga sa operă este presărată de abordări comparative între viziunea ortodoxă şi celelalte concepţii şi practici religioase sau filosofice. O permanentă grijă este acordată astfel desluşirii şi păzirii nealterate a chipului creştin revelat. Aş vrea pe scurt să amintesc foarte pe scurt câteva repere ale demersului său teologico-mistic, cuprinse în lucrarea „Minidogmatica Teologicului mistic Creştin”. Ele vor indica neta diferenţiere a mistagogiei iconice de notele gnosticiste, ce

SCRIERI ISIHASTE

397

ameninţă uneori, în peisajul contemporan, să altereze conştiinţa identităţii creştine. Discernerile terminologice şi practice din Micul Dicţionar Isihast şi respectiv Practica Isihastă vin să adâncească, să plinească înţelegerea, deschizând prin cuvânt punţi de înţelegere spre o unificare a viziunii şi experierii Tainei în duhul şi lumina Revelaţiei dumnezeieşti. Să ne reamintim că importantele precizări teologice din tradiţia Bisericii au răspuns unor provocări ce ameninţau să altereze atât din exterior, cât şi din interior, însăşi identitatea vieţii creştine. Provocări de acest gen sunt tot mai abundente în zilele noastre. Spre exemplu, tendinţele de afirmare a unei teologii energetiste, zis harismatice, diluează tocmai personalismul specificului creştin, iar Părintele Ghelasie oferă repere-discerneri spre o întâmpinare critică dinlăuntrul specificului ortodox. O preocupare constantă a Părintelui este cea de a stabili un cadru al personalismului fiinţei în înţelegerea creştină. Motivaţia acestui demers nu e speculativă, ci e dată, ca mai toate dezvoltările Sfintei Tradiţii, de provocările unor concepţii impersonaliste asupra fiinţei, cu implicaţii directe în afectarea relaţionalului mistic interpersonal. Astfel, Părintele Ghelasie atrage atenţia asupra tendinţelor neopăgâniste de „reîntoarcere la metafizicul antic al unui teologic fără chip”319. În linia tradiţiei patristice, Părintele Ghelasie evidenţiază „Chipul de Paternitate” ca bază a unităţii Fiinţei Treimice. Căci „în faţa pericolului disoluţiei caracterului distinct al celor Trei Persoane în cazul definirii ousiei în termeni platonici, Părinţii Capadocieni au descoperit, cu diferite grade de accentuare, garanţia unităţii Treimii în Tatăl”320. 319

Ierom. Ghelasie Gheorghe, Minidogmatica Misticului Teologic Creştin, Colecţia Isihasm, 1997, p. 4. 320 Jaroslav Pelikan, Tradiţia Creştină, O istorie a dezvoltării dogmei, I. Naşterea tradiţiei universale (100-600), Ed. Polirom, 2004, p. 236.

398

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Plecând de la datele revelate, Părintele Ghelasie dezvoltă o terminologie menită a indica treimicitatea Fiinţei dumnezeieşti în Sine (în sensul că Treimea nu este „exterioară” Fiinţei)321 şi relaţionalul fiinţial inter-personal. Harul nu este privit ca o emanaţie impersonală a fiinţei, ci ca o prelungire de act Treimic personal-fiinţial, cu „tinderea de a imprima tocmai modelul de personalitate”. „În sens creştin, nu există har liber, ci har legat de fiinţă, har care reflectă actul personal fiinţial”322. Se evită astfel „tendinţele moderne de a dizolva personalul fiinţial într-un harismatic fără chip”323. Precizarea are menirea de a disocia viziunea creştină de o înţelegere „harismatică” gnostică, a unui har rupt de fiinţă şi manipulabil prin tehnici şi reguli formale, în afara comunicării şi comuniunii interpersonale. În acest fel, dobândirea harului 321

Tâlcuind cuvintele Sf. Grigorie de Nazianz: „De aceea unimea, mişcându-se de la obârşie la doime, se opreşte în Treime”, şi „Unimea, mişcându-se din pricina bogăţiei şi depăşindu-se doimea (căci e mai presus de materie şi formă, din care se alcătuiesc lucrurile), se hotărniceşte în Treime din pricina desăvârşirii” (Cuv. Teol. 3, cap. 2; P.G. 36, 76 ; resp. Cuv. despre pace, cap. 8; P.G. 35, II 60), Sf. Maxim arată unitatea Treimii şi treimicitatea în sine a Unimii, în chip mai presus de număr, dualitate şi multiplicitate: „Dumnezeirea, ca una ce e fără de început, netrupească şi nedezbinată, e unime şi nu doime, Treime şi nu mulţime. Căci unimea e cu adevărat unime, fiindcă nu e izvor al celor de după ea, ca o stare contractată a unei deşirări ce se varsă în mod natural devenind mulţime, ci entitate enipostasiată a Treimii celei de o fiinţă. Şi Treimea este cu adevărat Treime, neîntregindu-se dintr-un număr desfăcut (căci nu e o adunare de unităţi ca să sufere împărţire), ci subzistenţă fiinţială a Unimii întreit ipostatice. Căci Treimea e cu adevărat Unime, fiindcă aşa este, şi Unimea este cu adevărat Treime, fiindcă aşa subzistă. Deoarece e o singură dumnezeire, ce fiinţează unitar şi subzistă treimic” (Sf. Maxim, Ambigua,..., pp. 46-47). 322 Ierom. Ghelasie Gheorghe, Minidogmatica…, p. 12. 323 Ibid., p. 4.

SCRIERI ISIHASTE

399

dumnezeiesc – însuşi ţelul vieţii creştine – nu mai poate fi disociată de împărtăşirea cu Trupul lui Hristos şi comuniunea cu Persoanele Sfintei Treimi. Evitându-se o separare radicală între fiinţă şi har, se păstrează echilibrul între latura apofatică şi cea catafatică a cunoaşterii. Astfel, „fiinţa nu este doar ascunsă, ci într-o arătare împodobită cu har, iar harul nu este doar arătare, ci cu taină de fiinţă. O fiinţă goală de har şi un har gol de fiinţă, nu se acceptă în creştinism”324. Părintele Ghelasie insistă pe Chipul de Persoană care face „medierea” între fiinţa în sine şi distincţiile sale, şi pe Inter-relaţionalul personal care face legătura între Dumnezeu şi fiinţa creată, legătură prelungită într-o strălucire harică325. În acest fel se evită „estomparea” prin harisme a Persoanei şi Interpersonalului. Însăşi acest Inter-relaţional nu este privit ca o simplă absorbţie în sine a ceva de la Celălalt, ci în mişcarea şi tinderea ritualică spre un „comun” euharistic. Dacă „anticii nu au o teologie propriu-zisă, ci un metafizic de pretins Divin, fără chip”, „teologia autentică este doar în creştinism, în care Divinul Se Arată la Chip prin Fiul Lui Dumnezeu ce Se face Trup”.326 Părintele Ghelasie manifestă o grijă constantă pentru o înţelegere personalist-hristologică asupra creaţiei lumii. Astfel, Sfinţia sa face nişte remarci semnificative pentru confruntarea actuală a viziunii ortodoxe cu concepţiile spiritualiste evoluţioniste. Viaţa creaţiei înseamnă răspunsul de creştere şi continuă adaptare, şi de participare la pecetea actului creator şi susţinător dumnezeiesc, la logosul-forma iconică care este memorialul activului divin din fiinţa crea324

