Rezidentiat Vol 2

April 12, 2017 | Author: Madalina Luca | Category: N/A
Share Embed Donate


Short Description

Download Rezidentiat Vol 2...

Description

Coordonatori VICTOR STOICA

VIOREL SCRIPCARIU

Compendiu de specialități medico-chirurgicale - Util pentru intrare în rezidențiat -

2

EDITURA UNIVERSITARĂ „CAROL DAVILA” BUCUREŞTI 2015

Coordonatori Specialitați medicale: VICTOR STOICA Specialitați chirurgicale: VIOREL SCRIPCARIU

ISBN: 978-973-708-8xx-x

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Editura Universitară „Carol Davila” Bucureşti a U.M.F. „Carol Davila” Bucureşti este acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (CNCSIS), cu avizul nr. 11/23.06.2004. În conformitate cu prevederile Deciziei Nr. 2/2009 a Consiliului Naţional din România – privind stabilirea sistemului de credite de educaţie medicală continuă, pe baza căruia se evaluează activitatea de perfecționare profesională a medicilor, a criteriilor şi normelor de acreditare a educaţiei medicale continue, precum şi a criteriilor şi normelor de acreditare a furnizorilor de educaţie medicală continuă, Colegiul Medicilor din România acreditează (recunoaşte) EDITURA UNIVERSITARĂ CAROL DAVILA, BUCUREŞTI CA FURNIZOR EMC.

COLABORATORI Doru Anastasiu

Andra Bălănescu

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Victor Babeș” Timișoara

Conferențiar universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Maria Gabriela Aniței

Daniela Bedeleanu

Asistent universitar Doctor în medicină UMF „Gr.T.Popa” Iași

Conferențiar universitar Doctor în medicină UMF „Iuliu Haţieganu”, Cluj-Napoca

Lucian Axente

Mădălina Berlea

Asistent universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Medic primar pneumolog, Doctorand Institutul Regional de Oncologie Iași

Corin Badiu

Marius Biriş

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Asistent universitar Doctor în medicină UMF „Victor Babeș” Timișoara

Elisabeta Bădilă

Alexandru Blidaru

Șef de lucrări Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Ovidiu Alexandru Băjenaru

Miron Alexandru Bogdan

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Grigore Băicuț

Eugen Boia

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Victor Babeș” Timișoara

Gheorghe Bălan

Marioara Boia

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Gr.T.Popa” Iași

Conferențiar universitar Doctor în medicină UMF „Victor Babeș” Timișoara

Cristian Ioan Bordea

Tudor Constantinescu

Șef de lucrări Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Asistent universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Sergiu Cazacu

Marius Coros

Șef de lucrări Doctor în medicină UMF Craiova

Conferențiar universitar Doctor în medicină UMF Târgu Mureș

Cosmin Călin

Irina Iuliana Costache

Asistent universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Șef de lucrări Doctor în medicină UMF “Gr.T.Popa” Iaşi

Radu Căpâlneanu

Adrian Covic

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Gr.T.Popa” Iași

Adrian Streinu-Cercel

Ciprian Crişan

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Șef de lucrări Doctor în medicină UMF „Victor Babeș” Timișoara

Anca Streinu-Cercel

Andrei Cucuianu

Șef de lucrări Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Conferențiar universitar Doctor în medicină UMF „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca

Paulina Ciurea

Isabel Dan

Profesor universitar Doctor în medicină UMF Craiova

Asistent universitar Doctor în medicină UMF „Victor Babeș” Timișoara

Tudorel Ciurea

Alexandra Deleanu

Profesor universitar Doctor în medicină UMF Craiova

Asistent universitar Doctor în medicină

Ioan M. Coman

Dan Deleanu

Conferențiar universitar Doctor în medicină UMF ”Carol Davila” Bucureşti

UMF „Victor Babeș” Timișoara

Medic primar cardiolog Doctor în medicină

Institutul de Urgenţă pentru Boli cardiovasculare „C.C.Iliescu” Bucureşti

Georgeta Diaconu

Nicolae Florescu

Conferențiar universitar Doctor în medicină UMF “Gr.T.Popa” Iași

Șef de lucrări Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Doina Dimulescu

Cătalina Arsenescu Georgescu

Profesor universitar Doctor în medicină UMF ”Carol Davila” Bucureşti

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Gr.T.Popa” Iaşi

Mihaela Eugenia Dincă

Eugen Georgescu

Profesor universitar Doctor în medicină UMF Craiova

Asistent universitar Doctor în medicină UMF Craiova

Dan Dobreanu

Eugen Florin Georgescu

Profesor universitar Doctor în medicină UMF Târgu Mureș

Profesor universitar Doctor în medicină UMF Craiova

Horia Doran

Ion Georgescu

Conferențiar universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Profesor universitar Doctor în medicină

Ciprian Duță

Dan Ionuţ Gheonea

Conferențiar universitar Doctor în medicină UMF „Victor Babeș” Timișoara

Șef de lucrări Doctor în medicină UMF Craiova

Ovidiu Fabian

Carmen Ginghină

Șef de lucrări Doctor în medicină UMF „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Simona Fica

Bogdan Grigoriu

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Profesor universitar Doctor în medicină UMF Târgu Mureș

Cristina Florescu

Carmen Grigoriu

Șef de lucrări Doctor în medicină UMF Craiova

Conferențiar universitar Doctor în medicină UMF Târgu Mureș

UMF Craiova

Suzana Guberna

Silvia Lupu

Medic specialist cardiolog, Doctorand UMF „Carol Davila” Bucureşti

Asistent universitar Doctor în medicină UMF Târgu Mureş

Claudia Hagiu

Sorin C. Man

Șef de lucrări Doctor în medicină UMF „Iuliu Haţieganu” Cluj Napoca

Conferențiar universitar Doctor în medicină UMF „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca

Constantin Ilie

Oana Mărginean

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Victor Babeș” Timișoara

Profesor universitar Doctor în medicină UMF Târgu Mureş

Daniela Ionescu

Sorina Martin

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Iuliu Haţieganu” Cluj Napoca

Asistent universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Ruxandra Ionescu

Gabriel Mircescu

Profesor universitar Doctor în medicină UMF ”Carol Davila” Bucureşti

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Hortensia Ioniță

George Mitroi

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Victor Babeș” Timișoara

Șef de lucrări Doctor în medicină UMF Craiova

Ioana Ioniță

Eugen Moţa

Șef de lucrări Doctor în medicină UMF „Victor Babeș” Timișoara

Profesor universitar Doctor în medicină UMF Craiova

Gabriela Jimborean

Maria Moţa

Profesor universitar Doctor în medicină UMF Târgu Mureş

Profesor universitar Doctor în medicină UMF Craiova

Fulger Lazăr

Andrei-Alexandru Muntean Medic rezident pneumologie,

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Victor Babeș” Timișoara

Doctorand UMF „Carol Davila” Bucureşti

Valentin Muntean

Dan Păscuţ

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca

Conferențiar universitar Doctor în medicină UMF „Victor Babeș” Timișoara

Flaviu Mureșan

Traian Pătrașcu

Șef de lucrări Doctor în medicină UMF „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Roxana Edmee Mustafa

Ștefan Pătrașcu

Asistent universitar Doctor în medicină UMF Craiova

Asistent universitar

Rodica Muşetescu

Gheorghe Peltecu

Conferențiar universitar Doctor în medicină UMF Craiova

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Mimi Niţu

Antoniu Octavian Petriş

Conferențiar universitar Doctor în medicină UMF Craiova

Conferențiar universitar Doctor în medicină UMF „Gr.T.Popa” Iaşi

Galafteon Oltean

Doina Anca Pleșca

Profesor universitar Doctor în medicină UMF Târgu Mureș

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Mihai Olteanu

Mihai Pleșca

Asistent universitar Doctor în medicină UMF Craiova

Asistent universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Daniela Opriş

Cătălina Poiană

Șef de lucrări Doctor în medicină UMF ”Carol Davila” Bucureşti

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Stelian Pantea

Monica Pop

Șef de lucrări Doctor în medicină UMF „Victor Babeș” Timișoara

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca

Doctor în medicină

UMF Craiova

Tudor Sorin Pop

Laurențiu Simion

Conferențiar universitar Doctor în medicină UMF Târgu Mureș

Asistent universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Bogdan A. Popescu

Crina Sinescu

Conferențiar universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Mihai Radu Popescu

Voichiţa Sîrbu

Profesor universitar Doctor în medicină UMF Craiova

Asistent universitar Doctor în medicină UMF Târgu Mureș

Mihaela Radu

Ioan Sporea

Medic resident obstetrica-ginecologie Doctorand UMF „Carol Davila” Bucureşti

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Victor Babeș” Timișoara

Horia Roşianu

Florin Stamatian

Asistent universitar Doctor în medicină UMF „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca

Ştefan Dumitrache-Rujinski

Maria Stamatin

Asistent universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Gr.T.Popa” Iași

Oana Săndulescu

Cristian Stătescu

Asistent universitar Doctor în medicină UMF ”Carol Davila” Bucureşti

Șef de lucrări Doctor în medicină UMF „Gr.T.Popa” Iaşi

Ioana Săulescu

Victor Stoica

Asistent universitar Doctor în medicină UMF ”Carol Davila” Bucureşti

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Viorel Scripcariu

Claudiu Stoicescu

Profesor universitar Doctor în medicină UMF ”Gr.T.Popa” Iași

Asistent universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Dan N. Straja

Alin Vasilscu

Conferențiar universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Asistent universitar Doctor în medicină UMF „Gr.T.Popa” Iaşi

Lelia Strâmbu

Dragoş Vinereanu

Șef de lucrări Doctor în medicină UMF „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Adela Şerban

Vlad Vintilă

Șef de lucrări Doctor în medicină UMF „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca

Asistent universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Margit Șerban

Radu Vlădăreanu

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Victor Babeș” Timișoara

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Marcel Tanţău

Dan Ștefan Vlăduțiu

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca

Eugen Târcoveanu

Sorin Ioan Zaharie

Profesor universitar Doctor în medicină UMF „Gr.T.Popa” Iaşi

Asistent universitar Doctor în medicină UMF Craiova

Raluca Trifănescu

Ancuța Zazgyva

Șef de lucrări Doctor în medicină UMF „Carol Davila” Bucureşti

Medic specialist ortopedie-traumatologie Doctor în medicină Spitalul Clinic Județean Mureș

Cristian Udroiu Medic primar cardiolog, Doctor în medicină Spitalul Universitar de Urgență Bucureşti

CUPRINS Volumul 2 CAPITOLUL IX – PEDIATRIE ...................................................................................... 553 Coordonator: Doina Anca Pleșca 29. CONVULSIILE LA COPIL ................................................................................................... 553 Georgeta Diaconu 30. INFECȚIILE DE CĂI AERIENE SUPERIOARE LA COPIL .......................................... 569 Oana Mărginean 31. NUTRIȚIA ȘI ALIMENTAȚIA. BOLILE CARENȚIALE 31.1. PRINCIPII GENERALE DE NUTRIŢIE ŞI ALIMENTAŢIE ........................ 585 Marioara Boia 31.2. MALNUTRIŢIA .................................................................................................... 591 Marioara Boia 31.3. RAHITISMUL CARENŢIAL LA COPIL .......................................................... 599 Constantin Ilie 31.4. ANEMIA FERIPRIVĂ .......................................................................................... 605 Marioara Boia 32. INFECŢIILE PERINATALE ................................................................................................. 611 Sorin C. Man

CAPITOLUL X – NEUROLOGIE................................................................................... 623 Coordonator: Ovidiu Alexandru Băjenaru 33. ACCIDENTELE VASCULARE CEREBRALE .................................................................. 623 Ovidiu Alexandru Băjenaru

CAPITOLUL XI – REUMATOLOGIE........................................................................... 655 Coordonator: Ruxandra Ionescu 34. BOLI INFLAMATOARE REUMATICE CRONICE ......................................................... 655 34.1. POLIARTRITA REUMATOIDĂ ....................................................................... 655 Andra Bălănescu 34.2. SPONDILITA ANCHILOZANTĂ ŞI SPONDILOARTRITELE .................... 675 Daniela Opriş 34.3. ARTRITA PSORIAZICĂ ..................................................................................... 687 Paulina Ciurea 35. LUPUSUL ERITEMATOS SISTEMIC ................................................................................ 697 Ioana Săulescu, Ruxandra Ionescu

CAPITOLUL XII – CHIRURGIE GENERALĂ ............................................................ 711 Coordonatori: Viorel Scripcariu, Fulger Lazăr 36. APENDICITA ACUTĂ ........................................................................................................... 711 Lazar Fulger, Stelian Pantea 37. LITIAZA BILIARĂ ................................................................................................................ 715 37.1. LITIAZA VEZICULEI BILIARE ........................................................................ 715 Traian Pătraşcu, Horia Doran 37.2. LITIAZA CĂII BILIARE PRINCIPALE ........................................................... 723 Dan N. Straja, Simion Laurențiu 38. PANCREATITA ACUTĂ ....................................................................................................... 731 Valentin Muntean 39. PERITONITELE ..................................................................................................................... 747 Ion Georgescu, Eugen Georgescu, Ștefan Pătrașcu 40. OCLUZIILE INTESTINALE ................................................................................................. 759 Eugen Târcoveanu, Viorel Scripcariu, Alin Vasilescu 41. HEMORAGIILE DIGESTIVE .............................................................................................. 769 Marius Coros 42. CANCERUL COLORECTAL ................................................................................................ 791 Viorel Scripcariu, Maria Gabriela Aniței 43. CANCERUL GASTRIC ......................................................................................................... 801 Fulger Lazăr, Ciprian Duță 44. CANCERUL MAMAR ............................................................................................................ 811

Alexandru Blidaru, Cristian I. Bordea, Mihai Pleșca, Mihaela Radu 45. TRAUMATISMELE TORACICE ȘI ABDOMINALE ....................................................... 823 Valentin Muntean, Ovidiu Fabian, Flaviu Mureșan

CAPITOLUL XIII – UROLOGIE ................................................................................... 849 Coordonatori: Viorel Scripcariu, Fulger Lazăr 46. LITIAZA URINARĂ ............................................................................................................... 849 George Mitroi

CAPITOLUL XIV – ORTOPEDIE .................................................................................. 861 Coordonatori: Viorel Scripcariu, Fulger Lazăr 47. FRACTURILE OASELOR LUNGI – GENERALITĂȚI ................................................... 861 Tudor Sorin Pop, Ancuța Zazgyva

CAPITOLUL XV – OBSTETRICĂ-GINECOLOGIE .................................................. 881 Coordonatori: Radu Vlădăreanu, Doru Anastasiu 48. CONSULTAȚIA PRENATALĂ, SFATUL GENETIC, DIAGNOSTICUL DE SARCINĂ 48.1. CONSULTAȚIA PRENATALĂ .................................................................................. 881 Doru Anastasiu 48.2. SFATUL GENETIC ............................................................................................... 886 Marius Biriş, Ciprian Crişan, Dan Păscuţ 48.3. DIAGNOSTICUL DE SARCINĂ .......................................................................... 891 Dan Păscuţ

49. CANCERUL DE COL UTERIN ȘI TUMORILE BENIGNE GENITAL ......................... 897 49.1. PATOLOGIA PRENEOPLAZICĂ ȘI NEOPLAZICĂ A COLULUI UTERIN............................................................................................ 897 Gheorghe Peltecu 49.2. PATOLOGIA TUMORALĂ UTERINA BENIGNĂ .......................................... 905 Radu Vlădăreanu 50. INFECȚIILE GENITALE LA FEMEI ................................................................................. 915 Florin Stamatian

CAPITOLUL

9

PEDIATRIE 29. CONVULSIILE LA COPIL Georgeta Diaconu Convulsiile ocupă la copil un loc important în patologia neurologică atât prin incidenţa crescută cât şi prin dramatismul manifestărilor. Crizele convulsive pot afecta copiii de toate vârstele ridicând probleme legate de etiologie, tratament şi prognostic. Criza convulsivă este definită ca fiind un episod brusc şi stereotip cu modificări în activitatea motorie, comportamentală, senzitivo-senzorială, emoţională şi deseori a conştienţei, datorat unei descărcări electro-chimice anormale la nivel cerebral. Aspectul clinic al convulsiilor depinde de gradul de maturare al SNC, spectrul manifestărilor clinice fiind foarte variat. Apariţia crizei convulsive implică o depolarizare haotică a neuronilor cerebrali şi propagarea descărcării la teritorii mai mult sau mai puţin extinse din creier care pot avea corespondent atât clinic cât şi electroencefalografic (EEG). Aceste manifestări paroxistice sunt reunite sub termenul generic de crize epileptice care nu sunt sinonime cu epilepsia; ele pot reprezenta simptomul unei afecţiuni generale, metabolice, locale neurologice, etc. Crizele provocate de o patologie cerebrală acută sau de cauze extracerebrale ce apar la un individ normal ca răspuns la anumiţi factori declanşatori sunt denumite ,,ocazionale” sau ,,accidentale”, ca de exemplu convulsiile febrile, convulsiile ce survin la debutul unor neuroinfecţii, în anomaliile metabolice tranzitorii, intoxicaţii. Epilepsia este o boală cronică cerebrală de etiologie variată, definită de prezenţa crizelor de natură sigur epileptică şi de criteriul evolutiv, constituit din tendinţa acestora de a se repeta în absenţa factorilor declanşatori cunoscuţi la intervale variabile de timp. Epidemiologie Există diverse statistici privind incidenţa şi prevalenţa crizelor convulsive la copil. Prevalenţa epilepsiilor în rândul populaţiei pediatrice în Europa este estimată la 2.3-10.3 cazuri/1000 copii fiind relativ uniformă în ţările cu dezvoltare socio-economică similară.1,2 Incidenţa epilepsiilor la copii şi adolescenţi în ţările dezvoltate variază între 40-70 de cazuri noi la 100,000 locuitori/an, atingând valori de 100-190/100.000/an în ţările în curs de dezvoltare.3,4 Incidenţa variază cu vârsta, astfel încât se apreciază că aproximativ 60% din cazuri debutează în primii 3 ani de viaţă, mai mult de jumătate din copii (32,3%) prezentând convulsii în primul an de viaţă.3,5 Incidenţa specifică în funcţie de sex arată o frecvenţă mai mare la sexul masculin, raportul M/F fiind de 1.1-1.7.6 Incidenţa specifică în funcţie de tipul crizei şi etiologie raportată în literatura de specialitate arată că în cele mai multe cazuri nou diagnosticate în primii 5 ani de viaţă, epilepsia se manifestă prin crize cu debut generalizat. După această vârstă crizele parţiale complexe şi cele secundar generalizate reprezintă de regulă cele mai frecvente tipuri de crize epileptice circa 60%.5,6

553

Etiologia convulsiilor este de regulă multifactorială, factorii genetici intricându-se cu cei dobândiţi în perioada ante-, peri- şi postnatală, preponderenţa unora asupra altora determinând epilepsiile idiopatice sau simptomatice. Clasificarea etiologică trebuie să ţină seama de ponderea cauzelor în raport cu vârsta datorită particularităţilor morfofuncţionale şi biochimice dependente de procesul de maturizare a SNC. Într-un număr mare de cazuri etiologia rămâne neelucidată. Factorii genetici implicaţi în peste 50% din totalul epilepsiilor joacă un rol important în determinarea fenotipului epileptic şi au o valoare etiologică primară în sindroamele epileptice idiopatice atât parţiale cât şi generalizate.5,6 În perioada antenatală primul loc în etiologia crizelor epileptice este reprezentat de malformaţiile cortexului cerebral care sunt rezultatul tulburărilor de proliferare (hemimegalencefalia), de migrare neuronală (heterotopii, lissencefalia) şi de organizare corticală anormală (polimicrogiria şi schizencefalia, microdisgeneziile).7 Alţi factori etiologici implicaţi sunt infecţiile intrauterine ale SNC (sindrom TORCH), factorii metabolici şi toxici (erori înnăscute de metabolism, boli metabolice materne), malformaţiile vasculare/hemoragiile cerebrale, anomaliile cromosomiale, sindroamele neurocutanate (scleroza tuberoasă Bourneville, neurofibromatoza tip I, sindromul Sturge-Weber).5 În perioada perinatală principalele cauze sunt encefalopatia hipoxic-ischemică, hemoragiile intracraniene, disfuncţiile metabolice tranzitorii (hipoglicemie, hipocalcemie, hiponatremie), neuroinfecţiile (encefalită herpetică, meningită purulentă, abces cerebral).6 În perioada postnatală sunt implicate infecţiile cerebro-meningiene, traumatismele craniene, tumorile cerebrale, afecţiunile endocrine/metabolice, vasculitele cerebrale, bolile degenerative, scleroza temporală mezială, malformaţiile arterio-venoase, factorii toxici.5 Semiologia crizelor epileptice la vârsta pediatrică este marcată de particularităţile anatomo-biochimice ale creierului imatur, fiind influenţate de procesul de creştere neuronal şi glial, de cel de diferenţiere celulară şi de mielinizarea sistemului nervos.9 Identificarea semiologiei crizelor epileptice este deosebit de importantă deoarece ele pot reprezenta primul simptom de suferinţă neurologică a copilului şi pot influenţa negativ dezvoltarea neuropsihomotorie ulterioară a acestuia. În funcţie de aspectul electro-clinic şi în relaţie cu etiologia, ILAE în 2010 clasifică crizele epileptice în crize generalizate, crize focale însoţite sau nu de modificarea stării de conştienţă şi crize epileptice neclasificabile.10 Crizele epileptice generalizate (convulsivante şi neconvulsivante) sunt cele în care simptomatologia electro-clinică de la debut indică implicarea ambelor emisfere în procesul paroxistic, conştienţa este tulburată cu sau fără manifestări motorii bilaterale, dar cu amnezia retrogradă a crizei.11 ● Crizele mioclonice se caracterizează prin secuse musculare masive, scurte, bilaterale a membrelor şi trunchiului însoţite sau nu de pierderea conştienţei. EEG evidenţiază descărcări generalizate de polivârf-undă sincrone cu secusele musculare. Crizele mioclonice sunt întâlnite în epilepsiile cu debut în perioada neonatală sau de sugar, epilepsiile mioclonice progresive, sindromul Lennox-Gastaut (SLG), epilepsia mioclono-astatică (sindromul Doose), epilepsia mioclonică juvenilă (EMJ), epilepsia absenţă juvenilă (EAJ). ● Crizele tonice se caracterizează printr-o contracţie musculară susţinută, difuză, însoţită de pierderea conştienţei şi tulburări vegetative. EEG evidenţiază ritm recrutant 10c/s. La nou-născut şi sugar crizele tonice sunt generalizate şi provoacă extensia tonică a membrelor la care se asociază devierea privirii şi apneea. Ele sunt cauzate de leziuni cerebrale structurale ca în sindromul Ohtahara şi mai puţin de tulburări metabolice. La nou-născuţii prematuri sunt adesea 554

simptomul unei hemoragii intraventriculare. La copil crizele tonice axiale sunt întâlnite în SLG fiind obligatorii pentru diagnostic şi în epilepsiile generalizate simptomatice. ● Crizele clonice se manifestă prin contracţii musculare ritmice, bilaterale, adesea asimetrice cu durată variabilă. EEG înregistrează descărcări vârf-undă şi polivârf-undă neregulate. În perioada neonatală pot să apară crize clonice focale sau multifocale care au în general un substrat lezional. Crizele clonice multifocale se caracterizează prin contracţii clonice migratorii în manieră dezordonată de la un membru la altul, fragmentare sau eratice. Ele reprezintă corespondentul neonatal al crizelor tonico-clonice generalizate şi în general însoţesc tulburări cerebrale difuze şi grave, ca de exemplu encefalopatia hipoxic-ischemică. Sunt frecvente la nou-născuţii cu vârsta gestaţională sub 34 săptămâni şi au un prognostic nefavorabil. Crizele clonice focale sunt caracterizate prin mişcări clonice neregulate, repetitive localizate la un membru sau la un hemicorp; uneori migrează foarte rapid simulând o criză clonică generalizată în care conştienţa este în general păstrată însă poate exista apnee. Prezenţa lor poate indica un infarct cerebral sau o hemoragie intracerebrală, pentru diagnostic fiind necesare explorări neuroimagistice. ● Crizele tonico-clonice (CGTC) debutează brusc prin pierderea conştienţei urmată de faza tonică iniţial în flexie ulterior în extensie, cu durată de 10-20 sec. însoţită de blocaj respirator şi tulburări vegetative (midriază, cianoză, hipersecreţie bronşică, tahicardie, hipertensiune, etc). Faza clonică (convulsivantă) durează aproximativ 1 min. şi se caracterizează prin secuse clonice care se epuiează progresiv concomitent cu regresia simptomelor vegetative. Faza postcritică cu durată variabilă, se caracterizează prin comă, hipotonie musculară generalizată, prezenţa semnului Babinski, relaxare sfincteriană, respiraţie stertoroasă cu recuperarea progresivă a conştienţei. Faza somnului postcritic este prezentă numai în unele cazuri, poate dura câteva ore cu amnezia completă a episodului critic. Crizele tonico-clonice pot fi prezente la copil în cadrul epilepsiei generalizate cu crize tonico-clonice de trezire, epilepsia absenţă a copilului (EAC), EAJ, EMJ, SLG, epilepsiilor generalizate simptomatice. ● Crizele atonice pot avea durată de câteva secunde şi se caracterizează prin pierderea bruscă a conştienţei şi a tonusului muscular ceea ce antrenează căderea pacientului. EEG evidenţiază descărcare generalizată, sincronă de unde lente sinusoidale şi de complexe vârf-undă (CVU). Crizele atonice sunt întâlnite în epilepsia mioclono-astatică, SLG. ● Absenţele tipice sunt reprezentate de suspendarea bruscă a conştienţei, cu durată de 5– 30 de sec. cu păstrarea tonusului muscular. Copilul îşi întrerupe brusc activitatea, are privirea fixă, poate asocia midriază, sialoree, paloare, relaxare sfincteriană după care îşi reia activitatea întreruptă cu amnezia totală a crizei. În unele cazuri tulburarea conştienţei poate fi discretă şi se pot asocia automatisme simple. EEG critic evidenţiază paroxisme de CVU 3 c/s. generalizate, sincrone şi simetrice cu debut şi sfârşit brusc pe traseu de fond normal. Absenţele tipice sunt întâlnite în epilepsiile generalizate idiopatice (EAC, EAJ, EMJ). ● Absenţele atipice se caracterizează prin debut şi sfârşit progresiv al crizei manifestată prin suspendarea stării de conştienţă cu durată 20-60 de sec. şi semne asociate importante. În raport cu manifestările asociate absenţele atipice pot fi mioclonice, atonice, însoţite de automatisme, hipertonice cu manifestări vegetative. EEG are aspect heterogen, evidenţiindu-se descărcări de CVU neregulate, sub 3c/s, cu debut şi sfârşit lent pe traseu de fond anormal. Absenţele atipice sunt întâlnite în epilepsiile generalizate simptomatice ca de exemplu SLG. ● Spasmele epileptice sunt contracţii musculare masive şi globale cu predominanţă axială, neaşteptate, în general bilaterale şi simetrice ale muşchilor gâtului, trunchiului şi 555

extremităţilor. Aspectul crizei depinde de intensitatea contracţiei şi de implicarea prevalentă a muşchilor flexori sau extensori. Tipic spasmele epileptice sunt în ,,flexie” determinând flexia bruscă a capului, trunchiului şi braţelor cu extensia gambelor sau mai rar flexia gambelor şi extensia braţelor. În realitate este vorba de mioclonii lente ce interesează musculatura striată (spasme masive), urmate eventual de o fază tonică. Spasmele în ,,extensie” determină extensia bruscă a gâtului, trunchiului şi braţelor, sunt mai puţin comune şi rar reprezintă unicul tip de convulsie. Intensitatea spasmelor este variabilă, uneori limitându-se la o scurtă cădere a capului, fixarea privirii sau chiar numai plâns inexplicabil. Cele două tipuri de crize pot coexista, în 6-8% 12 spasmul este unilateral, adesea adversiv sau evident asimetric. Durata spasmelor în flexie este de 0,5-1 sec. şi de 2-10 sec. pentru spasmele în extensie. Spasmele epileptice sunt în general pluricotidiene şi adesea se reunesc în salve de 5-10 şi chiar mai multe crize, ce apar la trezire sau la adormire şi mult mai rar în timpul somnului lent. În momentul contracţiei există o scurtă pierdere de conştienţă, respiraţie neregulată, iar la sfârşitul salvei apar modificări vasomotorii, mişcări oculare anormale, grimase, surâs sau plâns. Unele spasme nu sunt evidente clinic şi sunt demonstrate doar prin înregistrare EEG poligrafică. EEG critic relevă o deprimare bruscă a activităţii bioelectrice precedată eventual de o scurtă descărcare de unde lente sau de vârfuri-unde lente. EEG intercritic înregistrează aspect de hipsaritmie clasică sau variante (hipsaritmie asimetrică, asociată cu focar iritativ sau ,,supression burst”). Spasmele epileptice sunt întâlnite în sd. West, encefalopatia mioclonică neonatală, SLG.6 Crizele parţiale (focale sau locale) sunt cele la care semnele clinice şi EEG iniţiale indică activarea unui sector neuronal limitat al unui emisfer cerebral şi anume focarul epileptic. În raport cu afectarea sau nu a stării de conştienţă crizele parţiale se clasifică în parţiale simple şi parţiale cu semiologie complexă. În evoluţie criza parţială simplă poate deveni parţială complexă şi ulterior secundar generalizată. A. Crizele parţiale simple (fără pierderea conştienţei) pot fi cu: 1. semiologie motorie: focale jacksoniene, versive/adversive, posturale, afazice, fonatorii, inhibitorii somatice, operculare; 2. simptome somato-senzoriale sau senzoriale speciale: somatosenzitive jacksoniene, vizuale, olfactive, gustative, vertiginoase; 3. simptome vegetative: senzaţii epigastrice, paloare, roşeaţă, hiperhidroză, piloerecţie, midriază; 4. simptome psihice: psihosenzoriale, cognitive, afective.8 B. Crizele parţiale cu semiologie complexă se manifestă prin alterarea conştienţei cu durată de 2-3 min. şi amnezie postcritică. În majoritatea cazurilor se însoţesc de automatisme care pot fi gestuale, orofaringiene, ambulatorii sau verbale. EEG intercritic evidenţiază descărcări focale de tip vârf-undă, unde lente în regiunile temporale sau fronto-temporale.11 I. Manifestări epileptice în perioada neonatală Convulsiile neonatale (CN) sunt definite ca tulburări paroxistice ce apar în primele 4 săptămâni de viaţă. Incidenţa CN este cuprinsă între 0.2-1.4%.13 Semiologic crizele neonatale pot fi „minore”, clonice multifocale, clonice focale, tonice şi mioclonice. La acelaşi pacient pot coexista mai multe tipuri de crize. Cauzele CN sunt numeroase, cele mai frecvente fiind EHI, hemoragia cerebrală, neuroinfecţiile, malformaţiile cerebrale, bolile metabolice. Recunoaşterea CN necesită observaţie clinică atentă asociată înregistrării EEG poligrafice. Prognosticul este sever deoarece rata mortalităţii este de peste 15%, a sechelelor neurologice de 35%, iar epilepsia secundară apare la 7-20% din cazuri.14 1. Hipocalcemia neonatală este o condiţie în care calcemia este 3 luni şi 40 kg: 500 mg PO la 12 hr sau 250 mg PO la 8 ore. Amoxicilină/clavulanat: S pneumoniae, H influenzae nontipabil, M catarrhalis 6 ani cu formă uşoară/moderată) ;  40 kg : doză adult. Cefixime (cefalosporină generaţia III) 6 luni-12 ani (50 kg): 8 mg/kg/zi PO într-o singură priză/zi, sau 4 mg/kg la 12 ore; >12 ani: ca şi la adulţi 400 mg PO/zi sau divizat în 2 prize. Cefuroxim (cefalosporină gen 2) 3 luni-12 ani: 30 mg/kg PO în 2 prize pt 10 zile; maxim 1000 mg/zi 581

>12 ani: administrat ca şi la adulţi: 250 mg PO la 12 ore 10 zile Azitromicină: ≥6 luni: 30 mg/kg PO în doză unică sau 10 mg/kg PO 1 priză/zi timp de 3 zile sau 10 mg/kg 1 mg priză ziua 1, urmată de doza de 5 mg/kg ziua 2-5 Claritromicină: 15 mg/kg/zi PO în 2 prize pentru 10 zile Ceftriaxon (cefalosporina generaţia III) 12 ani: ca la adulţi 1-2 g IV/IM într-o singură priză sau divizat în 2 prize Cefdinir (cefalosporină generaţia III): în OMA cauzată de Haemophilus influenzae (incluzând tulpinile producătoare de β-lactamază), Streptococcus pneumoniae (doar tulpinile sensibile la penicilină), Moraxella catarrhalis (incluzând tulpinile producătoare de β-lactamază): 6 luni-12 ani: 14 mg/kg PO în 1-2 prize/zi timp de 10 zile Cefpodoxim (cefalosporină gen 3): 10mg/kg/zi în 2 prize Clindamicină: 30-40mg/kg/zi în 3 doze a. Durata tratamentului - La copii de 3 x limita superioară a normalului sub 6 săptămâni Durata sinovitei peste 6 săptămâni VSH, CRP normale Reactanţii de fază acută VSH, CRP crescute

PUNCTAJ 0 1 2 3 5 0 2

3 0 1 0 1

Diagnostic diferenţial Importanţa diagnosticului diferenţial este foarte mare la începutul suferinţei, când boala poate fi confundată cu multe alte entităţi, cele mai importante fiind: ● Lupusul eritematos sistemic (LES) – manifestările articulare iniţiale din LES nu se deosebesc de cele din PR. Evoluţia în timp este însă total diferită, artropatia din LES neavând un caracter deformant şi distructiv.33 Cele două entităţi au mai multe caracteristici comune: afectează predominant femeile, biologic se acompaniază de un sindrom inflamator nespecific, anomalii imunologice similare (FR, FAN, creşterea policlonală a Ig, prezenţa crioglobulinelor şi eventual scăderea complementului seric şi creşterea concentraţiei complexelor imune). Interesările viscerale diferite şi prezenţa Ac anti ADN dublu catenar şi anti Sm orientează diagnosticul spre LES. ● Reumatismul articular acut – poate fi avut în vedere în formele cu debut acut, ce apar indeosebi la tineri şi la bărbaţi. Afectarea articulară este însă localizată îndeosebi la articulaţiile mari ale membrelor inferioare, este asimetrică, migratorie şi nu are caracter progresiv şi distructiv. Evidenţierea infecţiei streptococice (creşterea titrului ASLO), ● Manifestările cardiace şi neurologice, lipsa FR şi evoluţia simptomatologiei îndreaptă diagnosticul spre reumatismul articular acut. ● Spondilartropatiile seronegative – pot debuta uneori cu artrite periferice, caz în care se poate pune problema diagnosticului diferenţial cu PR. Aceste entităţi afectează însă predominant 664

sexul masculin şi se asociază cu Ag HLA-B27. În plus, artritele periferice sunt localizate mai ales la membrele inferioare şi sunt asimetrice. FR sunt absenţi. În timp, afectarea articulaţiilor sacroiliace şi a coloanei vertebrale tranşează diagnosticul. ● Artroza – poate pune probleme de diagnostic diferenţial cu PR, mai ales la pacienţii vârstnici. Caracterul durerii (redoare mai scurtă de 30 de minute, accentuarea după efort), modificările clinice de la nivelul articulaţiilor, afectarea asimetrică, lipsa sindromului biologic inflamator şi a FR, aspectul radiologic (prezenţa osteofitelor, scleroza subcondrală) sunt argumente în favoarea diagnosticului de artroză. ● Guta – poate îmbrăca uneori aspecte clinice asemănătoare PR. Nivelul acidului uric în ser şi urină, examenul lichidului sinovial (cu evidenţierea cristalelor de acid uric), aspectul radiologic, diferenţierea bioptică a tofilor gutoşi de nodulii reumatoizi contribuie la stabilirea diagnosticului corect. ● Artrita psoriazică – recunoaşte o formă clinică, numită de altfel poliarticulară simetrică, în care diagnosticul diferenţial cu PR este dificil de realizat. Asocierea manifestărilor cutanate şi unghiale, afectarea articulaţiilor IFD, prezenţa FR la numai 25% din pacienţii cu această formă clinică de boală, lipsa interesărilor sistemice şi a nodulilor reumatoizi sunt argumente în favoarea artritei psoriazice. ● Sindromul reumatoid din sclerodermie, vasculite, sarcoidoză, amiloidoză, bolile intestinale inflamatorii cronice, unele boli infecţioase (de exemplu hepatita acută, mononucleoza infecţioasă, etc.), manifestările paraneoplazice impune explorări paraclinice complexe pentru elucidarea diagnosticului. În stadiile tardive ale bolii, după apariţia distrucţiilor şi deformărilor articulare, semnificaţia diagnosticului diferenţial scade foarte mult. Tratament Ultimii ani au adus mutaţii semnificative în strategia şi obiectivele terapeutice ale PR. Strategia actuală de tratament a fost sintetizată în principiile cunoscute sub numele de "Treat to Target", care urmăresc atingerea unor ţinte terapeutice bine definite.34 Astfel, obiectivul primar în tratamentul pacientului cu PR este să maximizeze pe termen lung calitatea vieții prin controlul simptomelor, prevenirea leziunilor structurale progresive, normalizarea funcției articulare şi a participării sociale. În arsenalul terapeutic al PR sunt incluse mai multe categorii de medicamente, cu potenţial 35 diferit: - AINS: o ontrolează durerea şi tumefacţiile articulare, ameliorează sindromul inflamator nespecific, dar nu influenţează progresia bolii, de aceea trebuie asociate obligatoriu cu medicamente remisive. Sunt utilizate în toate formele de boală, de obicei la doze maxime. Utilizarea lor este grevată de numeroase efecte adverse, care pot creşte morbiditatea şi mortalitatea în rândul pacienţilor cu PR. - Glucocorticoizii: o au efect simptomatic cu instalare rapidă, care însă nu persistă după întreruperea medicaţiei şi pot influenţează procesul patogenic al bolii. Numeroasele efecte adverse ale corticoterapiei sistemice pe termen lung limitează indicaţiile acesteia la următoarele situaţii:36 - pe termen scurt, în doze mari, în caz de toxicitate medicamentoasă - în caz de vasculită sau în alte tipuri de manifestări sistemice - în puseele evolutive severe ale bolii sau în formele cu manifestări clinice severe 665