Ibid., p. 11. Ibid., p. 28-29. 326 Ibid. p. 3, Ioan l, 14. 325

400

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

tă327. Dumnezeu creează direct forme-individualităţi, „fără procesul de evoluţie la forme, cum cred anticii, iar manifestarea variată este creşterea proprie de creaţie”328. În duhul biblic-patristic, Părintele Ghelasie vede creaţia şi menirea lumii în taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Iar „înrudirea” între Dumnezeu şi creaţie nu este de natură, ci este dată de pecetea Chipului Fiului pe făpturile create, aceasta dând şi „înrudirea” între diversele forme de creaţie. „Fiinţialitatea-Personalitatea în Sine” a fiinţei create este astfel „Chipul de Filiaţie”, pecetea actului creator dumnezeiesc. Omul este făptura care are menirea de a întrupa pe Fiul lui Dumnezeu, de a fi mădular al Trupului lui Hristos şi astfel de a uni toată făptura în sine şi totodată creaţia cu Dumnezeu329. Omul „are pecetea Chipului divin ce s-a im327

„Gândeşte-te la cuvintele lui Dumnezeu care străbat creaţia! Au început de atunci, de la facerea lumii, şi nlucrează şi acum şi merg mai departe, până la sfârşitul lumii. (…) existenţele, mişcate de o singură poruncă, străbat în chip egal creaţia, supusă naşterii şi pieirii, şi păstrează până la sfârşit continuarea speciilor, prin asemănarea celor ce alcătuiesc specia. Din cal se naşte cal, din leu, leu, din vultur, vultur, şi fiecare vieţuitoare îşi păstrează specia, prin continue naşteri până la sfârşitul lumii. Timpul nu strică, nici nu pierde însuşirile vieţuitoarelor, ci, ca şi cum acum ar fi fost făcute, merg veşnic proaspete împreună cu timpul (…) Să-ţi rânduieşti viaţa după forma (chipul) pe care ţi-a dat-o Dumnezeu. În ceruri să-ţi fie vieţuirea!” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, Ed. Sophia, Ed. Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, pp. 201-202). Numind pronie dumnezeiască „pe cea care susţine universul şi conservă raţiunile, după care a fost el întemeiat la început”, Sf. Maxim arată că „mişcarea este arătarea proniei lucrurilor. Prin aceasta privind identitatea fiinţială nealterată a fiecăruia după specie, ca şi conducerea nescăpată din mână, cunoaştem pe Cel ce ţine şi păzeşte într-o unire negrăită întreolaltă, dar şi clar distincte, toate, după raţiunile prin care există fiecare” (Ambigua, .., pp. 132-133). 328 Ierom. Ghelasie Gheorghe, Minidogmatica…, p. 14. 329 Ibid., p. 19-20.

SCRIERI ISIHASTE

401

primat pe fiinţa sa prin suflarea divină. Nu are în sine însăşi suflarea divină, ci are activul suflării divine, ce întipăreşte creativ Chipul divin. Această Pecete-Chip nu este o simplă urmă, ci un viu de activ divin în fiinţa om. Mare atenţie la această deosebire între Divinul fiinţial în sine şi Activul divin. Activul divin este act personal fiinţial din care iese şi energia harică”. Omul nu se îndumnezeieşte autonom, arată sfinţia sa, ci numai prin „plămădirea în el a Îndumnezeirii Hristice”330. Părintele Ghelasie distinge între Trup şi corp, Trupul fiind privit ca taina hainei de nuntă a unirii divinului şi creaţiei, peste suflet şi peste corp331. Păcatul înseamnă despărţire de Dumnezeu, pierderea trupului de taină al unirii cu Dumnezeu. În acest sens, identitatea şi orientarea spre împlinire a persoanei umane este dată de însăşi acest Trup de unire, care descoperă omul ca fiinţă întru îndumnezeire prin împărtăşirea de iubirea Sfintei Treimi. În fapt, „îndumnezeirea înseamnă participare la Trupul Hristic” şi harul îndumnezeirii este „lumina ce izvorăşte din Îndumnezeirea Trupului Hristic”332. Teologia creştină începe cu Chipul Fiului lui Dumnezeu Întrupat, iar acest specific iconic, de inspiraţie biblică, al teologiei se transpune şi într-o mistică iconică. În prelungirea acestor discerneri, Părintele Ghelasie arată că conceperea ca „dualitate contrară” a perechilor negativ-pozitiv, masculin-feminin, spirit şi materie, suflet şi corp, cer şi pământ, lumină şi întuneric, etc. apare doar după căderea în păcat, ele fiind în fond transpuneri ale „dualităţii” iconice între Chipul Fiului lui Dumnezeu şi Chipul de Fiu al Omului asumat în unicul Ipostas Hristic333. 330

Ibid., p. 4. Ibid., p. 20. 332 Ibid., p. 48. 333 Ibid., p. 17. 331

402

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Bineînţeles, în „Liturghia Sfatului dumnezeiesc”334 sau în actul creaţiei nu e vorba defel de o asumare a firii omeneşti, în sens preexistenţialist. Întruparea propriu-zisă, naşterea lui Hristos ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat într-o unică Persoană s-a săvârşit numai la plinirea vremii, cum spune şi Sfântul Ioan Damaschin335. Ci este vorba în sensul biblic-patristic, despre însăşi „icoana bunăvoinţei iconomice“336 sau bunele voiri din Sfatul Treimic veşnic, a căror pecete dinamică este imprimată în făpturi de actul creator dumnezeiesc. Sau altfel spus, despre raţiunile sau „ideile de voinţă” divine imprimate în creaţie, asumate-cuprinse în şi orientate spre Logosul dumnezeiesc ca Raţiunea supremă şi Ţinta Ipostatică ultimă. Astfel, Realitatea Existenţială Creată are în primul rând „dualitatea de fiinţialitate” (CHlP-Pecete divină pe Chip de creaţie)337, apoi o „Dihotomie” Suflet-Fiinţă şi energii de creaţie corporale338. Logica creştină asupra creaţiei nu este una dualistă, a opoziţiilor între contrarii, ci una iconică. Ea are implicaţii directe asupra importanţei pentru mântuire a ritualului eclezial şi personal, ca participare la taina Întrupării hristice şi creştere duhovnicească în Trupul lui Hristos. 334

„Liturghia este aşadar un echivalent – astfel este trăită în tradiţia răsăriteană – un echivalent al iconomiei lui Dumnezeu. (…) Liturghia îşi are fundamental aici, în echivalenţa ei cu planul lui Dumnezeu, care a creat lumea” (André Scrima, Biserica Liturgică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 195). 335 Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 151. 336 Sf. Ioan Damaschin, Contra iacobiţilor, n. 52, PG XCIV, 144. 337 „Chiar şi pe cele mai înalte culmi ale urcuşului duhovnicesc şi intimităţii în rugăciune cu Dumnezeu, există întotdeauna o limită de nedepăşit, întotdeauna poate fi percepută şi revelată dualitatea vie a lui Dumnezeu şi creaţiei” (Pr. George Florovsky, Biserica, Scriptura, Tradiţia, Trupul viu al lui Hristos, Ed. Platytera, Col. Isihasm, Bucureşti, 2005, p. 182). 338 Ierom. Ghelasie Gheorghe, Minidogmatica…, p. 18.

SCRIERI ISIHASTE

403

Părintele Ghelasie arată astfel că în Trupul lui Hristos se desăvârşeşte tocmai menirea omului şi prin om a creaţiei de a se uni cu Dumnezeu. Liturgicul hristic, ca „esenţă” a creştinismului, este tocmai ritualul sfânt dintre Preoţie – iconic de divin – şi Biserică – iconic de creaţie. Mistica isihastă iconică este în asemănarea ritualului liturgic eclezial, ca aducere înainte-închinare a răspunsului de iubire şi darului de fiu, liturghisire a tainei prefacerii duhovniceşti pe care o săvârşeşte Dumnezeu în altarul inimii, şi împărtăşire de sfinţenia Trupului lui Hristos. Astfel, întreaga nevoinţă ascetică şi rugăciunea închinării minţii în inimă capătă un pronunţat caracter liturgic. Transpunerea mistagogică a tainei ecleziale în practica isihastă face posibilă păstrarea unui viu echilibru între iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele, între dimensiunea mistică şi cea comunitar-eclezială a nevoinţei creştine. Această transpunere-prelungire fidelă a erminiei liturgice în viaţa duhovnicească personală diferenţiază net specificul autentic creştin de curentele gnosticiste. Ultimele văd transformarea omului ca o spiritualizare „pură”, indiferentă sau autonomă faţă de taina participării la sfinţenia dumnezeiască a Trupului lui Hristos. O înţeleg ca rezultat al unei evoluţii prin propriile puteri cu aplicarea unei metode, cu respectarea unui ansamblu de principii şi reguli formale. În viziunea ortodoxă evidenţiată de Părintele Ghelasie, menirea omului-făpturii nu stă nici în spiritualitate (în cunoaşterea prin lumina spirituală) ca îngerii, nici în simpla viaţă ca natura, ci în participarea la sacralitatea Trupului lui Hristos, ce uneşte creaţia cu Divinul339. Omul creşte în această taină a unirii prin ritualul liturgic hristic. De aceea, „şarpele” caută să-l abată pe om de la sacralitatea sa, prin 339

Ibid., p. 20-21.

404

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

chipul de spirit-cunoaştere, şi aceasta păcătoasă-demonică, ruptă în bine şi rău340. Specificul rugăciunii creştine însă nu este meditaţia de minte, ci ritualul duhovnicesc, iar „creştinul nu trebuie să facă mai întâi cunoaşterea spirituală, ci Ritualul sacru, din care apoi să iasă şi cunoaşterea spirituală”341. Foarte interesantă e critica pe care o face Părintele Ghelasie concepţiei despre reîncarnare, privind-o ca o memorie deformată a re-plămădirii şi reînnoirii liturgice repetate a făpturii create în Trupul Hristic prin împărtăşirea euharistică. De aceea, „centrul vieţii creştine este împărtăşirea din Trupul euharistic hristic”342. Vedem adesea cum relativismul în lucrarea creştină personală, de curăţire, de deschidere şi răspuns la chemarea lui Dumnezeu, de pregătire pentru primirea luminării şi împărtăşirii duhovniceşti conduce la un relativism dogmatic, şi de aici până la pierderea conştiinţei asupra identităţii omului nu mai este decât un pas. Părintele Ghelasie a teologhisit, a zugrăvit taina dumnezeiască din miezul unei vieţi de nevoinţă încununate de mari daruri duhovniceşti. Iar scrierile sale oglindesc apropierea iubitoare faţă de Dumnezeu şi de semeni, sunt însufleţite de dicernământul asupra identităţii şi menirii omului ca fiinţă teologală, de natură ca dar al lui Dumnezeu. Toate eforturile Părintelui Ghelasie sunt subordonate păzirii identităţii Revelaţiei dumnezeieşti. Creativitatea la nivel de limbaj care generează o anume dificultate de acces în înţelegerea scrierilor nu este rodul unui joc de limbaj speculativ, ci e tocmai rodul asumării unei tradiţii centrate pe mistica iconică şi al confruntării cu concepţiile necreşti340

Ibid., p. 35. Ibid., p. 35. 342 Ibid., p. 37. 341

SCRIERI ISIHASTE

405

ne şi eterodoxe spre limpezirea unor probleme vitale pentru viaţa şi înţelegerea creştină. Modalitatea personală de înaintare a expunerii teologice poate să surprindă. Materialul nu e redat prin dezvoltarea unor definiţii şi reguli precise în ansamblul unei logici formale, al unui ansamblu în care înţelegerea „evoluează” liniar, ci într-o modalitate mistagogică, sub forma unor luminări, discerneri şi întâmpinări plecând ca nişte raze de înţelegere din însăşi vederea duhovnicească a Părintelui. Aceasta pe fondul înţelegerii scripturistice şi patristice, ca o transpunere iconică plecând de la taina integralităţii Persoanei. În contextul în care se pretinde ca teologia să devină o simplă specializare printre altele, rezervată doar celor care o studiază ca pe o ştiinţă orientată spre lucruri, este mai mult decât oricând necesară lumii de azi teologhisirea Părinţilor înduhovniciţi, ca să ne împărtăşim de cuvântul lor izvorât din plinătatea unirii cu Dumnezeu, şi să creştem în conştiinţa propriei noastre meniri. S-a încercat astfel, mai ales în zilele noastre, să se izoleze teologia ca un domeniu specializat, închis, unul printre altele, al cunoaşterii de tip ştiinţific. S-a ajuns să se sugereze că teologia nu ar mai fi adresată sau necesară „omului de rând”, nespecialistului. Acceptarea acestui fapt conduce însă la restricţionarea drastică şi implicit anularea mesajului evanghelic. Aşa cum remarca un filosof, prin abordarea de tip scolastic s-a trecut de la o înţelegere participativă a cunoaşterii, prin transfigurarea persoanei şi primirea-împărtăşirea mântuitoare a adevărului, la o înţelegere raţionalist-ştiinţifică, în care accesul la adevăr e dat doar de cunoaşterea unor condiţii formale şi obiective, a unor autonome structuri şi reguli de aplicat, fără nici o legătură cu starea sa duhovnicească343. 343

28-29.

Michel Foucault, Hermeneutica Subiectului, Ed. Polirom, 2004, p.

406

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Evoluţia metodei ştiinţifice s-a extins gnoseologic la problema cunoaşterii persoanei, privită ca lucru supus cercetării, aplicării unei metode în urma căreia cunoaşterea „evoluează” prin acumulare şi organizare de date, fără necesitatea unui demers participativ. Avem de-a face cu un evoluţionism gnoseologic, opus Evangheliei, pentru care vestea cea bună se cere primită prin pocăinţă, prin schimbarea minţii, prin deschiderea spre dialogul şi conlucrarea cu Dumnezeu, prin prefacerea lucrată în noi de harul Duhului Sfânt. După cum spune şi Prof. Engelhardt, epistemologia creştină este în rădăcinile ei ascetică şi liturgică, „adevărul fiind urmărit prin schimbarea noastră aşa încât să facem experienţa lui Dumnezeu”. Ea „implică o întoarcere de la sine spre Dumnezeu şi spre aproapele nostru în cadrul închinării liturgice a Bisericii” 344. Dacă abordarea de tip ştiinţific are o relativă, dar incontestabilă eficienţă şi utilitate în raportul omului cu lucrurile, cu natura pe care o lucrează şi o stăpâneşte, insuficienţa ei în domeniul cunoaşterii persoanei şi a vieţii duhovniceşti, în câmpul relaţiilor interpersonale, este puternic evidenţiată prin repetate crize convulsive ce brăzdează istoria. Aşa cum subliniază Părintele Ghelasie, „naturalizarea” omului, considerarea omului ca simplă natură evoluată, ajunsă la conştiinţa de sine, duce la o dramatică dezorientare şi nerodire. Aceasta fiindcă omul e creat mai presus de natură, după Chipul lui Dumnezeu, menit unirii cu Dumnezeu, chemat să aducă natura ca dar lui Dumnezeu spre prefacere. Iar pecetea actului creator dumnezeiesc, Chipul personal face ca omul să nu-şi poată regăsi identitatea şi împlinirea în lumea gândită fără Dumnezeu. În plus, neso344

Fundamentele Bioeticii Creştine, p. 500.