- în doze mici şi pe termen scurt, la iniţierea terapiei remisive, până la instalarea efectului acesteia (“bridge-therapy”) -în doze foarte scăzute (5–7.5 mg/zi), pe termen lung, în forme active, care nu răspund suficient la terapia remisivă. - local - în articulaţiile mari în care persistă inflamaţia. ● Medicamente remisive reprezintă o categorie de medicamente care au capacitatea de influenţa mecanismele patogenice ale bolii, putând astfel încetini sau chiar stopa progresia bolii şi distrucţiile articulare. Deoarece boala are un potenţial distrucitv foarte mare (75% din pacienţii cu PR prezintă eroziuni articulare în primii 2 ani 4) tratamentul remisiv trebuie început cât mai repede, imediat ce s-a stabilit cu certitudine diagnosticul, orice întârziere putând duce la leziuni articulare ireversibile. În cazul în care aceste leziuni s-au produs deja, iar sinovita este activă şi persistentă, terapia remitivă trebuie de asemenea începută pentru a încetini evoluţia distrucţiilor şi a preveni apariţia altora noi.34 Medicamentele remisive utilizate în PR sunt clasificate în medicamente remisive sintetice şi biologice. ●Medicamente remisive sintetice: din această categorie fac parte substanţe cu structuri chimice foarte diferite, unele cu mecanism de acţiune incomplet elucidat. o Methotrexatul (MTX):  constituie în prezent agentul remisiv cel mai utilizat, încă “standardul de aur” în tratamentul PR.  este un analog structural de acid folic, care se leagă de dihidrofolat-reductaza şi o inactivează, inhibând astfel metabolismul bazelor purinice şi a acizilor nucleici.37 El inhibă astfel sinteza proteică şi proliferarea celulară, inclusiv a celulelor implicate în inflamaţie şi răspunsul imun. Efectele terapeutice ale MTX sunt determinate atât de acţiunile sale citostatice, imunosupresoare cât şi de cele anti-inflamatoare.38  administrarea MTX (orală sau parenterală) se face săptămânal, doza fiind cuprinsă între 7.5-25 mg/săptămână. Administrarea concomitentă a unei doze de 1-5 mg/săptămână de acid folic îi scade toxicitatea fără a-i reduce eficacitatea.  efectul terapeutic al MTX se manifestă după 4-6 săptămâni de tratament.  toleranţa sa la dozele utilizate în reumatologie, este bună, dar există totuşi riscul unor reacţii adverse cu potenţial sever. Din acest motiv, tratamentul cu MTX trebuie atent monitorizat.  reacţiile adverse pot apare oricând în cursul tratamentului cu MTX, dar sunt mai frecvente în primele 6 luni.  cele mai frecvente reacţii adverse sunt: hepatice (creşterea transaminazelor, fibroză hepatică, ciroză hepatică), hematologice (mielosupresie -leucopenie, trombocitopenie, anemie-, anemie megaloblastică, apariţia de limfoame nonhodgkiniene), pulmonare (fibroză pulmonară, infiltraţii nodulare difuze), mucoase (alfoză bucală, stomatită), digestive (anorexie, greaţă, vărsături, diaree, pierdere ponderală), cutanate (alopecie, urticarie, vasculită cutanată; nodulii reumatoizi pot creşte în număr sau dimensiuni, în ciuda ameliorării artritei), renale (la dozele mari folosite în oncologie poate apare insuficienţă renală acută prin precipitarea în tubi; la cei cu afectarea funcţiei renale este bine să se evite administrarea MTX deoacere prin scăredea eliminării la nivel 666

renal, toxicitatea medicamentului creşte foarte mult), osoase (osteoporoză, dureri osoase), oligospermie, efect teratogen, neurologice (cefalee, astenie, depresie), creşterea riscului de infecţii cu germeni oportunişti.39  contraindicaţii absolute ale MTX sunt: hipersensibilitatea la MTX, sarcina, lactaţia, depresia medulară severă, iar cele relative sunt: boală hepatică preexistentă, insuficienţă renală, boală pulmonară severă. Tratamentul trebuie întrerupt temporal în caz de infecţii acute sau intervenţii chirurgicale majore. o Leflunomide (LF):  este un imunosupresor care acţionează prin inhibarea enzimei dihidro-orotatdehidrogenaza (DHODH), enzimă mitocondrială necesară sintezei de novo a nucleotidelor pirimidinice. Prin blocarea acestei enzime este blocată proliferarea limfocitelor, celulele rămânând în faza G1/S a ciclului celular;40,41  LF se administrează în doză de 20 mg/zi;  răspunsul terapeutic este maxim după 4 săptămâni. LF ameliorează simptomele bolii şi încetineşte progresia radiologică;42,43  tolerabilitatea preparatului este foarte bună, efectele adverse fiind în general uşoare sau moderate. Cele mai frecvente reacţii adverse ale LF sunt: digestive (diaree, greaţă, dureri abdominale, vărsături), hepatice (creşterea transaminazelor, dar care este mai mică decât în tratamentul cu MTX şi acid folic), hematologice (leucopenie, dar nu s-au observat cazuri de anemie sau supresie medulară), cutanate (rash, alopecie), cardio-vasculare (hipertensiune arterială uşoară), neurologice (celafee), pulmonare (bronşită, infecţii respiratorii);  recvenţa acestor reacţii adverse este mai mare în primele 6 luni de tratament şi scade semnificativ în următorii 2 ani. o Sulfasalazina (SSZ):  sulfasalazina este o combinaţie dintre o sulfamidă (sulfapiridina) şi un salicilat (acidul 5-aminosalicilic). Mecanismul de acţiune al SSZ în PR este incert, cel mai probabil legat de efectul anti-inflamator al salicilatului.44  dozele utilizate în prezent (2000-3000 mg/zi) au o eficacitate şi o toleranţă bună. SSZ este indicată la pacienţii cu boală uşoară sau moderată, la care MTX este contraindicat sau în combinaţii terapeutice.  reacţii adverse cele mai frecvente sunt: digestive (greaţă, vărsături, dureri abdominale, diaree), cutanate (rash, prurit), hematologice (leucopenie cu neutropenie, anemie macrocitară, anemie aplastică), hepatice (creşterea transaminazelor), neuro-psihice (depresie). o Sărurile de aur:  preparatele imtramusculare sau cele orale de săruri orale au constituit mult timp principala armă terapeutică în această boală.  mai multe studii au arătat că au capacitatea de a întârzia progresia bolii şi dezvoltarea eroziunilor osoas.45  utilizarea lor este limitată astăzi din mai multe motive: instalarea lentă a efectului terapeutic (2-3 luni), frecvenţa mare a reacţiilor adverse, unele foarte severe, epuizarea în timp a efectului terapeutic. o Hidroxiclorochina:  mecanismul de acţiune al hidroxiclorochinei nu este cunoscut. 667

 hidroxiclorochina îşi găseşte locul în terapia PR îndeosebi în formele blânde de boală sau în combinaţii terapeutice.  beneficiile terapeutice apar la aproximativ 40% din bolnavi. Schemele terapeutice utilizând doze de până la 400 mg/zi se acompaniază cu o frecvenţă redusă a reacţiilor adverse (oculare, hematologice, renale).45  nu există date care să dovevească că hidroxiclorochina are efect pe rata de progresie a leziunilor distructive osteo-cartilaginoase,59 o Ciclofosfamida, azathioprina, ciclosporina beneficiază de unele studii care arată că pot fi eficace în tratamentul PR, sunt rar folosite azi datorită reacţiilor adverse, utilizarea lor fiind limitată la forme de boală care asociază vasculită sistemice.46 ● Medicamente remisive biologice: Progresele înregistrate în înţelegerea mecanismelor patogenice ale PR, precum şi dezvoltarea tehnologică în domeniul biologiei celulare a permis introducerea în terapia PR a unor agenţi terapeutici cu acţiune înalt specifică, împotriva unor ţinte terapeutice ca citokinele, moleculele costimulatoare sau receptorii celulari. Agenţii biologici aprobaţi în prezent în tratamentul PR sunt: o Agenii anti-TNF- sunt: anticorpi monoclonali anti-TNF- (infliximab, adalimumab, golimumab, certolizumab) şi receptorul solubil de TNF- (etanercept). ▪ Infliximab este un anticorp monoclonal chimeric (o moleculă combinată în care există o porţiune de origine murinică şi o porţiune de origine umană) de tip IgG1, care se leagă de TNF- şi îi blochează activitatea. Doza uzuală este de 3 mg/kgc administrată în perfuzii intravenoase în săptămâna 1, 2, 6 şi ulterior la 8 săptămâni.47-51 ▪ Adalimumab este un Ac monoclonal anti-TNF-α complet uman care se administrează subcutanat, în doza de 40 mg la 2 săptămâni.52-57 ▪ Golimumab este un Ac monoclonal anti-TNF-α de origine umană care se administrează subcutanat, în doză de 50 mg o dată pe lună.58 ▪ Certolizumab este un Ac monoclonal anti-TNF-α de origine umană, format doar din fragmentul Fab al moleculei de Ig, care este pegilat (invelit în polietilenglicol) şi se administrează subcutanat în doză de 200 mg la 2 săptămâni.59 ▪ Etanercept este o proteină de fuziune formată prin combinarea a două lanţuri identice de receptori recombinaţi de TNF- (p75- tip II) cu fragmentul Fc al IgG1 umană, care se administrează subcutanat în doză de 50 mg pe săptămână.60-64  Toţi agenţii biologici anti-TNF- beneficiază de studii clinice randomizate care le-au demonstrat efectele benefice asupra semnelor şi simptomelor bolii, îmbunătăţirea capacităţii funcţionale, ameliorarea calităţii vieţii, dar şi oprirea progresiei distrucţiilor articulare caracteristice PR, fapt demonstrat de ameliorarea scorurilor radiologice.48-64  Toate studiile clinice cu agenţi anti-TNF- au arătat efecte terapeutice mai bune în cazul asocierii acestora cu MTX, de aceea tratamentul cu MTX se menţine şi după iniţierea terapiei biologice. ▪ Principalele reacţii adverse ale terapiei cu blocante TNF- sunt:65,66

668

 risc crescut de infecţii. O atenţie deosebită trebuie acordată infecţiei tuberculoase, ţinând cont de faptul ca TNF- are un rol important în apărarea antituberculoasă.67 De aceea, înaintea iniţierii tratamentului cu un agent anti-TNF- este obligatoriu un screening riguros în acest sens.  risc de a dezvolta neoplazii, dar studiile clinice şi datele obţinute din registre au arătat că rata de apariţie a cancerului este similară celei prevăzute statistic pentru pacienţii cu PR, cu menţiunea că există un risc mai mare de a dezvolta limfoame.  agravarea insuficienţei cardiace, de aceea tratamentul este contraindicat pacienţilor cu insuficienţă cardiacă stadiile III sau IV  boală demielinizantă - rar  anticorpilor anti-ADNds şi chiar sindrom lupus-like  reacţii alergice  imunogenicitate, cu apariţia de Ac împotriva agentului biologic o Tocilizumabul este un Ac monoclonal împotriva receptorului IL-6, de care se leagă şi împiedicând fixarea acestei citokine, îi inhibă efectele inflamatorii. Tocilizumabul se administrează în perfuzii intravenoase în doză de 8 mg/kgc, o dată pe lună. Eficacitatea tocilizumabului a fost demostrată în numeroase studii clinice, atât în combinaţie cu MTX, cât şi ca monoterapie.68-70 o Abataceptul este un receptor solubil recombinat complet umanizat, care are ca ţintă o pereche de molecule costimulatoare situate pe celula prezentatoare de Ag şi pe limfocitul T. Prin acţiunea sa, abataceptul, blochează costimularea pe această cale şi în consecintă blochează activarea limfocitului T, cu efecte benefice asupra semnelor şi simptomelor, dar şi asupra progresiei distrucţiilor structurale din PR.71 Rituximabul este un Ac monoclonal chimeric îndreptat împotriva receptorului CD20 de pe suprafaţa limfocitului B. El a fost folosit cu succes în tratarea limfoamelor non-Hodgkiniene.72,73 Studii clinice au demonstrat că rituximab este eficace şi în tratamentul PR, ameliorând simptomele clinice ale bolii şi oprind progresia leziunilor structurale. Se administrează intravenos, doza fiind de 1000 mg, doză care se repetă după 2 săptămâni. Un nou ciclu de 2 perfuzii se administrează după 6 luni, Profilul de siguranţă al rituximabului este foarte bun, cele mai frecvente reacţii adverse fiind cele legate de perfuzia intravenoasă şi o incidenţă uşor mai mare a infecţiilor.74 Deocamdată rituximabul este indicat pacienţilor care nu au răspuns la terapia cu un agent anti-TNF-. În faţa unei palete terapeutice atât de largi, alegerea celei mai potrivite scheme terapeutice trebuie să ţină cont de recomandările forurilor de specialitate, de ghidurile de tratament şi nu în ultimul rând de particularităţile şi preferinţele pacienţilor. Astfel, recomandările EULAR din 2010, revizuite şi actualizate în 2013 cuprind un algoritm de tratament în care:75 ● în prima fază se începe cu MTX sau dacă există contraindicaţie sau intoleranţă pentru MTX, cu LF sau SSZ, în monoterapie sau în combinaţie. La acesta se poate adăuga o doză mică de glucocorticoid (10 mg prednison sau echivalente) pe o perioadă de maxim 6 luni. ● faza a doua: dacă după 3 luni nu s-a obţinut răspunsul terapeutic dorit, se poate schimba medicamentul remisiv sintetic sau se poate recurge la o combinaţie de 2 remisive sintetice. 669

o dacă pacientul prezintă factori de prognostic nefavorabil, ca boală deosebit de activă, concentraţii crescute de factori reumatoizi sau ACPA (anticorpi anti-proteine citrulinate) sau o progresie radiologică rapidă, după eşecul primului remisiv sintetic se poate începe tratamentul cu un agent biologic o terapia biologică cu un blocant TNF-, tocilizumab sau abatacept (şi în unele circumstanţe chiar rituximab) se recomandă după eşecul la cel puţin un medicament remisiv sintetic, în asociere cu MTX ● faza a treia: dacă primul agent biologic nu este eficace, se recomandă un alt agent biologic. Dacă primul agent biologic a fost un blocant TNF-, se poate trece la un alt blocant TNF sau la un biologic cu un mecanism de acţiune diferit (rituximab, tocilizumab, abatacept) ● în cazul în care pacientul este în remisiune susţinută, după renunţarea la corticoterapie, se poate tenta întreruperea terapiei biologice, mai ales dacă aceasta era combinată cu un remisiv sintetic ● dacă remisiunea se menţine pentru o perioadă lungă de timp, decizia de a întrerupe total tratamentul poate fi avută în vedere, dar trebuie luată de comun acord de medic şi de pacient ● ajustarea tratamentului şi a dozelor trebuie să se facă în funcţie de activitatea bolii, progresia leziunilor structurale, comorbidităţi şi datele de siguranţă De menţionat că în noiembrie 2012, FDA (Food and Drug Administration) a aprobat introducerea în tratamentul PR a tofacitinibului, primului agent terapeutic care inhibă o cale de semnalizare intracelulară, calea JAK kinazelor. Alte medicamente care vizează alte căi de semnalizare intracelulară sunt în curs de cercetare. Tratamentul chirurgical În stadiile mai precoce se poate apela la tratament chirurgical pentru: sinovectomii (în cazul unei articulaţii rezistente la tratamentul medicamentos), intervenţii pentru sindromul de canal carpian, rupturi tendinoase, subluxaţia atlanto-axiala, ruptura chistului Baker. În stadiile tardive, în care distrucţia articulară este avansată, artroplastia cu protezarea totală a articulaţiei respective este singura metoadă terapeutică care poate ameliora statusul funcţional al pacientului. Tratamentul balneo-fizical Tratamentul balneo-fizical trebuie aplicat cu mare prudenţă pacienţilor cu PR şi trebuie rezervat doar perioadelor de remisiune ale bolii (în caz contrar poate prelungi puseele evolutive). El constă mai ales în kineto şi hidroterapie, care pot ameliora durerea, reduc inflamaţia, tonifică musculatura, previn osteoporoza şi atrofiile musculare. Bibliografie selectivă

1. Gabriel S. Epidemiology of the rheumatic diseases. In: Ruddy S, Harris E, Sledge C, editors. Kelley's Textbook of Rheumatology. vol.1. 6 ed. Philadelphia, Pennsylvania: W.B. Saunders Company 2008; p:32133. 2. Vanhoof J, Declerck K, Geusens P. Prevalence of rheumatic diseases in a rheumatological outpatient practice. Ann Rheum Dis 2002;61:453-5. 3. MacGregor A, Silman A. Classification and epidemiology. In: Hochberg M, Silman A, Smolen J, Weinblatt M, Weisman M, editors. Rheumatology. vol.1: Elsevier-Saunders 2008; p: 755-61. 4. Waldburger JM, Firestein G. Rheumatoid Arthritis - Epidemiology, Pathology and Pathogenesis. In: Klippel JH, editor. Primer on the Rheumatic Diseases: Springer, 13th Ed. 2008; p:122-32 5. Brisslert M, Rehnberg M, Bokarewa MI. Epstein-Barr virus infection transforms CD25 B cells into antibody secreting cells in rheumatoid arthritis patients. Immunology. 2013 Jul 11.[Epub ahead of print]

670

6. Steiner G, Serre G. Autoantibodies in rheumatoid arthritis. In: Hochberg M, Silman A, Smolen J, Weinblatt M, Weisman M, editors. Rheumatology. vol.1: Elsevier-Saunders 2008; p:819-27. 7. Hill Gaston J. Cellular immunity in rheumatoid arthritis. In: Hochberg M, Silman A, Smolen J, Weinblatt M, Weisman M, editors. Rheumatology. vol.1: Elsevier-Saunders 2008; p:829-35. 8. Bas S, Perneger T, Kunzle E, Vischer T. Comparative study of different enzyme immunoassays for measurement of IgM and IgA rheumatoid factors. Ann Rheum Dis 2002;61. 9. Woodman I. Rheumatoid arthritis: PAD-ing out the ACPA response in RA. Nat Rev Rheumatol. 2013 Jul;9(7):381.Epub 2013 Jun 18 10. Cornelis F. Susceptibility genes in rheumatoid arthritis. In: Goronzy J, Weyand C, editors. Rheumatoid Arthritis. vol.1.1 ed. Basel, Switzerland: Karger 2000; p:1-16. 11. Chatzikyriakidou A, Voulgari PV, Lambropoulos A, Drosos AA. Genetics in rheumatoid arthritis beyond HLA genes: What meta-analyses have shown? Semin Arthritis Rheum. 2013 Jun 129.[Epub ahead of print] 12. Deighton C, Criswell LA. The contribution of genetic factors to rheumatoid arthritis In: Hochberg M, Silman A, Smolen J, Weinblatt M, Weisman M, editors. Rheumatology. vol. 1: Elsevier-Saunders 2008; p:801-10. 13. Taylor LH, Twigg S, Worthington J, Emery P, Morgan AW, Wilson AG, Teare MD. Metaanalysis of the Association of Smoking and PTPN22 R620W Genotype on Autoantibody Status and Radiological Erosions in Rheumatoid Arthritis. J Rheumatol. 2013 Jul;40(7):1048-53. Epub 2013 May 1 14. Vesperini V, Lukas C, Fautrel B, Le Loet X, Rincheval N, Combe B. Tobacco exposure reduces radiographic progression in early rheumatoid arthritis. Results from the ESPOIR cohort. Arthritis Care Res. 2013 Jul 8. [Epub ahead of print] 15, Firestein G. Etiology and pathogenesis of rheumatoid arthritis. In: Kelley, editor. Textbook of Rheumatology. vol. 2. 6 ed: Saunders Company 2001; p:921-958. 16. Gravallese E, Monach PA. In: Hochberg M, Silman A, Smolen J, Weinblatt M, Weisman M, editors. Rheumatology. vol. 1: Elsevier-Saunders 2008;p:841-66. 17. Firestein G, Yvaifler N. How important are T cells in chronic rheumatoid synovitis? Arthritis Rheum 2002;46(2):298-308. 18. Aarvak T, Natvig J. Cell-cell interactions in synovitis. Antigen presenting cells and T cell interaction in rheumatoid arthritis. Arthritis Res 2001;3:13-17. 19. Arend W. Physiology of cytokine pathway in rheumatoid arthritis. Arthritis Rheum 2001;45:101-6. 20. Choy E, Panayi G. Cytokine pathways and joint inflammation in rheumatoid arthritis. N Engl J Med 2001;344(12):907-16. 21. Dinarelo C, Moldawer L. Proinflammatory and anti-inflammatory cytokines in rheumatoid arthritis - a primer for clinicians. vol.1. 3 ed. Thoussand Oaks, Califormia: Amgen Inc 2000. 22. Lam J, Abu-Amer Y, Nelson C, Fremont D, Ross F, Teilbaum S. Tumour necrosis factor superfamily cytokines and the pathogenesis of inflammatory osteolysis. Ann Rheum Dis 2002;61(suppl II):ii82-3. 23. Cully M Rheumatoid arthritis: Uncoupling bone and cartilage destruction. Nat Rev Rheumatol. 2013 Jul 9.[Epub ahead of print] 24. Gay S, Kuchen S, Gay R, Neidhart M. Cartilage destruction in rheumatoid arthritis. Ann Rheum Dis 2002;61(suppl II):ii87. 25. Fuller K, Murphy C, Kirstein B, Fox S, Chambers T. TNF-alpha potently activates osteoclasts, through a direct action independent of and strongly synergistic with RANKL. Endocrinology 2002;143:1108-18. 26. Danks L, Sabokbar A, Gundle R, Athanasou N. Synovial macrophage-osteoclast differentiation in inflammatory arthritis. Arthritis Rheum 2002;61:916-21. 27. Goldring S, Gravallese E. Pathogenesis of bone erosions in rheumatoid arthritis. Curr Opin Rheumatol 2000;12:195-9. 28. Harris Jr E. Clinical features of rheumatoid arthritis. In: Ruddy S, Harris E, Sledge C, editors. Kelley's Textbook of Rheumatology. vol. 2. Philadelphia, Pennsylvania: W.B. Saunders Company 2001; p:967-1000. 29. Ionescu R. În: Ionescu R (coord.): Esenţialul în Reumatologie. Ed. Medicală Almatea, 2006, pag. 214-51, ISBN (10) 973-7790-46-1

671

30. Turesson C, Matteson EI. Extra-articular features of rheumatoid arthritis and systemic involvement. In: Hochberg M, Silman A, Smolen J, Weinblatt M, Weisman M, editors. Rheumatology. vol. 1: ElsevierSaunders 2008; p:773-84. 31 .Learch TJ.. Imaging of rheumatoid arthritis. In: Hochberg M, Silman A, Smolen J, Weinblatt M, Weisman M, editors. Rheumatology. vol. 1: Elsevier-Saunders 2008; p: 793-800. 32. Aletaha D, et al 2010 Rheumatoid arthritis classification criteria: an American College of Rheumatology/European League Against Rheumatism collaborative initiative. Arthritis Rheum. 2010 Sep;62(9):2569-81. 33. Bălănescu A. Poliartrita reumatoidă – de la patogenie la clinică, , Ed. Medicală Amaltea, 2006, ISBN (10) 973-7780-77-9. 34. Smolen, J. el al. Treating Rheumatoid Arthritis to Target - Recommendation of an international task force. Ann Rheum Dis 2010;69:631–637 35. Quinn C, Green M, Emery P. Evaluation and management of early inflammatory polyarthritis. In: Hochberg M, Silman A, Smolen J, Weinblatt M, Weisman M, editors. Rheumatology. vol. 1: ElsevierSaunders 2008;p:867-74. 36. Caporali R, Todoerti M, Sakellariou G, Montecucco C. Glucocorticoids in rheumatoid arthritis. Drugs. 2013 Jan;73(1):31-43. 37. Weinblatt M. Methotrexate. In: Ruddy S, Harris E, Sledge C, editors. Kelley's Textbook of Rheumatology. vol. 1. Philadelphia, Pennsylvania: W.B. Saunders Company 200; p:841-52. 38. Battistone M, Williams H. Disease-modifying antirheumatic drugs 3: methotrexate. In: Hochberg M, Silman A, Smolen J, Weinblatt M, Weisman M, editors. Rheumatology. vol. 1: Elsevier-Saunders 2003;p:417-30. 39. Hochberg M, Tracy J, Flores R. "Stepping-up" from methotrexate: a systematic review of randomised placebo controlled trials in patients with rheumatoid arthritis with an incomplete response to methotrexate. Ann Rheum Dis 2001;60(suppl.III):iii51-4. 40. Emery P. Disease modification in rheumatoid arthritis with leflunomide. Scand J Rheumatol 1999;28(suppl.112):9-14. 41. Keystone E, Haraoui B. Disease-modifying antirheumatic drugs 4: leflunomide. In: Hochberg M, Silman A, Smolen J, Weinblatt M, Weisman M, editors. Rheumatology. vol. 1: Elsevier-Saunders 2008; p:461-70. 42. Emery P, Breedveld F, Lemmel E. A comparation of the efficacy and safety of leflunomide and methotrexate for the treatment of rheumatoid arthritis. Rheumatology 2000;39:655-65. 43. Schiff M, Strand V, Oed C, Loew-Friedrich I. Leflunomide: efficacy and safety in clinical trials for the treatment of rheumatoid arthritis. Drugs Today 2000;36:383-94. 44. Capell H, Madhok R. Disease-modifying antirheumatic drugs 2: sulfasalazine. In: Hochberg M, Silman A, Smolen J, Weinblatt M, Weisman M, editors. Rheumatology. vol.1. Elsevier-Saunders 2008; p:437-48. 45. Sturrock R. Disease-modifying antirheumatic drugs 1: antimalarials, gold. In: Hochberg M, Silman A, Smolen J, Weinblatt M, Weisman M, editors. Rheumatology. vol. 1: Elsevier-Saunders 2008; p:433-6. 46. Furst D, Clements P. Immunosuppressives. In: Hochberg M, Silman A, Smolen J, Weinblatt M, Weisman M, editors. Rheumatology. vol.1. Elsevier-Saunders 2008; p: 471-80. 47. Lipsky P, van der Heijde D, St. Clair E. Infliximab and methotrexate in the treatment of rheumatoid arthritis. N Engl J Med 2000;343:1594-602. 48. den Broeder A, Joosten L, Saxne T, et al. Long term anti-tumour necrosis factor alpha monotherapy in rheumatoid arthritis: effect on radiological course and prognostic value of markers of cartilage turnover and endothelial activation. Ann Rheum Dis 2002;61:311-8. 49. Maini R, St. Clair E, Breedveld F, Furst D, Kalden J, Weisman M. Infliximab (chimeric anti-tumour necrosis factor alpha monoclonal antibody) versus placebo in rheumatoid arthritis patients receiving concomitant methotrexate: a randomised phase III trial. Lancet 1999;354:1932-9. 50. Maini R, Breedveld F, Kalden J, Smolen J, Furst D, Weisman M. Sustained improvement over two years in physical function, structural damage, and signs and symotoms among patients with rheumatoid arthritis treated with infliximab and methotrexate. Arthritis Rheum 2004;50:1051-65.

672

51. Breedveld F, Emery P, Keystone E, et al. Infliximab in early rheumatoid arthritis. Ann Intern Med 2004;63:149-55. 52. Weinblatt M, Keystone E, Furst D, Moreland L, Weisman M. Adalimumabm a fully human anti-tumor necrosis factor alpha monoclonal antibody, for the treatment of rheumatoid arthritis in patients taking concomitent methotrexate: the ARMADA study. Arthritis Rheum 2003;48:35-45. 53. van de Putte L, Atkins C, Malaise M. Efficacy and safety of adalimumab as monotherapy in patients with rheumatoid arthritis for whom previous disease modifying antirheumatic dryg treatment failed. Ann Rheum Dis 2004;63:508-16. 54. Keystone E, Kavanaugh A, Sharp J. Radiographic, clinical and functional outcomes of treatment with adalimumab (a human anti-tumor necrosis alpha antibody) in patients with active rheumatoid arthritis receiving concomitent methotrexate therapy: a randomised, placebo-controlled 52 week trial. Arthritis Rheum 2004;50:1400-11. 55. Weinblatt M, Keystone E, Furst D, Kavanaugh A, Chartash E, Segurado O. Long term efficacy and safety of adalimumab plus methotrexate in patients with rheumatoid arthritis: ARMADA 4 year extended study. Ann Intern Med 2006;65:753-9. 56. Breedveld F, Weisman M, Kavanaugh A, Cohen S. The PREMIER Study: a multicentric, randomized, double-blind clinical trial of combination therapy with adalimumab plus methotrexate versus methotrexate alone or adalimumab alone in patients with early, aggressive rheumatoid arthritis who had not had previous methotrexate treatment. Arthritis Rheum 2006;54:26-37. 57. Schiff M, Burmester G, Kent P, et al. Safety analyses of adalimumab (HUMIRA) in global clinical trials and US postmarketing surveillance of patients with rheumatoid arthritis. Ann Intern Med 2006;65:889-94. 58. Keystone EC, Genovese MC, Klareskog L, et al. Golimumab, a human antibody to TNF-α given by monthly subcutaneous injections, in active rheumatoid arthritis despite methotrexate:the GO-FORWARD study. Ann Rheum Dis 2009; 68: 789–96. 59. Keystone EC et al. Certolizumab Pegol Plus Methotrexate Is Significantly More Effective Than Placebo Plus Methotrexate In Active Rheumatoid Arthritis. Arthritis & Rheum: 58;11, 2008, p 3319–29 60. Bathon J, Genovese M. The early rheumatoid arthritis (ERA) trial comparing the efficacy and safety of etanercept and methotrexate. Clin Exp Rheumatol 2003;31S:195-7. 61. Bathon J, Martin R, Fleischmann A. A comparison of etanercept and methotrexate in patients with early rheumatoid arthritis. N Engl J Med 2000;343:1586-93. 62. Klareskog L, van der Heijde D, de Jager J. Therapeutic effect of the combination of etanercept and methotrexate compared with each treatment alone in patients with rheumatoid arthritis: double-blind randomized trial. Lancet 2004;363:675-81. 63. Weinblatt M, Kremer J, Bankhurst A. A trial of etanercept, a recombinant tumor necrosis factor receptor: Fc fusion protein, in patients with rheumaoid arthritis receiving methotrexate. N Engl J Med 1999;340:253-9. 64. van Riel P, Taggart A, Sany J, et al. Efficacy and safety of combination etanercept and methotrexate versus etanercept alone in patients with rheumatoid arthritis: the ADORE study. Ann Intern Med 2006;65:1478-83. 65. Westhowens R, Yocum D, Han J, Berman A. The safety of infliximab, combined with background treatment, among patients with rheumatoid arthritis and various comorbidities. Arthritis Rheum 2006;54:1075-86. 66. Leombruno JP, Einarson TR, Keystone EC. The safety of anti-tumour necrosis factor treatments in rheumatoid arthritis: meta and exposure-adjusted pooled analyses of serious adverse events. Ann Rheum Dis. 2009, Jul;68(7):1136-45 67. Wolfe F, Michaud K, Anderson J, Urbansky K. Tuberculosis Infection in Patients With Rheumatoid Arthritis and the Effect of Infliximab Therapy. Arthritis Rheum 2004;50:372-9. 68. Rueda Gotor J, Blanco Alonso R. Tocilizumab in rheumatoid arthritis].Reumatol Clin. 2011 Mar;6S3:S29-32 69. Jones G, Sebba A, Gu J, Lowenstein MB, Calvo A, Gomez-Reino JJ, Siri DA, Tomsic M, Alecock E, Woodworth T, Genovese MC. Comparison of tocilizumab monotherapy versus methotrexate monotherapy in

673

patients with moderate to severe rheumatoid arthritis: the AMBITION study. Ann Rheum Dis. 2010 Jan;69(1):88-96. 70. Kaufmann J, Feist E, Roske AE, Schmidt WA Monotherapy with tocilizumab or TNF-alpha inhibitors in patients with rheumatoid arthritis: efficacy, treatment satisfaction, and persistence in routine clinical practice. Clin Rheumatol. 2013 May 24. [Epub ahead of print] 71. Kremer J, Dougados M, Emery P, Durez P. Treatment of rheumatoid arthritis with the selective costimulation modulator abatacept: 12 month results of a IIb, double-blind, randomized, placebo-controlled trial. Arthritis Rheum 2005;52:2263-71 72. Edwards J, Cambrigde G. Sustained improvement in rheumatoid arthritis following a protocol designed to deplete B lymphocyte. Rheumatology (Oxford) 2001;40:205-11. 73. Edwards J, Szczepanski, Emery P. Efficacy of B-cell-targeted therapy with rituximab in patients with rheumatoid arthritis. N Engl J Med 2004;350:2572-81. 74.Emery P, Fleischmann R, Filipowicz-Sosnowska A, Schechtman J, Kavanaugh A. The efficacy and safety of rituximab in patients with active rheumatoid arthritis despite methotrexate treatment: results of a phase IIb double-blind, placebo-controlled, dose-ranging trial (DANCER). Arthritis Rheum 2006;54:1390-400. 75. Smolen J, Landewé R, FB. EULAR recommendations for the management of rheumatoid arthritis with synthetic and b 76. Biological disease modifying antirheumatic drugs: 2013 update. Ann Rheum Dis 2014;73:492–509

674

34.2. SPONDILITA ANCHILOZANTÃ ŞI SPONDILOARTRITELE Daniela Opriş Termenul de spondiloartrită (SpA) se referă la un grup de afecţiuni cu caractere etiopatogenice, clinice şi terapeutice asemănatoare. Cele mai importante trăsaturi ale spondiloartritelor sunt reprezentate de: ● inflamaţia structurilor axiale (în special articulaţia sacroiliacă), ● oligoartrita asimetrică ( în special la nivelul extremităţilor membrelor inferioare), ● dactilita (deget “în cârnat”) ● entesita (inflamţia în zona de insertie a tendoanelor, ligamentelor şi fasciilor). Alte trasaturi caracteristice sunt: ● leziuni cutanate şi genitale, ● inflamaţie intestinală şi oculară, ● infecţii intestinale şi genitale în antecedentele recente, ● antecedente familiale de spondilartrită, ● valori crescute ale reactanţilor de fază acută ai inflamaţiei ● asocierea cu un teren genetic predispozant, antigenul HLA-B27. Clasificarea spondiloartritelor — Grupul SpA este format din mai multe suferinţe ale căror manifestari clinice şi paraclinice se pot suprapune, motiv pentru care uneori sunt greu de separat. Entităţile acestui grup sunt: ● Spondilita anchilozantă (SA) ● Spondilartrita axială nonradiografică (nrAxSpA) ● Artrita reactivă (cunoscută anterior ca sindrom Reiter) ● Spondilartrita asociată cu psoriasis sau artrita psoriazic ● Spondilartrita asociată cu boala Crohn şi colita ulcerativă ● Spondilartrita juvenilă În scopul iniţierii unui tratament precoce şi adecvat Grupul Internaţional de studiu al spondiloartritelor, ASAS (Assessment of SpondyloArthritis International Society) a stabilit o clasificare a suferinţelor încadrate în grupul SpA n funcţie de tipul de afectare articulară în: SpA predominant axiale şi SpA predominant periferice, validând totodată criteriile de încadrare în cele două entitiati.1 În grupul SpA predominant axiale sunt incluse: ● SpA axială nonradiografică (nr-axSpA) ● Spondilita anchilozantă, În grupul SpA predominant periferice sunt incluse: ● Artrita reactivă ● SpA asociată cu psoriasis sau artrita psoriazică ● SpA asociata cu boala Crohn sau colită ulcerativă ● Spondilartrita juvenilă Criteriile de clasificare a spondiloartritelor predominant axiale se aplică pacienţior care prezintă de minim 3 luni durere lombară joasă cu caracter inflamator şi debut înaintea vârstei de 45 de ani,. Sensibilitatea acestor criterii este de 83% și specificitatea de 84%.1

675

Apartenenţa la grupul cu afectare predominent axială poate fi stabilită folosind un braţ imagistic ce urmareşte identificarea sacroiliitei sau un braţ clinic bazat pe prezenţa antigenului HLA-B27. Braţul imagistic urmareste identificarea sacroiliitei pe radiografie sau prin IRM (imagistica prin rezonantă magnetică). Pentru clasificarea in grupul SpA axiale pacienţii trebuie sa aibă prezent cel puţin încă un criteriu adiţional menţionat mai jos. Pacienţii din braţul clinic cu HLA-B27 prezent au nevoie de cel puţin 2 din criteriile adiţionale de SpA expuse mai jos pentru a putea fi clasificati ca având SpA predominant axială. Criterii adiţionale utile pentru SpA predominant axială: ● Durere lombară cu caracter inflamator în momentul examinării (vârsta debut gradul 2, bilaterală sau sacroiliită unilaterală gradul 3-4 B. Diagnostic 1. Spondilită anchilozantă definită dacă criteriul radiologic se asociază cu cel puţin un criteriu clinic 2. Spondilită anchilozantă probabilă: a. Sunt prezente trei criterii clinice b. Criteriul este prezent fără nici un semn sau simptom inclus în criteriile clinice