SCRIERI ISIHASTE

407

cotind relaţia cu Dumnezeu şi propriul chip, însăşi relaţia omului cu natura se deformează dramatic, până la problemele ecologice tot mai accentuate. Părintele Ghelasie concretizează în mistica isihastă viziunea mystagogică privitoare la creaţie şi mântuire a Sfântului Maxim Mărturisitorul, pentru care „unirea Cuvântului cu trupul într-un ipostas a descoperit ţinta negrăită a sfatului dumnezeiesc”345. Este astfel transpusă într-o iconare liturgică viziunea maximiană despre Sfatul dumnezeiesc din veşnicie privind „împreunarea lui Dumnezeu Însuşi, fără schimbare, cu firea oamenilor, prin unirea adevărată într-un ipostas”, şi „unirea cu Sine în chip neschimbat a firii omeneşti”346. Părintele Ghelasie îşi asumă modul liturgic de zugrăvire a Tainei drept cel mai favorabil redării caracterului profund personalist al Revelaţiei dumnezeieşti. Înţelegerea creştin-ortodoxă asupra caracterului interactiv, sinergic, dialogal-participativ şi transfigurativ-euharistic al creşterii duhovniceşti este, în viziunea liturgică, cel mai ferită de accentele substanţialiste, gnostice, panteiste, ariene, nestoriene, sau monofizite. Aceasta pentru că chipul ritualului liturgic asumat în practica isihastă exclude autonomizarea darului creat, şi separarea sau absorbţia ca principii ale comunicării între Dumnezeu şi creaţia sa. Totodată, zugrăvirea liturgică are o orientare unificatoare, indicând spre o prelungire şi asimilare mistică, la nivel personal, a desfăşurării istorice, a dogmei şi ritualului eclezial. Istoria universală şi cea personală respiră în atmosfera eclezială aceeaşi taină dumnezeiască, în sensul a ceea ce afirmă Sfântul Maxim, când spune că „a ajuns la noi sfâr345 346

Filocalia, vol. 3, ed. a II-a, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 88. Filocalia, vol. 3,..., p. 84.

408

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

şitul veacurilor, măcar că n-am primit încă, prin harul lui Hristos, darul bunurilor peste fire. Căci ele au ca chipuri şi trăsături prevestitoare diferitele moduri ale virtuţilor celor ce pot fi cunoscute prin fire. Prin acestea, Dumnezeu se face neîncetat om în cei vrednici. Fericit este deci cel ce L-a prefăcut în sine prin înţelepciune pe Dumnezeu om. Căci după ce a împlinit înfăptuirea acestei taine, pătimeşte prefacerea sa în Dumnezeu prin har, iar acest lucru nu va înceta de a se săvârşi pururea”347. În scrierea „Practica isihastă”, se dau repere practice ale lucrării de asimilare liturgică a istoriei mântuirii într-o asumare mistică personală. În mod semnificativ, se începe de la Iisus cel Întrupat arătat nouă ca Prunc în braţele Maicii Domnului. Liturghisirea acestei icoane care este privită ca o adevărată uşă a isihiei este Acatistul Maicii Domnului cu Pruncul, închinarea în diferitele forme consacrate de tradiţie fiind privită ca un altar de liturghisire personală a tainei Cuvântului Întrupat.348 Apoi, icoana Întrupării lui Hristos ni se descoperă, pe măsura participării la taina naşterii sale în creaţie, ca uşa de intrare la Tatăl. Liturghisirea acestei icoane a Mijlocirii lui Hristos între Dumnezeu şi creaţie este concretizată prin rugăciunea „Tatăl nostru”. Înţelegerea urcuşului duhovnicesc înaintează tot mai lămurit spre viziunea liturgică a unirii dintre Dumnezeu şi creaţie, practica isihastă fiind privită ca „drumul ritualic dintre Pruncul hristic din braţele Maicii Domnului şi Potirul euharistic liturgic”. Treptele tradiţionale sunt respecta347

Filocalia, vol. 3,..., p. 87 Pe coordonatele patristice, este semnificativă convorbirea Sfântului Grigorie Sinaitul cu Sfântul Maxim Cavsocalivitul, în care darul rugăciunii isihaste neîncetate a izvorât în ritualul închinării, al rugăciunii fierbinţi înaintea icoanei Maicii Domnului cu Pruncul. 348

SCRIERI ISIHASTE

409

te, „intrarea în inimă” venind după „treapta despătimirii prin post şi virtuţile isihaste”, iar ritualul închinării iconice fiind înţeles ca „proscomidia Liturghiei isihaste”: „Tu trebuie să te faci mai întâi prescure în care să se întrupeze mielul lui Dumnezeu”. Rugăciunea isihastă „Doamne Iisuse...” vine să încununeze, după o asemănare a ritualului euharistic, practica isihastă. Această intrare şi contextualizare iconic-liturgică a lucrării de despătimire şi luminare evită tocmai virajul spre autonomizarea eforturilor ascetice faţă de relaţia vie cu Hristos, „fiinţa virtuţilor” (Sf. Maxim) şi cu Duhul Sfânt ce ne călăuzeşte spre plinătatea Adevărului întrupat. Părintele Ghelasie dezvoltă în practica isihastă un cadru larg de înţelegere al rugăciunii ca gest de închinare. Este o abordare ce dă isihasmului deschidere şi cuprindere asupra întregii vieţi creştine. Gestul iconic e asemănarea personală a altarului de liturghisire. Cuprinde şi aşezarea fizică şi pe cea sufletească, ambele unite şi înveşmântate în taina ritualului de închinare care este însuşi chip al lucrării Sfântului Duh. În limbajul comunicării, gestul e lăcaşul de întrupare al cuvântului. Prin aceste desluşiri, metoda isihastă îşi capătă adevăratul ei înţeles de pregătire pentru depăşirea înţelegerii „prin ghicitură” şi starea eshatologică „ca în icoană” - de aşezare faţă către faţă cu Dumnezeu. Iconicul şi Euharisticul au în comun conlocuirea şi întrepătrunderea dintre partea dumnezeiască şi cea omenească într-u unic Întreg, Icoană sau Trup, în chip neamestecat şi nedespărţit. Putinţa iconizării lumii vine tocmai din primirea prin închinare a lucrării lui Hristos, care „ia chip în mine”. În acelaşi sens, afirma Pr. Andrei Scrima, „sunt liturgic în măsura în care euharistific, pentru că primind eu însumi euharistia”, port mai departe rodul prefacerii către toată zi-

410

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

direa349. Viziunea patristică a transfigurării lumii prin om este întemeiată tocmai pe această capacitate de prelungire liturgică pe care o primeşte omul în viaţa sa personală ca mădular viu al Trupului lui Hristos.. Întregul demers al Părintelui Ghelasie tinde spre desluşirea tainei credinţei şi experierea ei liturgică. „Micul Dicţionar Isihast” dezvăluie lucrarea amplă de aprofundare a terminologiei teologico-mistice pe bazele iconice (Fac., Cap. 1) ale revelaţiei biblice. Prin aceasta, Părintele Ghelasie descoperă şi aprofundează legătura esenţială între isihasm şi ritualul euharistic eclezial, deschizând perspectiva asupra isihasmului ca viaţă liturgică, prelungire şi rodire a vieţii Bisericii. În acest sens, înrudirea între Filocalia Sfintelor Nevoinţe şi Liturghia Bisericii este mult mai adâncă decât ar părea la o privire neavizată350. Transformarea lumii nu este substanţială, ci euharistică, de părtăşie a firii create la cele dumnezeieşti şi unire a lui Dumnezeu cu creaţia într-un unic Trup-Împărăţie. Acest lucru este fundamental, pentru a nu confunda isihasmul cu o aşa-zisă „mistică pură” a-ritualică, de nuanţă intelectualistă sau extrem orientală. 349