Durerile lombare nocturne şi persistente impun excluderea neoplaziilor, discitelor şi sacroiliitei septice sau a bolii Paget. Modificările radiologice de la nivelul articulaţiei sacroiliace trebuiesc diferenţiate de cele din iliita condensantă. Boala este mai frecventă la femeile tinere, osteoscleroza fiind limitată la aripa iliacă. Diagnosticul diferenţial al spondilitei anchilozante include şi pe cel al celorlalte spondiloartrite. Evoluţie Boala are o evoluţie îndelungată cu exacerbări şi remisiuni spontane sau terapeutice. Rar evoluţia este gravă şi progresivă spre anchiloză. Debutul precoce al bolii este asociat cu un grad mai mare de severitate, Formele juvenile (adolescenă) fiind marcate de afectarea articulaţiilor periferice iar 15% dintre bolnavii cu spondilită debutată la vârsta de 15-16 ani vor necesita în următorii 15 ani proteză de şold. Prezenţa manifestărilor extraarticulare ca irita acută recurentă, lipsa de răspuns la tratament sau pierderea succesivă a răspunsului la biologic, secţiunile medulare post fracturi vertebrale sau amiloidoza secundară întunecă prognosticul bolii. Factorii de prognostic negativ sunt reprezentaţi de afectarea coxofemurală, irită, creşterea VSH, raspunsul slab la AINS, oligoartrită, dactilită şi debutul juvenil al bolii. Monitorizarea şi evaluarea bolii Monitorizarea activităţii şi răspunsului terapeutic la pacienţii cu SA se realizează cu ajutorul următoarelor scoruri: BASDAI, BASFI, ASDAS.19 Scorul BASDAI (Bath Ankylosing Spondylitis Disease Activity Index) cuantifică activitatea bolii; este un chestionar standard ce cuprinde 6 întrebări care evaluează 5 elemente clinice şi însumează rezultatele apreciate utilizând o scală analogă vizuală notată de la 0 la 10) . Elementele clinice evaluate pe parcursul ultimei săptămâni sunt: 1. Fatigabilitatea; 2. Durerea la nivelul coloanei vertebrale şi şoldului; 3. Durerea şi tumefacţia altor articulaţii în afara coloanei vertebrale; 682

4. Nivelul de disconfort la atingerea zonelor dureroase; 5. Redoarea matinală – evaluarea intensităţii. 6. Redoarea matinală – evaluarea duratei. Calcularea scorului BASDAI reprezintă suma primelor 4 intrebări plus media intrebarilor 5 şi 6, totul împarţit la 5. Un scor BASDAI peste 4 presupune boală activă.20 Tratament Terapia vizează calmarea durerii, reducerea inflamaţiei, menţinerea mobilităţii coloanei vertebrale şi prevenirea anchilozei.21 Pentru menţinerea mobilităţii coloanei se recomandă gimnastică medicală (kinetoterapie, fiind deja dezvoltate programe speciale care stimulaează menţinerea mobilităţii articulare) , hidroterapie şi practicarea unor sporturi ca înnotul. Pacientul trebuie sfătuit să doarmă pe pat tare, fără pernă pentru a evita anchiloza coloanei vertebrale în anteflexie. Medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene, administrate zilnic, reprezintă prima treaptă de tratament a pacientului spondilitic. Ele scad inflamaţia şi implicit durerea şi contractura paravertebrală. Raspunsul bun al durerii la AINS este considerată o caracteristică importantă a spondiloartritelor. Se pot folosi atât AINS clasice cât şi coxibi. Deobicei se utilizează doza maximă recomandată pentru antiinflamatorul respectiv, ultima administrare fiind seara cât mai târziu. Utilizarea continuă a AINS pare a avea efect benefic asupra progresiei radiografice, dar efectele adverse pot limita uneori folosirea lor pe termen lung. Glucocorticoizii administraţi oral au o eficacitate scăzută atât n spondilită cât şi n celelalte spondiloartrite. Administrarea parenterală pare uşor mai eficientă nsă nu este recomandată pe termen lung datorită efectelor adverse şi faptului că nu are efect modificator de boală. Cortizonicele pot fi nsă utilizate cu succes în administrare locală, intraarticular în artritele periferice, intralezional în entesite, sau în caz de irită acută. În cazurile severe de spondilită/spondiloartrite cu manifestări periferice se poate recurge la terapia de linia II a cu sulfasalazină 2-3 g/zi sau metotrexat 7,5-15 mg/săptămână. Terapia biologică anti TNF-a schimbat prognosticul pacienţilor cu spondilită anchilozantă. Agenţii anti-TNF- utilizaţi sunt: anticorpi monoclonali anti-TNF- (infliximab, adalimumab, golimumab, certolizumab) şi receptorul solubil de TNF- (etanercept).21,22 ● Infliximabul este un anticorp monoclonal chimeric (o moleculă combinată în care există o porţiune de origine murinică şi o porţiune de origine umană) de tip IgG1, care se leagă de TNF- şi îi blochează activitatea. Doza uzuală este de 5 mg/kgc administrată în perfuzii intravenoase în săptămâna 0, 2, 6 şi ulterior la 8 săptămâni. ● Adalimumabul este un Ac monoclonal anti-TNF-α complet uman care se administrează subcutanat, în doză de 40 mg la 2 săptămâni. ● Certolizumabul este un Ac monoclonal anti-TNF-α de origine umană, format doar din fragmentul Fab al moleculei de Ig, care este pegilat (învelit în polietilenglicol) şi se administrează subcutanat în doză de 200 mg la 2 săptămâni. ● Golimumabul este un Ac monoclonal anti-TNF-α de origine umană care se administrează subcutanat, în doză de 50 mg o dată pe lună. ● Etanerceptul este o proteină de fuziune formată prin combinarea a două lanţuri identice de receptori recombinaţi de TNF- (p75- tip II) cu fragmentul Fc al IgG1 umană, care se administrează subcutanat în doză de 50 mg pe săptămână. In SA agenţii anti TNF se folosesc în monoterapie şi au eficacitate dovedită asupra procesului inflamator motiv pentru care au fost incluşi n ghidurile de tratament ca treapta a doua, 683

atunci când nu se reuşeşte controlul eficient al activităţii bolii cu două AINS folosite la doză maximă mai mult de 4saptamani consecutiv fiecare.23 Aşa cum au dovedit-o nsă mai multe studii ce au folosit monitorizarea IRM, nu influenţează nsă progresia radiologică.24 Folosirea precoce a acestora în formele de SpA axială nonradiografică, înaintea apariţiei eroziunilor osoase, poate preveni apariţia acestora şi osteoproliferarea. Agenţii biologici trebuiesc atent monitorizaţi pentru prevenirea principalelor efecte adverse reprezentate de : ● creşterea riscului de infecţii: înaintea iniţierii tratamentului cu un agent anti-TNF- este obligatoriu un screening riguros al infectiei tuberculoase, inclusiv al tuberculozei latente ● posibil risc de a dezvolta neoplazii, TNF (tumor necrosis factor) avand rol în apărarea anti neoplazică; ● risc de agravare a insuficienţei cardiace, tratamentul este contraindicat pacienţilor cu insuficienţă cardiacă stadiile III sau IV; ● risc reacţii alergice severe ● risc de boală demielinizantă; ● risc de aparitie a anticorpilor anti-ADNds şi chiar sindrom lupus-like; ● risc de inducere a imunogenicităţii, cu apariția de Ac împotriva agentului biologic urmată de scăderea sau pierderea eficacităţii acestuia sau efecte adverse n special de tip alergic.25 Factori predictivi ai raspunsului clinic major (BASDAI 50) sunt reprezentaţi de durata scurtă a bolii, afectarea funcţională medie (BASFI), vărsta tânără, valori crescute ale CRP şi VSH, valori crescute ale BASDAI, HLA-B27, prezenţa inflamaţiei spinale (IRM).23 În formele invalidante se recomandă tratament ortopedic chirurgical (osteotomii, artroplastii).

Bibliografie selectivă 1.Rudwaleit M, van der Heijde D, LandewéR, Akkoc N, Brandt J, Chou CT, Dougados M, Huang F, Gu J, Kirazli Y, Van den Bosch F, Olivieri I, Roussou E, Scarpato S, Sørensen IJ, Valle-Oñate R, Weber U, Wei J, Sieper J. The Assessment of SpondyloArthritis International Society classification criteria for peripheral spondyloarthritis and for spondyloarthritis in general. Ann Rheum Dis. 2011;70(1):25. 2. Van der Linden SM.-Ankylozing Spondylitis. In: Kelley, Harris, Ruddy, Sledge: Textbook of Rheumatology. 6 Ed. W.B.Saunders Company 2001; p:1039 3. Khan, M. A. HLA-B27 and its subtypes in world populations. Curr. Opin. Rheumatol. 7, 263–269 (1995). 4. Johnsen, K., Gran, J. T., Dale, K. & Husby, G. The prevalence of AS among Norwegian Samis (Lapps). J. Rheumatol. 19, 1591–1594 (1992). 5. Ahmadi K Wilson C. Antibodies to Klebsiella pneumoniae lipopolizaccharide in patients with ankylosing spondylitis. Br J Rheumaol 1998;37:1330 6. Gonzales S, Martinez-Bora J. Immunogenetics. HLA B27 and spondylarthropathies.Curr Opin Rheumatol 1999;11:257-264 7. Gouveia, Enéias Bezerra; Elmann, Dório; Morales, Maira Saad de Ávila. Ankylosing spondylitis and uveitis: overview. Rev. Bras. Reumatol., São Paulo , v. 52, n. 5, p. 749-756, Oct. 2012 8. Kahn MA. Ankylosing spondylitis. In: Primer on Rheumatic Diseases. 11th Ed Atlanta, .Arthritis Foundation 1997; p.189-195. 9. Burgos VR, Petty RE. Juvenile ankylosing spondylitis. Rheum Dis Clin N Am 18:123 -142,1992 10. Dougados M, Braun J, Vargas RB, Gossec L, Maksymowych W, Sieper J, van der Heijde D. ASAS recommendations for variables to be collected in clinical trials/epidemiological studies of spondyloarthritis.

684

Ann Rheum Dis. 2012 Jun;71(6):1103-4. doi: 10.1136/annrheumdis-2011-201038. Epub 2012 Jan 30. PubMed PMID: 22294624. 11. Palazzi C, D' Angelo S, Lubrano E, Olivieri I. Aortic involvement in ankylosing spondylitis. Clin Exp Rheumatol. 2008 May-Jun;26(3 Suppl 49):S131-4. 12. Ball G.V. Ankylosing sondylitis.In: McCarty (ed.): Arthritis and allied conditions. 11th Ed. Lea & Febiger 1989; p.934 13. Westerveld LA, Verlaan JJ, Oner FC. Spinal fractures in patients with ankylosing spinal disorders Jacobs WB, Fehlings MG. Ankylosing spondylitis and spinal cord injury: origin, incidence, management, and avoidance. Neurosurgical Focus. 2008;24: a systematic review of the literature on treatment, neurological status and complications. European Spine Journal. 2009;18(2):145–156. 14. Caron T, Bransford R, Nguyen Q, Agel J, Chapman J, Bellabarba C. Spine fractures in patients with ankylosing spinal disorders. Spine. 2010;35(11):E458–E464. 15. Jacobs WB, Fehlings MG. Ankylosing spondylitis and spinal cord injury: origin, incidence, management, and avoidance. Neurosurgical Focus. 2008;24: a systematic review of the literature on treatment, neurological status and complications. European Spine Journal. 2009;18(2):145–156. 16. R Lee SH, Lee EJ, Chung SW et al, Renal involvement in ankylosing spondylitis: prevalence, pathology, response to TNF-a blocker. Rheumatol Int. 2013 17. Sengupta R, Stone AM, The assessment of ankylosing spondylitis in clinical practice Nature Clinical Practice Rheumatology 2007, 3, 496-503 doi:10.1038/ncprheum0591 18. Rudwaleit M, Listing J, Brandt J, Braun J, Sieper J. Prediction of a major clinical response (BASDAI 50) to tumour necrosis factor alpha blockers in ankylosing spondylitis. Ann Rheum Dis. 2004;63(6):665. 19. Machado P, Landewé R, Lie E, Kvien TK, Braun J, Baker D, van der Heijde D, for the Assessment of Spondyloarthritis International Society. Ankylosing Spondylitis Disease Activity Score (ASDAS): Defining cut off levels for disease activity states and improvement scores. Ann Rheum Dis 2011:70:47-53 doi: 10.1136/ard.2010.138594 20. Ionescu R, Spondilita anchilozanta in Esentialul de Reumatologie, Editura Amalteea, 2007 21. Calin A. Ankylosing spondylitis. In: Katz(ed):Diagnostic and management of rheumatic diseases. 2nd Ed. Lippincott 1990; p.423 22. Sieper J. Developments in the scientific and clinical understanding of the spondyloarthritides. Arthritis Res Ther. 2009;11(1):208. 23. Braun J, van den Berg R, Baraliakos X er al, 2010 update of the ASAS/EULAR recommendations for the management of ankylosing spondylitis. Ann Rheum Dis. 2011 Jun;70(6):896-904. doi: 10.1136/ard.2011.151027. PubMed PMID: 21540199; PubMed Central PMCID: PMC3086052. 24. Baraliakos X, Haibel H, Listing J, Sieper J, Braun J. Continuous long-term anti-TNF therapy does not lead to an increase in the rate of new bone formation over 8 years in patients with ankylosing spondylitis. Ann Rheum Dis. 2014;73(4):710. 25. Matucci A, Petroni I et al, Immunogenicity of Biological Agents: Basic Knowledge and Clinical Implications, International Trends in Immunity, vol 2, No1, 2014, ISSN 2326-3121

685

686

34.3. ARTRITA PSORIAZICĂ Paulina Ciurea Artrita psoriazică (APS) este o afecţiune inflamatorie asociată psoriazisului cutanat caracterizată atât de afectarea sediilor articulare cât şi a structurilor adiacente, precum: tendoane, ligamente ce determină entezita sau dactilita.1 Epidemiologie APS afectează subiecţii de sexe diferite în proporţie echivalentă, cu o incidenţă de 6/100,000/an şi o prevalenţă de 1-2/1000 fără uniformizarea acestor date pentru populaţia generală. Deşi poate surveni la orice vârstă, APS înregistrează un maxim în intervalul: 30-50 de ani.2 Psoriazisul afectează în medie 2% din populaţia generală, cu variaţii induse de apartenenţa geografică, fără a avea o predilecţie în ceea ce priveşte asocierea cu sexul, însă grevat de o predispoziţie genetică.3 Dintre pacienţii cu diagnostic cert de psoriazis cutanat se admite că între 7 şi 40% vor dezvolta artrită psoriazică. Debutul simptomatologiei APS variază astfel încât, în majoritatea cazurilor afectarea cutanată precede instalarea fenomenelor artritice, însă aceasta nu reprezintă o condiţie generală. Unii pacienţi pot dezvolta ambele afecţiuni simultan, iar în mai puţine cazuri afectarea articulară precede debutul manifestărilor cutanate.4 Etiologie Deşi nu există încă un set de factori direct incriminaţi se admine în determinismul artritei psoriazice implicarea factorilor genetici, de mediu şi a celor imunologici. 1.Factorii genetici intervin în declanşarea APS – afirmaţie susţinută de faptul că aproape jumătate dintre pacienţii cu psoriazis sau APS prezintă istoric familial, astfel încât APS devine un diagnostic de 55 de ori mai probabil la rudele de gradul I ale celor deja diagnosticaţi.5 În plus s-a observat şi o concordanţă mai mare în ceea ce priveşte dezvoltarea psoriazisului cutanat la gemenii monozigoţi comparativ cu cei dizigoţi incluţi în studii. În cadrul complexului major de histocompatibilitate a fost identificat un număr extins de asocieri pozitive dintre care valoarea predictivă cea mai înaltă în ceea ce priveşte diagnosticul de APS la pacienţii cu psoriazis subiacent o deţine asocierea cu HLA-B27 şi în proporţie similară cu HLA-B7.6 Din alt punct de vedere, frecvenţa fenotipului HLA-B27 în APS nu este comparabilă cu cea înregistrată pentru spondilita anchilozanta şi un număr considerabil de pacienţi cu psoriazis şi spondilartrită concomitentă nu prezintă HLA-B27,7iar un număr crescut de pacienţi cu APS şi HLA-B27 prezent nu asociază manifestări axiale. Un procent semnificativ de pacienţi cu APS prezintă în comparaţie cu populaţia generală anumite asocieri cu un subtip al HLA (antigenul leucocitic uman), respectiv: HLA- B13, HLA-B17, HLA-B57 şi HLA-Cw*0602. Anumite rapoarte ştiinţifice redau o asociere cu HLA-DR4 – un antigen descris pentru poliartrita reumatoida(PR), însă acest aspect a fost confirmat strict pentru APS cu afectare poliarticulară.8,9 Gena PSORS1 (HLA-Cw*06:02) reprezintă regiunea cu susceptibilitate maximă pentru psoriazis, cu menţiunea descrierii unei noi alele de risc independent în dezvoltarea APS, respectiv TNF*-857T (genă care accelerează transcripţia TNF).10 Nu se cunoaşte încă mecanismul exact al implicării antigenelor HLA în APS, acestea dobândind un rol patogenic major prin intervenţie în prezentarea antigenică. A fost de asemenea sugerat rolul anumitor gene ce codifică imunoglobulinele. 687

2.Factori imunologici Mecanismele imunologice intervin în etiologia APS prin iniţierea procesului inflamator la nivelul plăcii psoriazice şi la nivelul sinoviei care de cele mai multe ori nu poate fi diferenţiată de PR. În evoluţia APS au fost descrise o serie de anomalii imunologice, precum: titruri ridicate ale anticorpilor anti-nucleari sau ale imunoglobulinelor, fibroblaştii de la nivel tegumentar, dar şi sinovial au un ritm proliferativ intens şi sunt capabili de a secreta cantităţi crescute de IL-1β(11, 12), IL-6 şi factori de creştere plachetari, tipul de citokine pro-inflamatorii prezente în fluidul şi ţesutul sinovial este similar cu cel din PR, însă cu producţie crescută de: TNF-α, IL-1B, IL-2, IL-10, interferon-γ şi diminuată de: IL-4,-5 ceea ce îi conferă unicitate APS faţă de PR.13 În cazul pacienţilor cu psoriazis este incriminat ca primă etapă declanşatoare apariţia în mediul cutanat (epiderm sau derm) a unor antigene care ulterior sunt preluate prin fagocitoză de către celulele Langerhans. După preluare, antigenele sunt descompuse incomplet, fiind izolaţi epitopii, care sunt ulterior prezentaţi limfocitelor T prin exprimarea la nivel membranar în asociere cu molecule HLA.14 Epitopii astfel prezentaţi sunt identificaţi de către limfocitele T, profund implicate în procesele etiologice din structurile tisulare afectate în APS. Limfocitele T din fluidul sinovial sunt majoritar CD8+ - spre deosebire de cele sinoviale – preponderent CD4+, demonstrându-se că acestea o dată activate, alături de alte populaţii mononucleare de tip pro-inflamator, produc un profil citokinic inductor al proliferării şi activării fibroblaştilor sinoviali şi epidermali.15,16,17 3.Factori de mediu Cel mai incriminat agent infecţios a fost streptococul β hemolitic de tip A. Este documentat rolul proteinei M aparţinând streptococului β hemolitic de tip A, serotip 6,18 care se comportă particular datorită similitudinii structurale cu keratina cutanată.19 Datorită mimetismului molecular, aceste superantigene recrutează direct limfocitele T cross-reactive, pe care le stimulează prin legarea de TCR – situsul Vβ2, rezultând expansiunea oligoclonală a limfocitelor T –TCR Vβ2 pozitive. Există şi o relaţie patogenică între infecţia cu virusul imunodeficienţei umane, psoriazis şi artrita psoriazică. Deşi prevalenţa psoriazisului la persoanele seropozitive este identică cu cea din populaţia generală, formele extinse artritogenice sunt mai frecvente, iar leziunile cutanate severe se înregistrează în evoluţia bolnavilor cu psoriazis după infectare HIV.20 În patogenia bolii sunt implicaţi şi alţi factori exogeni, precum cei lezionali21 – traumatici, inflamatori. Aceştia declanşează eliberarea mastocitară de activatori kimazici ai precursorului IL-1 din keratinocite şi fibroblaştii tegumentari.16 Manifestari clinice (semne, simptome) Manifestările clinice sunt reprezentate de afectările articulare - periferice, axiale - şi extraarticulare, în principal cutanate. Sunt acceptate cinci tipuri de afectare articulară psoriazică: Oligoartrita asimetrică, este caracterizată de afectarea articulaţiilor interfalangiene proximale şi distale ale mâinilor şi picioarelor, care împreună cu tenosinovita flexorilor realizează aspectul clinic de „deget în cârnat” sau dactilita asimetrică Pot fi afectate articulaţiile metacarpofalangiene şi metatarsofalangiene dar şi articulaţiile genunchilor, tibiotarsiene, radiocarpiene. Se asociază manifestări de entezită cum sunt bursita achiliană si tenosinovita plantară ce explică talalgiile. Particularitatea acestei forme clinice este asimetria artritelor, fără ca leziunile tegumentare sau unghiale concomitente să fie obligatorii, generând astfel dificultăţi de diagnostic la debu.22

688

Poliartrita psoriazică este cea mai frecventă manifestare de debut, are similitudini cu afectarea reumatoidă clasică, cum sunt simetria şi predilecţia pentru interesarea articulaţiilor mici. Câteva elemente particularizează aceasta formă şi anume: - afectarea interfalangiană distală şi radiocubitocarpiană, cu tendinţă spre anchiloză în poziţii vicioase ale mâinii – „gheară”, „padelă” , fără implicarea articulaţiilor mari. - posibilitatea conversiei evolutive – din poliartrita simetrică în oligoartrită asimetrică şi invers în 47% din cazuri - un debut iniţial oligoarticular asimetric poate finaliza ca poliartrită simetrică şi invers, în formele poliarticulare, evoluţia ulterioară se limitează la doar câteva articulaţii. - limitarea evoluţiei ulterioare la doar câteva articulaţii.23 Artrita interfalangiană distală se asociază cu leziuni psoriazice ale unghiilor se poate adăuga în timp şi afectarea IFP, realizând împreună cu tenosinovita tabloul caracteristic al dactilitei; interesarea entezitică particularizează această formă clinică.24 Artrita mutilantă – rară ca manifestare de debut, este forma extensiv-osteolitică a falangelor – de obicei distale, a metacarpienelor şi metatarsienelor, se asociază deseori psoriazisului cutanat extins şi formei axiale a spondilitei.25 Spondiloartropatia - asociază sacroiliita şi afectarea coloanei vertebrale cu artrita periferică de tip oligoarticular. Sacroiliita este inaugurală la 16-27% din cazuri. Particular, sacroiliita este unilaterală, afectarea bilaterală fiind deseori echivocă, discontinuă. Interesarea segmentelor lombar, dorsal şi cervical – documentată imagistic la 70% din pacienţi este simptomatică ca durere de tip inflamator, redoare şi deficit funcţional în doar 40% din cazuri. Această formă justifică încadrarea entităţii în grupul spondilo-artropatiilor. Are o evoluţie nefavorabilă, predilect la sexul masculin.26 Manifestări extraarticulare Leziunile cutanate psoriazice individualizează artrita psoriazică. Leziunea cutanată specifică este placardul eritemato-scuamos, de mărimi variabile, cu margini nete, acoperit de scuame argintii detaşabile ce lasă sângerând tegumentul subiacent. Localizarea predilectă este în zonele de extensie articulară – coate, genunchi – scalp, retroauricular, ombilical, presacrat si fesier, perineal, periunghial şi unghial.27 Afectarea unghială poate fi singulară, neacompaniată de leziuni cutanate, constând în mici depresiuni (unghii „înţepate cu acul”), striuri, neregularităţi ale reliefului, onicoliză. Leziunile unghiilor sunt regăsite la 90% din pacienţii cu artrită psoriazică şi la doar 41% din cei cu psoriazis cutanat fără afectare articulară. Indiferent de tipul afectării cutanate sau/şi unghiale, asocierea cu determinările articulare axiale şi periferice este înalt sugestivă pentru diagnosticul pozitiv. Afectarea oculară este una dintre cele mai frecvente manifestări extraarticulare. Conjunctivita cu evoluţie favorabilă afectează până la 20% din pacienţi. Irita este mai frecventă la sexul masculin şi este asociată sacroiliitei şi fenotipului HLA-B27, cu evoluţie recurentă. Episclerita este rar obiectivată iar keratoconjunctivită Sicca apare deobicei în contextul unui sindrom Sjögren secundar. Afectarea cardiacă este rară, constă în aortită şi insuficienţă aortică, cu apariţie tardivă în evoluţie. Manifestări rare pot fi: fibroza pulmonară a lobilor superiori, nefropatia cu depozite de IgA, amiloidoza renală, miopatie, policondrită recidivantă.28

689

Explorări paraclinice Nu există teste biologice specifice, dar investigaţiile de laborator pot decela modificări cum sunt: - VSH accelerată la 40-60% din cazuri, mai frecvent în forma poliarticulară; poate fi corelată cu severitatea afectării cutanate; - γ globuline crescute; - niveluri înalte ale imunoglobulinelor IgA; - complexe imune circulante crescute; - absenţa factorul reumatoid şi a anticorpilor antinucleari;29 - creşteri ale acidul uric seric la 10-20% din pacienţi, explicabil prin exacerbarea catabolismului nucleoproteinelor; - examenul lichidului sinovial – prezintă celularitate bogată, prevalent polimorfonucleare neutrofile, niveluri crescute ale complementului. Determinarea nivelurilor serice ale amiloidului seric A este considerat drept cel mai sensibil test al fazei acute.30 Explorări imagistice Examenul radiologic identifică elemente caracteristice artritei psoriazice şi importante pentru diagnosticul diferenţial: - interesarea articulaţiilor interfalangiene distale; - distribuţia asimetrică, absenţa osteoporozei juxtaarticulare; - eroziuni osoase marginale extinse şi neoformare osoasă; - resorbţia falangelor distale (în artrita mutilantă); - aspectul telescopat al degetelor; - tendinţă la anchiloză; - etalare „în cupă” a extremităţilor proximale falangiene, realizând aspectul tipic de „toc în călimară”; - osteoliză – predilect a metatarsienelor. Pot fi interesate şi articulaţiile sternoclaviculare, manubriosternale, temporomandibulare.

Reacţia periostală este un aspect caracteristic entezopatiei din artrita psoriazică. În unele cazuri se pot evidenţia proliferări osoase de tipul osteofitozei subperiostale la nivel calcaneean.31 Pentru cuantificarea modificărilor radiologice se folosesc mai multe scoruri, cel mai utilizat în clinică fiind scorul Sharp – Van der Heijde modificat.32 Acesta a fost conceput pentru a monitoriza evoluţia radiologică a modificărilor articulare în poliartrita reumatoidă. În cazul artritei psoriazice metoda este modificată şi adaptată. Sunt evaluate eroziunile, îngustarea spaţiului articular, subluxaţiile, anchiloza, osteoliza şi aspectul de „toc în călimară”. Alături de articulaţiile evaluate în poliartrita reumatoidă, se adaugă articulaţiile interfalangiene distale. Afectarea axială se exprimă prin două leziuni ce pot coexista: - sacroiliita –poate fi unilaterală; - spondilita – cu particularităţi cum sunt:  sindesmofite tipice marginale;  sindesmofite paramarginale – inserate la distanţă ;  caracter asimetric, unilateral şi grosolan al sindesmofilelor;  osificări paraspinale;  afectare cervicală inaugurală;  tendinţă la anchiloză vertebrală cervicală.33 690

Scintigrafia osoasă Are importanţă în diagnosticul precoce al sacroiliitei – când radiologia convenţională nu oferă date concludente. Metoda nu are impactul din spondilită anchilozantă, dată fiind expresia mai redusă a afectării sacroiliace în artrită psoriazică.34 Tomografia computerizată Este o metodă fiabilă care evidenţiază sacroiliita incipientă cu o sensibilitate de 50%, prin care pot fi decelate precoce şi leziuni osteolitice, osteofitice, nevizualizate radiologic, ca şi afectarea unor articulaţii cum sunt cele manubriosternale, sternoclaviculare şi temporomandibulare. Ecografia este utilă în identificarea hiperemiei ca semn indirect al inflamaţiei, precum şi a modificărilor la nivelul ţesutului sinovial şi a articulaţiei. Ecografia Doppler color aduce date pentru obiectivarea tenosinovitei şi entezitei. Entezita la nivelul tendonului lui Achile este diagnosticată cu acurateţe mai mare prin examen ecografic decât prin examen clinic.35 Rezonanţa magnetică IRM are avantajul că poate detecta modificările structurale într-un stadiu mai precoce faţă de metoda radiologică. IRM a fost folosit pentru evidenţierea vascularizaţiei în sinovială la pacienţii cu poliartrită reumatoidă, după iniţierea terapiei cu agenţi biologici. Metoda poate detecta modificări precoce în articulaţiile periferice, ţesutul periarticular şi structurile axiale la pacienţii cu artrită psoriazică.36 Pentru cuantificarea şi monitorizarea evoluţiei leziunilor cutanate a fost standardizat scorul PASI, ce evaluează caracterele principale ale leziunilor cutanate în psoriazis: eritem, infiltraţie, scuame – fiecare gradată pe o scară de la 0 la 4. Deşi este folosit în mod curent, indexul prezintă anumite limite între care o sensibilitate scazută la modificările survenite pe arii tegumentare mici.37 Eritemul, infiltrarea şi prezenţa scuamelor se măsoară pe o scară de la 0 la 4 (absent, foarte puţin reprezentat, puţin reprezentat, moderat, sever). Diagnostic pozitiv şi diferenţial Diagnosticul pozitiv este susţinut pe elemente clinice şi radiologice. Prezenţa leziunilor psoriazice cutanate şi/sau unghiale ce coexistă cu artrite inflamatorii, mutilante, dactilită şi afectarea predominantă a IFD, în absenţa factorului reumatoid, certifică diagnosticul. În absenţa pattern-ului cutanat, diagnosticul întâmpină dificultăţi: - forma poliarticulară, cea mai frecventă formă de debut al afecţiunii, poate determina confuzie cu poliartrita reumatoidă - însă afectarea interfalangiană distală, cea radiocubitocarpiană cu tendinţă evolutivă spre anchiloză, pot fi concludente. Sunt însă identificate cazuri de poliartrită psoriazică coexistând cu poliartrita reumatoidă, situaţie în care profilul imunologic – factor reumatoid prezent – poate genera erori de interpretare. - forma interfalangiană distală poate coexista cu artroza mâinilor, cu topografie similară însă cu profil radiologic distinct. - coexistenţa gutei cu artrita psoriazică nu este surprinzătoare, dat fiind turnover-ul crescut al nucleoproteinelor în psoriazis, astfel că oricărei forme clinice de artrită psoriazică i se pot suprapune episoade de artrită gutoasă, situaţie în care profilul biochimic particular şi decelarea cristalelor de urat monosodic în lichidul sinovial precizează diagnosticul complet. Artrita psoriazică are anumite particularităţi care o individualizează:  topografia afectării periferice;  dactilita, entezopatiile;  determinările axiale spondiloartropatice particulare; 691

 profil evolutiv adesea sever. Este utilă depistarea leziunilor cutanate sau unghiale „ascunse”: auriculare, pe scalp, ombilical, în zona perineală. Când marca cutanată la debut este absentă, devine necesară monitorizarea în evoluţie a bolii.38 Complicaţii Evoluţia bolii este ondulantă, cu episoade de activitate şi remisiuni. În forma poliarticulară şi mai ales în cea mutilantă, potenţialul distructiv al artritei este excesiv. Evoluţia severă se asociază cu vârsta tânără la debut, sexul feminin şi caracterul „zgomotos”, acut, al afectării articulare.39 Evoluţia este defavorabilă la sexul masculin cu spondiloartropatie, însă cu un potenţial funcţional mai bun în comparaţie cu spondilita anchilozantă. Parametrii biologici cum sunt VSH, CRP, amiloidul A seric pot avea funcţie predictivă încă din stadiile inaugurale ale bolii. Riscul vital este crescut, mai ales la sexul masculin, mortalitatea datorându-se afecţiunilor cardiovasculare, afecţiunilor respiratorii, tumorilor maligne, afecţiunilor iatrogene. Se apreciază existenţa unui risc crescut de mortalitate când sunt prezente simultan următoarele criterii: - absenţa afectării unghiale; - distrucţie articulară - obiectivată radiologic; - VSH mai mare de 15 mm/h; - necesar de doze mari terapeutice pentru controlul afecţiunii.40 Tratament Principalele obiective terapeutice sunt: - combaterea durerii şi inflamaţiei; - controlul procesului patogenic; - prevenirea distrucţiei şi deformărilor articulare; - menţinerea statusului funcţional şi prevenţia handicapului; - controlul leziunilor cutanate.41 Combaterea durerii se realizează prin administrarea de antialgice precum paracetamol şi în cazuri refractare, tramadol sau de excepţie derivaţi opioizi. Combaterea inflamaţiei se realizează prin administrarea de antiinflamatoare nonsteroidiene (AINS) neselective – indometacin, diclofenac, piroxicam, ketoprofen – sau selective (coxibi inhibitori de COX-2 – celecoxib, etoricoxib). Unul din efectele adverse particulare ale administrării de AINS în artrita psoriazică este recrudescenţa manifestărilor cutanate de psoriazis - prin intervenţia leucotrienelor care stimulează proliferarea celulară.42 Glucocorticoizii se utilizează ca terapie simptomatică în forme severe de boală, dată fiind posibilitatea agravării psoriazisului. Administrarea intraarticulară se face după o pregătire prealabilă a tegumentului, pentru a evita riscul infecţiei şi a puncţionării placardului psoriazic. Glucocorticoizii se mai pot administra per oral în doze mici, până la instalarea efectului terapiei remisive. O altă formă de administrare este cea topică.43 Methotrexat – reprezintă terapia de prima intenţie în doze de 7,5–25 mg/săptămână; este eficient în tratamentul artritei şi psoriazisului cutanat, cu indicaţie în formele cu potenţial distructiv. Este necesară monitorizarea markerilor fibrozei hepatice (procolagen III) şi/sau puncţiei- biopsie hepatică la doze cumulative de 150 mg.44

692

Sulfasalazina - în doze de 2–3 g/zi, pare a controla acceptabil formele periferice, cu condiţia unei toleranţe la administrare pe termen lung. Sulfasalazina e ineficace sub aspect dermatologic.45 Ciclosporina influenţează favorabil afectarea cutanată prin interferarea sintezei IL-2 şi proliferării keratinocitare. În doze de 3–5 mg/kg poate controla progresia formelor poliarticulare de boală, cu obligativitatea supravegherii stricte a efectelor secundare prin dozări urinare de glutationtransferază sau prin nefrograme izotopice în dinamică. În trialuri tratate cu ciclosporină, incidenţa nefrotoxicităţii a fost de 6% iar cea a hipertensiunii arteriale de 2% - ca efecte adverse justificând stoparea terapiei.46 Asocieri Ciclosporină-Methotrexat au fost propuse pentru cazurile de artrită psoriazică severă, non-responsive sau cu răspuns incomplet la administrarea de Methotrexat. Schemele de asociere a celor două medicamente nu au prezentat riscuri de cumul toxic. Alternative terapeutice Leflunomidul inhibă sinteza pirimidinică de novo prin acţiunea de inhibitor potent al enzimei mitocondriale dihidroorotat – dehidrogenaza, implicată în calea de sinteză a pirimidinelor si este indicat formele cu afectare periferica.48 Antimalaricele de sinteză pot avea un efect favorabil în expresia inflamatorie articulară însă pot exacerba leziunile cutanate psoriazice. Sărurile de aur, utilizate în formele poliarticulare pot fi eficiente, dar cu impact dermatologic nefavorabil. Ciclofosfamida şi azatioprina sunt variante terapeutice imunosupresoare în cazurile severe, cu marcat potenţial distructiv, intens active şi non-responsive la terapia de primă intenţie cu methotrexat. Se poate recurge la asocieri de remisive cum ar fi methotrexat + sulfasalazină sau leflunomid / ciclosporina A.47 . Terapia biologică Infliximab, anticorpi monoclonal chimeric de tip IgG1 reduce infiltraţia sinovială a limfocitelor T, macrofagelor, diminuând de asemenea populaţia T din epiderm, ca şi expresia ICAM-1 şi E-selectinei în sinovie şi piele. Infliximab se administrează în doze de 5mg/kg, în secvenţe la săptămânile 0, 2, 6, 8, asociat cu methotrexat – 20 mg/săptămână, pentru a se evită producţia de anticorpi împotriva componentei murinice a Infliximab. S-a evidenţiat un răspuns clinic net favorabil atât asupra leziunilor cutanate, cât şi al celor articulare, demonstrat de ameliorarea indexului de activitate şi severitate a psoriazisului (PASIPsoriasis Area and Severity Index) şi a scorului de activitate a bolii (DAS).49 Etanercept Receptor solubil exogen pentru TNFα, etanercept inactivează TNFα prin legare durabilă. În doze de 50mg pe săptămână, etanercept a determinat o sensibilă ameliorare a performanţelor articulare – îmbunătăţirea scorului DAS, precoce şi durabil.50 Adalimumab este un anticorp monoclonal antiTNFα de provenienţă în totalitate umană. Administrat subcutanat 40mg la 2 săptămâni şi-a dovedit eficacitatea în trialuri clinice.51 Prevenţia distrucţiei articulare şi a handicapului Sunt obiective terapeutice realizate simultan prin abordare patogenică precoce a artritei psoriazice, inclusiv cu agenţi biologici, completată cu modalităţi nonfarmacologice: kinetoterapie, fizioterapie, ergoterapie. Acestea se adaptează formei clinice şi stadiului evolutiv, după remiterea episoadelor de activitate a bolii. Controlul leziunilor cutanate se realizează prin intervenţie patogenică comună asupra mecanismelor lezionale articulare şi cutanate dar şi prin abordare dermatologică particulară. 693

Retinoizii- derivaţi de sinteză ai vitaminei A, cum sunt Etetrinat, Acitretin – administrate oral sau Tazarotene gel în administrare locală - pot produce ameliorări ale psoriazisului.52 Fotochemoterapia, aşa-numita terapie PUVA - are efecte favorabile în psoriazis şi inconstant asupra artritelor psoriazice periferice, cu riscuri cumulative toxice şi incidenţă crescută a cancerului de piele în terapia îndelungată. Se testează eficienţa radiaţiilor UV de tip B, în bandă îngustă, care par a reduce riscul carcinogenetic.53 În faţa unor diversităţi de opţiuni terapeutice, se recomandă abordări terapeutice similare celei din poliartrita reumatoidă – precoce şi agresiv, cu parcurgerea etapelor de tratament obligatorii în controlul procesului patogenic, inclusiv etapa terapiei biologice.54

Bibliografie selectivă 1. Mease P. Psoriatic arthritis and spondyloarthritis assessment and management update. Curr Opin Rheumatol;25(3):287-96. 2. Reich K, Kruger K, Mossner R, Augustin M. Epidemiology and clinical pattern of psoriatic arthritis in Germany: a prospective interdisciplinary epidemiological study of 1511 patients with plaque-type psoriasis. Br J Dermatol 2009;160(5):1040-7. 3. Wilson FC, Icen M, Crowson CS, McEvoy MT, Gabriel SE, Kremers HM. Time trends in epidemiology and characteristics of psoriatic arthritis over 3 decades: a population-based study. J Rheumatol 2009;36(2):361-7. 4. Cimmino MA. Epidemiology of psoriasis and psoriatic arthritis. Reumatismo 2007;59, Suppl 1:19-24. 5. Korendowych E, McHugh N. Genetic factors in psoriatic arthritis. Curr Rheumatol Rep 2005;7(4):306-12. 6. Alenius GM, Friberg C, Nilsson S, Wahlstrom J, Dahlqvist SR, Samuelsson L. Analysis of 6 genetic loci for disease susceptibility in psoriatic arthritis. J Rheumatol 2004;31(11):2230-5. 7. Dalbeth N, Dockerty JL, Williamson L. Influence of HLA-B27 on the clinical presentation of psoriatic arthritis. J Rheumatol 2003;30(11):2511; author reply 2511-2. 8. Fojtikova M, Stolfa J, Novota P, Cejkova P, Dostal C, Cerna M. HLA-Cw*06 class I region rather than MICA is associated with psoriatic arthritis in Czech population. Rheumatol Int 2009;29(11):1293-9. 9. Ho PY, Barton A, Worthington J, Plant D, Griffiths CE, Young HS, et al. Investigating the role of the HLA-Cw*06 and HLA-DRB1 genes in susceptibility to psoriatic arthritis: comparison with psoriasis and undifferentiated inflammatory arthritis. Ann Rheum Dis 2008;67(5):677-82. 10.Queiro R, Gonzalez S, Lopez-Larrea C, Alperi M, Sarasqueta C, Riestra JL, et al. HLA-C locus alleles may modulate the clinical expression of psoriatic arthritis. Arthritis Res Ther 2006;8(6):R185. 11.Peddle L, Butt C, Snelgrove T, Rahman P. Interleukin (IL) 1alpha, IL1beta, IL receptor antagonist, and IL10 polymorphisms in psoriatic arthritis. Ann Rheum Dis 2005;64(7):1093-4. 12. Elkayam O, Yaron I, Shirazi I, Yaron M, Caspi D. Serum levels of IL-10, IL-6, IL-1ra, and sIL-2R in patients with psoriatic arthritis. Rheumatol Int 2000;19(3):101-5. 13. Huffmeier U, Lascorz J, Bohm B, Lohmann J, Wendler J, Mossner R, et al. Genetic variants of the IL23R pathway: association with psoriatic arthritis and psoriasis vulgaris, but no specific risk factor for arthritis. J Invest Dermatol 2009;129(2):355-8. 14. Fitzgerald O, Winchester R. Psoriatic arthritis: from pathogenesis to therapy. Arthritis Res Ther 2009;11(1):214. 15. Hohler T, Marker-Hermann E. Psoriatic arthritis: clinical aspects, genetics, and the role of T cells. Curr Opin Rheumatol 2001;13(4):273-9. 16. Nograles KE, Brasington RD, Bowcock AM. New insights into the pathogenesis and genetics of psoriatic arthritis. Nat Clin Pract Rheumatol 2009;5(2):83-91. 17. Ritchlin CT. Pathogenesis of psoriatic arthritis. Curr Opin Rheumatol 2005;17(4):406-12.