André Scrima, Biserica Liturgică, ..., p. 41. Sunt păreri ce consideră esenţa isihasmului filocalic ca „mistica pură” metafizică a intelectului, pretinsă a fi „dincolo” de formele ritualului euharistic. Or, această înţelegere nesocoteşte tocmai faptul că Euharistia sau unirea creaţiei cu Dumnezeu într-un unic Trup-Împărăţie e scopul veşnic al creaţiei. Nu există o unire pur intelectuală „dincolo” de unirea euharistică, dincolo de Trupul lui Hristos, căci chipul unirii lui Dumnezeu cu omul este în viziunea creştină Întruparea. Ţinta nevoinţelor creştine este îndumnezeirea omului, dar nu în afară de trup, ci în trup, prin rodirea Tainei euharistice. Mistica euharistică, spre deosebire de aşa-zisa mistică pură de intelect, este coerentă cu viziunea biblică a părtăşiei creaţiei prin om la firea dumnezeiască, după cuvintele Sf. Apostol Petru. Căci prin trupul omului curăţit, sfinţenia se întinde la toată natura din care a fost plămădit. 350

SCRIERI ISIHASTE

411

Or, pentru Părintele Ghelasie, ca şi pentru întreaga tradiţie creştină biblică şi patristică, ritualul Bisericii este însuşi chipul lucrării Duhului Sfânt, fără de care nimeni nu poate fi călăuzit la adevărul tainei dumnezeieşti. Iar „taina creaţiei este legată direct de întruparea Fiului lui Dumnezeu, şi fiecare creatură are în ea taina întrupării hristice”. Căci în fapt, în mod originar, teologia se naşte din vederea de taină a sfinţilor ce experiază tainele dumnezeieşti. O redare teologico-mistică cuviincioasă are ca model erminia celor care „au văzut şi au auzit şi au pipăit Cuvântul Vieţii”. Tradiţia pustnicilor carpatini a păstrat de-a lungul istoriei accentul iconic al vieţii isihaste. Acest accent îşi pune în mod firesc amprenta şi pe modul de redare teologică a viziunii experiate. Fiinţa zidită, deşi creată din nimic, nu are ca temei şi principiu nimicul, ci actul creator dumnezeiesc dătător de fiinţă. În acest sens, nu se poate vorbi de o tendinţă firească de curgere în nefiinţă, căci firea creată are o orientare naturală în întâmpinarea şi prelungirea actului creator dumnezeiesc care îi susţine şi orientează raţiunile. Dinamismul imprimat în fire de actul creator dumnezeiesc este spre tindere şi creştere întru plinătatea Trupului lui Hristos şi Împărăţiei. Iar când sfinţii vorbesc despre stricăciunea sau caracterul curgător al firii ivite din nimic, trebuie să înţelegem tendinţa firii relativ autonomizate de Dumnezeu, prin voia liberă a unui ipostas raţional, de a se deşerta de potenţele fiinţiale. Aici întâlnim o deosebire marcantă între viziunea creştină şi metafizica antică. Viziunea creştină nu îşi trage dinamismul din principiile atracţiei şi separării implicate în dualismul spirit-materie, ci din însuşi actul Dumnezeiesc, creator de forme integrale, într-o unitate iconică cu dina-

412

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

mism liturgic. Numai căderea sau despărţirea făpturii de Dumnezeu, a provocat ruperea „dualităţii iconice” în „dualitatea contrară”. Este nevoie mai mult decât oricând să se înţeleagă şi să se împlinească nevoia esenţial umană de cunoaştere teologică şi participare mistic-eclezială, deoarece teologia priveşte nu un simplu domeniu special de activitate al omului în raport cu lumea, ci însăşi taina împlinirii sale ca om creat după Chipul lui Dumnezeu, taina iubirii duhovniceşti. Toate celelalte activităţi ale omului privind lucrarea sa asupra naturii nu pot suplini nevoia sa de dialog şi comuniune interpersonală, de creştere în iubire în lumina Sfintei Treimi. În finalul acestui articol, vom face câteva remarci asupra grafiei folosite în scrierile isihaste ale Părintelui Ghelasie. Considerăm important a menţine intact modul de scriere cu majuscule, ghilimele, accentuări şi sublinieri al Părintelui Ghelasie din mai multe motive: în primul rând, este dorinţa sfinţiei sale şi este onest din partea noastră a reda în mod exact materialul în forma sa istorică. Mai mult, acest mod de scriere, cu un plus de accent şi modulaţie grafică este intenţionat să participe la concretizarea redării iconice. Această slăbire a caracterului uniform obişnuit al scrierii exprimă schimbarea de accent dinspre dialectica ideilor spre iconicul cuvântului. Părintele Ghelasie a considerat astfel util să indice şi prin maniera grafică, vizuală logica iconică, dialogală a discursului biblic şi patristic. Nu este nimic gnosticist în acest demers. Dimpotrivă, cuvântul nu este manevrat ci valorizat ca taină a comunicării orientate spre comuniune. Tendinţa iconic-liturgică este evidentă pentru cel ce parcurge textele. Se vrea a zugrăvi prin acest dinamism faptul că forţa limbajului nu stă numai în înşiruirea de idei, ci în investirea atenţiei duhovniceşti în taina cuvântului.

SCRIERI ISIHASTE

413

Nu întâmplător în practica isihastă tradiţională a rugăciunii inimii se cere ca atenţia să fie pe fiecare cuvânt rostit. În acest sens, citirea scrierilor Sfinţilor se cere însoţită de resacralizarea atitudinii noastre faţă de cuvânt, ca piatră fondatoare pentru „lăcaşul de liturghisire” al fiinţei. Libertatea pe care şi-o ia Părintele asupra formelor discursive, gestualitatea conferită limbajului scris nu sunt la Părintele Ghelasie pur formale, ci exprimă „slăbirea” logicii dialectice a conceptelor şi relaţiilor în favoarea logicii mai cuprinzătoare a persoanelor şi actelor participativ-dialogale. Ultima o cuprinde pe prima doar în calitate de reflectare mentală sau energetică, fără însă a o nega sau anula, ci prin valorizare şi „depăşire supra-afirmativă”. Părintele îşi asumă acest demers, conştient de dificultăţile de aderenţă la text implicate, dar şi de fondul iconic al viziunii ce însufleţeşte formele gestuale ale cuvântului duhovnicesc: „Nu este un Limbaj nici pentru Minte, nici pentru Inimă, ci un «Limbaj de SUPRAFORMĂ ICONICĂ Gestică», în care se Depăşeşte obişnuitul. Dacă prin Vorbire se poate da Expresie CUVÂNTULUI, prin „alternanţa de majuscule şi Supramajuscule‟ se poate da o Expresie şi pentru CUVÂNTUL Scris. Nu este o „regulă strictă‟, ci depinde de context”. „Şi noi, ca mistică, încercăm un limbaj specific acesteia. Am folosit majuscule şi supramajuscule, cuvinte compuse, uneori exprimări gramaticale forţate, ca şi ghilimele ce par contradictorii şi fără rost. Vă rugăm, treceţi peste acestea şi căutaţi surprinderea viziunii mistice pe care dorim să o evidenţiem. Şi noi, ca mistică, ne luăm această libertate pe «cont propriu». Poate îi supărăm pe unii, sau îi facem duşmani... Vă rugăm, „primiţi-ne‟ aşa cum sîntem, şi mai înainte de a ne judeca, căutaţi fondul pe care vrem să-l consemnăm”. Aş dori să mă refer în câteva cuvinte şi la viziunea asupra hranei înfăţişată în scrierile Părintelui Ghelasie. Importanţa

414

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

conceptului de „pâine” este întemeiată biblic şi liturgic. Hristos se numeşte pe Sine Pâinea Vieţii. Sfânta Împărtăşanie este Pâinea Nemuririi, Pâinea Cerească, Trupul Domnului. Pâinea este simbolul hranei în genere. Acest chip iconic al pâinii – „Arhetip pe care se modelează orice hrană”, are o concretizare şi în pâinea ca hrană materială, concretizare afirmată şi de tradiţia ascetică cu treptele de hrănire ce corespund unor măsuri duhovniceşti. Acestea evidenţiază pe de o parte aspectul „compensator” al hranei fizice ca urmare a pierderii legăturii harice cu Dumnezeu, legat de nevoia împărtăşirii de Viaţa de la izvorul dumnezeirii; pe de altă parte, exprimă participarea la această împărtăşire a naturii, prin omul ce liturghiseşte prefacerea ei şi „gustă” din ea cu simţuri înduhovnicite. Astfel, Părintele nu opune pâinea celorlalte alimente, nici nu absolutizează pâinea ca aliment fizic, ci afirmă caracterul central al pâinii, în integralitatea cuprinderii iconice a termenului, care dă valoare întregii alimentaţii în sensul hrănirii mistice cu chipul Întrupării lui Hristos. Prin acesta ne rememorăm Chipul Iconic de Om şi ne deschidem lucrării lui Dumnezeu, ne restabilim în conştiinţă şi lucrare orientarea fiinţială spre ţinta împărtăşirii dumnezeieşti. Este foarte important că Părintele Ghelasie vede toate planurile concretizate şi unificate în taina Întrupării, şi aceasta este cheia ermineutică a misticii sale isihaste. Mistica isihastă iconică este în fapt mistica bazată pe conştiinţa Chipului de fiu dăruit omului la creaţie, şi concretizată în rugăciunea, dăruirea şi închinarea către Dumnezeu prin care omul participă la taina Întrupării. Sensul istoriei se descoperă astfel prin înaintarea în taina Trupului lui Hristos, în care Dumnezeu şi creaţia se întâlnesc şi se unesc. Prin importanţa temelor tratate, fertilitatea şi profunzimea abordării, precum şi prin organica ei creştere din solul tradiţiei biblice şi patristice, opera Părintelui Ghelasie e

SCRIERI ISIHASTE

415

mult prea importantă pentru a putea fi de acum înainte ignorată de un cercetător sincer şi serios al duhovniciei creştine. Cu bucuria şi speranţa date de multele reacţii pozitive la primele patru volume de mărturii, şi cu rugăciunea ca toate ostenelile nostre să dea rod spre slava Domnului, începem cu acest volum publicarea operelor complete ale Cuviosului Ghelasie Isihastul, vrednicul de pomenire Părinte al Sfintei Mânăstiri Frăsinei. Florin Caragiu

Slavă, închinare şi mulţumire Preasfintei Treimi, întotdeauna, pentru toate!

416

417

Bibliografie selectivă MINIDOGMATICA TEOLOGICULUI MISTIC CREŞTIN

Bria, Pr. I., Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992; Bria, Pr. I., Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1994; Cabasila, Nicolae, Viaţa în Hristos şi Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Bucureşti, 1989; Cleopa, Ilie, Arhim., Despre credinţa ortodoxă, Bucureşti, 1981; Corneanu, Nicolae, Mitropolitul, Quo Vadis, Timişoara, 1990; Dicţionar Filosofic, Bucureşti, 1979; Florenski, Pavel, Pr., Proiecţia Organelor, în vol. Perspectiva inversă şi alte scrieri, Ed. Humanitas, 1997; Frunză, Sandu, O Antropologie Mistică, Craiova, 1996; Ghelasie, Gheorghe, Ierom., Din Memoriile Originilor, Ed. Conphys, Rm. Vâlcea, 1995; Ghelasie, Gheorghe, Ierom., Mic Dicţionar de Isihasm, Ed. Conphys, Rm. Vâlcea, 1995; Lazurca, Marius, Invenţia Trupului, Ed. Anastasia, 1997; Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, Bucureşti, f.a.; Matsoukas, Nikos, Introducere în Gnoseologia Teologică, Ed. Bizantină, 1997.

418

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Mistagogia, traducere Pr. D. Stăniloae în Revista Teologică, Sibiu, 1944, nr. 3-4; Plămădeală, Antonie, Mitropolitul, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea Ortodoxă, Sibiu, 1983; Popescu, Dumitru, Pr. Dr., Teologie şi cultură, Bucureşti, 1993; Remete, Gheorghe, Pr., Dogmatica Ortodoxă, Alba Iulia, 1996; Rezuş, Petru, Teologia Ortodoxă contemporană, Timişoara, 1989; Rose, Serafim, Ierom., Ortodoxia şi religia viitorului, Iaşi, 1995; Stăniloae, Dumitru, Pr. Dr., Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I-III, Bucureşti, 1978; Stăniloae, Dumitru Pr. Dr., Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943; Stăniloae, Dumitru Pr. Dr., Viaţa şi Învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Sibiu, 1938; Stăniloae, Dumitru Pr. Dr., Ascetica şi mistica creştină, Ed. Deisis, Sibiu, 1993; Vornicescu, Nestor, Mitropolitul, Studii de Teologie istorică Românească, Craiova, 1990; Ware, Kallistos, P.S., Ortodoxia, Calea dreptei credinţe, Iaşi, 1993;

419

MIC DICŢIONAR DE ISIHASM

Bălan, Ioanichie, Arhim., Vetre de Sihăstrie Românească, Ed. Inst. Biblic, 1982. Bria, Ion, Pr. Prof., Dicţionar de Teologie Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R, 1994. Dicţionar Filosofic, Bucureşti, 1979. Dionisie Areopagitul, Sfântul, Opere complete, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996. Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I-III, Bucureşti, 1991. Filocalia, 12 vol., trad. Pr. Dr. D. Stăniloae. Ionescu, Nae, Prelegeri de filosofia religiei. Jolif, J., Introduction à une antropologie philosophique, Paris, 1967. Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de răsărit, Ed. Anastasia, f.a. Lossky, Vladimir, Vederea lui Dumnezeu, Deisis, 1995. Neveanu, P., Dicţionar de Psihologie. Peters, Francis E., Termenii filosofiei greceşti, Humanitas, 1993. Rus, Remus, Prof. Dr., Concepţia despre Om în marile religii, în Glasul Bisericii nr. XXXVIII, 1978. Stăniloae, Dumitru, Pr. Prof., Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I-III, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1978. Vasilescu, V., Diacon, Istoria Religiilor, Inst. Biblic. Vlăduţescu, Gheorghe, Prof., Filosofia legendelor cosmogonice româneşti, 1982. von Balthasar, Hans Urs, Maxime le Confesseur, Liturgie Cosmique, Paris, 1947. Vornicescu, Nestor, Mitrop., Studii de teologie istorică Românească, Craiova, 1990.