694

18. Vasey FB, Deitz C, Fenske NA, Germain BF, Espinoza LR. Possible involvement of group A streptococci in the pathogenesis of psoriatic arthritis. J Rheumatol 1982;9(5):719-22. 19.Tey HL, Ee HL, Tan AS, Theng TS, Wong SN, Khoo SW. Risk factors associated with having psoriatic arthritis in patients with cutaneous psoriasis. J Dermatol;37(5):426-30. 20. Pattison E, Harrison BJ, Griffiths CE, Silman AJ, Bruce IN. Environmental risk factors for the development of psoriatic arthritis: results from a case-control study. Ann Rheum Dis 2008;67(5):672-6. 21. Taylor-Gjevre RM, Nair B, Gjevre J, Leswick D. Trauma and psoriatic arthritis: is there a relationship? Can Fam Physician;58(11):e636-40. 22. Gladman DD, Antoni C, Mease P, Clegg DO, Nash P. Psoriatic arthritis: epidemiology, clinical features, course, and outcome. Ann Rheum Dis 2005;64 Suppl 2:ii14-7. 23. Krueger GG. Clinical features of psoriatic arthritis. Am J Manag Care 2002;8(6 Suppl):S160-170. 24. Queiro R, Torre JC, Belzunegui J, Gonzalez C, De Dios JR, Unanue F, et al. Clinical features and predictive factors in psoriatic arthritis-related uveitis. Semin Arthritis Rheum 2002;31(4):264-70. 25. Lopez-Montilla MD, Gonzalez J, Martinez FG, Fernandez-Moreno JR, Collantes E. Clinical features of late onset psoriatic arthritis. Exp Gerontol 2002;37(2-3):441-3. 26. Lambert JR, Wright V. Psoriatic spondylitis: a clinical and radiological description of the spine in psoriatic arthritis. Q J Med 1977;46(184):411-25. 27. McGonagle D, Conaghan PG, Emery P. Psoriatic arthritis: a unified concept twenty years on. Arthritis Rheum 1999;42(6):1080-6. 28. Gladman DD. Psoriatic arthritis. Dermatol Ther 2009;22(1):40-55. 29. Punzi L, Podswiadek M, Oliviero F, Lonigro A, Modesti V, Ramonda R, et al. Laboratory findings in psoriatic arthritis. Reumatismo 2007;59 Suppl 1:52-5. 30. Kane D, Stafford L, Bresnihan B, FitzGerald O. A classification study of clinical subsets in an inception cohort of early psoriatic peripheral arthritis--'DIP or not DIP revisited'. Rheumatology (Oxford) 2003;42(12):1469-76. 31.Cuchacovich R, Perez-Alamino R, Garcia-Valladares I, Espinoza LR. Steps in the management of psoriatic arthritis: a guide for clinicians. Ther Adv Chronic Dis;3(6):259-69. 32. van der Heijde D, Sharp J, Wassenberg S, Gladman DD. Psoriatic arthritis imaging: a review of scoring methods. Ann Rheum Dis 2005;64 Suppl 2:ii61-4. 33. Lubrano E, Marchesoni A, Olivieri I, D'Angelo S, Spadaro A, Parsons WJ, et al. The radiological assessment of axial involvement in psoriatic arthritis: a validation study of the BASRI total and the modified SASSS scoring methods. Clin Exp Rheumatol 2009;27(6):977-80. 34. Tan AL, McGonagle D. Psoriatic arthritis: correlation between imaging and pathology. Joint Bone Spine;77(3):206-11. 35. Kaeley GS, D'Agostino MA, Grassi W, Ostergaard M, Olivieri I. GRAPPA 2011: proceedings from the ultrasound imaging module. J Rheumatol;39(11):2211-3. 36. Keen HI, Mease PJ, Bingham CO, 3rd, Giles JT, Kaeley G, Conaghan PG. Systematic review of MRI, ultrasound, and scintigraphy as outcome measures for structural pathology in interventional therapeutic studies of knee arthritis: focus on responsiveness. J Rheumatol;38(1):142-54. 37. Palfreeman AC, McNamee KE, McCann FE. New developments in the management of psoriasis and psoriatic arthritis: a focus on apremilast. Drug Des Devel Ther;7:201-10. 38. FitzGerald O. Diagnosis: Screening for arthritis in patients with psoriasis. Nat Rev Rheumatol;8(11):6401. 39. Scarpa R. New insights into the concept of psoriatic disease. J Rheumatol Suppl;89:4-6. 40. Tam A, Geier KA. Psoriatic arthritis. Orthop Nurs 2004;23(5):311-4. 41. Lubrano E, Scarpa R. Psoriatic arthritis: treatment strategies using anti-inflammatory drugs and classical DMARDs. Reumatismo;64(2):107-12. 42. Braun J. Axial spondyloarthritis: thoughts about nomenclature and treatment targets. Clin Exp Rheumatol;30(4 Suppl 73):S132-5.

695

43. Gossec L, Smolen JS, Gaujoux-Viala C, Ash Z, Marzo-Ortega H, van der Heijde D, et al. European League Against Rheumatism recommendations for the management of psoriatic arthritis with pharmacological therapies. Ann Rheum Dis;71(1):4-12. 44. Mease P. Update on treatment of psoriatic arthritis. Bull NYU Hosp Jt Dis;70(3):167-71. 45. Menter A, Korman NJ, Elmets CA, Feldman SR, Gelfand JM, Gordon KB, et al. Guidelines of care for the management of psoriasis and psoriatic arthritis: section 4. Guidelines of care for the management and treatment of psoriasis with traditional systemic agents. J Am Acad Dermatol 2009;61(3):451-85. 46. Claudepierre P, Bagot M. [Psoriatic arthritis]. Ann Dermatol Venereol 2008;135, Suppl 4:S263-8. 47. Manadan AM, Sequeira W, Block JA. The treatment of psoriatic arthritis. Am J Ther 2006;13(1):72-9. 48. Leflunomide: new indication. In psoriatic rheumatism: too many risks, too little efficacy. Prescrire Int 2005;14(78):123-6. 49. Cantini F, Niccoli L, Nannini C, Kaloudi O, Cassara E. Infliximab in psoriatic arthritis. J Rheumatol Suppl;89:71-3. 50. Spadaro A, Lubrano E, Ferrara N, Scarpa R. Etanercept in psoriatic arthritis. J Rheumatol Suppl;89:74-6. 51. D'Angelo S, Palazzi C, Olivieri I. Psoriatic arthritis: treatment strategies using biologic agents. Reumatismo;64(2):113-21. 52. Lehmann P. [Phototherapy in the era of biologicals]. Hautarzt;64(5):345-8. 53. Lebwohl MG, Kircik L, Callis Duffin K, Pariser D, Hooper M, Wenkert D, et al. A randomized study to evaluate the efficacy and safety of adding topical therapy to etanercept in patients with moderate to severe plaque psoriasis. J Am Acad Dermatol. 54. Weigle N, McBane S. Psoriasis. Am Fam Physician;87(9):626-33.

696

35. LUPUSUL ERITEMATOS SISTEMIC Ioana Sãulescu, Ruxandra Ionescu Lupusul eritematos sistemic (LES) este o boală cronică autoimună, caracterizata prin pierderea tolerantei la “self” şi apariţia autoanticorpilor responsabili de distrucţiile celulare şi tisulare. Manifestările clinice ale bolii sunt variate, iar prognosticul bolii poate fi uneori nefavorabil atunci când sunt afectate organe vitale, dar de cele mai multe ori boala este debilitantă cu scăderea dramatică a calităţii vieţii. Polimorfismul clinic al bolii îngreunează şi întarzie de cele mai multe ori diagnosticarea precoce a pacienţilor cu lupus eritematos sistemic. Epidemiologie Răspândirea bolii în populație variază mult, existând diferenţe care depind de zona geografică, rasă, sex şi vârstă.1 Prevalenţa bolii este estimată la 15-50 cazuri la 100,000 de locuitori. Incidenţa s-a triplat în ultimii 40 de ani şi ca urmare a îmbunătăţirii metodelor diagnostice şi implicit a recunoaşterii cazurilor cu afectare uşoară. Este cunoscută predilecţia bolii pentru femeile tinere, aflate în special în grupa de vârstă 15-45 ani, ele fiind afectate de 9 ori mai frecvent ca bărbaţii. Boala este mai des întâlnită în rândul Afro-Americanilor şi al celor din America Latină, aceştia dezvoltând şi forme mai severe de boală.2 Etiopatogenie La apariţia bolii contribuie predispoziţia genetica, anomaliile hormonale şi factorii de mediu. Lupusul este o afecţiune a femeii aflate în perioada fertilă a vieţii ei, cu un raport global F/B de 9/1.2,4 Bărbaţii cu lupus eritematos sistemic asociază hipogonadism, iar la paciente s-au descoperit nivele crescute ale metabolitilor estrogenilor, prolactinei, precum şi o metabolizare accelerată a testosteronului. Susceptibilitatea genetică în lupus este susţinută de numeroasele studii ce au urmărit agregarea familială şi concordanţa bolii la gemeni. Astfel, concordanţa bolii la gemenii monozigoţi este situată la aproximativ 25-50%, pe când la gemenii dizigoţi este de 5%. Mai multe gene sunt implicate în predispoziţia la boală, aparţinând sau nu de complexul major de histocompatibilitate (CMH). Pentru majoritatea bolnavilor se estimează că este necesara asocierea a cel puţin 4 gene susceptibile pentru aparitita bolii.2,3,4 Deşi factorii genetici şi hormonali determină predispoziţia pentru boală, declanşarea bolii este adesea consecinţa factorilor exogeni de mediu. Agenţii infecţioşi (virali, bacterieni) pot activa răspunsul imun prin mimetism molecular, dieta poate influenţa producerea mediatorilor imuni, toxicele/medicamentele modifică răspunsul cellular şi toleranţa la self, iar factorii chimici sau fizici ( precum razele UV, în special UVB) induc apoptoza, inflamaţiaa şi generarea leziuni tisulare.1,2 Se poate afirma cã modificãrile genetice conferã susceptibilitatea la apariţia LES. Anomalii si leziuni imune în LES Pe terenul susceptibil vor acţiona factorii hormonali şi de mediu responsabili de hiperactivitatea limfocitelor B si productia crescuta de anticorpi. Hiperactivitatea limfocitului B din LES este urmarea atât a stimularii policlonale de a mare varietate de antigene rezultate din acumularea materialului apoptotic, cât şi a stimulării excesive de o serie de factori de creştere sau citokine tip IL-10 şi IL-6, rezultatul fiind creşterea numărului de celule producătoare de anticorpi, hipergamaglobulinemie, formare de complexe imune. Pe acestă cale intervine şi limfocitul T helper hiperactiv, aceste anomalii precedând apariţia manifestărilor clinice.1,2 697

În ceea ce priveşte limfocitul T, în majoritatea cazurilor există o scădere a numărului de celule circulante datorită producţiei de anticorpi antilimfocitari, dar şi prin accentuarea apoptozei. Pe lângă modificarea de număr, există o alterare a funcţiei limfocitului T, cu scăderea răspunsului acestuia la factori mitogeni şi la acţiunea IL- 2. De o importanţă tot atât de mare este şi anomalia legată de expresia exagerată a moleculelor de costimulare CD40 ce favorizeză cooperarea dintre limfocitul B şi Th, având ca rezultat final supraproducția de anticorpi.1-3,5 Anomaliile menţionate sunt responsabile de producţia crescută de autoanticorpi. Aceştia sunt îndreptaţi împotriva structurilor proprii localizate în nucleu, citoplasmă sau suprafaţa celulară, dar şi împotriva unor molecule solubile ca Ig G sau factori ai coagulării. Asocierea tipică este reprezentată de anticorpii antinucleari (AAN) prezenți în peste 95% din cazuri. Autoanticorpii din LES extrem de heterogeni determinã distrugeri celulare atât prin reacția imunã de tip II citotoxicã, cât şi prin cea de tip III prin complexe imune.1 În leziunile induse prin complexe imune, succesiunea evenimentelor este iniţiatã de apariţia autoanticorpilor specifici faţã de antigen urmatã de unirea acestora, atât în circulaţie cu formarea de complexe imune circulante, cât şi extravascular cu formarea de complexe imune „in situ”.5 Ulterior are loc activarea complementului şi eliberarea de fracţii de complement C3a-C5a cu atragerea şi activarea celulelor mononucleare şi polimorfonucleare fagocitare, cu amplificarea suplimentară a reacţiilor inflamatorii locale, dar şi activarea plachetelor ce vor avea tendinţa la agregare şi microtrombi. Se ajunge la eliberare de substanţe vasoactive ce vor modifica suplimentar permeabilitatea vasculară. Producerea radicalilor liberi de oxigen, a enzimelor hidrolitice şi eliberarea de citokine contribuie la producerea leziunilor tisulare locale, dar şi la stimularea continuă a leucocitelor. Prin urmare, persistenţa complexelor imune va duce la leziuni tisulare, ce vor avea ca expresie clinică leziunile de vasculită, pleuro-pericardită, glomerulonefrită sau leziuni cutanate.1,4 Un rol major în toată această pleiadă de anomalii imune revine apoptozei. Accelerarea apoptozei în lupusul eritematos sistemic activ va determina o rată mai mare de aşa zise “scurgeri” de antigene intracelulare ce vor activa excesiv sistemul imun şi vor participa la formarea complexelor imune. Aceste defecte ale apoptozei, ce cuprind şi un clearance scăzut al celulelor apoptotice, pot fi explicate de anomaliile cantitative şi calitative ale sistemului complementului (C1q,C2, C4) întâlnite la aceşti pacienţi. Alţi factori implicaţi în anomaliile legate de apoptoza sunt reprezentaţi de expunerea la ultraviolete sau la variate infecții.2,5 Aşadar, o componentă importantă responsabilă de declanşarea bolii este reprezentată de clearence-ul deficitar al celulelor apoptotice şi al complexelor imune, persistenţa acestora contribuind atât la producerea autoanticorpilor cât şi la declanşarea răspunsului inflamator. Trebuie menţionată însă şi existenţa leziunilor tisulare non-imune, unele dintre acestea, aşa cum este aterosleroza, fiind însă iniţiate şi chiar accelerate de mecanisme efectorii imune.1-3 În concluzie, modificările genetice conferă susceptibilitatea la apariția bolii. Pe aceasta vor acţionă factorii hormonali şi imuni - anomaliile legate de apoptoză şi de epurare a complexelor imune, pierderea toleranţei la self, hiperreactivitatea limfocitelor B şi Th, producţia crescută de autoanticorpi. În final, anumiţi factori de mediu sunt necesari pentru precipitarea episodului acut de boală. Manifestări clinice Lupusul eritematos sistemic este prototipul bolilor autoimune, cu afectare multiorganică şi evoluţie ondulantă. Manifestările clinice pot fi constituţionale sau pot fi rezultatul proceselor imuninflamatorii din variate organe: tegumente şi mucoase, articulaţii, rinichi, sistem nervos, seroase, plămâni, inimă sau tract gastro-intestinal. 698

Semnele generale sunt nespecifice, reprezentate de febră, astenie, fatigabilitate, anorexie, scădere ponderala. Prezenţa acestor manifestări nu ajută medicul nici în stabilirea diagnosticului, nici în identificarea unei eventuale perioade de activitate ale bolii, ele putând reprezenta în egală măsură semnele unei infecţii sau prezenţa fibromialgiei.4 Afectarea musculoscheletală este dominată de artralgii/artrite şi mialgii. Suferinnţa articulară este întâlnită la aproximativ 90% dintre bolnavi. De obicei este o suferinţă poliarticulară, simetrică, cu prinderea în special a articulaţiilor mici interfalangiene proximale, metacarpofalangiene, radiocubitocarpiene, dar şi a articulaţiei genunchiului. De obicei simptomatologia dureroasă vizează părţile moi periarticulare, sinovita exudativă fiind de regulă minimă. Există un mic procent de pacienţi ce dezvoltă sinovită impresionantă, greu de diferenţiat de cea din poliartrita reumatoidă, pentru aceştia folosindu-se termenul de RHUPUS.2 În cursul evoluţiei bolii pot surveni deformări similare celor din poliartrita reumatoidă, datorate leziunilor capsulo-ligamentare caracteristice pentru artropatia Jaccoud. Mai puţin de 10% dintre pacienţi dezvoltă noduli periarticulari sau la nivelul tendoanelor flexorilor mâinii. Suferinţa musculară se poate datora unui proces inflamator, însă poate fi secundară unei miopatii medicamentoase induse de corticosteroizi, antimalarice sau statine.1,4 Afectarea osoasă este rară, cel mai frecvent fiind vorba de osteonecroză aseptică, întâlnită la 10% dintre pacienţii urmăriţi pe perioade lungi de timp. Nu există la ora actuală un consens în ceea ce priveşte patogenia acestei suferinţe, luându-se în calcul terapia cortizonicã, vasculita, sindromul antifosfolipidic, terapia citotoxică.2,5 Afectarea cutaneo-mucoasă este întâlnită la aproape 85% dintre pacienți. Ea poate fi clasificată în specifică sau non-specifică lupusului. De asemenea, afectarea specifică poate fi acută, subacută sau cronică (Tabelul 35.1). Tabelul 35.1: Clasificarea leziunilor cutanate Leziuni specifice Leziuni nespecifice Acute: Rash malar Vasculitã cutanatã: urticarianã, Eritem generalizat leucocitoclasticã, hemoragii subunghiale, Lupus bulos eritem periunghial, noduli ai pulpei degetelor, macule pe eminenţele tenare şi hipotenare Subacute: Lez. policiclice, anulare Sindrom Raynaud, Eritromelalgie, Lez. papuloscuamoase sclerodactilie ( psoriazuforme) Cronice: Lez. discoide, localizate Livedo reticularis Lez. discoide generalizate Paniculita (lupus profundus) Alopecie Ulceraţii orale Lez. asociate: psoriazis, lichen plan, porfirie Calcinosis cutis O leziune cutanată specifică acută este eritemul « în fluture » prezent pe eminenţele malare şi piramida nazală, cu respetarea şanţului nazo-labial. Leziunile tegumentare sunt frecvent însoţite de 699

fotosensibilitate, expunerea la raze UV tip B determinând rapid, în primele 30 minute o reacţie eritematoasă intensă. Leziunile subacute sunt policiclice sau inelare, inițial eritematoase, însă devin papulo-scuamoase, dificil de diferenţiat de leziunile din psoriazis sau de lichenul plan. Ele se asociază frecvent cu prezenţa anticorpilor anti Ro şi anti La.2 Leziunile cronice, discoide sunt însoțite de hipercheratoză şi atrofie şi lasă cicatrice. Alopecia este un alt element întâlnit frecvent în lupus. Poate fi localizată la nivelul scalpului, dar şi la nivelul genelor şi sprâncenelor. Părul “lupic” este subţire, uscat, se rupe cu uşurinţă la mică distannţă de la emergenţă. Alopecia este reversibilă, corelându-se cu activitatea bolii, dacă insoţeşte leziunile tegumentare acute sau subacute şi ireversibilă dacă este asociată leziunilor discoide cronice. Un element important este acela că alopecia poate fi legată şi de administrarea de medicamente citotoxice sau a corticosteroizilor. Leziunile mucoase sunt reprezentate de ulceraţii nedureroase localizate frecvent la nivelul gurii, dar şi la nivelul septului nazal, conducând la perforaţii. Nu se corelează întotdeauna cu activitatea bolii. Afectarea seroaselor (poliserozita) este frecventă, fiind reprezentată de pleurezie, pericardită şi peritonită. Pleurezia a fost descrisă la aproape jumătate dintre pacienţii cu LES,2 manifestându-se fie doar ca durere de tip pleuritic sau ca pleurezie demonstrabilă clinc şi imagistic. Revărsatul pleural este de regulă bilateral, în cantitate mică, rar masiv, având caracter de exudat. Se întâlneşte mai frecvent la pacienţii vârstnici sau în lupusul indus medicamentos.2,4 Pericardita este forma de afectare cardiacă cel mai frecvent întâlnită, asociindu-se uneori cu pleurezia. Diagnosticul este adesea dificil, pacienţii putând fi asimtomatici sau pot prezenta durere toracică anterioară cu frecătură pericardică, rar tamponadă. Revărsatul masiv trebuie diferenţiat obligatoriu de uremie sau infecţii. Pericardita constrictivă nu este o caracteristică a lupusului eritematos sistemic. Peritonita este mult mai rar întâlnită în cadrul afectării seroaselor. Aspectul clinic cuprinde dureri abdominale, anorexie, greaţă, vărsături şi chiar ascită, obligând la diferenţierea cu vasculită intestinală, pancreatită. Un număr mic de pacienţi dezvoltă ascită cronică, independent de activitatea bolii, însoțită de îngroşarea peritoneului şi dezvoltarea de aderențe.4 Afectarea pulmonară este reprezentată de pleurezie, pneumonita acută sau cronică, hemoragie pulmonară, embolie pulmonară sau hipertensiune. Principalele tipuri de suferința pulmonară în lupus și caracteristicile acestora sunt prezentate în tabelul 35.2. Afectarea cardiacă este urmarea afectării celor trei tunici ale inimii şi a arterelor coronare. Deşi suferinţa miocardului nu este aşa frecventă ca a pericardului, ea trebuie suspectată când un pacient se prezintă cu tulburare de ritm sau conducere, cardiomegalie, semne de insuficienţă cardiacă, de regulă în asociere cu alte semne de activitate a lupusului. Endocardită verucoasă, nebacteriană Libman-Sacks interesează cel mai frecvent valvele mitrale şi aortice, vegetaţiile fiind de obicei de mici dimensiuni (1-4 mm). Este dificil de diagnosticat clinic după suflui şi suspiciunea impune explorarea echocardiografica. Afectarea endocardului se corelează cu prezenţa anticorpilor antifosfolipide. Trebuie semnalat riscul grefelor bacteriene, cu deteriorare suplimentară a valvei, obligând astfel la profilaxie antibiotică înaintea manevrelor chirurgicale. Afectarea coronariană în lupus este în principal consecinţa aterosclerozei accelerate, reprezentând o cauză importantă de mortalitate tardivă, asociindu-se cu LES vechi, inactiv. Coronarita este rară și se asociază de obicei cu alte elemente de activitate a bolii.1,4

700

Tabelul 35.2: Tipuri de afectare pulmonarã in lupus 2 Afectare pulmonara Caracteristici Pleurezia Cea mai frecventã, cu sau fãrã revãrsat Pneumonita acutã Febrã dispnee, tuse, hemoptizie. Dificil de diferenţiat de infecţii, embolie. Mortalitate crescutã. Pneumonita cronicã ( fibroza interstiţialã) Important de determinat existenţa componentei active. Bronşiolita obliterantã cu pneumonitã Diagnostic dificil, uneori doar prin biopsie. (BOOP) Rãspunde la corticoterapie. Hemoragia alveolara/ pneumonita capilarã Rarã, asociatã cu sindrom antifosfolipidic. Mortalitate mare. Embolia pulmonarã/ infarctul pulmonar Asociere cu sindromul antifosfolipidic Sindrome restrictive: “shrinking lung Evoluţie îndelungatã a bolii, probabil prin syndrome” disfuncţia diafragmului. Hipertensiunea pulmonarã Asociazã frecvent fenomen Raynaud. Infecţii Datorate anomaliilor imune şi terapiei cortizonice sau imunosupresoare. Tipuri frecvente de infecţii: tuberculoza, Pneumocystis carinii, bacterii, virusuri, fungi. Afectarea gastrointestinală se manifestă prin dureri abdominale difuze, greaţă, vărsături, sindrom dispeptic. Aceste manifestări clinice pot fi determinate de inflamaţia peritoneului, boala inflamatorie intestinală, arterită mezenterică, putându-se ajunge la infarct intestinal şi chiar perforaaţie. Arterită mezenterică reprezintă o reală urgenţă datorită posibilei evoluţii nefavorabile, asociind ca şi factori de risc vasculită cu alte localizări sau afectarea sistemului nervos central.2 Ascita la aceşti pacienţi poate fi explicată de inflamaţia peritoneului, dar şi de insuficienţa cardiaca congestiva, de hipoalbuminemia din sindromul nefrotic sau din suferinţa enteropatică.2 Suferinţa pancreatică poate fi determinată de vasculită sau tromboze, dar şi de terapia cortizonică sau imunosupresoare (Azathioprina). În ceea ce privește suferinţa hepatică, aceasta este mult mai frecventă decât s-a crezut inițial. Este descrisă hepatomegalia prin steatoză, posibil legată de administrarea cortizonicelor. Creşterea enzimelor serice de origine hepatică (ALT, AST) este de asemenea întâlnită în perioadele de activitate ale bolii, putând fi declanşată şi de administrarea antiinflamatoarelor nonsteroidiene. Sunt descrise asocieri cu ciroza biliară şi chiar hepatita autoimună. În aceste cazuri stabilirea cu exactitate a cauzei suferinţei hepatice poate fi făcută de biopsia hepatică şi eventual, de serologia specifică.6,7 Tromboza venelor suprahepatice (sindromul Budd Chiari) este legată de existenţa anticorpilor antifosfolipide. Afectarea sistemului reticuloendotelial. Splenomegalia este de obicei consecinţa fibrozei periarteriale şi este întâlnită în perioadele de activitate ale bolii. 40% dintre pacienţi dezvoltă limfadenopatii, de obicei la debutul bolii sau în perioadele de recădere.2 Adenopatiile au caracter inflamator, sunt de consistență moale, neaderente, la nivel cervical, axilar sau inghinal. Afectarea neuropsihiatrică reprezintă un element de gravitate al LES. Nomenclatura actuală include 19 sindroame neuropsihiatrice (Tabelul 35.3), pacienţii putându-se prezenta cu mai multe tipuri de afectare în acelaşi timp, ceea ce face clasificarea lor dificilă. De asemenea, nu 701

există întotdeauna o relaţie directă între alte elemente de activitate a bolii şi suferinţa neuropsihiatrică.9 În patogenia acestei suferinţe par a fi implicaţi anticorpii antineuronali, antifosfolipide, limfocitotoxici, vasculită şi ateroscleroza.1 Tabelul 35.3: Tipuri de afectare neuropsihiatricã în lupus, adaptat după: ACR Ad hoc Commitee on Neuropsyhiatric Lupus Nomenclature 8 Sistem nervos central Sistem nervos periferic Meningita asepticã Poliradiculonevrita demielinizantã (sdr. Guillain Barre) Boala cerebrovascularã Neuropatie autonomã Sindrom demielinizant Mononevrita unicã/multiplex Cefalee (sindrom migrenos şi Miastenia gravis hipertensiunea cranianã benignã) Coree Neuropatie cranianã Mielopatie Plexopatie Convulsii Polineuropatie Stare confuzionalã acutã Sindrom anxios Disfuncţie cognitivã Tulburãri ale dispoziţiei Psihoză Diagnosticul este în primul rând clinic, fiind necesară excluderea sepsisului, a uremiei, a hipertensiunii severe, a reacţiilor adverse ale corticoterapiei. Examenul lichidului cefalorahidian poate arăta celularitate crescută, valori crescute ale proteinelor, scăderea fracţiei C3 a complementului, prezenţa complexelor imune. Electroencefalograma este de regulă nespecifică. Rezonanţa magnetică cu substanţă de contrast este superioară tomografiei computerizate în evaluarea leziunilor acute sau cronice, însă, la ora actuală nu există o evaluare cu valoare de standard de aur pentru acest tip de suferințe.4 Afectarea renală este întâlnită la 40-70% dintre pacienţi şi reprezintă o cauză importantă de morbiditate şi mortalite.2 Formarea sau depunerea complexelor imune la nivel renal determină o reacţie inflamatorie locală, cu recrutatea de leucocite şi activarei şi proliferarea celulelor renale. Elementul cheie al nefritei lupice este reprezentat de apariţia proteinuriei însoţită deseori de hematurie sau cilindrurie. Prin urmare, pentru un diagnostic precoce se impune monitorizarea constantă a sumarului şi sedimentului urinar, precum şi a creatininei. Tabelul 35.4 cuprinde principalele tipuri de afectare renală întâlnite la aceşti pacienţi conform clasificării histologice, biopsia renală fiind utilă în diagnosticul şi prognosticul acestei suferinţe.

702

Tabelul 35.4: Clasificarea nefritei lupice conform Societãţii Internaționale de Nefrologie şi Societãţii de Patologie Renalã (ISN/RPS), 2004 Clasa I Nefrita mezangialã minimã: glomeruli normali la microscopul optic, depozite imune mezangiale la imunofluorescenţã Clasa II Nefrita mezangialã proliferativaã: hipercelularitate mezangialã la microscopul optic, depozite imune mezangiale la imunofluorescenţã Clasa III Nefrita proliferativã focalã: afectarea 50% din glomeruli, de tip A, A/C, C Clasa V Nefrita membranoasã Clasa VI Nefrita scleroasã a 90% din glomeruli, fãrã leziuni active Explorări paraclinice Anomalii hematologice. Citopenia, reprezentată de anemie, leucopenie, trombocitopenie este întâlnită frecvent la aceşti pacienţi. Anemia este plurifactorială, putând fi legată de inflamaţia cronică, insuficienţa renală, pierderi sanguine digestive sau genitale secundare medicaţiei. Caracteristică pentru LES este anemia hemolitică (autoimună sau microangiopatica). Anemia hemolitică autoimună este întâlnită de regulă la 10% dintre pacienți,2 este moderată, cu test Coombs pozitivv şi de corelează cu activitatea bolii. Leucopenia este întâlnită frecvent, cu valori de obicei între 2500-4000/mmA³, adesea fiind elementul care aduce pacientul la medic. Se asociază frecvent cu boală activă. Limfocitopenia se asociază cu prezența anticorpilor limfocitotoxici. Trombocitopenia este considerată un marker al severităţii bolii. Se asociază cu afectarea renală, neuropsihiatrică şi anemie hemolitică autoimună.10 Ca şi mecanism de producere, cel mai frecvent întâlnim distrucţia prin autoanticorpi, fiind însă de menţionat şi consumul prin hemoliză microangiopatica sau prin hipersplenism. Anomaliile coagulării sunt deobicei determinate de anticogulantul lupic. Aceste modificări se caracterizează printr-o prelungire a timpului parţial de tromboplastină ce nu se corectează la adăugarea plasmei proaspete. Anticorpii antifosfolipide stau la baza anomaliilor coagularii şi sunt evaluaţi prin prezenţa anticorpilor anticardiolipina, VDRL fals pozitiv, anomalii ce pot precede cu mulţi ani primele manifestări ale lupusului. Aceste anomalii se pot asocia cu trombozele arteriale sau venoase, avorturi spontane, endocardită Libman-Sacks, trombocitopenie.1 Testele de inflamaţie arată de regulă o creştere a vitezei de sedimentare a hematiilor, atât în perioada de activitate a bolii, dar uneorii şi în afara ei datorată gammapatiei policlonale. În ceea ce

703

priveşte proteina C reactivă, în această patologie nu există o corelaţie cu activitatea bolii sau creşterea VSH-ului. Când are valoare crescută poate semnifica o infecţie, serozită sau vasculită. Anomaliile serologice sunt urmărite obligatoriu atât la momentul diagnosticului, cât şi în evoluţie. Anomalia imună caracteristică lupusului eritematos sistemic este producţia de autoanticorpi. La momentul prezentării iniţiale a pacientului cu suspiciunea de boală autoimună descoperirea anticorpilor antinucleari (AAN) reprezintă un element important pentru diagnostic. Ei sunt întâlnţii la aproximativ 95% dintre pacienţii cu LES.4 Studiile recente au demonstrat apariţia anticorpilor cu mulţi ani înainte de instalarea manifestărilor clinice.11 Trebuie însă să se ţină cont că doar prezenţa anticorpilor nu este suficientă pentru diagnosticul de boală. Într-adevăr, 2% din femeile tinere sănătoase pot prezenta AAN pozitiv.12,13 Tabelul 35.5 reprezintă tipuri de autoanticorpi prezenţi în LES şi câteva dintre caracteristicile lor. Nivelul complementului hemolitic- CH50- şi al fractiilor sale, în special C3, sunt scăzute, corelându-se cu boală activă. Există însă şi cazuri de deficite congenitale ale C2, C4. Se mai pot întâlni complexe imune circulante, factor reumatoid pozitiv. Diagnostic pozitiv. Ţinând cont de polimorfismul tabloului clinic şi paraclinic din LES, există o încercare permanentă de uniformizare a diagnosticului pozitiv. În acest scop, au fost create criteriile de clasificare, utile mai ales în scopul cercetării şi urmăririi acestei patologii. Cel mai larg utilizate sunt criteriile Colegiului American de Reumatologie (ACR) publicate în 1982 şi revizuite în 1997. Dacă primele au fostvalidate, pentru cele din 1997 acest lucru nu s-a întâmplat, astfel încât în ultimii ani s-a lucrat la elaborarea unei clasificări noi, care să cuprindă o paletă mai largă din manifestările cutanate, neurologice, o modalitate mai accesibilă de cuantificare a proteinuriei, precum şi anomalii imunologice de tipul hipocomplementemiei sau biopsiei renale. Tabelul 35.5: Tipuri de anticorpi descrişi în LES Autoanticorpi Frecvenţa Asocieri clinice AAN 95% Nespecifici Anti ADN 40-60% dublu catenar (dc) Anti Sm 30%

Specifici, asociere cu nefrita

Specifici

Activitatea bolii Doar în scop diagnostic Se asociazã cu activitatea bolii

Nu se coreleazã cu activitatea bolii Anti RNP 30-40% Nespecifici, Raynaud, artritã, Nu se coreleazã cu hipertensiune pulmonarã activitatea bolii Anti Ro , La 15-35% Nespecifici, asociere cu manifestãri Nu se coreleazã cu cutanate, sindrom sicca, LES activitatea bolii neonatal Anti proteina 10-20% Specifici, psihozã, afectare SNC Nu se coreleazã cu P ribozomala difuzã activitatea bolii Anti histone 90% din LES Nespecifici, asociere lupus indus Nu se coreleazã cu indus medicamentos activitatea bolii, medicamentos persistã 6luni -1an de la întreruperea medicaţiei.