420

„Iată israelit fără vicleşug” fratele Ion Pătrulescu, Specialist în lb. greacă veche „Iată israelit fără vicleşug”, iată om fără de răutate, iată creştin, iată român plin de bunătate, de simplitate şi iubire. Acestea sunt cuvintele care îmi vin în minte pomenindu-l pe părintele Ghelasie. Împrejurările în care ne-am cunoscut scapă exactităţii memoriei şi, ca în toate întâlnirile mari din viaţă, ţin de Pronia dumnezeiască, ce nu se cuvine a fi ispitită. Un student teolog, astăzi ieromonahul Neofit, unul dintre ucenicii de taină ai părintelui a mijlocit întâlnirea... Întâlnirea cu omul a fost cu totul altfel decât întâlnirea cu scrisul lui. Îmi părea a fi o nepotrivire între textul scris şi omul viu. Omul te cucerea iar textul îţi refuza intrarea în universul gândirii lui. Poate că acesta este lucrul asupra căruia ar trebui să ne oprim pentru început. Toată lumea a remarcat bulversarea normelor obişnuite de stil şi ortografie prin sublinieri, majuscule, redundanţa unor termeni al căror înţeles este greu de prins etc. Poate că aceste caracteristici stilistice vor face cândva obiectul unei cercetări lingvistice. Din punctul nostru de vedere important este să simţim acelaşi lucru pe care l-a simţit părintele scriind astfel. Noi, oamenii obişnuiţi, folosim cuvintele pentru a ne face înţeleşi. Dorim să ne facem înţeleşi pentru a ne afirma pe noi înşine. Când discursul nostru nu este înţeles aşa cum vrem noi ne simţim respinşi, lezaţi, neacceptaţi ca persoane. Este într-un anume fel expresia excomunicării. Din dorinţa de aprobare suntem întotdeauna dispuşi spre conformism, spre clişee stilistice, până la flatarea groso-

SCRIERI ISIHASTE

421

lană a ascultătorului sau cititorului. „Victima” acestui mod de exprimare este în primul rând Adevărul. Aşa se întâmplă cu cei mulţi. Cei puţini, din ce în ce mai puţini, se comportă altfel. Sunt catalogaţi ca excentrici, nebuni, neadaptaţi, marginali etc. Şi de multe ori aşa şi este. Dintre ei se aleg, însă, marile spirite creatoare, poeta vates. Felul de a scrie al părintelui îl aşază între poeţi, între văzători, nu între versificatori. Dacă versificatorii potrivesc cuvintele ca să sune „din coadă”, ceilalţi sunt torturaţi de eterna întrebare: „Unde voi găsi cuvântul ce exprimă adevărul?” Aici trebuie căutat părintele Ghelasie: între nebuni sau între înţelepţi. El însuşi mărturisea: „Zic unii că sunt nebun, iar eu îi rog mereu să-mi spună unde greşesc”. Cei care au cu adevărat ceva de spus sunt în primul rând chinuiţi de spaima de a nu trăda adevărul, puritatea gândului, inspiraţia dumnezeiască. Ei ştiu ce mare răspundere au înaintea lui Dumnezeu şi a veşniciei. Abia apoi se gândesc, dacă se mai gândesc, la potrivirea cuvintelor după regulile comune spre a fi înţeleşi de cei mulţi. Părintele nu pare a fi dintre aceia care şi-au pus această problemă. Discursul său impune o selecţie între cititori. Cei mulţi, asemenea mie, au respins dintru început efortul de a sparge acest cod lingvistic, care asemenea unei coji dure ascunde miezul cel dulce. Cei puţini, cei chemaţi, nu s-au împiedicat în dificultăţile urcuşului şi au încercat cu sudoarea frunţii să culeagă roadele unei osteneli hermeneutice aparte. Limbajul părintelui nu se adresează celor fixaţi în formele comune, aruncă în aer comodităţile de gândire, re-construieşte mintea şi sufletul după o arhitectură de taină, după chip şi icoană. De-construcţia şi re-construcţia lăuntrică ţine de o alchimie de taină, care nu este la îndemâna oricui: „Cine vrea să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sine, să-şi ia

422

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

crucea lui şi să vină după Mine”, sau „Cine îşi iubeşte sufletul său îl va pierde...”, sau „Cine iubeşte pe tată, pe mamă, pe fiică mai mult decât pe Mine, nu e vrednic de Mine”. Sunt doar câteva exemple de limbaj paradoxal, care aparţine unei paradigme neobişnuite şi se adresează doar celor care au urechi de auzit şi ochi de văzut. La părintele Ghelasie, limbajul este un test pe care îl ai de trecut ca pe un examen. Îţi dă de gândit; nu ţi se destaină ci se în-cifrează, nu se des-făşoară ci se în-făşoară, te obligă la efort şi dacă eşti leneş rămâi pe alături de drum. Cine nu are destulă credinţă rămâne cu logica. Credinţa are logica ei, pe când logica poate funcţiona fără nici o credinţă. Cine caută adevărul nu se va lăsa intimidat nici de majuscule, nici de sublinieri, nici de grafia surprinzătoare, ci se va lăsa modelat el însuşi de limbaj. Discursul părintelui nu se adresează omului care suntem, iubitor de limbaj de lemn, de clişee comode, ci se adresează omului care putem fi, după măsura bărbatului desăvârşit, se adresează omului înnoit prin apă şi prin duh, se adresează omului ceresc, nu celui pământesc. Părintele era puţintel la trup şi cuvântul lui era desprins de cugetul trupesc. Bine, veţi zice, atunci de ce atâta importanţă acordată alimentaţiei? Simplu, pentru că nici hrănirea nu este trupească, cum se crede îndeobşte. „Diavolul umblă ca un leu căutând pe cine să înghită.” Dumnezeu Însuşi se lasă mâncat în Euharistie. Mama îşi mănâncă copilul de drag, iar cel ce urăşte şi-ar sfâşia duşmanul în bucăţi. Fiecare dintre noi atunci când iubim sau urâm ne mâncăm unii pe alţii. Poţi gusta şi poţi devora, te poţi împărtăşi sau poţi sfâşia. Încă se pot mânca şi zilele omului. Cine se gândeşte că aceste lucruri au legătură cu mâncarea propriu-zisă se înşeală. „A mânca” este în viziunea părintelui un act duhovnicesc. Toate acest cuvinte des-

SCRIERI ISIHASTE

423

criu atitudini ale sufletului. Prin urmare trebuie să înţelegem interesul acordat alimentaţiei ca având o semnificaţie simbolică. ADN-ul şi ARN-ul din celulele noastre se construieşte din ceea ce mâncăm. Dar sufletul nostru nu se zideşte din ceea ce gândim? Precum îţi este credinţa aşa îţi este şi viaţa. Cei care consideră alimentaţia ca fiind trupească, materială, sunt foarte atenţi cu ce mănâncă pentru a nu se îmbolnăvi, pentru a trăi mult şi ei ar putea fi contrariaţi de moartea prematură a părintelui uitând că „plăcută este înaintea Domnului moartea cuvioşilor săi”. Nu viaţa îndelungată este scopul hrănirii cum crede omul de rând, precum nici scopul postului nu este silueta, ci toate sunt chip şi icoană, după cum zicea părintele. În tradiţia românească se crede că pe fiecare bob de grâu este însemnat chipul Domnului Hristos. Iar zdrobirea grâului şi transformarea lui în pâine sunt chip al Patimilor, al Jertfei dumnezeieşti pentru viaţa lumii. Moartea părintelui ne vorbeşte prin ea însăşi despre înţelesul de taină al hrănirii. Cele văzute grăiesc despre cele nevăzute. Ne-am oprit numai la aceste două aspecte ale mărturiei printelui: cuvântul şi hrana, convinşi fiind de legătura profundă dintre ele. Pentru noi, creştinii veacului (post)modern afectaţi deopotrivă de derapajul limbii spre Babel, de pierderea şi confuzia sensului cuvintelor (vechii greci foloseau pentru „sens” termenul „dynamis”care înseamnă „putere”), cât şi de produsele alimentare destructurate prin ingineria genetică, abordarea simultană a celor două teme are tâlcul ei. Suntem loviţi de acelaşi rău pe două planuri: 1. Sufletul este infestat prin manipularea limbajului, expus „eurilor” ereziilor camuflate de „corectitudinea” politică şi de prăbuşirea sistemului imunitar al comunităţii ecleziale, care nu mai poate identifica şi neutraliza viruşii