704

S-a constituit astfel un grup internaţional de experţi în acest domeniu: “The Systemic Lupus Internațional Collaborating Clinics” SLICC- ce au elaborat criteriile SLICC de clasificare, validate în 2012, după o muncă de cercetare de aproape 8 ani.14 Aceste criterii sunt împărţite în criterii clinice şi imunologice. Pentru ca un pacient să fie clasificat ca având LES sunt necesare cel puţin 4 criterii simultane sau succesive, dintre care 1 criteriu clinic şi 1 criteriu imunologic sau biopsie renală sugestivă de LES în prezenţa AAN sau a Ac anti-ADN dc pozitivi. Criteriile SLICC 2012 de clasificare a LES:14 Criterii clinice: 1. Lupus cutanat acut: rash malar, lupus bulos, rash maculopapular, necroliză toxică epidermala, fotosensibilitate în absenţa dermatomiozitei sau lupus cutanat subacut cu leziuni policiclice sau psoriaziforme ce nu lasă cicatrice, cu depigmentare postinflamatorie tranzitorie sau telangiectazii. 2. Lupus cutanat cronic: rash discoid (localizat sau generalizat), leziuni hipertrofice verucoase, paniculită, leziuni mucoase, lupus tumidus, vasculită pulpa degetelor. 3. Ulceraţii orale: la nivelul cavităţii bucale sau nazale, în absenţa altor cauze cum ar fi vasculită, boală Behçet, infecţii (herpesvirus), boală inflamatorie intestinală, artrită reactivă. 4. Alopecie reversibila: păr friabil, ce se rupe de la emergenţă, în absenţa altor cauze : medicamente, deficit de fier, alopecie androgenica, alopecia areata. 5. Sinovită cu prinderea a cel puţin 2 articulaţii, caracterizate prin tumefacţie sau lichid intraarticular sau artralgii la cel puţin 2 articulaţii cu redoare matinală peste 30 minute. 6. Serozită: - pleurezie: revărsat pleural, frecătură pleurală cu durată de cel puțin o zi; - durere de tip pericarditic de cel puţin o zi, revărsat pericardic, frecătură pericardică , modificări EKG sugestive în absenţa uremiei, infecţiilor, sindrom Dressler. 7. Renal: - raportul urinar proteine/creatinină (sau proteinurie pe 24 h) echivalentă a 500mg proteine/24 h; - cilindrii hematici. 8. Neurologic: - convulsii, psihoză, mononevrita multiplex în absența altor cauze; - neuropatie periferică sau craniană în absenţa altor cauze ca vasculită, diabet zaharat, infecţii, mielită, stare confuzională acută după excluderea altor cauze ca cele toxic/metabolice, uremie, medicamente. 9. Anemia hemolitică autoimună 10. Leucopenia: 12,000/mm3, 10% forme tinere. Sindromul de disfuncţie multiplă a unor organe (MODS) este definit ca insuficienţa unor organe, care necesită intervenţia terapeutică pentru conservarea homeostaziei, la un pacient cu o 734

afecţiune acută. În pancreatita acută, MODS este urmarea reacției inflamatorii sistemice, autodistructive şi autoîntreținute, la distanță, spațial și temporal, de agresiunea inițiala. Numărul de organe insuficiente este un factor important de mortalitate. - Disfuncţia pulmonară apare precoce în SIRS, plămânul fiind un filtru pentru mediatorii inflamaţiei întorşi din circulaţia sistemică. Sindromul de disfucţie respiratorie a adultului, ARDS, este caracterizat prin hipoxemie refractară la adimistrarea de oxigen, anomalii ale raportului ventilaţie-perfuzie, edem intersitiţial şi alveolar, scăderea capacităţii reziduale funcţionale şi a complianţei pulmonare şi infiltrat difuz la Rx toracic. - Disfuncţia miocardică în şoc este mai gravă când există afecţiuni cardiace preexistente. Se crede că la pacienţii cu SIRS factorul de necroză tumorală (TNF) are un efect de depresie miocardică. - Leziunile renale se produc prin ischemie şi inflamaţie. Redistribuţia sangvină din şoc afectează preponderent cortexul superficial, nivel la care leziunile apar precoce. Resuscitarea agresivă şi evitarea medicamentelor nefrotoxice pot limita necroza tubulară acută. La pacientul uremic şi cu tulburări hidro-electrolitice se impune dializa. - Leziunile gastro-intestinale includ ulceraţii acute gastrice, ocluzie funcţională, colecistită alitiazică, etc. Ruperea barierei mucoasei intestinale predispune la translocarea bacteriană şi a toxinelor în circulaţia protală, cu întreţinerea procesului inflamator şi apariţia de infecţii bacteriene. - Disfuncţia metabolică şi de sinteza hepatică este precoce şi se manifestă prin creşterea bilirubinei, ureei, lactatului seric, etc. Celulele Kupffer hepatice au un rol critic în eliberarea de mediatori ai inflamaţiei şi întreţinerea MODS. - Afectarea SNC se manifestă prin tulburări ale stării de conştienţă, până la comă. Suferinţa SNC poate fi obiectivată prin Glasgow Coma Scale (GCS). Sepsa se definește ca SIRS plus sursa de infecţie documentată prin culturi. Şocul este caracterizat prin hipotensiune rezistentă la resuscitarea volemică şi asociată cu semene de hipoperfuzie tisulară: acidoză, oligurie, edeme, alterarea senzoriului, hipoxemie, etc. Gravitatea situațiilor clinice care evoluează cu SIRS și șoc se apreciază prin scoruri de severitate (de exemplu, Apache II sau Apache III). În practică este frecvent utilizat scorul Marshall,18 care include parametri respiratori, hemodinamici și de funcție renala (Tabelul 38.2). Scorul Marshall este simplu și ușor de repetat la patul bolnavului și permite o pareciere obiectivă, în dinamică, a evoluției pacientului. Colecțiile pancreatice și peripancreatice Conform clasificarii Atlanta revizuită în 2012,6 colecțiile pancreatie și peripancreatice acute pot fi strict lichidiene sau provenind din necroze, cu conținut solid sau solid cu zone lichidiene. Colecțiile lichidiene peripancreatice acute apar în faza inițială de evoluție a pancreatitei acute edematose interstițiale. La CTCI colecția, unică sau multiplă, este omogenă, fără pereți proprii, delimitată de planurile fasciale normale din retroperitoneu. Rămân de cele mai multe ori sterile și se remit de obicei spontan.19 Colecțiile lichidiene peripancreatice nu necesită un tratament specific și nu constituie factor de gravitate în evoluția bolii. Atunci când presistă >4 săptămâni se dezvoltă într-un pseudochist pancreatic. Pseudochistul pancreatic este o colecție lichidiană peripancreatică și mai rar, parțial sau în totalitate intrapancreatică, delimitată de un perete bine definit. Conținutul pseudochistului este strict lichidan, cu un conținut crescut de enzime pancreatice. Pseudochistul pancreatic este urmarea rupturii ductului pancreatic principal sau a ramurilor acestuia, în absența necrozei pancreatice evidențiabile imagistic, cu piederea de lichid pancreatic și persistența colecției peripancreatice >4 săptămâni. Diagnosticul se face prin CTCI, MRI, EA, sau ecografie endoscopică (EE), ultimele trei 735

mai specifice în documentarea absenței unor zone solide în conținutul pseudochistului. Apariția pseudochistului pancreatic în evoluția pancreatitei acute este o eventualitate rară. Tabel 38.2. Scorul Marshall modificat Scor Sistem 0 1 Respirator >400 301-400 (PaO2/FiO2) Renal * (µmol/l) creatinina serică (mg/dl)

2

3

4

201-300

101-200

≤101

≤134

134-169

170-310

311-439

>439

≤1.4

1.4-1.8

1.9-3.6

3.6-4.9

>4.9

10 mmol/l (>180 mg/dl) ALT(TGP) >250 UI/l LDH >350 UI/l La 48 ore Calciu seric 6 l Chiar dacă necrozele și colecțiile pancreatice și peripancreatice apar precoce în formele moderat severe sau severe de pancreatită acută, documentarea lor imagistica prin CTCI sau RMN nu este indicată în prima săptămâna de boală,32 întrucât gravitatea și seminficația lor este greu de apreciat, extensia nu se corelează cu severitatea SIRS sau MODS 33 și nu necesită tratamente specifice. După prima săptămână de boală, evidențierea imagistică a necrozelor și complicațiilor locale prin CTCI, IRM, C-RM, EA sau EE este importantă și cu semnificație teraputică și prognostică, tratamentul prompt și eficient al a acestora fiind condiție a supraviețuirii pacientului. 739

Tratament Aprecierea gravității bolii, prin evidențierea SIRS, a insuficiențelor de organ și necrozelor pancreatice După cum s-a vazut, pancreatita acută este o afecțiune cu evoluție imprevizibilă, de multe ori gravă și cu prognostic rezervat. Prin urmare, pacientul trebuie internat în spital și inițiate investigații în vederea precizării gravității situației. Pacienții cu risc ridicat, peste 55 de ani, cu BMI>30, cu insuficiențe de organ, colecții sau infiltrații pulmonare sau comorbidități importante, vor fi internați in secția de terapie intensivă.34,35 Evaluarea gravității bolii în primele 48 ore se face prin evidențierea insuficiențelor de organ prin scorurul APACHE II sau, cu acuratețe similară și mai simplu, scorul Marshall sau SOFA (Sequential Organ Failure Assessment). Scorul Ranson poate fi calculat doar după 48 de ore. Un scor de gravitate în creștere anunță forme severe de pancreatită acută. Trebuie subliniat încă o dată că prognosticul pacinetului cu pancreatita acută ține în primul rând de prezența sau absența insuficiențelor de organ.36,37 Pacienții la care insuficiențele de organ se remit în primele 48 de ore au evoluție favorabilă; la cei la care persistă după 48 de ore, mortalitatea ajunge la 36%.21 Hematocritul măsurat la 12 ore permite aprecierea volumului de fluide sechestrat în spatiul III patologic și ghidează resuscitarea volemica. După prima zi de internare, proteina C-ractiva (PC-R) cu valori mai mari de 150 mg/l anunță prezența necrozelor.7 La sfârșitul primei săptămâni de boală CTCI (fără contrast la creatinina >1.5 mg/dl sau alergie la contrast) evidențiază prezența necrozelor, al doilea factor de gravitate în pancreatita acută.13,26 Repetarea CTCI și calcularea în dinamică a indexului CT de severitate urmărește evoluția bolii și pune în evidență complicațiile locale (colecții, obstrucții biliare sau intestinale, complicații vasculare, ascita pancreatică, etc.).38 Pancreatita acută - forma ușoara Reprezintă 80% din cazuri și evoluează favorabil, cu rezoluția completă a simptomatologiei și normalizarea funcției pancreatice după 5-7 zile. Tratamentul constă în reechilibrare volemică, menținerea valorilor normale ale electroliților și glicemiei, controlul durerii și suportul funcțiilor vitale. Pancreatita acută în forma ușoară nu are indicație chirurgicală.8 În mod obișnuit se administrează 3-4 litri de soluție salină izotona NaCl 0,9% sau Ringer lactat/zi, sub controlul Ht., PVC, pulsului, TA și a debitului urinar (>30 ml/ora). Controlul glicemiei este important și contribuie la reducerea morbidității și mortalității în pancreatita acută. La pacienții fără diabet, glicemia se normalizează după 24-36 de ore de la debut. Suportul respirator se face prin administrarea de oxigen, cu menținerea saturației Hb >95%. În pezența insuficienței respiratorii se face Rx toracic pentru a identifica colecțiile pleurale sau semnele radiologice de ARDS. Controlul durerii se face prin admnistrarea parenterala de analgetice, morfină, petidină, dilaudid sau fentanyl. Aspirația nazogastrică este utilă și contribuie la diminuarea grețurilor, văsăturilor și a durerii la pacienții cu ileus gastric. Este obligatorie profilaxia trombozei venoase profunde.25 După remisia episodului acut, la 24-36 de ore de la debut, se trece la medicația cu antiinflamatoare nesteriodiene. Alimentația orală se reia progresiv, în funcție de toleranța pacientului. Se fac examinări în vederea elucidării etiologiei: explorări metabolice la pacienții cu hipertrigliceridemie sau hipercalcemie; evidențierea litiazei biliare prin EA sau EE. La pacienții cu pancreatita acută forma ușoară de etiologie biliară se indică colecistectomia laparoscopică cu colangiografie intraoperatorie în cursul aceleiași internări, imediat după remisia fenomenelor inflamatorii pancreatice, în general la 3-5 zile de la debut.39

740

Pancreatita acută - forma moderat severă sau severă Faza inițială, a primelor două săptămâni de boală Susținerea funcțiilor vitale și tratamentul insuficiențelor de organ sunt principalele obiective terapeutice ale fazei inițiale a bolii, dominate de procesul inflamator sistemic (SIRS). Tabloul clinic este dramatic în unele cazuri, necesitând resuscitare volemică agresivă, intubația orotraheala, suportul cardio-circulator cu inotrope și susținerea funcției renale. Sechestrarea masivă de fluide în spatiul III patologic face necesară administrarea unor volume mari de fluide (5-10 litri/zi), sub controlul PVC și a celorlalți parametri hemodinamici și respiratori. La pacienții cu pancreatită acută în formă severă, cu răspuns insuficient la măsurile de resuscitare sau deteriorare progresivă și semne de angiocolită acută prin impactare litiazică în ampula lui Vater (icter, febră, leucocitoză, dilatarea căilor biliare la EA, evidențierea litiazei coledociene prin CTCI, IRM sau EE) este indicată papilosfincterotomia endoscopică (ERCP) și extracția calculilor coledocieni în primele 48 de ore de la debut. Cheia problemei rămâne diagnosticul în timp util și indicația terapeutică corectă, extrem de dificile la pacientul critic, internat în secția de terapie intensivă.25,40 Consumul energetic mare al acestor pacienți necesită suportul nutrițional încă de la început. Alimentația parenterală de durată ne este indicată, datorită costurilor mari, riscurilor infecției de cateter și toleranței scăzute la glucoză a acestor pacienți. Este motivul pentru care se recomandă inițierea cât mai precoce a alimentației enterale, cu multiple avanaje: ieftină, cu risc redus de infecție, menține integritatea mucoasei intestinale și funcția metabolică hepatică, cu efect favorabil asupra imunității și de atenuarea stressului oxidativ și a răspunsului inflamator sistemic.41 Se utilizează sonde nazo-jejunale, conduse distal de unghiul Treitz, sau sonde nazo-gastrice. 42 Sondele jejunale introduse percutan sau operator, prin minilaparotomie sau laparoscopic, sunt mai bine tolerate și permit suprortul alimentar enteral de durată, fără inconvenientele tuburilor intorduse nazal. Utilizarea antibioticoterapiei profilactice la pacienții cu pancreatită acută în formă severă, în vederea reducerii infecțiilor și mortalității rămâne un subiect controversat. Șapte trialuri clinice publicate recent, incluzând 404 pacienți, nu au evidențiat diferențe statistic seminificative între pacienții cu antibioticoterapie profilactică comparativ cu pacienții fără antibiotic în ceea ce privește mortatlitatea, necrozele infectate sau infecțiile cu altă localizare. Excepție face imipenemul, care realizează o reducere semnificativă a infecțiilor necrozelor (fără a influența însă mortalitatea).43 Faza tardivă, după primele două săptămâni de boală După primele două săptămâni de la debutul bolii, starea majorității pacienților cu pancreatită acută moderat severă sau severă, se stabilizează. Fenomenele inflamatorii sistemice se remit progresiv, scade febra, se ameliorează progresiv funcția ventilatorie (devine posibilă detubarea) și renală. Se suprimă toate liniile venoase care nu sunt strict necesare, se continuă alimentația enterală și terapia respiratorie, fizioterapia și mobilizarea pacientului. Pacienții cu evoluție favorabilă fără intervenții terapeutice sunt cei cu necroze pancreatice și peripancreatice limitate, confluente și fără zone de de pancreas deconectate (secțiuni complete ale ductului pancreatic principal, care izolează segmente viabile de corp sau coadă pancreatică, a căror secreție continuă să alimenteze colecțiile peripancratice). Procesul inflamator pancreatic este izolat, leucocitoza se normalizează, durerile și febra sunt absente, starea generală se ameliorează cu toleranța alimentară bună. Spre deosebire de pacienții cu pancreatită edematoasă interstițială, pierderea de substanță pancreatică prin necroză, este urmată de persistența unor defecte morfologice sau funcționale (insuficiența pancreatică exocrină sau endocrină).25 741

Persistența fenomenelor toxice, a febrei, tahicardiei, hipotensiunii și leucocitozei după a doua săptămână de boală se datorează infecției necrozelor sau unor infecții la distanța, de cateter venos, pulmonare sau urinare, colecistitei acute sau colitei ischemice. Toate sursele de infecție sunt evaluate bacteriologic și tratate corespunzator. Infectarea necrozelor pancreatice se documenteaza prin CTCI, care evidențiaza aerul extralumenal, la nivelul colecțiilor peripancreatice și FNAC, cu examen bacteriologic direct (colorație Gram) și cultura si antibiogramă.6,44 Afirmația făcută în 1894 de Werner Koerte “…mai târziu, când putem evidenția acumularea de puroi la nivelul pancreasului, este indicat tratamentul chirurgical” rămâne de actualitate.1 În prezența infecției necrozelor pancreatice se impune debridarea și drenajul. În ceea ce privește momentul necrozectomiei, debridarea precoce, în primele zile de boală, a zonelor de necroză pancreatică,45 este urmată de mortalități prohibitive, mult mai mari decât la pacienții cu necrozectomie tardivă.46 În prezent se consideră că la pacienții cu pancreatită acută în formă severă, intervenția chirurgicală nu este indicată în primele 14 zile decât în situații speciale.8,47 În plus, cu cât intervenția chirurgicală este necesară mai devreme în evoluția bolii, cu atât este mai mare șansa ca evoluția ulterioară sa fie nefovorabilă și să fie necesare și alte intervenții de debridare și drenaj.48 Diferitele forme de tratament chirurgical sau prin radiologie intervențională trebuie orientate spre tehnici de prezervare a organului , combinate cu modalități de evacuare eficientă a detritusurilor si exudatului retroperitoneal în perioada postoperatorie până la vindecare.8 Standardul pentru necrozele pancreatice infectate este debridarea prin intervenție chirurgicală deschisă cu drenajul extern,49 cu examen bacteriologic din necroze și tratamentul cu antibiotic conform antibiogramei. În prezent câștigă teren tehnicile miniminvazive, atractive la pacienții fragili, după multe săptămâni de boală, septici și cu numeroase comorbidități, care suportă cu dificultate agresiunile chirurgicale majore. Se face drenajul și debridarea prin puncție percutană sub ghidaj CT sau ecografic, laparoscopie (de exemplu, colecții localizate la nivelul bursei omentale) sau debridare retorperitoneala video-asistată. În varianta de abordare în etape succesive (step-up approach 50), se începe cu drenaj percutan și antibioticoterapie, iar în cazul în care acestea sunt insuficiente, se continuă cu necrosectomie retroperitoneală minim-invazivă.51 Într-o metaanaliză a drenajului percutan ca tratament primar în necrozele infectate sau necrozele sterile simptomatice din pancreatita acută, cuprinzând 11 studii și 384 pacienți,5 intervenția chirurgicală a fost evitată la 56% din pacienți, durata drenajului a variat între 16 și 98 de zile, morbiditatea a fost de 21% (mai ales fistule pancreaticocutanate și pancreaticoenterice și sângerări – 0.5% mortale) și mortalitatea de 17.4%. Fistulele panreatico-cutanate persitente după drenajul extern al colecțiilor pancreatice și peripancreatice se face la 4-6 luni de la constituire, după maturarea traiectului fistulos, prin anastomoza dintre fistulă și o ansă jejunala în Y à la Roux. Până în prezent nu s-au adus dovezi clare cu privire la eficiența vreunei proceduri chirurgicale în reducerea incidenței insuficiențelor de organ și a complicațiilor locale în necrozele neinfectate din pancreatita acută.52 Prin urmare, pacienții cu necroze sterile (FNAC negative) trebuie tratați conservativ, cu intervenție chirurgicală doar în cazuri selectate,8 cum ar fi disrupția postnecrotică a ductului pancreatic principal (așa numita “pancreatită persistentă” sau “refeeding pancreatitis”) sau stenozele enterale sau ale CBP prin ischemie. Cu toate acestea, toate cazuisticile publicate în literatură cuprind un variabil de necroze sterile “simptomatice”. Explicația constă în dificultățile de diagnostic și decizie terapeutică la pacienții septici și cu evoluție nefavorabilă sub tratamentul conservativ.25 742

La pacienții cu laparotomie, în vederea necrozectomiei se face colecistectomia când disecția ligamentului hepatoduodenal este posibilă. La pacienții cu pancreatită de cauză litiazică se face colangiografia intraoperatorie și când aceasta nu este posibilă, colango-RM, urmată în caz de litiaza a CBP, de ERCP cu sfincterotomie și extracția calculilor.25 În pancreatita acută, forma severă de etiologie biliară, colecistectomia trebuie amânată până la rezoluția procesului inflamator pancreatic și restabilirea stării clinice. Sfincterotomia endoscopică poate fi o alternativă la colecistectomie la pacienții cu risc operator mare, pentru a preveni riscul pancreatitei biliare recurente, chiar dacă există, cel puțin teoretic, riscul infectării unor necroze pancreatice sterile.8 Concluzii La pacientul cu pancreatită acută raționamentul clinic și luarea de decizii ridică probleme de mare dificultate pentru echipa medico-chirurgicală. Anamneza sistematică, examenul fizic complet și creșterea nivelelor serice ale enzimelor pancreatice >3 ori valorile normale, permit precizarea diagnosticului pozitiv. Atunci când persistă dubiile diagnostice, CTIV în urgență confirmă diagnosticul de pancreatită acută și permite excluderea altor situații abdominale “catastrofale”. Examinările de laborator, monitorizarea parametrilor hemodinamici, respiratori și a insuficiențelor de organ și CTCI servesc aprecierii severității bolii și luării deciziilor terapeutice optime. Tratamentul pacienților în centre medicale specializate cu resurse adecvate, de echipe multidisciplinare, asigură rezultate terapeutice maxime raportat la severitatea bolii: diagnostic de calitate, susținerirea funcțiilor vitale la pacienții cu insuficiențe viscerale, tratamentul optim al complicațiilor prin tehnici percutane, endoscopice, laparoscopice sau intervenții chirurgicale deschise și suportul nutrițional și metabolic al pacienților pe durata a 3-6 luni, cât durează vindecarea și recuperarea. La pacienții cu pancreatite acute necrotice în forme severe care supraviețuiesc, calitatea vieții este bună, comparabilă cu a pacienților cu pancreatită cronică sau cu alte intervenții chirurgicale pe pancreas.53

Bibliografie selectivă 1. Howard JM, ess W. History of the pancreas. New York: 2002. 2. Ranson JH, Rifkind KM, Roses DF, Fink SD, Eng K, Spencer FC. Prognostic signs and the role of operative management in acute pancreatitis. Surg Gynecol Obstet 1974; 139(1):69-81. 3. Bradley EL, III. Management of infected pancreatic necrosis by open drainage. Ann Surg 1987; 206(4):542-550. 4. Beger HG, Buchler M, Bittner R, Oettinger W, Block S, Nevalainen T. Necrosectomy and postoperative local lavage in patients with necrotizing pancreatitis: results of a prospective clinical trial. World J Surg 1988; 12(2):255-262. 5. Van Baal MC, van Santvoort HC, Bollen TL, Bakker OJ, Besselink MG, Gooszen HG. Systematic review of percutaneous catheter drainage as primary treatment for necrotizing pancreatitis. Br J Surg 2011; 98(1):18-27. 6. Banks PA, Bollen TL, Dervenis C, Gooszen HG, Johnson CD, Sarr MG et al. Classification of acute pancreatitis--2012: revision of the Atlanta classification and definitions by international consensus. Gut 2013; 62(1):102-111. 7. Banks PA, Freeman ML. Practice guidelines in acute pancreatitis. Am J Gastroenterol 2006; 101(10):2379-2400. 8. Uhl W, Warshaw A, Imrie C, Bassi C, McKay CJ, Lankisch PG et al. IAP Guidelines for the Surgical Management of Acute Pancreatitis. Pancreatology 2002; 2(6):565-573. 9. UK guidelines for the management of acute pancreatitis. Gut 2005; 54 Suppl 3:iii1-9.:iii1-iii9.

743

10. Bollen TL, van Santvoort HC, Besselink MG, van Es WH, Gooszen HG, van Leeuwen MS. Update on acute pancreatitis: ultrasound, computed tomography, and magnetic resonance imaging features. Semin Ultrasound CT MR 2007; 28(5):371-383. 11. Cochior D, Constantinoiu S. [Factors involved in the pathogenesis of acute pancreatitis]. Chirurgia (Bucur) 2010; 105(4):445-453. 12. Singh VK, Bollen TL, Wu BU, Repas K, Maurer R, Yu S et al. An assessment of the severity of interstitial pancreatitis. Clin Gastroenterol Hepatol 2011; 9(12):1098-1103. 13. Balthazar EJ, Robinson DL, Megibow AJ, Ranson JH. Acute pancreatitis: value of CT in establishing prognosis. Radiology 1990; 174(2):331-336. 14. Besselink MG, van Santvoort HC, Boermeester MA, Nieuwenhuijs VB, van GH, Dejong CH et al. Timing and impact of infections in acute pancreatitis. Br J Surg 2009; 96(3):267-273. 15. Banks PA, Gerzof SG, Langevin RE, Silverman SG, Sica GT, Hughes MD. CT-guided aspiration of suspected pancreatic infection: bacteriology and clinical outcome. Int J Pancreatol 1995; 18(3):265-270. 16. Bradley EL, III. A clinically based classification system for acute pancreatitis. Summary of the International Symposium on Acute Pancreatitis, Atlanta, Ga, September 11 through 13, 1992. Arch Surg 1993; 128(5):586-590. 17. Muckart DJ, Bhagwanjee S. American College of Chest Physicians/Society of Critical Care Medicine Consensus Conference definitions of the systemic inflammatory response syndrome and allied disorders in relation to critically injured patients. Crit Care Med 1997; 25(11):1789-1795. 18. Marshall JC, Cook DJ, Christou NV, Bernard GR, Sprung CL, Sibbald WJ. Multiple organ dysfunction score: a reliable descriptor of a complex clinical outcome. Crit Care Med 1995; 23(10):1638-1652. 19. Lenhart DK, Balthazar EJ. MDCT of acute mild (nonnecrotizing) pancreatitis: abdominal complications and fate of fluid collections. AJR Am J Roentgenol 2008; 190(3):643-649. 20. Pelaez-Luna M, Vege SS, Petersen BT, Chari ST, Clain JE, Levy MJ et al. Disconnected pancreatic duct syndrome in severe acute pancreatitis: clinical and imaging characteristics and outcomes in a cohort of 31 cases. Gastrointest Endosc 2008; 68(1):91-97. 21. Johnson CD, Abu-Hilal M. Persistent organ failure during the first week as a marker of fatal outcome in acute pancreatitis. Gut 2004; 53(9):1340-1344. 22. Singh VK, Wu BU, Bollen TL, Repas K, Maurer R, Mortele KJ et al. Early systemic inflammatory response syndrome is associated with severe acute pancreatitis. Clin Gastroenterol Hepatol 2009; 7(11):1247-1251. 23. Perez A, Whang EE, Brooks DC, Moore FD, Jr., Hughes MD, Sica GT et al. Is severity of necrotizing pancreatitis increased in extended necrosis and infected necrosis? Pancreas 2002; 25(3):229-233. 24. Andronescu PD. Pancreatita actua. Bucresti: Editura Medicala; 2003. 1989-2008. 25. Howard TJ. Acute and Chronic Pancreatitis. ACS Surgery. Principles and Practice. Decker; 2013. 1. 26. Balthazar EJ. Acute pancreatitis: assessment of severity with clinical and CT evaluation. Radiology 2002; 223(3):603-613. 27. Miller FH, Keppke AL, Dalal K, Ly JN, Kamler VA, Sica GT. MRI of pancreatitis and its complications: part 1, acute pancreatitis. AJR Am J Roentgenol 2004; 183(6):1637-1644. 28. Baron RL, Tublin ME, Peterson MS. Imaging the spectrum of biliary tract disease. Radiol Clin North Am 2002; 40(6):1325-1354. 29. Vege SS, Gardner TB, Chari ST, Munukuti P, Pearson RK, Clain JE et al. Low mortality and high morbidity in severe acute pancreatitis without organ failure: a case for revising the Atlanta classification to include "moderately severe acute pancreatitis". Am J Gastroenterol 2009; 104(3):710-715. 30. Mofidi R, Duff MD, Wigmore SJ, Madhavan KK, Garden OJ, Parks RW. Association between early systemic inflammatory response, severity of multiorgan dysfunction and death in acute pancreatitis. Br J Surg 2006; 93(6):738-744. 31. Petrov MS, Shanbhag S, Chakraborty M, Phillips AR, Windsor JA. Organ failure and infection of pancreatic necrosis as determinants of mortality in patients with acute pancreatitis. Gastroenterology 2010; 139(3):813-820.

744

32. Spanier BW, Nio Y, van der Hulst RW, Tuynman HA, Dijkgraaf MG, Bruno MJ. Practice and yield of early CT scan in acute pancreatitis: a Dutch Observational Multicenter Study. Pancreatology 2010; 10(23):222-228. 33. Tenner S, Sica G, Hughes M, Noordhoek E, Feng S, Zinner M et al. Relationship of necrosis to organ failure in severe acute pancreatitis. Gastroenterology 1997; 113(3):899-903. 34. Lankisch PG, Pflichthofer D, Lehnick D. Acute pancreatitis: which patient is most at risk? Pancreas 1999; 19(4):321-324. 35. Connor S, Ghaneh P, Raraty M, Rosso E, Hartley MN, Garvey C et al. Increasing age and APACHE II scores are the main determinants of outcome from pancreatic necrosectomy. Br J Surg 2003; 90(12):15421548. 36. Venkatesan T, Moulton JS, Ulrich CD, Martin SP. Prevalence and predictors of severity as defined by atlanta criteria among patients presenting with acute pancreatitis. Pancreas 2003; 26(2):107-110. 37. Halonen KI, Leppaniemi AK, Puolakkainen PA, Lundin JE, Kemppainen EA, Hietaranta AJ et al. Severe acute pancreatitis: prognostic factors in 270 consecutive patients. Pancreas 2000; 21(3):266-271. 38. Mortele KJ, Wiesner W, Intriere L, Shankar S, Zou KH, Kalantari BN et al. A modified CT severity index for evaluating acute pancreatitis: improved correlation with patient outcome. AJR Am J Roentgenol 2004; 183(5):1261-1265. 39. Rosing DK, de VC, Yaghoubian A, Putnam BA, El MM, Kaji A et al. Early cholecystectomy for mild to moderate gallstone pancreatitis shortens hospital stay. J Am Coll Surg 2007; 205(6):762-766. 40. Turcu F. [Minimally invasive approach in gallstone disease complicated with acute pancreatitis]. Chirurgia (Bucur) 2005; 100(1):35-40. 41. Marik PE, Zaloga GP. Meta-analysis of parenteral nutrition versus enteral nutrition in patients with acute pancreatitis. BMJ 2004; 328(7453):1407. 42. Eatock FC, Chong P, Menezes N, Murray L, McKay CJ, Carter CR et al. A randomized study of early nasogastric versus nasojejunal feeding in severe acute pancreatitis. Am J Gastroenterol 2005; 100(2):432439. 43. Villatoro E, Mulla M, Larvin M. Antibiotic therapy for prophylaxis against infection of pancreatic necrosis in acute pancreatitis. Cochrane Database Syst Rev 2010;(5):CD002941. 44. Marincas M, Bratucu E, Toba M, Cirimbei C, Paun L. [Surgical approach in acute necrotising pancreatitis]. Chirurgia (Bucur) 2006; 101(3):237-247. 45. Rattner DW, Legermate DA, Lee MJ, Mueller PR, Warshaw AL. Early surgical debridement of symptomatic pancreatic necrosis is beneficial irrespective of infection. Am J Surg 1992; 163(1):105-109. 46. Mier J, Leon EL, Castillo A, Robledo F, Blanco R. Early versus late necrosectomy in severe necrotizing pancreatitis. Am J Surg 1997; 173(2):71-75. 47. Cochior D, Constantinoiu S, Peta D, Birla R, Pripisi L, Hoara P. [The importance of the timing of surgery in infected severe acute pancreatitis]. Chirurgia (Bucur) 2010; 105(3):339-346. 48. Kellogg TA, Horvath KD. Minimal-access approaches to complications of acute pancreatitis and benign neoplasms of the pancreas. Surg Endosc 2003; 17(11):1692-1704. 49. Buchler MW, Gloor B, Muller CA, Friess H, Seiler CA, Uhl W. Acute necrotizing pancreatitis: treatment strategy according to the status of infection. Ann Surg 2000; 232(5):619-626. 50. van Santvoort HC, Besselink MG, Bakker OJ, Hofker HS, Boermeester MA, Dejong CH et al. A step-up approach or open necrosectomy for necrotizing pancreatitis. N Engl J Med 2010; 362(16):1491-1502. 51. Connor S, Raraty MG, Howes N, Evans J, Ghaneh P, Sutton R et al. Surgery in the treatment of acute pancreatitis--minimal access pancreatic necrosectomy. Scand J Surg 2005; 94(2):135-142. 52. Bradley EL, III, Allen K. A prospective longitudinal study of observation versus surgical intervention in the management of necrotizing pancreatitis. Am J Surg 1991; 161(1):19-24. 53. Broome AH, Eisen GM, Harland RC, Collins BH, Meyers WC, Pappas TN. Quality of life after treatment for pancreatitis. Ann Surg 1996; 223(6):665-670.