424

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

noetici, (sida se manifestă nu numai fizic ci şi metafizic) fapt care afectează metabolismul tradiţional al Scripturii şi al dogmelor. În acest fel sufletele nu se mai pot dezvolta în sânul Bisericii şi nu se mai pot naşte la vreme şi nici creşte spre mântuire. 2. Trupul, templul Duhului Sfânt, este slăbit şi îmbolnăvit de produsele modificate genetic, adevărate erezii ale ştiinţei fără Dumnezeu, redus la neputinţă, incapabil de efort duhovnicesc şi intelectual. Din Templu ajunge peşteră de tâlhari, lăcaş al patimilor. În USA statisticile spun că există o epidemie de obezitate: 30% din americani fiind obezi, alţi 30% supraponderali iar din cei 40% rămaşi nu ni se spune câţi sunt sănătoşi. Acesta este paradisul care ni se pregăteşte, sub pecetea numărului fatidic 666. Pâinea pustnicească propusă de părintele Ghelasie ne fereşte de economia de piaţă, pecetluită prin codul de bare, deja omniprezent, la fel cum limbajul tradiţional al Bisericii, şlefuit de cugetarea părinţilor de azi şi de ieri, ne păzeşte de bâlciul deşertăciunilor lumii (literatură, filozofie, artă etc.) Cuvintele cheie ale oricărui text semnat de părintele Ghelasie sunt „chip şi icoană”. Este puţin probabil că părintele s-a gândit că în limba greacă eikonizo nu înseamnă numai „a picta icoane” după cum sugerează acest verb, derivat de la eikon „icoană”, ci înseamnă şi „a descrie”, a dăltui icoane din cuvinte, din materia limbii. În acest sens părintele Ghelasie a fost un iconar, un sculptor, un artist al icoanei de suflet întru bunătate, simplitate, voioşie. Însuşi numele părintelui „Ghelasie” vine din grecescul gelos, care înseamnă „rîs, voioşie”, iar „Gheorghe” vine de la georgos „lucrător al pământului”, la origini fiind un ritual de închinare, un sacerdoţiu, de unde şi „Pop-escu” adică „al

SCRIERI ISIHASTE

425

popii” cum se zice la moldoveni sau „fiul popii”, cum a şi fost cu adevărat. Puţini ştiu că numele întreg al părintelui era Ghelasie Gheorghe Popescu care ar însemna: vesel lucrător al firii pământeşti ca preot. Fr. Ioan. P. S. Toate aceste calităţi sunt expresii ale iubirii pentru toată făptura. Chiar dacă exemplul poate să pară neacademic, vă pot spune că după o noapte de nesomn părintele m-a întrebat cum mă simt şi i-am spus foarte bine numai dacă nu ar fi puricii. Văzându-mi încrâncenarea mia spus: „Să nu cumva să-i omori, să-i prinzi şi să-i arunci pe fereastră”. Atunci nu am fost deloc dispus să primesc un astfel de sfat dar acum înţeleg cât de mare era iubirea pentru toată făptura pentru că aceeaşi atitudine am regăsito în Pateric la părinţii pustiei şi la sf. Părinţi.

427

Cuprins Cuvânt înainte............................................................................. 5 MINIDOGMATICA TEOLOGICULUI MISTIC CREŞTIN Introducere................................................................................ 11 Minidogmatica Teologicului Mistic Creştin ........................... 15 1. Ce este Teologia? ................................................................. 15 2. Dogmele Teologice .............................................................. 16 3. Originea Religiei .................................................................. 16 4. Obiectul Religiei, Taina Lui DUMNEZEU.......................... 17 5. Revelaţia DIVINĂ ................................................................ 19 6. DUMNEZEU, FIINŢA în Sine ............................................ 21 7. TREIMEA FIINŢIALĂ DIVINĂ, Perihoreză şi INTER-PERSONAL ....................................................... 24 8. HARUL, Atributele DIVINE ............................................... 25 9. Terminologia TRINITARĂ .................................................. 27 10. Prologul Creaţiei................................................................. 29 11. DUMNEZEU CREATORUL ............................................. 30 12. Cosmogonia creştină .......................................................... 33 13. Facerea Lumii – Hexameronul Facerii ............................... 35 14. Creaţia Omului, Făptură şi DESTIN HRISTIC ................. 37 15. TRUPUL Omului, Prefigurare a TRUPULUI HRISTIC .. 39 16. PERSOANELE TREIMII DIVINE în Lumea Creată ........ 42 17. Păcatul, incidentul manifestării proprii de creaţie ............. 46 18. PERSOANA HRISTICĂ. Originea, Desfăşurarea şi Împlinirea Creaţiei ........................................................... 50 19. TAINA CHIPULUI MAICII DOMNULUI,

428

IEROM. GHELASIE GHEORGHE

Taina Bisericii, Personalitatea de Creaţie............................ 54 20. TAINELE, SACRALITATEA Creaţiei.............................. 61 21. Moartea şi ÎNVIEREA ....................................................... 65 22. Scurtă Antropologie Teologică mistică .............................. 67 23. TRUP HRISTIC, Îndumnezeire, DUH şi HAR.................. 82 24. Teologicul Mistic al LIMBAJULUI ICONIC ................... 88 25. Concluzii succinte ............................................................ 111 PRACTICA ISIHASTĂ Introducere.............................................................................. 115 Cele ŞAPTE CAPETE despre VIAŢA ISIHASTĂ, după tradiţia Pustnicului NEOFIT CARPATINUL .................. 117 Prolog ..................................................................................... 119 Cap. 1 ..................................................................................... 121 Cap. 2 ..................................................................................... 143 Cap. 3 ..................................................................................... 156 Cap. 4 ..................................................................................... 177 MIC DICŢIONAR DE ISIHASM Prefaţă..................................................................................... 211 ISIHASM ............................................................................... 213 CHIP (1) ................................................................................. 216 PRACTICA (1)....................................................................... 219 ICOANA de ÎNTRUPARE (1)............................................... 220 PRACTICA (2)....................................................................... 225 Icoana de Creaţie .................................................................... 229 ACATIST ............................................................................... 230 DUMNEZEU (1) .................................................................... 230 PRACTICA (3)....................................................................... 236 DUMNEZEU (2) .................................................................... 239 TREIME (1) ........................................................................... 242 PRACTICA (4)....................................................................... 243 FORMĂ .................................................................................. 248 GESTUL................................................................................. 250 TREIME (2) ........................................................................... 251

SCRIERI ISIHASTE

429

PRACTICA (5)....................................................................... 254 CREAŢIA (1) ......................................................................... 257 LOGOS (1) ............................................................................. 260 PRACTICA (6)....................................................................... 262 ARHECHIPUL (CREATOR) ................................................ 263 PREZENŢA ICONICĂ .......................................................... 266 ALTAR (1) ............................................................................. 271 PRACTICA (7)....................................................................... 272 ÎNTRUPARE (1) .................................................................... 274 HRANĂ .................................................................................. 275 PÂINEA (1)............................................................................ 276 OMUL .................................................................................... 280 ARHECHIPUL de OM Prehristic .......................................... 283 PRACTICA (8)....................................................................... 286 ADAM şi EVA ....................................................................... 288 BĂRBAT şi FEMEIE ............................................................. 293 PRACTICA (9)....................................................................... 300 ARHECHIPUL MAICII DOMNULUI (1) ............................ 304 PRACTICA (10)..................................................................... 308 Concluzii ................................................................................ 313 Postfaţă ................................................................................... 316 Mistica iconică, o viziune unificatoare ................................... 316 1. Introducere.......................................................................... 317 2. Despre problema conştiinţei. Demersuri pentru o lărgire a perspectivei. Elemente de antropologie iconică la Sfinţii Părinţi. ................................................................ 321 Repere ale misticii iconice şi actualitatea ei ........................... 396 Bibliografie selectivă .............................................................. 417