745

746

39. PERITONITELE Ion Georgescu, Eugen Georgescu, Ștefan Pătrașcu Peritonita reprezintă inflamația acută sau cronică a seroasei peritoneale determinată de agenți infecțioși, chimici, traumatici sau de radiații.1 În practică prin termenul de peritonită clinicianul înțelege de obicei doar infecția intraperitoneală acută. Epidemiologie Deși reprezintă cea mai frecventă patologie întâlnită în chirurgia de urgență, evaluarea epidemiologică exactă a peritonitelor este dificilă, fiind dependentă de o serie de factori etiologici, clinici și terapeutici. Sub raportul incidenței, cea mai frecvent întâlnită formă de peritonită este cea secundară, totalizând peste 95% din cazurile de peritonită acută. Mortalitatea datorată peritonitei a înregistrat o scădere importantă pe parcursul secolului trecut de la 90% pana la aproximativ 20 %.2 Limitele între care variază sunt largi, în funcție de etiologie, de la 0.25% în cazul peritonitei apendiculare, până la aproape 50% pentru cea fecaloidă. Studiul CIAOW (Complicated intraabdominal infections worldwide observational study), publicat în 2014 sub egida Societății Internaționale de Chirurgie de Urgență, incluzând datele a peste 60 de centre medicale din întreaga lume constată o incidență crescută a peritonitelor apendiculare (o treime din numărul total de peritonite secundare).3 Un alt studiu multicentric desfășurat în 66 de spitale din Franța (studiul TOP – Etude Observationnelle des Peritonites) publicat în 2009 relevă o repartiție ușor diferită a incidenței formelor clinice de peritonită, cea cu origine colo-rectala ocupând prima poziție cu 32% din cazuri, urmată de forma apendiculară (31% din cazuri) și cea cu origine gastroduodenală (18%), mortalitatea generală fiind de 15%.4 Etiologie Din punct de vedere etiopatogenic sunt în prezent recunoscute următoarele tipuri de peritonite (Clasificarea Hamburg modificată): 1. Peritonite primare, denumite și primitive sau peritonite bacteriene spontane, în care integritatea tractului gastro-intestinal este păstrată, sursa de contaminare aflându-se la distanță de cavitatea peritoneală. Căile de propagare sunt reprezentate de: calea hematogenă (pentru peritonita primitivă meningococică, pneumococică, stafilococică, streptococică), limfatică (transdiafragmatic de la infecții pleuro-pulmonare), transmurală (migrarea germenilor prin peretele intestinal macroscopic integru) și genitală ascendentă (peritonitele primitive gonococice). Peritonitele primare sunt, cel puțin în faza inițială, monomicrobiene. Germenii frecvent incriminați sunt: pneumococul, meningococul, stafilococul, streptococul, gonococul și Escherichia coli.5 2. Peritonite secundare, în care contaminarea peritoneului este realizată direct, apar în următoarele situații:6 - perforații sau procese inflamatori acute ale viscerelor cavitare: ulcere gastrice sau duodenale, cancere gastrice sau colo-rectale (în cea din urmă situație perforațiile pot fi locale sau diastatice), apendicită acută, colecistită acută, diverticulită colică, boală Crohn etc. - peritonite cu origine pelvină: pioovar, piosalpinx, perforații uterine în cursul unor manevre diagnostice sau terapeutice; - deschiderea unor colecții purulente de la nivelul unor viscere parenchimatoase intra sau retroperitoneale: ficat, splina, rinichi, pancreas; - posttraumatice: plăgi abdominale penetrante, cu sau fără interesare viscerală, rupturi ale viscerelor cavitare abdominale, suprainfectarea unui hemoperitoneu; - postoperatorii: dehiscențe anastomotice, drenaj incorect sau ineficient etc. 747

- iatrogene: perforații endoscopice accidentale (după manevre endoscopice exploratorii sau terapeutice), clisme, bujiraj etc. Peritonitele secundare sunt întotdeauna polimicrobiene, de obicei cu germeni de origine endogenă. Cel mai frecvent întâlniți agenți etiologici sunt Escherichia coli (în cazul bacteriilor gram negative), Enterococcus faecalis (pentru cele gram pozitive) și Bacteroides fragilis (în cazul germenilor anaerobi). Alți germeni implicați în procesul septic peritoneal sunt Klebsiella, Stafilococul aureu, Pseudomonas, Proteus, Clostridium și diverse specii de fungi.7,8 3. Peritonite terțiare Se manifestă printr-un răspuns inflamator sistemic disproporționat, apărut după o vindecare aparentă a infecției intraperitoneale. Cavitatea peritoneala este sterilă sau colonizată de germeni slab patogenici. Se subclasifică în: i) peritonită fără evidența unor agenți patogeni; ii) peritonită de etiologie fungică; iii) peritonite cauzate de bacterii slab patogenice.6 4. Abcesele intraabdominale pot să apară după oricare dintre cele trei tipuri de peritonite, reprezentând de fapt forma localizată de peritonită. Agenții infecțioși cel mai frecvent implicați sunt similari cu cei întâlniți în peritonitele secundare (Escherichia coli, Bacteroides etc). Manifestări clinice Tabloul clinic al peritonitelor prezintă o mare diversitate, oferind caractere semiologice particulare în raport cu etiologia peritonitei și factorii de teren (vârstă, tare organice asociate). Anamneza furnizează date referitoare la existența unei suferințe anterioare (ulceroasă, biliară, intestinală, genitală, traumatism recent, etc), precum și la episodul actual, în special la modalitatea de debut. Simptome Debutul simptomatologiei este de obicei brutal, în plină stare de sănătate aparentă; peritonita poate să apară ca primă manifestare, ca o complicație evolutivă sau ca stadiu final al afecțiunii viscerale incriminate (ulcer gastric sau duodenal, colecistită acută, apendicită acută, etc.). Uneori debutul poate fi înșelător, ca în perforația tifică, în perforațiile ileitelor sau recto-colitelor sub tratament cortizonic etc. Nu trebuie uitate, de asemenea, peritonitele în doi timpi, cu debut și evoluție specifică. Durerea abdominală: este simptomul major, constant, care atrage de obicei atenția, și care prezintă următoarele caractere semiologice: - Caracterul variază în funcție de etiologie: vagă în peritonitele primitive sau în cele genitale, intensă, sub formă de lovitură de pumnal în perforația ulceroasă, estompată la pacienții tarați, la vârstnici și la neoplazici, supraadăugată unui fond dureros deja existent în peritonitele postoperatorii (din acest motiv mai greu de diagnosticat). - Sediul: durerea este inițial localizată la nivelul proiecției viscerului lezat (hipocondrul drept pentru peritonita biliară, epigastru în perforația ulceroasă, fosa iliacă dreaptă pentru peritonita apendiculară), urmând ca la scurt timp să devină generalizată, sau poate fi difuză de la început. Totuși, intensitatea maximă a durerii rămâne de obicei la nivelul organului afectat. Este descrisă însă și o secvențialitate diferită a caracterului și sediului durerii, în funcție de timpul scurs de la debut. Astfel, inițial aceasta se manifestă ca o durere surdă, imprecis localizată, prin iritația peritoneului visceral, pentru ca ulterior să devină mai intensă și mai bine localizată, odată cu iritația peritoneului parietal. - Iradierea: Durerea poate iradia uneori la distanță, interscapulovertebral sau în umăr, ca expresie a iritației peritoneului diafragmatic. Anorexia apare precoce în evoluția peritonitei, prin mecanism reflex central. 748

Oprirea tranzitului pentru materii fecale și gaze, inconstantă, este într-o prima fază marca unui ileus dinamic reflex, pentru ca ulterior să fie determinată de supraadăugarea unei ocluzii mecano-inflamatorii prin aglutinarea anselor intestinale. Diareea apare mai rar, în special la copii, cunoscută ca diaree de iritație a Douglasului. Vărsăturile: sunt frecvente, inițial alimentare, ulterior bilioase și în final fecaloide. Persistența lor duce la tulburări hidroelectrolitice severe. Aspirația lichidului de vărsătură în căile respiratorii poate conduce la pneumopatia de inhalație (sindrom Mendelson). Sughițul apare tardiv, prin iritație frenică și distensie hidro-aerică a stomacului; poate fi cupat sau prevenit prin montarea unei sonde de aspirație digestivă. Hemoragia digestivă, rar întâlnită de la debut, se exteriorizează prin hematemeză, hematochezie sau melenă, fiind consecința gastritei de stress sau ulcerelor gastrice acute. Semne obiective: Inspecția surprinde un pacient anxios, agitat, în poziție antalgică, cu gambele flectate pe coapse și coapsele pe abdomen – în „cocoș de pușcă” – mersul caracteristic, cu pași mici, aplecat în față. Abdomenul este imobil, retractat, iar la pacienții cu un panicul adipos slab reprezentat se poate observa conturul mușchilor drepți abdominali. Inspecția mai poate releva o reducere a amplitudinii mișcărilor respiratorii, cu respirație rapidă superficială, inspirul profund fiind practic imposibil. Efortul de tuse provoacă durere. Faciesul pacientului cu peritonită poate fi cel hipocratic, tipic: palid, ochii înfundați în orbite, nas ascuțit, cu bătăi ale aripioarelor nazale, bărbia proeminenta, buze subțiri, uscate, transpirații profuze. Palparea executată cu blândețe, bimanual, cu pacientul în decubit dorsal cu picioarele flectate, evidențiază apărarea musculară, semn inițial ce poate fi înlocuit în evoluție de contractura abdominală, sau care poate persista, în special în formele atenuate de peritonită. Contractura abdominală este un semn de mare valoare diagnostică, dar care la pacienții tarați, în formele astenice sau hipertoxice, în cazul administrării antibioterapiei sau a morfinicelor poate lipsi, fiind înlocuită de distensie în cadrul așa-numitelor „peritonite astenice”. Atunci când este prezentă, contractura poate fi generalizată (clasicul „abdomen de lemn”), unilaterală (cu deplasarea ombilicului de aceeași parte) sau localizată la unul dintre cadranele abdomenului. Hiperestezia cutanată este prezentă în mod frecvent. Au fost, de asemenea, descrise o serie de manevre clinice pozitive la pacientul cu peritonită. Între acestea cea mai cunoscută este manevra Blumberg, constând în decompresiunea bruscă dureroasă a peretelui abdominal după o palpare blândă progresivă. Este totuși puțin specifică, fiind prezentă uneori și în enterocolite sau chiar în aerocolii marcate. Percuția abdomenului este dureroasă („semnul clopoțelului”, Mandel), punând uneori în evidență anumite aspecte particulare, utile diagnosticului: matitate deplasabilă pe flancuri în situația unui revărsat lichidian important, dispariția matității hepatice în peritonitele prin perforație (în special în ulcerul perforat), timpanismul centroabdominal datorat anselor intestinale destinse. Auscultația, neconcludentă în fazele de debut, relevă absența zgomotelor intestinale în fazele avansate – silențium sepulcral (Mondor) – consecință a ileusului dinamic. Tușeul rectal decelează fluctuența și sensibilitatea dureroasă la nivelul fundului de sac Douglas – așa-numitul „țipăt al Douglasului”. Tușeul vaginal pune în evidență aceleași modificări ale fundului de sac Douglas, reușind uneori să obiectiveze etiologia genitală a peritonitei.

749

Semne generale Temperatura: Deși pacienții hiporeactivi, tarați, politraumatizați sunt frecvent afebrili, în general peritonita evoluează cu o creștere a temperaturii corporale, variind de la subfebrilități până la hiperpirexie (rar întâlnită, în special în peritonitele hiperseptice). Frisonul, atunci când apare, este marcă a bacteriemiei. Pliul cutanat persistent și mucoasele uscate sunt expresia deshidratării severe. Expolări paraclinice Investigațiile de laborator sunt nespecifice pentru diagnostic, permițând evaluarea statusului biologic general și urmărirea evoluției în dinamică a pacientului. Hemoleucograma poate evidenția o leucocitoză peste 12.000/mmc în cele mai multe cazuri, sau peste 10% forme imature pe frotiul de sânge periferic.9 Leucopenia ( 250/mmc, pH acid și infecție monomicrobiană, pe mediile de cultura dezvoltându-se de obicei streptococ beta hemolitic sau diverse specii de pneumococ. Peritonita spontană a copilului: apare mai frecvent la nou-născut sau în primii ani ai vieții, în cadrul unui sindrom nefrotic sau a lupusului. Ca și celelalte forme de peritonită primitivă, aceasta formă este monomicrobiană, germenii implicați fiind similari cu cei întâlniți în peritonita spontană a adultului. Peritonita pacienților cu dializă peritoneală: peritonita reprezintă cea mai frecventă complicație a dializei peritoneale, incidența acesteia fiind de 1 episod la fiecare 1-3 ani. Contaminarea se produce pe calea cateterelor de dializă, intra- sau periluminală, germenii cel mai frecvent incriminați fiind bacteriile gram-pozitive prezente la nivel tegumentar (Staphylococcus epidermidis – în aproximativ jumătate din cazuri și Staphylococcus aureus). Tratamentul este antibiotic, calea de administrare intraperitoneală fiind superioară celei intravenoase. În funcție de germenul cauzal sunt descrise următoarele forme: peritonita primitivă pneumococică, streptococică, stafilococică, meningocociă, gonococică. Au fost descrise inclusiv peritonite primitive cu aerobacter, enterococ și Escherichia coli. Peritonita TBC reprezintă o formă particulară de peritonită, debutul fiind torpid, cu febră sau subfebrilități, transpirații nocturne, astenie fizică marcată, scădere ponderală și distensie sau împăstare abdominală. Contractura abdominală, deși posibilă, nu este caracteristică acestei forme. Datele intraoperatorii evidențiază noduli multipli diseminați pe suprafața peritoneului și epiploonului, cu lichid în cantitate moderată în faza „umedă” , sau minim, chiar absent, în faza „uscată” – aspect de peritonită plastică. Tratamentul chirurgical se impune în stadiile complicate, perforative sau ocluzive, altfel impunându-se tratamentul etiologic cu tuberculostatice. Peritonite secundare Peritonita apendiculară este cea mai frecventă formă etiologică (60% din peritonitele acute secundare), inflamația acută a apendicelui cecal generând peritonita difuză prin două mecanisme patogenice: fie prin propagare de la un apendice flegmonos sau gangrenos, fie prin perforația unui apendice gangrenos. Peritonita prin perforație gastro-duodenală constituie a doua cauză de peritonită ca și frecvență, tabloul clinic fiind unul clasic: debut brusc și dureri epigastrice sub formă de „lovitură de pumnal”, rapid generalizate, însoțite de contractură musculară („abdomen de lemn”) și pneumoperitoneu clinic și radiologic. Cea mai comună cauză incriminată este perforația ulcerului gastric sau duodenal, însă nu pot fi excluse nici cancerul gastric, volvulusul gastric sau gastrita acută flegmonoasă. Peritonitele biliare sunt cel mai frecvent consecința perforației unei colecistite acute, fiind însă descrise forme secundare puncțiilor hepatice, proceselor patologice ale cailor biliare intra sau extrahepatice, traumatismelor ficatului sau ale CBP. O altă formă etiopatogenică este cea prin permeație biliară, fără perforație macroscopică aparentă – coleperitoneul – ce apare uneori în contextul unei pancreatite acute. Peritonita prin perforația intestinală apare în următoarele situații: strangularea unei anse intestinale, perforația diverticulului Meckel, a ansei necrozate în infarctul entero-mezenteric, 752

perforația tifică, boala Crohn intestinală, ileita necrozantă acută, perforații prin corpi străini deglutiți etc. Peritonita prin perforație colonică este una dintre formele cele mai grave de peritonită – peritonita stercorală – datorită conținutului hiperseptic al colonului. Evoluează fie supraacut ca o peritonita hiperseptică, fie sub forma unei peritonite astenice la bătrâni și tarați. Peritonita prin perforație colonică este consecința unei perforații locale (diverticulită, volvulus, infarct colonic, colite inflamatorii, cancere, corpi straini etc) sau diastatice, cel mai frecvent la nivelul cecoascendentului, secundare unei obstrucții distale (de obicei neoplazice).17 Peritonita cu origine genitală poate fi generalizată sau localizată la nivelul pelvisului, sub forma unei pelviperitonite. Însămânțarea peritoneului se face prin propagarea unei infecții genitale sau efracția unui pioovar sau piosalpinx. Peritonita postpartum diferă de forma anterioară prin mecanismele etiopatogenice și prin contextul clinic de apariție. Este consecința unui infarct, perforații sau abces uterin. Peritonitele postoperatorii apar cel mai adesea ca urmare a dehiscenței unor anastomoze digestive, alte circumstanțe de apariție fiind lezarea accidentala a CBP, deraparea ligaturii de pe canalul cistic, smulgerea tubului Kehr, lavajul sau drenajul peritoneal inadecvat etc. Diagnosticul este greu de stabilit doar pe baza tabloului clinic, deoarece tratamentul antialgic și antiinflamator administrat postoperator maschează simptomatologia locală. De aceea primele semne care atrag atenția sunt cele generale ale sepsisului: tahicardie, tahipnee, oligo-anurie, stare generală alterată. Peritonitele posttraumatice, peritonita prin ruptura unor colecții purulente hepatice, pancreatice, splenice, renale. Peritonite terțiare Peritonitele terțiare reprezintă peritonite difuze, persistente, apărute atunci când infecția sau agentul iritant nu pot să delimiteze colecția datorita scăderii imunității gazdei. Răspunsul inflamator nu depinde de patogenitatea germenilor, care este de obicei redusă, ci de răspunsul organismului, care nu poate regla cascada inflamatorie, de aici evoluând spre prăbușirea mecanismelor de apărare ale gazdei. De cele mai multe ori peritonitele terțiare coincid cu debutul insuficienței multiple de organe (MODS). Alte forme de peritonită i. Peritonita aseptică sterilă este de obicei o peritonită chimică sau enzimatică, apărută în contextul contaminării cavității peritoneale cu lichid iritant (enzime pancreatice, bilă, suc gastric acid). Se consideră că perforațiile ulceroase gastro-duodenale cuprind un stadiu inițial aseptic, ulterior suprainfectarea lichidului peritoneal determinând apariția peritonitei bacteriene. ii. Peritonita periodică, endemică în bazinul mediteraneean, este caracterizată prin inflamație peritoneală cu lichid de reacție aseptic. Răspunde caracteristic la tratamentul cu colchicină. iii. Peritonita medicamentoasă este o formă de peritonită plastică, manifestată prin infiltrarea peritoneului și aglutinarea anselor, după tratament cu beta blocante. Incidența ei este redusă. Diagnosticul diferențial Se face cu trei grupuri de afecțiuni: abdomenul acut medical, falsul abdomen acut chirurgical și celelalte afecțiuni din cadrul abdomenului acut chirurgical. Abdomenul acut medical: cuprinde următoarele entități patologice: colici hepatice, nefretice, saturnină, tabetică, ulcerul gastro-duodenal în criză dureroasă sau perforativă, porfiria acută idiopatică, afecțiuni vasculare abdominale (pileflebita, infarctul splenic, renal, tromboflebita splenică, angorul intestinal, aortita abdominală), afecțiuni toxico-metabolice (crize diabetice, 753

hiperlipemia esențială, periarterita nodoasă, abdomenul acut alergic, acetonemia), epilepsia abdominală. Falsul abdomen acut chirurgical: infarctul miocardic, pericardite, embolia pulmonară, pleurezii, pneumonii bazale, boli neurologice (tabes, herpes zoster, tumori vertebrale, radiculite, meningo-mielite), febra tifoidă, viroze cu adenită mezenterică, gripa cu manifestări abdominale, toxiinfecții alimentare etc. Alte afecțiuni ale abdomenului acut chirurgical: ocluzia intestinală, pancreatita acută, infarctul entero-mezenteric, torsiunile viscerale, hemoperitoneul atraumatic. Diagnosticul acestor afecțiuni este important datorită conduitei terapeutice specifice pentru fiecare entitate patologică. Complicații Evoluția este spre agravare în raport cu vechimea peritonitei. Starea generală satisfăcătoare în primele 6 ore se agravează progresiv, pentru ca după 24 de ore să apară semnele șocului peritonitic, care netratat duce la deces în 2-3 zile. Simptomatologia este uneori estompată pe tot parcursul bolii la bătrâni, la imunodeprimați sau la cei cu anumite comorbidități severe. Dacă procesul inflamator sau septic peritoneal nu este descoperit precoce și tratamentul adecvat nu este inițiat la timp, atunci vom fi martorii apariției complicațiilor, exprimate prin sindromul de disfuncție multiplă de organe (MODS). Instalarea MODS are consecințe dramatice atât pentru posibilitățile terapeutice cât și pentru prognosticul vital imediat, elementele de obiectivare clinică ale acestuia incluzând: Tulburări cardio-vasculare: Într-o primă etapă frecvența cardiacă crește, reușind să mențină tensiunea arterială la valori normale sau chiar ușor crescute. Într-o etapă următoare apar tahicardia, pulsul rapid și slab și hipotensiunea arterială, urmare a hipovolemiei, vasodilatației și scăderii fracției de ejecție ventriculare, tipică fazei hiperdinamice a sindromului de răspuns inflamator sistemic, care însoțește în mod normal peritonita. În faza șocului hiperdinamic întâlnim extremități calde, rozate, pe când în faza hipodinamică extremitățile devin cianotice ca expresie a insuficienței circulatorii periferice.18 Afectarea funcției renale se manifestă prin oligurie sau anurie, expresie a hipovolemiei și a scăderii perfuziei renale. Tulburări respiratorii: sunt rezultatul insuficienței respiratorii acute. Aceasta este determinată de limitarea amplitudinii mișcărilor respiratorii prin distensia anselor, prezența lichidului peritoneal și contractura musculaturii peretelui abdominal, dar și de atelectazia consecutivă. De asemenea statusul hipercatabolic determină creșterea necesarului de oxigen la nivel tisular și tahipnee prin mecanism reflex nervos central. Clinic se traduce printr-o frecvență respiratorie >20/minut (fără suport ventilator) sau PaCO2 10 cm, cu contaminare masivă, cu leziuni asociate ale C axului vascular principal, fractură cu cominuție moderată sau severă. Consolidarea vicioasă presupune sudarea fragmentelor osoase într-o poziție anormală cu unghiulație, decalaj sau scurtare. Este cauzată de o reducere imperfectă sau instabilă a fracturii. Clinic se constată deformarea regiunii, aspect inestetic și o limitare a funcției. Este necesară urmărirea radiografică a fracturilor pentru a identifica o deplasare secundară a fragmentelor. Aceasta permite într-un stadiu incipient o reluare a reducerii, tardiv corecția fiind posibilă doar prin intermediul osteotomiilor. Pseudartroza reprezintă eşecul procesului de consolidare, pentru vindecare fiind necesară o intervenție chirurgicală. Cauzele sunt reprezentate de: alinierea inadecvată a fragmentelor osoase, instabilitatea focarului de fractură, reluarea precoce a încărcării, unii factori biologici (statusul țesuturilor moi, infecțiile) și particularitățile pacientului (medicație antiinflamatorie, citotoxică, necomplianță, etc). Clinic la nivelul focarului se constată o mobilitate anormală, nedureroasă, de unde și termenul de pseudartroză (articulaţie falsă). Aceasta poate fi: strânsă (cu mobilitate redusă) sau laxă (cu mobilitate importantă şi cu pierdere de substanţă osoasă interfragmentară). Radiografic se împart în pseudartroze hipetrofice (cu extremități osoase mărite în dimensiune și calus exuberant) și atrofice (cu extremități rotunjite sau efilate). În pseudartrozele hipertrofice, osteosinteza fermă poate duce la consolidare. În cazul celor atrofice se impune cura chirurgicală, cu excizia fragmentelor terminale și folosirea de grefe osoase pentru a compensa lipsa de substanță.14 Necroza osoasă este cauzată de alterarea vascularizației în anumite regiuni predispuse la ischemie: capul femural (după o fractură de col sau luxație coxo-femurală), capul humeral (fractura de col anatomic), osul scafoid, semilunar și astragal.10 Deși ischemia survine în primele ore de la traumatism (ceea ce ar defini-o ca o complicație precoce), modificările radiografice vizibile apar la săptămâni sau luni distanță. Redoarea articulară apare în urma fracturilor de la nivelul genunchiului, cotului, umărului sau oaselor mâinii. Cauzele sunt reprezentate de prezența hemartrozei, edemului și fibrozării 872

țesuturilor moi periarticulare, cu formarea aderențelor între acestea și os. Apariția lor poate fi prevenită prin imobilizarea articulației în poziție neutră și reluarea precoce a mișcărilor. Tratamentul constă în adezioliză (secționarea aderențelor) pe cale artroscopică sau deschisă. Neuroalgodistrofia reflexă posttraumatică (sindromul algoneurodistrofic) afectează, în special, articulațiile de la nivelul extremităților membrelor (articulația radio-carpiană, oasele mâinii, glezna și piciorul). Sunt descrise trei stadii evolutive: - precoce, apare în primele 3 luni de la traumatism şi se manifestă prin durere (exagerată de o serie de stimuli exteriori sau emoţionali), tumefacție, diminuarea amplitudinii mişcărilor, hiperhidroză și hiperemie; - distrofic, se instalează între 3-12 luni de la debut, în majoritatea cazurilor extremitatea interesată fiind cu pielea lucioasă, edemațiată și rece; - atrofic, apare după 12 luni şi se caracterizează prin instalarea progresivă a unei atrofii cutanate (piele subţire, uscată, palidă) și musculare (contracturi ireversibile), cu limitarea severă a mobilităţii articulare, ca urmare a fibrozei. Radiografic apare un aspect de osteoporoză „pătată" la nivelul oaselor mici ale mâinii sau piciorului, caracterizată prin focare multiple de radiotransparenţă diseminată. Scintigrafic există o hipercaptare a trasorului radioactiv în zona interesată. Artroza post-traumatică apare secundar denivelărilor suprafețelor articulare, care modifică biomecanica și duc la o distribuție anormală a forțelor. Cauzele sunt date de: - fracturile intraarticulare cu denivelări ale suprafețelor articulare; - calusurile vicioase cu dezaxare, care perturbă distribuția presiunilor statice intermitente pe suprafaţa articulară. Tratamentul artrozelor constă în debridare artroscopică, osteotomii de corecție, artroplastii sau artrodeză. Tratamentul fracturilor Primul ajutor Constă în măsuri ce diminuează durerea şi previn apariţia unor leziuni secundare produse de mobilitatea excesivă a fragmentelor. Imobilizarea se poate obține prin fixarea membrului superior la torace cu ajutorul unei eșarfe sau a membrului inferior la cel sănătos prin intermediul unui bandaj; se mai poate recurge la mijloace improvizate (baston, umbrelă) căptușite cu un material moale pentru a nu produce leziuni tegumentare sau, de preferat, atele standardizate tip Kramer, Thomas sau gonflabile. Imobilizarea urmărește diminuarea durerii, prevenirea leziunilor de părţi moi (în special a formațiunilor vasculo-nervoase), facilitarea transportului pacientului și reducerea riscului de embolie grăsoasă.6 În cazul fracturilor deschise, plăgile trebuie acoperite cu cel mai curat material avut la dispoziție. Pacientul trebuie transportat de urgenţă într-un centru de traumatologie, unde se efectuează tratamentul propriu-zis al fracturii. Trebuie avut în vedere că fracturile diafizei femurale sau fracturile multiple pot fi însoțite de pierderi importante de sânge, cu riscul instalării șocului hipovolemic, la care se poate supraadăuga șocul neurogen determinat de durere. Astfel de cazuri necesită urgent transfuzii cu sânge sau înlocuitori de plasmă, în asociere cu medicație analgezică.8 Principiile de tratament ale fracturilor sunt:9 - reducerea fragmentelor, pe cât posibil în poziție anatomică; - imobilizarea fragmentelor reduse până la obținerea consolidării; - restabilirea rapidă a funcției articulare. 873

Alegerea modalității de tratament - ortopedic sau chirurgical - trebuie să ţină cont de localizarea și tipul fracturii, importanţa cominuţiei şi a deplasărilor, starea tegumentelor, vârsta pacientului şi de posibilităţile şi dorinţa sa de cooperare. Tratamentul ortopedic Realizează reducerea şi imobilizarea fracturilor prin mijloace nesângerânde. Reducerea ortopedică sau pe focar închis este indicată în majoritatea fracturilor cu deplasare, cu unele excepții:15 - fracturile în care deplasarea nu afectează rezultatul funcțional (fracturile de claviculă); - fracturile la copii cu deplasare moderată (cu excepţia decalajului), deoarece aceștia au o mare putere de remodelare şi corectare a imperfecţiunilor de reducere. Reducerea este mai ușoară cu cât se efectuează mai aproape de momentul producerii fracturii, deoarece tumefacția locală și contractura musculară pot îngreuna manevrele de reducere. Pentru a suprima durerea şi a obţine o relaxare musculară bună se recomandă efectuarea acesteia sub anestezie (locală, regională sau generală): - manual, folosind tracţiunea extemporanee, progresivă, căreia i se opune o contraextensie efectuată de un ajutor, urmată de imprimarea asupra fragmentului distal a unor deplasări inverse celor produse de forța traumatică; - instrumental, cu ajutorul extensiei transscheletice; aceasta poate fi extemporanee și urmată de imobilizare gipsată sau poate fi continuă, prin care se asigura o reducere progresivă şi în acelaşi timp o imobilizare până la stabilizarea focarului de fractură (începutul formării calusului). Imobilizarea unei fracturi se poate realiza prin mijloace diferite, dar cel mai frecvent utilizat este aparatul gipsat circular sau atela gipsată. Materialele moderne de tipul răşinilor sau fibrei de sticlă nu au înlocuit în totalitate aparatele gipsate clasice. Aparatul gipsat trebuie să imobilizeze articulaţiile supra- şi subiacentă focarului de fractură, pentru a evita mișcările de rotație în ax. Aplicarea se face după efectuarea manevrelor de reducere, modelându-l astfel încât să nu existe puncte de presiune cutanate în zonele cu proeminențe osoase. Radiografiile de control sunt obligatorii și imobilizarea poate fi ajustată pentru un plus de corecție în alinierea fragmentelor. Dezavantajele și complicațiile imobilizării gipsate sunt date de:9 - disconfortul creat de menținerea acesteia pe perioade lungi de timp; - riscul de compresie datorat unui aparat gipsat prea strâmt sau edemului posttraumatic; - tulburări de circulație, escare, atrofie musculară, osteoporoză, redori articulare; - pierderea alinierii fragmentelor prin lărgirea aparatului odată cu remiterea edemului sau apariția atrofiei musculare. Imobilizarea se mai poate realiza și cu ajutorul diferitelor bandaje, mai ales pentru membrul toracic (bandajul toraco-brahial). Tracțiunea (extensia) continuă se aplică distal de focarul de fractură, în axul longitudinal al osului și realizează concomitent reducerea progresivă și imobilizarea acestuia. Există mai multe tipuri de tracțiune: - gravitațională, care folosește greutatea aparatului gipsat (în fracturile de humerus); - cutanată, prin intermediul unui bandaj fixat la nivelul membrului, la care se vor atașa greutăți (recomandată numai la copii și în fracturile membrului superior); - transosoasă cu broșă (prin tuberozitatea tibială în fracturile de femur și transcalcanean pentru cele de gambă). 874

Dezavantajele tracţiunii continue constă în:6 - imobilizarea prelungită a pacienţilor la pat (4-6 săptămâni); - necesitatea urmăririi clinice și radiologice (săptămânal) a alinierii membrului; - posibilitatea unei consolidări vicioase. De îndată ce începe procesul de consolidare și probabilitatea de deplasare a fragmentelor osoase scade, este important ca extensia să fie îndepărtată și înlocuită cu o imobilizare în orteze funcționale (dinamice). Complicațiile tracțiunii sunt reprezentate de:10 - complicații generale (escare de decubit, infecții pulmonare și urinare, tromboză venoasă profundă, embolie pulmonară); - rigiditate și retracții ale musculaturii; - leziuni vasculo-nervoase la inserția broșei; - infecții pe traiectul broșelor. În prezent, metoda este utilizată la adulți doar cu scop de imobilizare temporară până la intervenţia chirurgicală. Ortezele funcționale asigură imobilizarea segmentului osos fracturat, în timp ce permit mobilizarea articulațiilor învecinate. Sunt fabricate din diferite tipuri de materiale termoplastice și constă în segmente de atele, interconectate cu balamale, prin care se asigură posibilitatea mișcării într-un singur plan (flexie/ extensie), împiedicând în același timp rotația și unghiularea la nivelul focarului de fractură. Acest tip de imobilizare se folosește, în general, pentru fracturile de femur sau tibie, dar numai după 4-6 săptămâni de la traumatism, deoarece nu sunt suficient de rigide. În prima etapă se aplică o tracțiune continuă sau imobilizare în aparat gipsat, după care, în momentul în care fractura începe să consolideze, se va continua cu imobilizarea dinamică. Tratamentul chirurgical Este indicat în caz de eşec al tratamentului ortopedic sau când acesta este incapabil să obţină reducerea fracturii sau menţinerea acesteia. Reducerea chirurgicală Reducerea sângerândă (pe cale deschisă) prezintă avantajul unei reduceri anatomice a fracturii, dar și dezavantajul că transformă o fractură închisă într-una deschisă, cu risc de infecție. Prin deperiostarea fragmentelor fracturare se accentuează devascularizarea lor, ceea ce poate întârzia sau împiedica procesul de consolidare[6]. Este indicată în: - reducerile închise cu rezultate nesatisfăcătoare datorită dificultății în manipularea fragmentelor osoase sau interpoziției de părți moi; - fracturile intraarticulare, care necesită o reducere anatomică; - fracturi cu smulgeri osoase și deplasarea la distanță a fragmentului. Dacă în fracturile diafizare ale oaselor antebraţului se impune o reducere anatomică, pentru a respecta armonia lor de lungime şi formă care asigură funcţia de prono-supinaţie, pentru celelalte fracturi diafizare trebuie restabilite axul, lungimea şi rotaţia, fără a fi necesară o reducere anatomică. În aceste cazuri se poate efectua reducerea pe focar închis, sub control Röntgen cu amplificator de imagine (Rtg-Tv), urmând ca imobilizarea fragmentelor să se realizeze pe cale chirurgicală. În fracturile epifizo-metafizare refacerea suprafeţei articulare trebuie să asigure o congruenţă articulară perfectă.

875

Fixarea internă sau osteosinteza Se realizează prin utilizarea unei game largi de materiale de osteosinteză, fabricate din oțel inoxidabil, titan sau aliaje de titan, materiale bine tolerate în organism și care nu suferă procese de coroziune în mediul intern. Mobilizarea precoce a membrului afectat reduce riscul de instalare al edemului local sau a redorii articulare, astfel încât dezideratele fixării interne (reducere anatomică, stabilizare fermă şi recuperare precoce) sunt realizate. Indicațiile majore ale osteosintezei sunt reprezentate de: - fracturile ireductibile pe cale ortopedică; - fracturile instabile predispuse la deplasarea fragmentelor după reducere (fracturile oaselor antebrațului) sau sub acțiunea musculaturii (fracturile de olecran); - fracturile cu consolidare lentă (fracturile colului femural); - fracturile pe os patologic (osteoliza interferează cu procesul de consolidare); - fracturile la politraumatizați (osteosinteza reduce riscul unor complicații generale). Osteosinteza poate fi rigidă, fermă, cu suprimarea oricărei mișcări în focarul de fractură şi obținerea unei consolidări prin contact direct (calus primar angiogen), fără fază intermediară cartilaginoasă. Dimpotrivă, osteosinteza poate fi elastică, permiţând micromişcări în focar, care stimulează formarea calusului periostal, cu osificare encondrală. Osteosinteza trebuie să mențină reducerea fragmentelor fracturare şi în acelaşi timp să menajeze vascularizaţia osoasă. Se preferă osteosinteza centromedulară pe focar închis, simplă sau zăvorâtă, în funcţie de tipul şi localizarea fracturii. Alterarea circulaţiei periostale şi intramedulare duce la întârzieri în consolidare, pseudartroze sau infecţii. Chiar dacă osul fracturat se comportă ca un întreg după fixarea internă, trebuie avut în vedere că fractura nu este consolidată, iar sprijinul pe membrul lezat nu este recomandat. Șuruburile sunt folosite pentru a menţine reducerea unor fragmente fracturare sau pentru fixarea plăcilor sau tijelor zăvorâte. În prezent, osteosinteza numai cu şuruburi are indicații restrânse. În fracturile diafizare oblice sau spiroide, șuruburile pot realiza o compresie între fragmente, care are o valoare maximă când șuruburile sunt dispuse perpendicular pe focarul de fractură. Dezavantajul metodei este că nu permite încărcarea precoce a membrului, deoarece nu tolerează apariţia unor creşteri intermitente ale solicitărilor la contactul os-şurub. Din acest motiv este necesară o imobilizare suplimentară (aparat gipsat) sau o osteosinteză fermă (placă de neutralizare). Broșele Kirschner sunt deseori utilizate în tratamentul fracturilor cu potențial de vindecare rapidă (fracturile epifizei distale a radiusului, fracturile la copii). Acestea rezistă doar la modificările de aliniere ale osului, fără a putea împiedica rotația fragmentelor, deoarece au o rezistență scăzută la forțele de îndoire și torsiune. Avantajul lor este că pot fi introduse percutan sau prin aborduri minime, dar necesită o imobilizare suplimentară. Osteosinteza prin hobanaj se bazează pe un concept biomecanic, în care forţele de tracţiune sunt transformate în forţe de compresie. După reducerea focarului de fractură şi fixarea provizorie cu ajutorul a două broşe paralele, se realizează hobanajul prin trecerea unei sârme pe sub capetele broşelor și încrucişarea acesteia în „8”, cu tensionare. Procedeul este utilizat în fracturile în care există forţe puternice de tracţiune determinate de muşchii ce se insera pe unul dintre fragmente (fracturile de rotulă, olecran, tuberozitate a humerusului, trohanter mare sau maleolă internă). Osteosinteza cu placă și șuruburi poate avea un efect de[10]: - neutralizare sau sprijin al unei fracturi stabilizate cu ajutorul șuruburilor; - compresie a focarului de fractură; 876

- hoban asupra fragmentelor osoase supuse forţelor de tracţiune. Designul plăcilor variază în funcție de forma și dimensiunea zonei anatomice, dar în toate cazurile acestea trebuie introduse printr-o tehnică ce lezează cât mai puțin părțile moi. Placa de neutralizare este indicată în fracturile spiroide sau cu fragment intermediar, triunghiular, după ce în prealabil au fost fixate cu şuruburi; placa stabilizează montajul prin neutralizarea forțelor de flexie, forfecare și torsiune ce acționează asupra șuruburilor. Placa de susţinere (sprijin) este utilizată în fracturile metafizo-epifizare cu separare sau separare-înfundare, în care fixarea cu șuruburi nu este suficientă pentru stabilizare; aceasta anulează efectul forțelor de forfecare și asigură compresia în focar, cu condiția să fie modelată după regiunea anatomică de destinație. Placa de compactare (compresie) este indicată în fracturile diafizare transversale sau oblice scurte, pseudartroze și consolidări vicioase; asigură o fixare rigidă, cu suprimarea mişcărilor în focar, iar compresia interfragmentară se obţine cu ajutorul unui dispozitiv (Müller) sau folosind placa cu autocompresie (Dynamic Compression Plate), prevăzută cu orificii excentrice în care șurubul glisează progresiv în momentul înfiletării. Placa în punte este recomandată în fracturile cominutive diafizare și metafizare, unde reducerea anatomică se obține cu prețul unei deperiostări excesive; din acest motiv se preferă o reducere indirectă (corecția alinierii, lungimii și rotației) urmată de solidarizarea zonelor intacte supra- şi subiacente focarului. Placa trece peste focarul de fractură, care nu mai este deperiostat și, mai mult, poate prezenta o curbură care o distanțează de focar şi care permite o eventuală osteoplastie cu autogrefe spongioase (placa în val).6 Placa de tensiune transformă forțele de tracțiune în forțe de compresie și oferă o stabilitate absolută focarului; este indicată în fracturile transversale de olecran. Osteosinteza cu placă și șuruburi prezintă o serie de dezavantaje: - expunerea largă a focarului de fractură; - întreruperea vascularizației periostale (prin deperiostare) și intramedulare (datorită șuruburilor care traversează canalul medular); - vindecare prin calus primar angiogen (greu vizibil radiografic) mai puțin rezistent, în cazul compresiei; - spongializarea corticalei sub placă prin scurt-circuitarea solicitărilor normale la care este supus osul; după îndepărtarea plăcii există riscul unei fracturi la acest nivel. O parte din aceste neajunsuri au fost înlăturate prin introducerea unor noi sisteme, mai performante. Placa cu autocompresie și contact limitat (Limited Contact Dynamic Compression Plate) a fost concepută pentru a obține o ameliorare a circulaţiei periostale, suprafaţa de contact dintre placă şi os fiind mult redusă prin prezenţa unor şanţuri transversale; s-a observat o spongializare mai redusă a corticalei și creşterea rezistenţei după consolidare, prin formarea unui calus „în punte”. Placa autoblocantă (Locking Compression Plate) funcționează pe principiul unui fixator intern; șuruburile sunt introduse unicortical și se fixează în placă (autoblocante), ceea ce oferă stabilitate axială și împotriva unghiulării. Sunt indicate în tratamentul fracturilor metafizare (inclusiv a celor periprotetice), fracturilor pe fond osteoporotic sau pentru a realiza o punte deasupra fragmentelor cominutive[16]. Este posibilă și implantarea prin tehnici minim-invazive, prin care se reduce deperiostarea fragmentelor și riscul necrozei osoase. În prezent, osteosinteza cu placă și șuruburi este indicată în[6]: - fracturile ambelor oase ale antebrațului; 877

- fracturile transversale sau oblice scurte ale humerusului; - fracturile cominutive ale diafizei femurului; - fracturile epifizo-metafizo-diafizare. Osteosinteza centromedulară utilizează tije rigide sau elastice care funcționează ca și „atele interne”. Prin introducerea lor în canalul medular se obține o stabilitate relativă, cu alinierea fragmentelor şi menţinerea lungimii osului, dar fără a controla rotația; în mod ideal, aceste tije trebuie să permită acțiunea forțelor de compresie la nivelul focarului de fractură, ceea ce stimulează procesul de vindecare.10 Avantajele osteosintezei centromedulare sunt: - diminuarea agresiunii chirurgicale (implantare minim-invazivă); - respectarea vascularizaţiei periostale și a hematomului fracturar; - consolidare prin intermediul unui calus periostal; - posibilitatea mobilizării precoce, cu reluarea gamei de mișcări articulare; - reducerea incidenţei infecţiilor postoperatorii. Osteosinteza cu tijă Küntscher (are formă de treflă pe secțiune) este indicată în: - fracturile transversale sau oblice scurte (stabile) a diafizei femurului, tibiei și mai rar a humerusului; - întârzierile de consolidare și pseudartrozele cu aceeași localizare. Tija poate fi introdusă prin focarul de fractură (osteosinteză pe focar deschis), în unul din fragmentele fracturare (unde se exteriorizează la extremitatea acestuia), după care se reduce fractura şi tija se introduce și în al doilea fragment. Osteosinteza centromedulară pe focar închis este posibilă sub control Rtg-Tv și utilizând masa ortopedică pentru reducere. Aceasta constă în introducerea tijei printr-una din extremități, de-a lungul osului fracturat. Pentru o imobilizare mai fermă şi un control mai bun al rotaţiei se utilizează alezajul, care creează un canal medular cu un diametru uniform pe o întindere mai mare. Se recomandă implantarea unei tije cu diametru ˂ 1 mm față de diametrul ultimului alezor utilizat. Dezavantajele alezajului sunt:6 - îndepărtarea suprafeţei și vascularizației endosteale (cu risc de necroză osoasă); - creșterea presiunii intramedulare (de 5-10 ori) și a căldurii locale (45o-50o C); - pătrunderea în circulație a conținutului medular (cu risc de embolie grăsoasă). Din aceste motive se preferă introducerea tijei fără alezaj, dar cu fixare prin zăvorâre; aceasta a permis extinderea indicațiilor osteosintezei cu tijă și în: - fracturile metafizo-diafizare; - fracturile cominutive; - fracturile etajate. Zăvorârea dinamică interesează o singură extremitate a osului fracturat, cea mai apropiată de focarul de fractură. Montajul blochează rotaţia fragmentului zăvorât (insuficient controlată din cauza lărgimii canalului medular) și permite mobilizarea şi încărcarea imediată, asigurând o compresie interfragmentară intermitentă. Este indicată în fracturile transversale și oblice scurte din 1/3 proximală sau distală. Zăvorârea statică este atât proximală cât şi distală în raport cu focarul de fractură. Montajul neutralizează rotaţia şi telescoparea fragmentelor și permite mobilizarea imediată, dar nu şi încărcarea completă. Este indicată în fracturile oblice lungi, spiroide, cu fragment intermediar și cominutive.

878

Montajul static poate fi dinamizat în cursul evoluţiei unei fracturi, prin suprimarea zăvorârii celei mai îndepărtate extremități de focarul de fractură. Dinamizarea, prin compresia intermitentă de la nivelul focarului, grăbește consolidarea şi remodelarea calusului. Alte metode, mai puțin acceptate în prezent, se bazează pe utilizarea tijelor elastice în tratamentul fracturilor diafizare (Rush), fracturilor pertrohanteriene (Ender) sau a broşelor Kirschner în fracturile diafizei sau extremității proximale a humerusului (Hackethal). Fixarea externă Fixatorul extern este compus dintr-un sistem de ancorare al osului (fişe sau broşe), diferite articulaţii şi un dispozitiv extern de rigidizare (bare sau cercuri). Aplicarea lui se face prin introducerea fișelor sau broșelor, la distanță, proximal și distal de focarul de fractură și stabilizarea acestora la exterior. Pentru fiecare regiune există „zone de siguranţă”, în care inserţia elementelor de ancorare nu riscă să producă leziuni ale elementelor vasculo-nervoase. Există diferite tipuri de fixatoare externe, confecționate astfel încât să asigure stabilitatea dorită, în funcție de particularitățile leziunilor. Majoritatea permit ajustarea alinierii, lungimii și rotației fragmentelor și după ce au fost aplicate. Utilizarea fixatorului extern are următoarele indicații:10 - fracturi deschise cu afectarea extinsă a țesuturilor moi (tip II și III Gustilo-Anderson); - fracturi de bazin, fracturi la polifracturați și politraumatizați; - fracturi cu cominuție semnificativă; - fracturi cu pierdere de țesut osos; - fracturi sau pseudartroze infectate. Avantajele fixării externe sunt date de: - alterarea minimă a vascularizaţiei osoase; - posibilitatea de corecție ulterioară (aliniere, compresie, distracţie); - mobilizarea precoce a articulaţiile supra- şi subiacente; - posibilitatea de urmărire în evoluţie plăgilor şi de realizare a unor intervenţii de chirurgie plastică. Dezavantajele fixării externe sunt: - riscul de infecție la locul de inserție a fişelor sau broșelor; - stabilitatea limitată în anumite regiuni (femur); - riscul de fractură la locul de inserție al fişelor sau broșelor; - posibilitatea de instalare a redorilor articulare. Recuperarea fubuncțională Poate mai mult decât în alte specialități chirurgicale, recuperarea funcţională are o importanţă majoră în traumatologia aparatului locomotor. Chiar și cea mai corectă şi stabilă osteosinteză poate rămâne fără un rezultat funcţional adecvat, dacă nu este urmată de o recuperare postoperatorie atentă şi corespunzătoare. Obiectivele reabilitării sunt reducerea edemului local, menținerea amplitudinii de mișcare a articulațiilor, refacerea forței musculare, revenirea la activitățile cotidiene anterioare și reinserţia socială a pacientului. Indiferent de metoda de tratament, imediat după imobilizarea fracturii trebuie inițiat programul de recuperare funcţională, care se realizează prin contracții izometrice ale muşchilor ce antrenează articulaţiile imobilizate şi prin contracţii izotonice ale muşchilor ce acționează asupra articulațiilor rămase libere. Dacă nu a fost necesară imobilizarea gipsată, articulaţiile adiacente focarului de fractură sunt mobilizate, pe măsură ce o permite vindecarea părţilor moi.

879

În deficitele neurologice, unde apar atitudini vicioase ale segmentelor de membru, se vor utiliza atele de imobilizare în poziţie fiziologică pentru a evita instalarea contracturilor. Mobilizarea cât mai precoce a pacientului este benefică, cu atât mai mult cu cât vârsta este mai înaintată. În fracturile membrului inferior, încărcarea postoperatorie este limitată de tipul fracturii și osteosintezei, starea generală a pacientului, şi devine progresivă pe măsură ce fractura se stabilizează ca urmare a procesului de consolidare. La aceasta se adaugă procedee de kineto-, hidroși ergoterapie. Pacienții cu leziuni severe sau extensive pot beneficia de pe urma unui program de reabilitare în cadrul unui centru specializat.

Bibliografie selectivă 1.Denischi A (1988) Leziuni traumatice ale scheletului. In: Proca E (ed) Tratat de Patologie Chirurgicala, vol III. Editura Medicala, Bucuresti, pp 188-226 2. Anwar R, Tuson KWR, Khan SA (2008) Part I - General Principles. In: Classification and diagnosis in orthopaedic trauma. Cambridge University Press, Cambridge ; New York, pp 1-7 3. Corso P, Finkelstein E, Miller T, Fiebelkorn I, Zaloshnja E (2006) Incidence and lifetime costs of injuries in the United States. Injury prevention : journal of the International Society for Child and Adolescent Injury Prevention 12 (4):212-218. doi:10.1136/ip.2005.010983 4. Court-Brown CM, Aitken SA, Forward D, O'Toole RVI (2010) The Epidemiology of Fractures. In: Rockwood CA, Green DP, Bucholz RW (eds) Rockwood and Green's fractures in adults, vol I. 7th edn. Wolters Kluwer Health/Lippincott, Williams & Wilkins, Philadelphia, PA, pp 54-84 5. Nayagam S (2010) Principles of Fractures. In: Solomon L, Warwick D, Nayagam S (eds) Apley's system of orthopaedics and fractures. 9th edn. Hodder Arnold, London, pp 687-692 6. Antonescu DM (2006) Patologie - aspecte generale. In: Antonescu DM (ed) Patologia Aparatului Locomotor, vol I. Editura Medicala, Bucuresti, pp 243-287 7. Wescott DJ (2013) Biomechanics of bone trauma. In: Siegel JA, Saukko PJ (eds) Encyclopedia of Forensic Sciences. 2 edn. Elsevier, New York, 8. Antonescu DM (2003) Fracturile diafizare ale oaselor lungi. In: Angelescu N (ed) Patologie Chirurgicala, vol I. Editura Celsius, Bucuresti, pp 72-103 9. Ruedi TP, Buckley R, Moran C (2007) AO Principles of Fracture Management, 2 edn. Thieme Medical Publishers, New York, pp 1-136, 337-445 10. Buckley R, Page JL (2013) General Principles of Fracture Care. http://emedicine.medscape.com/. Accessed Apr 28 2015 11. Egol KA, Koval KJ, Zuckerman JD (2015) Upper Extremity Fractures and Dislocations. In: Handbook of Fractures. 5th edn. Wolters Kluwer Health, Philadelphia, pp 133-301 12. Ashton H (1975) The effect of increased tissue pressure on blood flow. Clinical orthopaedics and related research (113):15-26 13. OrthopaedicsOne (2012) Nerve injury - Seddon-Sunderland classification. OrthopaedicsOne Articles. http://www.orthopaedicsone.com/x/64AXBQ. Accessed Apr 19 2015 14. Pugh KJ, Rozbruch SR (2005) Nonunions and Malunions. In: Baumgaertner MR, Tornetta PI (eds) Orthopaedic Knowledge Update: Trauma 3. Orthopaedic Specialty S. Amer Academy of Orthopaedic, pp 115-130 15. Court-Brown C, Dunbar RPJ, Gardner MJ (2010) Principles of Treatment. In: Rockwood CA, Green DP, Bucholz RW (eds) Rockwood and Green's fractures in adults, vol I. 5th edn. Lippincott Williams & Wilkins, Philadelphia, pp 125-491 16. Wagner F, Frigg R (2006) AO Manual of Fracture Management: Internal Fixators. Thieme Medical Publishers, New York

880

CAPITOLUL 15 OBSTETRICĂ-GINECOLOGIE 48. CONSULTAȚIA PRENATALĂ, SFATUL GENETIC, DIAGNOSTICUL DE SARCINĂ 48.1. CONSULTAȚIA PRENATALĂ Doru Anastasiu Obiectivul principal al obstetricii moderne este reducerea riscului matern şi fetal perinatal şi asigurarea integrităţii complete pentru mama şi făt în timpul naşterii printr-o creştere a securităţii acesteia. Obiectivele consultaţiei prenatale sunt următoarele:  menţinerea femeii gravide în cea mai bună stare de sănătate şi urmărirea modificărilor adaptative de sarcină în vederea actului naşterii;  recunoaşterea precoce a patologiei anomaliilor şi complicaţiilor ce pot surveni în cursul sarcinii şi ce pot complica actul naşterii;  naşterea la termen a unui făt eutrofic, fără nici un handicap cu posibilităţi normale de dezvoltare fizica şi psihică;  pregătirea psihoprofilactică a gravidei în vederea înlăturării fricii de sarcină şi naştere;  reintegrarea în societate a femeii după terminarea perioadei puerperale într-o perfectă stare de sănătate, aptă de muncă şi de o nouă procreaţie.1, 2 Consultaţia prenatală a gravidei cu evoluţie fiziologică este acordată de medicul de familie care cunoaşte antecedentele familiale şi patologice ale femeii şi care are obligaţia de a selecta şi îndruma către medicul specialist pentru dispensarizare, gravida cu risc obstetrical crescut. Pentru gravida cu risc obstetrical crescut trebuie acordată o consultaţie prenatală diferenţiată,3 prin care supravegherea şi urmărirea acesteia să beneficieze de un consult interdisciplinar adecvat riscului obstetrical şi îndrumarea lor pentru naştere într-o unitate spitalicească bine dotată, adecvată pentru a răspunde acestor necesităţi. Încă de la prima consultaţie prenatală trebuie depistaţi şi îndepărtaţi (dacă este posibil) factorii favorizanţi ai naşterii premature şi calcularea riscului de naştere prematură la fiecare gravida. În privinţa ritmicităţii consultaţiei prenatale, în baza recomandării Ministerului Sănătăţii şi a ultimelor indicaţii ale Institutului de Ocrotire a Mamei şi Copilului, frecvenţa consultaţiilor prenatale este după cum urmează:  consultatie prenatala lunar până la 28 de săptămâni de gestaţie;  doua consultaţii lunar între a 28-a şi a 40-a săptămână de gestaţie. În sarcina cu evoluţie patologică numărul şi frecvenţa consultaţiilor sunt adaptate de la caz la caz. I.1.Prima consultaţie prenatală. Luarea în evidenţă a gravidei Prima consultaţie prenatală este consultaţia prin care se stabileşte diagnosticul de sarcină, cu care ocazie se efectuează şi luarea în evidenţă a gravidei. Conţinutul primei consultaţii prenatale are ca obiective:4,5 881

 verificarea diagnosticului de sarcina şi a stării aparatului ganital;  stabilirea bilanţului stării de sănătate generale a femeii;  cunoaşterea condiţiilor familiale şi de muncă ale gravidei;  selectarea încă de la început a cazurilor (sarcina fiziologică sau sarcină cu risc obstetrical crescut). Fişa de consultaţie medicală a gravidei ce se întocmeşte cu această ocazie trebuie să cuprindă următoarele date: 1. Date personale, ce se referă la vârsta gravidei, ocupaţie, domiciliu, loc de muncă, date privind starea civilă şi date despre soţ. 2. Anamneza completă: - antecedente heredo-colaterale: boli genetice, eventualele cazuri de gemelaritate, malformaţii, existenţa în familie a unor bolnavi de TBC, sifilis, HIV, boli cu potenţial infectant; - antecedente personale fiziologice: aduc date referitoare la pubertate, menarha, caracterul ciclului menstrual (ritmicitate, flux, dureri), importante în aprecierea vârstei gestationale a sarcinii; - antecedente personale patologice medicale şi chirurgicale: se vor reţine acelea care pot avea o influenţă directă asupra sarcinii, cum ar fi: rubeola, toxoplasmoza, nefropatiile, infecţiile urinare, HTA, obezitatea, boala varicoasă, bolile endocrine, HIV, TBC, epilepsia, precum şi date despre eventualele stări de dependenţă: alcoolism cronic, tabagism, droguri, narcotice şi consum de cafea;6 - antecedente obstetricale: interesează numărul de naşteri anterioare, felul în care a decurs naşterea (naturală, prin operaţie cezariană sau manevre obstetricale), greutatea feților la naștere, starea actuală a feților, precum şi date privind modul în care a decurs sarcina, eventualele complicaţii, lehuzia şi modul de alimentaţie al nou-născutului; avorturi spontane (numărul acestora, vârsta gestatională la care au avut loc), avorturi provocate, naşteri premature (numărul, vârsta gestatională la care au avut loc), sarcina cu termen depăşit (mai ales în cazurile de accidente fetale la naştere), feti morţi antepartum, malformaţii fetale; - antecedente ginecologice: sterilitate primară sau secundară tratată medicamentos sau chirurgical, sau dacă sarcina a fost obţinută în urma FIV cu embriotransfer sau în urma unei inseminări artificiale. În acelaşi timp, trebuie consemnate eventualele intervenţii chirurgicale pe sfera ginecologică în urma cărora rezultă un uter cicatricial (operaţie de corectare a unei malformaţii congenitale uterine, miomectomie, miometrectomie), precum şi la nivelul colului uterin şi perineului. 3. Examenul general pe aparate şi sisteme se va efectua respectând în totalitate criteriile semiologice şi vizează depistarea unei patologii existente în momentul examinării gravidei, patologie ce ar putea duce la o creştere a riscului. 4. Examenul obstetrical se începe prin consemnarea datei primei zi a ultimei menstruaţii, stabilirea vărstei gestaţionale cu precizarea datei probabile a naşterii. Examenul ginecologic complet se va efectua începând cu inspecţia regiunii vulvare şi examenul cu valve a colului şi vaginului, cu care ocazie se va preleva din secreţia vaginului pentru examenul citobacteriologic. Examenul digital (tușeul vaginal) stabileşte mărimea, forma şi consistenţa uterului, starea colului şi a anexelor, configuraţia bazinului şi a părţilor moi ale filierei pelvi-genitale, precum şi a celorlalte semne clinice ale sarcinii, în acelaşi timp făcând aprecieri asupra concordanţei vârstei gestaţionale cu mărimea uterului. Examenul genital poate identifica o serie de factori de risc, cum ar fi:  prolapsul genital, predominant la mari multipare 882

 anomalii ale vaginului sau vulvei care deformează canalul de naştere (septuri vaginale, chisturi şi cicatrici vaginale, tumori praevia, condilomatoză vaginală şi a colului uterin);  tumori cervicale sau cicatrici ale colului uterin, o insuficienţă cervico-istmică;  malformaţii congenitale ale uterului;  cancer al colului uterin;  tumori anexiale (chiste cu diametrul peste 5 cm);  vicii ale bazinului osos 5. Investigaţii obligatorii la luarea în evidenţă a) determinarea grupului sangvin şi a Rh-ului. În caz că gravida are Rh-ul negativ, este obligatorie determinarea Rh-ului şi la soţ pentru investigarea posibilităţii de izoimunizare. În caz de anticorpi absenţi, repetarea dozării anticorpilor se face la 28–36 săptămâni de amenoree (la 28 săptămâni de amenoree se administrează o doză de 300 g de imunoglobulină specifică anti-D).7 b) explorările hematologice: hemoleucogramă, glicemie, evaluarea funcţiei renale şi hepatice, evaluarea funcţiei tiroidiene c) explorări serologice pentru boli infecţioase: VDRL, HIV, hepatita B şi C, complexul TORCH d) examenul sumar de urină şi urocultură e) examenul bacteriologic al secreţiei vaginale f) un examen ecografic efectuat în primul trimestru de sarcină este util atât pentru aprecierea vârstei gestaţionale cât şi pentru descoperirea precoce a unor malformaţii. Concluzionarea primului consult prenatal de luare în evidenţă a gravidei se face prin calcularea scorului de risc Coopland (Tabelul 48.1) 8 şi a coeficientului de risc de naştere prematură Papiernik.3,9 Existenţa unui coeficient de risc al naşterii premature cuprins între 5-10 ce corespunde unui potenţial de naştere prematură sau a unui coeficient mai mare decat 10, corespunzător unui risc sigur de naştere prematură, obligă la considerarea acestei gravide ca şi gravidă cu risc obstetrical crescut şi la o dispensarizare a acesteia ca atare (Tabelul 48.2). I.2. Consultaţia prenatală în trimestrul II (săptămâna 16-28) Are drept scop de a aprecia starea generală a gravidei, evoluţia sarcinii în intervalul scurs de la ultima consultaţie prenatală, acomodarea femeii la noile condiţii date, semnalarea unor eventuale acuze ale gravidei, efectuarea de aprecieri asupra condiţiilor de viaţă şi de muncă şi respectarea de gravidă a condiţiilor de igienă stabilite precum şi semnalarea principalelor modificări adaptative a organismului femeii la situaţia de gestaţie. Din trimestrul II de sarcină, conţinutul consultaţiei prenatale cuprinde: - măsurarea greutăţii gravidei urmărind curba ponderală, avăndu-se în vedere o creştere progresivă şi uniformă a acesteia - măsurarea înălţimii fundului uterin şi a circumferinţei abdominale, creşterea săptămânală cu aproximativ un cm fiind considerată satisfăcătoare între săptămânile 20-34 de gestaţie - data perceperii primelor mişcări fetale - de la 24 de săptămâni de gestaţie se notează frecvenţa şi calitatea bătăilor cordului fetal

883

Tabelul 48.1. Formular de evaluare a riscului crescut (după Coopland - scor Coopland) Istoric reproductiv Condiţii medicale sau Sarcina actual chirurgicale asociate 1 2 3 Vârsta < 16 ani = 1 Chirurgie ginecologică în Sângerare 16-35 ani = 0 antecedente =1 < 20 săpt. = 1 > 35 ani = 2 > 20 săpt. = 3 Paritatea 0 = 1 Boală renală cronică = 1 Anemie (5=2 Doua sau mai multe avorturi Diabet gestational (A) = 1 HTA = 1 sau istoric de infertilitate = 1 Rupere prematura membrane = 2 Hemoragie postpartum sau Clasa B sau peste (diabet) = 3 Polihidramnios = 2 extracţie manuală de placentă = IUGR = 3 1 Copil > 4000 g = 1 Boală cardiacă = 3 Sarcină multiplă = 3 Copil < 2500 g = 1 Toxemie sau hipertensiune = 2 Alte tulburari medicale Prezentaţie pelviană semnificative prezentaţii vicioase = 3 Operaţie cezariană în (scor 1-3 in funcţie de Izoimunizare Rh = 3 antecedente = 2 severitate) Travaliu anormal sau dificil = 2 Total Total Total Scor total (Suma celor trei coloane) Risc uşor 0-2 Risc mediu 3-6 Risc sever 7 sau peste 7

de

sau

CRNP < 5 = fără risc de naştere premature; CRNP 5 – 10 = risc potenţial de naştere prematură; CRNP > 10 = risc sigur de naştere prematură

I.3. Consultaţia prenatală în trimestrul III de sarcină (28-40 de săptămâni) Consultaţia prenatală din trimestrul III de sarcina trebuie acordată de către medicul specialist indiferent dacă gravida are o sarcină fiziologică sau cu risc obstetrical crescut. În această perioadă se relizează un bilanţ al stării de sănătate al gravidei, cu care ocazie se repetă o serie de examene paraclinice, printre care obligatorii sunt:  hemoleucograma;  glicemia;  examenul bacteriologic al secreţiei vaginale;  examenul sumar de urinaă şi urocultură; La fiecare consultaţie prenatală din trimestrul III de sarcină se urmăresc aceleaşi elemente ca şi în trimestrul al doilea (TA, puls, greutate şi curba ponderală, prezenţa edemelor). Creşterea şi bunăstarea fetală, prezentaţia, cantitatea de lichid amniotic şi aspectul placentei sunt evaluate cu ajutorul examenului ecografic.10 884

Tabelul 48.2. Coeficient de risc al nasterii premature (dupa Papiernik) Puncte 1 2 copii sau mai mulți fără Chiuretaj la un Munca în afară ajutor familial scurt interval Nivel social economic dupa nașterea scăzut precedentă

Oboseală obișnuită Creșterea excesivă în greutate 2 Sarcină nelegitimă Chiuretaje Mai mult de 3 Creșterea în Mai puţin de 20 de ani etaje fără lift greutate cu mai Mai mult de 35 de ani Mai mult de 10 puţin de 5 kg țigări pe zi Albuminurie Hipertensiune +130 +80 3 Nivel social economic foarte Chiuretaje; uter Deplasări zilnice Scădere în scăzut cicatricial lungi greutate faţă de Talie sub 1.55 m Efort neobişnuit consultaţia Greutate sub 45 kg Muncă obositoare precedentă. Capul Călătorii lungi jos. Segmentul inferior format. Pelviană la 7 luni 4 Vârsta sub 18 ani Pielonefrită Metroragii în trimestrul al IIlea. Col scurt. Col dehiscent. Uter contractil 5 Malformații Sarcină gemelară. uterine Placentă praevia 1 avort tardiv Hidramnios 1 naştere prematură CRNP 10 = risc sigur de naştere prematură Asocierea unei cardiotocografii efectuate antepartum cu un examen ultrasonografic creionează profilul biofizic al fătului (scor Manning).11

885

48.2. SFATUL GENETIC Marius Biriş, Ciprian Crişan, Dan Păscuţ Sfatul genetic are drept scop oferirea unui suport medical cuplului, discutarea cauzelor unor probleme genetice, riscul de recurenţă al unor afecţiuni sau posibilitatea prevenirii lor. În domeniul obstetrical, sfatul genetic se poate acorda: - preconcepţional - prenatal - postnatal Preconcepţional, sfatul genetic este solicitat de partenerii unui cuplu în următoarele circumstanţe: - infertilitate - antecedente de avorturi spontane - sarcini oprite în evoluţie - antecedente făt mort - naştere copil cu defecte congenitale - antecedente heredo-colaterale de anomalii congenitale sau boli ereditare - vârsta maternă peste 34 de ani - consangvinitate.12 Prenatal, sfatul genetic cuprinde: - examinarea fenotipului fetal - prin echografie obstetricală - depistarea de malformaţii fetale, markeri ecografici (translucenţă nucală, os nazal, doppler cardiac, unghi facial), decelarea restricţiei de creştere intrauterină; - examinarea genotipului fetal – cariotipul fetal efectuat după biopsia de vilozităţi coriale, amniocenteză, cordocenteză, depistarea celulelor fetale în sângele matern. Testele din sângele matern au rolul de a încadra sarcina respectivă într-o anumită grupă de risc, în special în ceea ce priveşte defectele de tub neural, trisomia 21 (sindromul Down) – cut off 1/250, trisomia 18 (sindromul Edwards) - cut off 1/100 şi trisomia 13 (sindromul Patau) – cut off 1/100, riscul de a dezvolta hipotrofie ulterioară. - dublu test - PAPP-A, βHCG - se efectuează între 10-14 săptămâni de sarcină - triplu test - α-fetoproteina, βHCG, estriol - se efectuează între 15-18 săptămâni de sarcină - cvadruplu test - α-fetoproteina, βHCG, estriol, inhibina A - se efectuează între 15-18 săptămâni de sarcină.13 Un rezultat care depăşeste cut off-ul încadrează sarcina într-o grupă de risc crescut, diagnosticul urmând a fi precizat prin efectuarea cariotipului fetal după biopsia de vilozităţi coriale, amniocenteză sau cordocenteză. Tehnicile invazive de diagnostic prenatal sunt următoarele (Figura 1):14 - amniocenteza; - biopsia vilozităţilor coriale; - biopsia placentară; - recoltarea sângelui fetal; - biopsia embrionară preimplantaţională. Amniocenteza Celulele fetale din lichidul amniotic pot fi studiate pentru: - diagnosticul genetic al anomaliilor cromozomiale; - determinarea cariotipului fetal; 886

- diagnosticul genetic al tulburărilor metabolice (analiza ADN); - stabilirea grupei sanguine prin PCR (polymerase chain reaction).

Figura 48.1. Metode de diagnostic prenatal Depistarea anomaliilor cromozomiale se face la gravidele cu:15 - vârsta ≥35 de ani (risc de nondisjuncţie meiotică cu trisomie fetală); - antecedente familiale sau personale de boli genetice; - copii cu retardare mintală sau anomalii cromozomiale; - rezultate anormale ale unor teste neinvazive de screening genetic. Amniocenteza genetică vizează depistarea anomaliilor cromozomiale şi metabolice fetale şi se practică de la 15 SA. Ea trebuie practicată cât mai devreme, pentru a permite avortul terapeutic. Tehnica amniocentezei este următoarea:15 - stabilirea ecografică a locului de puncţie amniotică; - menţinerea poziţiei sondei şi îndepărtarea surplusului de gel; - dezinfecţia pielii abdominale cu o soluţie antiseptică iodată; - anestezia locală a peretelui abdominal; - introducerea unui ac de puncţie lombară la 4 cm în faţa sondei; - scoaterea mandrenului şi ataşarea unei seringi pentru aspirare; - aspirarea a 20 ml de lichid amniotic (1 ml/săptămână de sarcină); - scoaterea acului şi analiza activităţii cardiace fetale; - examinarea macroscopică a lichidului amniotic (sânge, meconiu); - analiza citogenetică (clasică, în cultură sau prin metoda FISH). Riscurile amniocentezei standard sunt următoarele:15 - avort (risc nesemnificativ); - bradicardie sau leziune fetală (tehnică deficitară); - contracţii uterine, amnionită (puncţii multiple); - hemoragie şi pierdere de lichid amniotic (2%); - crampe abdominale (10.3%). Biopsia vilozităţilor coriale MetodaMetoda recoltează ţesut trofoblastic între 9-13 SA pentru a depista unele anomalii cromozomiale sau metabolice fetale.4 Biopsia vilozitară se poate efectua transabdominal, transcervical sau transvaginal, ultima cale fiind necesară în uterul retroversat.

887

Tehnica biopsiei transcervicale este următoarea:15 - pacientă în poziţie ginecologică cu vezica parţial umplută; - ecografie (vârsta sarcinii, localizare trofoblast, poziţie uter, făt viu); - introducere specul vaginal şi toaletă locală (vagin, col); - introducere cateter de-a lungul placentei, sub ghidaj ecografic; - ataşare la cateter a seringii de 20 ml cu 2-5 ml mediu de cultură; - extracţie ţesut trofoblastic prin aspiraţii multiple (10-15); - examinare ţesut recoltat la microscopul de disecţie. Tehnica biopsiei transabdominale este similară amniocentezei, acul fiind inserat până la trofoblast sub ghidaj ecografic. Biopsia transvaginală utilizează un ac de 35 cm inserat prin fundul de sac vaginal posterior, cu ghidaj ecografic. Un specimen adecvat conţine, cel puţin, 5 mg de ţesut (sunt necesare 10-20 mg). Dacă ţesutul este insuficient, se repetă procedura cu alt cateter, dar puncţiile repetate cresc riscurile asociate. După efectuarea procedurii, se documentează activitatea cardiacă embrionară şi se supravegheză gravida timp de 30 de minute.15 Contraindicaţiile sunt următoarele: - izoimunizare maternă (creşte titrul de anticorpi), obezitate; - interpunere de anse intestinale sau miom uterin (ecografie); - herpes genital, cervicită acută, stenoză cervicală. Riscurile biopsiei vilozităţilor coriale sunt următoarele : a) avort (0,5-1%, indiferent de calea de acces); b) malformaţii ale membrelor (biopsie sub 9 săptămâni): - longitudinale (radiale, ulnare, tibiale, fibulare); - transversale (defecte de tip amputaţie); c) hipogenezie oromandibulară; d) sângerare vaginală (12.2% în biopsia transcervicală); e) oligohidramnios (0.2-2.7%), care, invariabil, produce avort. În biopsia vilozităţilor coriale, sângele fetal trece, frecvent, în circulaţia maternă, pasajul fiind mai rar în amniocenteză. Deci, în izoimunizare este preferată amniocenteza, iar în cazul incompatibilităţii Rh, fără izoimunizare, biopsia vilozitară, după care se va administra imunoglobulină anti-Rh.15 Defectele membrelor fetale pot interesa 3-4 extremităţi şi, de aceea, se recomandă evitarea biopsiei vilozitare sub 9 săptămâni de gestaţie, deşi a fost raportată o rată crescută a defectelor şi după 10 săptămâni, dar acestea par mai puţin severe. Nu este, încă, rezolvată controversa privind riscul malformaţiilor după biopsie şi, de aceea, gravidele trebuie informate asupra acestui risc. De asemenea, este neclar modul prin care biopsia vilozităţilor coriale produce malformaţii ale membrelor. Se pare că biopsia perturbă aportul sanguin în unele segmente embrionare, cele distale fiind mai vulnerabile. Prin embrioscopie, efectuată înainte de avort electiv, au fost constatate, după multe biopsii, leziuni hemoragice cutanate fetale.3 Cordocenteza Termenii cordocenteză de origine greacă sau funipunctură de origine latină sunt folosiţi în Europa, în timp ce, în SUA este preferată sintagma „percutaneous umbilical blood sampling” (PUBS). Se poate executa numai după 16 săptămâni şi are ca scop obţinerea de sânge fetal pur.15 Indicaţiile cordocentezei sunt următoarele:15 - coagulopatii, hemoglobinopatii fetale (analiză ADN neinformativă); - sindrom de imunodeficienţă combinată severă fetală; - infecţii fetale (toxoplasmoză, rubeolă, varicelă, citomegalovirus); 888

- echilibru acido-bazic şi obţinere rapidă a cariotipului fetal; - monitorizare incompatibilitate sanguină matemo-fetale; - hidrops fetal non-imun, trombocitopenie fetală izoimună. Fătul cu trombocitopenie izoimună are un risc crescut de hemoragie cerebrală. Dacă se confirmă trombocitopenia, fătul e transfuzat, iar mamei i se administrează corticoizi şi imunoglobuline. Metoda permite şi transfuzia intrauterină a fătului, dar nu este indicată în trombocitopenia autoimună, care are complicaţii reduse. Tehnica cordocentezei presupune:15 - depistarea ecografică a inserţiei placentare a cordonului ombilical; - pregătirea câmpului abdominal ca pentru amniocenteză; - introducerea acului într-un vas ombilical vizualizat în ax longitudinal; - aspirarea a 0.5 ml de sânge (seringă heparinizată), care se înlătură; - extragerea a 0.5-3 ml de sânge într-o nouă seringă heparinizată; - supravegherea ecografică a locului puncţiei, după extragerea acului; - administrarea imunoglobulinei anti-Rh la pacientele Rh-negative. Acul trece prin placentă, dacă este inserată anterior, iar în inserţia posterioară sau fundică a placentei, acul traversează cavitatea amniotică, până la 1-2 cm de inserţia placentară a cordonului ombilical. Dacă placenta este posterioară, inserţia placentară a cordonului nu e accesibilă, fiind necesară abordarea inserţiei fetale a cordonului ombilical sau a unei anse izolate. Vasul abordat (arteră sau vena ombilicală) este identificat prin injecţia serului fiziologic, care produce o turbulenţă, ce se îndreaptă spre placentă, în cazul arterei sau distal de placentă, în cazul venei ombilicale. Riscurile sunt următoarele:15 - bradicardie fetală, de obicei, pasageră (10%); - hemoragie din cordonul ombilical (2-41%); - agravarea izoimunizării materne; - pierderea sarcinii (2.7%). Sângerarea cordonului ombilical e mai frecventă, dacă se abordează vasul prin cavitatea amniotică, dar durează puţin şi, rar, periclitează fătul. Traversarea placentei trebuie evitată în caz de imunizare maternă instalată, deoarece hemoragia feto-maternă poate agrava sensibilizarea maternă. Biopsia embrionară preimplantaţională Progresele tehnicilor de reproducere umană asistată au făcut posibile studiile genetice şi în perioada preimplantaţională. Prin micromanipulare, poate fi separat din preembrion un singur blastomer şi supus diagnosticului genetic, fără afectarea dezvoltării embrionului (omnipotenţa blastomerelor). Tehnica permite testarea oului obţinut in vitro înainte de a fi transferat intrauterin. Pe lângă diagnosticul unor boli metabolice, poate fi determinat sexul embrionului, informaţie importantă în cazul bolilor genetice legate de sex. Preembrionul este stabilizat sub microscopul de disecţie prin aspirare cu o pipetă, iar cu alta, se incizează zona pellucida şi se aspiră un blastomer, care este, apoi, extras cu o pipetă de biopsie (Figura 48.2).14

889

Figura 48.2. Extracţia blastomerului pentru biopsie Postnatal, sfatul genetic este solicitat în special când:12 - testele screening neonatale indică existenţa unei boli genetice - nou-născutul prezintă anomalie cromozomială nebalansată - nou-născutul prezintă dismorfii somatice şi disfuncţionalităţi organice - făt născut mort. Posibilităţile de prevenire a patologiei genetice sunt reduse. Evitarea expunerii la orice factor teratogen (alimentar, medicamentos, radiaţii) şi administrarea de acid folic 5mg/zi preconcepţional şi în trimestrul I de sarcină, sunt singurele măsuri eficiente în prevenirea anomaliilor de tub neural.

890

48.3. DIAGNOSTICUL DE SARCINĂ Dan Păscuţ Epidemiologie Diagnosticul de sarcina începe, de obicei, atunci când o femeie aflată la vârsta reproductivă se prezintă la consultaţie cu simptome de sarcină şi/sau cu un test rapid de sarcinaăpozitiv. În 2006 rata fertilităţii femeilor cu vârsta cuprinsă între 15– 44 de ani a fost de 68.5 naşteri de feţi vii/1000 de femei. Au fost aproximativ 367.000 de naşteri în 2005 şi 378.000 naşteri în 2010 constituind o rată a naşterii în România de aproxiamtiv 10/1000 de locuitori.16 Diagnostic Există mai multe metode pentru a obiectiva prezenţa unei sarcini în funcţie de stadiul dezvoltării acesteia. 1.Examinarea clinică 2.Teste biochimice 3.Investigaţii imagistice. 1. Folosind examinarea clinică semnele şi simptomele care indică diagnosticul de sarcină sunt împărţite în 3 categorii : pozitive, probabile şi presumptive (Tabelul 48.3).17 Tabelul 48.3. Redarea schematic a semnelor de sarcină Semne pozitive de sarcină Semne probabile de sarcină  Prezenţa activităţii cardiace fetale  Prezenta mişcărilor active fetale

   

Semne şi simptome presumptive de sarcină Mărirea abdomenului  Amenoreea Modificările uterului şi ale  Modificări ale sanilor colului uterin  Congestia vaginului Palparea fatului  Modificări tegumentare Contracţiile Braxton Hicks  Tulburări digestive  Tulburări neuropsihice  Tulburări urinare  Percepţia mişcărilor active fetale

Semne pozitive de sarcină  Prezenţa activităţii cardiace fetale Pentru obiectivarea activităţii cardiace fetale se foloseşte stetoscopul obstetrical şi este posibilă din săptămâna a 17-a de sarcină. Urechea examinatorului se aplică pe stetoscopul obstetrical monoauricular, care se fixeză perpendicular pe suprafaţa abdomenului gravidei, iar printr-o apăsare moderată îndepărtăm lama de lichid amniotic ce se înterpune între peretele matern şi toracele fătului. Focarul de ascultaţie maxima a bătăilor cordului fetal este situat : - în prezentaţie craniană, de partea spatelui fetal, pe linia spino-ombilicală, la unirea 1/3 superioare cu cele 2/3 inferioare; - în prezentaţie facială, focarul de ascultaţie este foarte aproape de urechea noastra, în acelaşi punct, dar de partea opusă spatelui fetal;

891

- în aşezarea transversă, bătăile cordului fetal se ascultă paraombilical, la câţiva centimetri, pe linia mediană, aproape de extremitatea cefalică a fătului; - în prezentaţie pelviană, de partea spatelui, supraombilical şi paraombilical; - în sarcina gemelară, decelăm 2 focare de ascultaţie distincte, la o oarecare distanţă unul de altul. Zgomotele cordului fetal sunt regulate, bine bătute, ritmice şi au un caracter pendular (ritm embriocardiac). Frecvenţa medie este de 140 b/min (120-160 bătăi/min). Trebuie diferenţiate zgomotele cardiace fetale de alte zgomote sau sufluri : - materne: sufluri uterine sau aortice (sunt sincrone cu pulsul matern) - fetale: sufluri funiculare (sincrone cu bataile cordului fetal)  Prezenţa mişcărilor active fetale Începând cu vârsta gestaţională de 20 de săptămâni, mişcările fetale pot fi percepute intermitent prin peretele abdominal matern. Semne probabile de sarcină  Mărirea abdomenului Creşterea progresivă a uterului poate fi urmărită în timpul sarcinii iar înălţimea uterului poate fi folosită pentru a estima vârsta gestaţională. La 12 săptămâni de amenoree, fundul uterin se palpează deasupra simfizei pubiene. La 16 săptămâni fundul uterin se află la jumătatea distanţei dintre simfiză şi ombilic, ajungând la nivelul ombilicului la 20 de săptămâni. La 36 de săptămâni de gestaţie fundul uterin atinge apendicele xifoid unde poate rămâne pănâ la începerea travaliului la multipare. La primare fundul uterin coboară cu 2 cm sub apendicele xifoid la termen.  Modificările uterului şi ale colului uterin Pe parcursul sarcini forma uterului suferă modificări, conturul lui devenind globulos. - semnul lui Piskacek = când implantarea are loc în apropierea cornurilor uterine, la palparea uterină se constată dezvoltarea mai accentuată a cornului uterin în care s-a nidat oul, uterul devenind asimetric; - semnul lui Hegar = înmuierea istmului uterin dupa 6 săptămâni de gestaţie;. - semnul lui McDonald = creşterea mobilităţii corpului uterin faţă de istm; - semnul lui Goodell = înmuierea colului uterin, care îşi modifică consistenţa (la femeia negravidă colul are consistenţa vârfului nasului iar la femeia gravidă colul are consistenţa buzelor) - semnul lui Holzapfel = datorită consistenţei păstoase uterul gravid scapă cu greu din mână, faţă de cel negravid care alunecă între degete ca samburele de cireaşă;18  Palparea fătului Palparea permite stabilirea diagnosticului de prezentaţie, poziţie sau de sarcină multiplă. La multipare, fătul poate fi palpat cu uşurinţă comparativ cu nuliparele datorită relaxării musculaturii abdominale. Tehnica palpării obstetricale, descrisă de Leopold, efectuată cu examinatorul aşezat în dreapta gravidei este compusă din următorii 4 timpi: - timpul 1: identifică partea fetală aflată la nivelul fundul uterin - timpul 2: localizează spatele fetal (în flancul stâng sau drept) şi stabileşte diagnosticul de poziţie - timpul 3: constă în palparea segmentului inferior şi determină partea prezentă a fătului şi mobilitatea ei deasupra strâmtorii superioare

892

- timpul 4: prin aplicarea mâinilor examinatorului simetric la dreapta şi la stânga abdomenului inferior se stabileşte diagnosticul de prezentaţie19  Contracţiile Braxton Hicks Începând cu sfârşitul primul trimestru de sarcină, uterul începe să se contracte intermitent. De obicei, aceste contracţii sunt nedureroase şi neregulate. Pe măsură ce sarcina avansează, ele devin mai frecvente, şi rămân neregulate ca timp şi intensitate dar nu produc modificări ale colului uterin.20 Semne şi simptome prezumtive de sarcină  Amenoreea Prezenţa unei sarcini trebuie suspectată când o femeie cu viaţă sexuală activă , care a avut cicluri menstruale regulate observă întreruperea bruscă a menstrelor. Totodată ne interesează şi data ultimei menstruaţii care ne serveşte atât pentru calcularea vârstei gestaţionale cât şi pentru calcularea datei probabile a naşterii. Acesta formulă se aplică la femeile care au cicluri menstruale regulate la 28 de zile. Există 2 modalităţi de calcul a duratei sarcinii : 1. durata exprimată în săptămâni de amenoree care se calculează numărând începând cu prima zi a ultimei menstruaţii, sarcina durează 280 zile, echivalentul a 10 luni (pentru un ciclu menstrual de 28 de zile) sau 40 săptămâni de amenoree 2. durata exprimată în săptămâni de sarcină reală care se numără începând cu a 3-a săptămâna de amenoree, considerând ca ovulaţia şi respectiv fecundaţia au loc la 14 zile de la menstruaţie, sarcina durează 266 zile, echivalentul a 9 luni calendaristice sau 38 săptămâni.  Modificări ale sânilor La inspecţia sânilor pot fi observate următoarele modificări: hiperpigmentaţia areolei mamare, apariţia areolei secundare, a tuberculilor Montgomery - Morgagni, infiltraţia edematoasă a areolei "în sticlă de ceasornic", reţea venoasă Haller evidenţa, uneori pot apărea şi vergeturi datorită creşteri în volum a sânilor. Glanda mamară este mărită de volum, turgescentă şi dureroasă, la exprimarea mamelonului putându-se exterioriza o picătură de colostru.21  Congestia vaginului La inspecţie, mucoasa vulvei şi a vaginului este congestionată şi colorată albastru închis/rosu purpuriu (semnul lui Chadwick - Jacquemier). Această coloraţie este mai accentuată la nivelul introitului vaginal şi al peretelui vaginal anterior dar se poate extinde până la cervix.  Modificări tegumentare: hiperpigmentarea cutanată este explicată de hipersecreţia de MSH (hormonul melanocito-stimulant). Linia albă abdominală se pigmentează, precum şi tegumentul de la nivelul obrajilor (mască gravidică). Pot să apară vergeturi la nivelul sânilor, abdomenului, coapselor şi feselor22.  Tulburări digestive: greţuri şi vărsături, pirozis, modificări ale gustului şi apetitului, sialoree, constipaţie  Tulburări neuropsihice: iritabilitate, emotivitate, labilitate psihică, tulburări ale somnului  Tulburări urinare: la începutul sarcinii, creşterea în dimensiuni a uterului exercită presiune asupra vezicii urinare ducând la reducerea capacităţii ei - polakiurie. De obicei, acest simptom dispare până la începutul trimestrului II de sarcină pentru a reaparea în sarcina la termen atunci când capul fătului coboară în pelvis.  Percepţia mişcărilor active fetale: de obicei, mişcările sunt percepute iniţial între 16-18 săptămâni la multipare şi câteva săptămâni mai târziu la primipare.

893

2. Teste biochimice Diagnosticul biologic de sarcina se bazează pe detectarea gonadotrofinei corionice umane (HCG) care este o glicoproteina produsă de celulele trofoblastice placentare. HCG are o unitate alfa aproape identică cu unităţile alfa ale hormonului luteinizant (LH), hormonului foliculostimulant (FSH) şi hormonului tireotrop (TSH). Subunitatea beta a HCG este distinctă de cea a altor hormoni. β-HCG poate fi detectată în sarcină normală de la 6-9 zile după ovulaţie. Creşte brusc, dublându-şi concentraţia la 1.3-2 zile. 3. Investigaţii imagistice Examinarea ecografică oferă informaţii vitale despre anatomia fetală, fiziologia, creşterea şi viabilitatea sarcinii. Examenul ecografic efectuat transvaginal permite diagnosticul de sarcină începând de la 4-5 săptămâni de amenoree (SA), termen la care sacul gestaţional devine vizibil. Lungimea cranio-caudala (LCC) este cel mai fidel indicator biometric al vârstei gestaţionale în primul trimestru se sarcină. 1.Evaluarea de prim trimestru La examinarea ecografică de prim trimestru trebuie evaluate : - localizarea sacului gestaţional - identificarea embrionului şi/sau a veziculei viteline - diagnosticul unei eventuale sarcini multiple: corionicitate, amnionicitate - lungimea cranio-caudala - activitatea cardiacă - evaluarea embrionului sau a anatomiei fetale corespunzatoare primului trimestru - evaluarea uterului, a anexelor, şi a fundului de sac Douglas - evaluarea regiunii nucale fetale dacă este posibil.17 În cazul unei sarcini multiple este necesară determinarea corionicităţii şi a amnionicităţii. În sarcinile monocorionice-monoamniotice se vizualizează un singur corion (placentă) şi un singur sac amniotic ce conţine ambii embrioni. În sarcinile monocorionice-biamniotice se vizualizează un singur corionic şi doi saci amniotici, fiecare cu câte un embrion. În cele bicorionice-biamniotice se vizualizează 2 saci gestaţional, fiecare cu corionul şi amniosul său. Translucenţă nucală este definită ca grosimea maximă a zonei dintre tegument şi ţesutul moale care acoperă coloană cervicală fetală. Se măsoară într-un plan sagital între 11-14 săptămâni. Când este crescută (>3 mm ) există risc de aneuploidii fetale şi o varietate de anomalii structurale. Măsurarea translucenţei nucale alături de free β-HCG din serul matern şi PAPP-A (proteina A plasmatică asociată sarcinii) este un test screening de identificare a aneuploidiilor în primul trimestru de sarcina.23 2. Evaluarea de trimestru II şi III În trimestrul II de sarcină, între 18-22 de săptămâni se efectuează screening-ul ecografic pentru depistarea anomaliilor şi malformaţiilor fetale. 3. Estimarea vârstei gestaţionale Lungimea cranio-caudală este cel mai fidel indicator al primului trimestru. Diametrul biparietal (DBP) este cel mai fidel indicator între 14-26 SA.

894

Bibliografie selectivă 1. Anastasiu D, Craina M, Kaarabseh A, Margan Gabriela: Un nou concept privind consultatia prenatala cu posibile influente asupra comportamentului demografic, "Zilele medicale Vasile Dobrovici", editia a III-a, cu tematica – Probleme ale practicii obstetricale actuale – Suceava, 1994 2. Anastasiu D, Conceptul modern al dispensarizarii gravideiVol. Conf. Romano-Germana de ObstetricaGinecologie, Oradea, 2010, pag 10-14 3. Papp Z. A szuleszet nagyogyzat tankoyve Editura Semmelveis, Budapesta, 2000, pag 252-280 4. Munteanu I., Anastasiu D. – Consultatia prenatala ca element de depistare si dispensarizare a sarcinii cu risc obstetrical crescut in: Tratat de obstetrica, Editia a II-a. Editura Academiei Romane, Buc. 2006, vol I pag 1480-1489 5. Pascut D. Patologie obstetricala, Timisoara, Ed. MIrton, 2009, pag 84-94, 413-428 6. Borker DJP, Eriksson JG et al Fetal origins of adult disease: strength of effects and biological basis. I J Epidemiol, 2002, 31, pag 1235-1239 7. American College of Obstetriciens and Gynecologists – Management of alloimmunisation. Practice Buletin, no. 75, Obstet.Ginecol, 2006, pag 108-157 8. Coopland AT: A simplified antepartum high-risk pregnancy screening form: statistical analysis of 5459 cases, 1977, 116, p. 999 9. Munteanu I, Bogolea M, Dan E, Oprea AT, Hrubaru N, Vasile M, Citu D: Prematuritatea – incidenta, conduita, rezultate, Rolul prematuritatii in influentarea indicatorilor demografici, Sibiu, 1982, pp. 70-74 10. Kurjak A., Chervenak F.A, Vladureanu R. Tratat de Ultrasonografie in obstetrica si gineocologie, Buc. Ed. Med. Amalteea, 2012, pag 165-177 11. Manning F, Baskett T, Morrison I, Lange I: Fetal biophysical profil Scoring. A prospective study in 1184 high-risk pacients, Am J Obstet Gynecol, 140, 1981, pp. 289-294 12. Olimpia Tudose, Sfatul genetic. În: Tratat de Obstetrică sub redacţia I. Munteanu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006; p 1439-1448 13. Dugoff, L.; Hobbins, J. C.; Malone, F. D.; Vidaver, J.; Sullivan, L.; Canick, J. A.; Lambert-Messerlian, G. M.; Porter, T. F. et al. (2005). "Quad Screen as a Predictor of Adverse Pregnancy Outcome". Obstetrics & Gynecology 106 (2): 260–267. 14. Dan Păscuţ, Intervenţiile obstetricale, Ed. Victor Babeş : Ed. Partoş, Timişoara, 2011, p164-177 15. Vidaeff A. Explorări invazive placentare şi fetale prenatale. În: Tratat de Obstetrică sub redacţia I. Munteanu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006; 4:326-335 16. Institutul National de Statistica - Anuarul statistic 2011 17.Williams Obstetrics, 23rd Edition (Cunningham, Leveno, Bloom, Hauth, Rouse, Spong), 2010 18. Obstetrica si ginecologie, (Florin Stamatian), Editura Echinox, 2003 19. Obstetrica, (Prof. Dr. Virgiliu Ancar, Dr. Crangu Ionescu), Editura National, 2008 20, Danforth's Obstetrics and Gynecology, 10th Edition (R. S. Gibbs, B. Y. Karlan, A. F. Haney), Editura Lippincott Williams & Wilkins - 2008 21. Curs de Obstetrica si Ginecologie (V. Tica) 22. Tratat de obstetrica, (Prof. Dr. Ioan Munteanu) - Editura Academiei Romane, 2010 23. Obstetrica si ginecologie clinica (Radu Vladareanu), Editura Universitara "Carol Davila", 2006

895

896

49. CANCERUL DE COL UTERIN SI TUMORILE BENIGNE GENIT 49.1. PATOLOGIA PRENEOPLAZICĂ ȘI NEOPLAZICĂ A COLULUI UTERIN Gheorghe Peltecu Deși beneficiază de unul din cele mai raspandite și bine puse la punct sisteme de screening, cancerul de col ramâne pe primele locuri ca incidență și mortalitate în țările în curs de dezvoltare.În România, acesta reprezintă a doua cauză de mortalitate prin cancer de cauză genitală, după neoplasmul mamar. Mai mult chiar, în grupa de varsta 25-44 de ani, cancerul de col reprezintă principala cauză de mortalitate prin cancer în populația feminina în România (OMS, 2011). Infecția virală, transmisibilă prin contact sexual, implicată în etiopatogeneza leziunilor preneoplazice și neoplazice de col uterin, reprezintă o explicație a incidenței crescute a acestui tip de patologie în populație. Epidemiologie Conform raportului OMS din 2006, peste 95% din populația feminină din țările în curs de dezvoltare nu beneficiază de screening și, ca o consecință directă, peste 80% din cancerul de col nou diagnosticat apare în țările în curs de dezvoltare și este diagnosticat de obicei în stadii avansate.1 Experiența țărilor dezvoltate, care au reușit să implementeze programe de screening eficiente pentru patologia colului, demonstrează o reducere semnificativă și eficientă a incidenței cancerului de col invaziv și implicit a mortalității asociate (Figura 49.1, 2).

Figura 49.1. Incidența cancerului de col pe grupe de vârsta, în țările dezvoltate și în cele în curs de dezvoltare (Sursa: OMS. Preventing chronic disease: a vital investment. Geneva, 2005.)

Figura 49.2. Mortalitatea prin cancer de col pe grupe de varstă, în țările dezvoltate și în cele în curs de dezvoltare (Sursa: OMS. Preventing chronic disease: a vital investment. Geneva, 2005.) 897

Un studiu epidemiologic recent a demonstrat persistența unei diferențe importante între țările din sud-estul Europei, printre care și România, și restul tarilor europene, în ceea ce privește incidența sș mortalitatea prin patologie neoplazică. România, alături de Serbia și Bulgaria, prezintă în continuare una din cele mai înalte incidente a cancerului de col din Europa (peste 20/100,000).2 Neoplasmul de col se situează ca incidență pe locul doi dupa neoplasmul mamar, cu o valoare de 5.9% din totalul neoplaziilor la sexul feminin în sud-estul Europei (Globocan 2008).3 În ceea ce privește prevalența leziunilor preinvazive (neoplazie cervicală intraepitelială CIN), o analiză efectuată în China pe o populație de peste 30,000 de cazuri comunică o prevalență a CIN2 de 1.5% în mediul urban și 0.7% în mediul rural; prevalența CIN3+ a fost de 1.3%, respectiv 0.6%.4 Prevalența infecției cu HPV, principalul factor etiopatogenic, într-o populație de paciente cu CIN și cancer invaziv, a fost de 97.9%; în populația cu CIN2, prevalența a fost de 95.5%, în cea cu CIN3 - 99.4% iar în cea cu cancer invaziv - 96.9%.5 Vârsta medie a pacientelor cu CIN se află de obicei în intervalul 20-30 de ani, carcinomul in situ fiind apanajul intervalului de vârstă 25-35 de ani. Incidența cancerului de col invaziv crește semnificativ dupa 40 de ani, cu incidența maximă în intervalul 40-50 de ani.6 Etiopatogenie și factori de risc Descoperirea factorului etiologic principal, infecția persistenta cu HPV, a constituit un pas important în clarificarea patogenezei neoplasmului de col. Aceasta a contribuit la realizarea strategiilor de screening, cu introducerea tipajului HPV, alături de examenul citologic, ca standard de screening în intervalul de varsta 30-65 de ani la ultima întalnire de consens a Societatii Americane de Colposcopie și Patologie Cervicală în 2012, cu cresșterea intervalului între evaluari la 5 ani.7 Infecția cu HPV duce la apariția celulelor tipice denumite koilocite. Virusul infectează celulele stratului bazal al epiteliului cervical și se maturează odata cu diferențierea celulară (Figura 3). Pe masură ce displazia devine mai severă și celulele mai nediferențiate, numarul de koilocite și numarul de copii HPV scad, virusul nefiind capabil să se multiplice în celule mai puțin diferențiate; pe de altă parte însă, o parte din ADN-ul viral se integrează în ADN-ul gazdei și declanșează transformarea maligna. Cea mai frecvent întâlnită tulpina este HPV-16, responsabilă de 47% din leziunile de grad înalt sau cancer invaziv. Urmatoare tulpină ca prevalență este HPV-18, întâlnită în aproximativ 33% din leziuni.8

Figura 49.3. Genomul HPV si expresia lui la nivelul epiteliului cervical. Genomul viral se conserva la nivelul stratului bazal al epiteliului cervical; virusul se definitiveaza pe masura diferentierii celulelor bazale si avansarealor spre straturile superficiale (Reprodus cu permisiune Schiffman M et al. Human papillomavirus and cervical cancer. The Lancet 2007; 370; 890-907). 898

Infecția cu HPV poate fi tranzitorie sau persistentă. Infecția persistentă este cea care duce la modificari preneoplazice și neoplazice. În funcție de capacitatea de a participa la mecanismul oncogen, HPV a fost împărțit în tulpini cu risc înalt sau cu risc scăzut (Tabelul 49.1). Tipuri de tulpini HPV in functie de potentialul oncogen* Tulpini inalt oncogene • HPV 16, 18, 31, 33, 35, 39, 45, 51, 52, 56, 58, 59, 68, 82, 26, 53, 66

Tulpini cu oncogenitate scazuta • HPV 6, 11, 40, 42, 43, 44, 54, 61, 72, 81, CP6108

Tabelul 49.1. Clasificarea tulpinilor HPV in functie de oncogenitate (* Sursa - Muñoz N et al. Epidemiologic classification of human papillomavirus types associated with cervical cancer. N Engl J Med. 2003 Feb 6; 348(6):518-27). Timpul necesar ca infecția cu HPV să genereze apariția CIN3 este în medie de 7-15 ani, cu un vârf al incidenței CIN3 la 25-30 de ani. Leziunile precanceroase al colului uterin evoluează în cancer invaziv în medie în 10-20 de ani, cu variații extreme de la 1-2 ani la cateva zeci de ani.9 Leziunile preneoplazice ale colului uterin pot regresa sau progresa catre leziuni invazive; odată apărut, cancerul invaziv nu mai are capacitatea de regresie (Figura 4,5).

Figura 49.4. Progresia leziunilor colului uterin si evolutia infectiei HPV de la tranzitorie la persistenta (Reprodus cu permisiune - Schiffman M et al. Human papillomavirus and cervical cancer. The Lancet 2007;370;890-907).

899

Figura 49.5. Infectia cu HPV si implicarea in patogeneza cancerului de col. Corespondenta terminologiei histologice cu Sistemul Bethesda (modificat dupa Meijer CJLM et al. Clinical role of HPV testing. CME Journal of Gynecologic Oncology, 26-29, vol 5, nr. 1, 2000). Dintre factorii de risc pentru apariția neoplasmului de col uterin amintim: fumatul, imunosupresia endo- sau exogenă, infecțiile microbiene cu transmitere sexuala, factorii hormonali, deficitul de vitamine (ca vitamina A), statutul socioeconomic precar sau partenerii sexuali multipli. Screeningul patologiei preneoplazice Evaluarea pentru leziuni preneoplazice se face prin citologie convenționala sau în mediu lichid, dupa recoltarea examenului Babeș-Papanicolaou, combinat sau nu cu depistarea HPV. Prezența unor rezultate patologice la examenul de screening obligă la repetarea testării sau la investigarea ulterioară prin colposcopie, urmată sau nu de biopsie cervicală. Ultimele studii recomandă debutul procedurilor de screening începând cu vârsta de 21 de ani, indiferent de momentul începerii vieții sexuale. În intervalul de vârstă 21-29 de ani, se recomandă screeningul la 3 ani, doar prin citologie (examen Pap), fără testare HPV.7 Prevalența infecției HPV în acest interval de vârstă este mare, de aproape 20%, majoritatea fiind însă eliminat spontan de sistemul imun al gazdei. Pentru grupa de vârstă 30-64 de ani, se recomandă screeningul citologic concomitent cu testarea HPV la fiecare 5 ani. Screeningul doar prin citologie la fiecare 3 ani este de asemenea o variantă acceptabilă. Oprirea screeningului se indică de la vârsta de 65 de ani, la paciente cu screening corespunzator în antecedente (3 examinări citologice sau doua testări HPV succesive negative).7 Manifestări clinice Simptomatologia generată de leziunile preneoplazice de col este de obicei absentă, acestea fiind diagnosticate în urma procedurilor de screening. Infecția cu tulpinile HPV cu risc oncogen scăzut poate duce la apariția verucilor genitale (condiloame). Cancerul invaziv al colului uterin este de obicei oligosimptomatic în fazele incipiente. Cel mai frecvent, acesta se manifestă clinic prin sângerare vaginală anormală, în cantitate redusă, cu sănge roșu, la contactul sexual sau ca sângerare spontană în postmenopauza, la pacientele fără activitate sexuală. Datorită simptomatologiei tardive, neoplasmul de col este diagnosticat frecvent în stadii avansate. Alte simptome de tip durere, scădere ponderală, anemie, leucoree fetidă apar tardiv în evoluția bolii. Examenul clinic în cazul leziunilor preneoplazice este de obicei normal. Uneori, se poate suspecta infecția cu HPV prin prezența verucilor genitale. Cancerul invaziv se stadializează clinic 900

(Tabelul 49.2). Astfel, începând cu stadiul IB, neoplasmul devine clinic evident, de obicei ca leziune la nivelul exocolului, vegetantă sau ulcerată sau cu apariția colului “în butoiaș” în cazul neoplasmului de endocol. Neoplasmul de col se extinde paracervical pe căi limfatice și prin contiguitate la nivelul parametrelor și vaginului superior. Parametrele devin infiltrate inițial în regiunea medială, ulterior, în stadiile avansate, până la peretele pelvin, cu înglobarea ureterelor și eventual ureterohidronefroză. Extensia la vagin duce la infiltrarea, rigidizarea și amputarea fundurilor de sac vaginale. Examenul vaginal cu valve precum și tușeul vaginal sunt obligatorii în evaluarea patologiei cervicale. Tușeul rectal este necesar pentru evaluarea extensiei bolii la nivelul parametrelor. Ecografia are utilitate redusă. Uneori, poate fi de ajutor pentru diagnosticul neoplasmului de endocol care trebuie diferențiat de un neoplasm de endometru cu extensie la endocol. Profilul pacientei (vârsta, obezitatea) este important în orientarea diagnosticului. Explorări paraclinice Diagnosticul de certitudine se pune prin biopsia de col uterin. Aceasta se poate realiza sub control colposcopic pentru leziunile preinvazive sau invazive microscopice sau sub control vizual direct pentru leziuni macroscopice. Tabelul 49.2. Stadializarea cancerului de col invaziv (FIGO, 2009)10 Stadiul I – neoplasm limitat la col Stadiul IA – forma microscopica IA1 – carcinom invazivlimitat la col, diagnosticat microscopic cu invazie de≤ 3 mm in profunzime si extensie ≤ 7 mm in suprafata IA2– carcinom invaziv limitat la col, diagnosticat microscopic cu invazie > 3 mm, dar ≤ 5 mm in profunzime si extensie ≤ 7 mm in suprafata Stadiul IB – forma clinica, limitata la col sau preclinica, dar mai avansata decat stadiul precedent IB1 – leziune clinic vizibila saumicroscopica, dar mai mare decat IA2, cu diametrul maxim ≤ 4 cm IB2 – leziune clinic vizibila, cu diametrul maxim > 4 cm Stadiul II – carcinom ce depaseste limita colului, dar nu pana in treimea inferioara a vaginului sau pana la peretele pelvin IIA1 – invazia a doua treimi vaginale superioare, fara invazie parametriala, < 4 cm in diametru maxim IIA2 – > 4 cm in diametru maxim IIB –tumora cu invazie parametriala Stadiul III – invazia treimii inferioare vaginale sau pana la peretele pelvin, inclusiv cazurile cu hidronefroza sau rinichi nefunctional, fara alta cauza IIIA – extensie in treimea inferioara a vaginului, fara invazie parametriala pana la peretele pelvin IIIB – invazie pana la peretele pelvin sau hidronefroza/rinichi nefunctional Stadiul IV – tumora extinsa extrapelvin/metastatica sau invazia rectului sau vezicii (edemul bulos al vezicii urinare nu apartine stadiului IV) IVA – invazia organelor vecine IVB– metastaze la distanta 901

Tratamentul leziunilor preinvazive ale colului uterin Tratamentul displaziei de col constă în metode excizionale, care furnizează piesa pentru examenul anatomopatologic și metode distructive, care nu recoltează țesut, ci distrug leziunile in situ prin metode fizice. Cel mai frecvent utilizate sunt metodele excizionale care evaluează corect extensia leziunii cu ajutorul examenului microscopic. O metaanaliză publicata în baza de date Cochrane care a comparat eficacitatea diferitelor tipuri de tratamente a concluzionat că nu există diferențe semnificative privind îndepărtrea leziunilor între tipurile de terapie, fie ele ablative sau excizionale.12 Metodele distructive (electrocauterizarea, criocoagularea, vaporizarea laser) au dezavantajul că nu furnizează piesa histologică, dar se pare că au efecte adverse mai reduse asupra morbidității în sarcină la pacientele tinere cu displazie ușoară care nu și-au completat familia.13,14 Totuși, terapia distructivă nu mai reprezintă un standard al tratamentului modern al aceastei patologii. Metodele excizionale sunt reprezentate de excizia cu bisturiul clasic, cu ansa sau cu acul diatermic. Deși furnizează material histologic cu margini de rezecție mai ușor de interpretat, excizia cu bisturiul clasic se folosește mai rar datorită riscurilor mai mari de complicatii.15 Scopul metodelor excizionale este de a îndeparta leziunile displazice de la nivelul zonei de transformare. Excizia cu acul diatermic reprezintă o variantă optimă de tratament datorită posibilității de a exciza piesa de țesut ca fragment unic și capacității de a modula atât baza conului cât și înălțimea lui în endocol, în funcție de localizarea leziunii (Figura 49.6).

Figura 49.6. Conizatia cu acul diatermic (Reprodus cu permisiune dupa Peltecu G. Precursors lesions of the cervical cancer. In Peltecu G, Trope CG, eds. Gynecologic Oncology, The Publishing House of the Romanian Academy, 2010) Complicațiile tratamentului chirurgical pe termen scurt sunt reprezentate în special de sângerare, care uneori poate fi suficient de abundentă pentru a necesita reintervenția cu hemostaza electrică sau prin sutură. De asemenea, mai amintim infecția, stenoza cervicală cu dismenoree sau efectele adverse la distanță asupra sarcinii, cu creșterea incidenței prematurității datorită scurtării iatrogene a colului.16 Histerectomia rămâne o indicație de exceție în tratamentul leziunilor displazice ale colului uterin. Aceasta se poate practica pentru displaziile severe neexcizate în limite de siguranță oncologică, la paciente care nu mai doresc sarcini viitoare, pentru afecțiuni ginecologice concomitente, leziuni întinse la bolta vaginală sau anticiparea unei urmăriri postoperatorii deficitare.17 Tratamentul cancerului de col Tratamentul cancerului de col constă în abordare chirurgicală, radioterapie și chimioterapie, combinate în secvențe diverse în funcție de stadiul de boală. 902

Stadiul IA se tratează chirurgical ținând cont de dorința pacientei de a-și păstra potențialul fertil. Astfel, la paciente care doresc conservarea uterului, stadiul IA1 se poate trata prin conizație, cu asigurarea marginilor de siguranță oncologica.18 Dacă marginile piesei de conizatie sunt pozitive, se recomandă repetarea conizației sau histerectomia totală, în funcție de opțiunea pacientei.19. La pacientele care nu mai doresc sarcini în viitor, tratamentul neoplasmului de col stadiul IA1 se face prin histerectomie totală simplă.20 Pacientele în stadiul IA2 se pot trata prin trahelectomie radicală, asociată cu limfadenectomie pelvină laparoscopică de stadializare, conservând așadar corpul uterin sau prin histerectomie radicală și limfadenectomie pelvină, dacă nu doresc conservarea fertilității. Trahelectomia radicală, desi conserva potențialul fertil al pacientei, se asociază uneori cu morbiditate crescută de tip stenoză cervicală, dismenoree, menometroragii, dispareunie profundă, amenoree sau modificări legate de firul de cerclaj permanent.21 Alternativa pentru tratamentul stadiului IA2 este brahiterapia intracavitară, în special pentru pacientele care nu au indicație chirurgicală.22 Stadiul IB a fost împărțit în doua subgrupe datorită diferențelor de prognostic raportate la dimensiunile tumorii primare. Stadiul IB1 se tratează prin histerectomie radicală cu limfadenectomie pelvină, deși eficiența similară poate fi obținută și prin radioterapie primară.23 Totuși, avantajele intervenției chirurgicale comparativ cu radioterapia sunt multiple: numar redus de centre cu expertiza în radioterapia primară curativă pentru neoplasmul de col, evaluare chirurgicală adecvată a stadiului de boală, menținerea funcției ovariene la pacientele în premenopauză dupa tratamentul chirurgical, disfuncție sexuala mai redusă dupa tratamentul chirurgical, complicațiile radioterapiei mai accentuate la vârstnici.22 Tratamentul stadiului IB2 este controversat. Alternative de tratament sunt histerectomia radicală cu limfadenectomie pelvina bilaterală și radioterapie adjuvantă, radioterapie primară, radioterapie neoadjuvantă, histerectomie simplă cu sau fără chimioterapie adjuvantă, radiochimioterapie neoadjuvantă și histerectomie radicală cu limfadenectomie.22 Locul chimioterapiei neoadjuvante în cancerul de col este controversat neavând un impact semnificativ asupra prognosticului; până la confirmarea cu certitudine a eficacității chimioterapiei neoadjuvante, tratamentul chirurgical radical, urmat de radioterapie postoperatorie rămâne preferat. Stadiul IIA se tratează similar cu stadiul IB. Stadiile IIB-IV sunt considerate stadii avansate, non-chirurgicale, tratabile cu radiochimioterapie. Totuși, în situații selectionate, stadiul IIB poate fi tratat chirugical cu intenție de radicalitate dacă se obține o bună remisiune dupa radioterapie preoperatorie.22. Radioterapia Radioterapia poate fi externă, pentru îmbunatățirea controlului locoregional, cu iradierea întregului pelvis și a zonelor ganglionare, inclusiv paraaortice sau brahiterapie care se adresează leziunii cervicale sau vaginale. Radioterapia pelvină în neoplasmul de col uterin poate fi utilizată ca terapie curativă unică în stadiile incipiente sau asociată ca terapie neoadjuvantă sau adjuvantă chirurgiei; se poate folosi ăi în asociere cu chimioterapia. Radioterapia are rolul de a optimiza controlul locoregional al bolii, reducând riscul recidivei central pelvine. Radioterapia asociată de obicei cu chimioterapia ca tratament exclusiv este indicată în stadiile incipiente de boală ca alternativă a chirurgiei, fiind chiar de preferat ca terapie unică pentru cazurile cu ganglioni limfatici pozitivi imagistic (CT, PET) sau la pacientele tarate. Totuși, pentru stadiile incipiente corect stadializate, chirurgia este de preferat datorita efectelor adverse mai reduse.24 903

Urmărire și prognostic Controlul periodic dupa tratament se face la 3 luni în primii doi ani, apoi la 6 luni în următorii trei ani, apoi anual pe termen lung. Acesta va consta în anamnezaă și examenul clinic al ariilor ganglionare superficiale, precum și examen ginecologic cu valve și bimanual și tușeu rectal. Examenul Babeș-Papanicolaou trebuie efectuat la fiecare vizită pentru a depista precoce recidiva vaginala.20 În ceea ce privește prognosticul, supraviețuirea la 5 ani după cancerul de col, raportată de FIGO în 2006, se distribuie aproximativ astfel: stadiul IA - 95-97.5%, IB – 75-90%, II – 65-75%, III – 40%, IVA – 20%, IVB – 10%.25

904

49.2. PATOLOGIA TUMORALA UTERINĂ BENIGNĂ Radu Vlădăreanu 1. Leiomiomatoza uterină Cea mai frecventă tumoră benignă uterină şi unul dintre diagnosticele cele mai întâlnite în cadrul patologiei genitale feminine, leiomiomul uterin este o tumoră cu originea la nivelul ţesutului mucular neted. Din punct de vedere morfologic, tumora este bine delimitată, fiind înconjurată de o pseudocapsulă formată din ţesut areolar şi fibre musculare comprimate. În funcție de localizarea lor, distingem următoarele tipuri de leiomioame (Figura 1): 1. fibromul intramural, cu dezvoltare în grosimea miometrului. 2. fibromul submucos, avându-şi originea în celulele miometriale situate în imediata vecinatate a endometrului. Se dezvoltă spre cavitatea uterină, la nivelul căreia proemină. 3. fibromul subseros, dezvoltat spre suprafaţa externă a uterului, depăşind conturul acestuia. 4. fibromul cervical, cu punct de plecare la nivelul colului. Baza de implantare a nodulului miomatos poate să fie largă – fibrom sesil, sau de mici dimensiuni – fibrom pediculat. pediculat intracavitar

intramural

submucos subseros

Figura 49.7 – Localizarea nodulilor fibromatoși în raport cu structura peretelui uterin Epidemiologie şi factori de risc Din punct de vedere al incidenţei, ce traduce în bună măsură acţiunea factorilor favorizanţi, fibromul uterin nu a fost descris în perioada prepubertară şi se întâlneşte în mod excepţional la adolescente. In ceea ce priveşte femeia de vârstă reproductivă, se estimează prezenţa de fibroame asimptomatice la 40 – 50% dintre femeile peste 35 de ani, cu un procent ce poate ajunge până la 80% în populaţia afro-americană la vârsta de 50 de ani.26 În post-menopază incidenţa şi severitatea simptomatologiei se reduc, în paralel cu dispariţia ciclicităţii menstruale şi reducerea nivelelor circulante de steroizi sexuali. Factorii de risc sunt reprezentaţi de: - Rasă: rasa neagră are un risc de trei ori mai mare decât cea caucaziană.

905

- Istoria menstruală și paritatea: una sau mai multe sarcini ce depaşesc 20 săptămâni de gestaţie scad riscul apariţiei leiomioamelor uterine27. Menarha precoce (sub vârsta de 10 ani) crește riscul de apariție ulterioară a fibromatozei uterine. - Consumul de contraceptive orale combinate cu doza mică nu influențează creșterea mioamelor existente și nici nu determina apariția unora noi, așa încât pot fi administrate în siguranță în condițiile în care nu există alte contraindicații28, 29. Depot medroxiprogesteron-acetatul protejează împotriva dezvoltării fibroamelor uterine30 - Fumatul, fără a afecta metabolismul estrogenilor, are un efect protectiv în ceea ce priveşte apariţia mioamelor uterine31 - Alimentaţia: consumul crescut de carne roşie se asociază cu un risc crescut, în timp ce o alimentaţie bogată în vegetale verzi scade riscul formării de noduli fibromatoşi32 - Consumul de alcool, în special bere, creşte riscul la distanţă33 - Predispoziţia familială, cu efect protectiv sau, dimpotrivă Fiziopatologia dezvoltării fibroamelor uterine nu este pe deplin cunoscută, dar cert este faptul că la baza ei stau o predispoziţie genetică, steroizii sexuali şi o serie de factori de creştere cu rol în procesele de angio şi fibrogeneză. Manifestări clinice Se pot distinge trei categorii de manifestări clinice: 1.manifestări hemoragice de origine endouterină 2.simptomatologie dureroasă pelvină 3.afectarea fertilităţii 1. Sângerarea uterină anormală este cel mai comun simptom şi se poate manifestă sub formă de hipermenoree (menstruaţie abundentă) sau menoragie (menstruaţie prelungită), care poate duce la apariţia anemiei feriprive. Fibroamele cu localizare submucoasă se însoţesc cel mai frecvent de acest tip de manifestare. 2. Simptomatologia dureroasă pelvină se datorează volumului uterin crescut şi, mai ales, faptului că suprafaţa externă a uterului fibromatos este neregulată, spre deosebire de uterul gravid, care, deşi de volum mare, nu induce, în general, o simptomatologie importantă. Nodulii proeminenţi pe suprafaţa uterină externă pot determina: - compresiune vezicală, în localizarea anterioară, cu fenomene urinare secundare de tip frecvenţă micţională crescută, dificultăţi de evacuare a vezicii, reziduu vezical şi, rareori, chiar obstrucţie urinară completă; - compresiune rectală, constipaţie sau simptome vezicale în cazurile în care prezenţa nodulului posterior deplasează anterior corpul uterin; - dispareunie; - compresiune laterală în cazul dezvoltării intraligamentare, uneori generând hidronefroză unilateral; - dismenoree. 3. Afectarea fertilităţii este legată de deformarea cavităţii uterine şi obstrucţia ostiumului 34 tubar. I.3. Diagnostic Clinic, aspectul variază în funcţie de dimensiunile uterului miomatos. Diagnosticul constă în depistarea unui uter mărit de volum, de obicei cu suprafaţă neregulată, în condiţiile excluderii unei sarcini. Fibroamele voluminoase pot fi sesizate prin palpare abdominală, ca formaţiuni bine delimitate, de consistenţă fermă şi mobilitate variabilă, avându-şi originea la nivelul pelvisului. Un uter de dimensiuni mai mici poate fi apreciat prin examinare vaginală combinată cu palparea 906

abdominală. Conturul uterin este, de obicei, neregulat, fiind uneori posibilă localizarea unuia sau mai multor noduli dominanţi. Explorări paraclinice 1. Ecografia: examinarea sonografică se poate face pe cale abdominală, fiind utilă în special în cazul unui uter voluminos sau, preferabil, prin abord transvaginal. Examinarea ecografică trebuie să depisteze cu precizie localizarea şi dimensiunile mioamelor, să aprecieze gradul de distorsionare a cavităţii uterine, să pună în evidenţă eventualii noduli ce nu sunt clinic manifeşti. 2. Ecografia cu infuzie salină are avantajul de a oferi o mai bună evidenţiere a impactului asupra cavităţii uterine. Este utilă în cazul nodulilor submucoşi, pentru a aprecia gradul de extensie al acestora în cavitatea endometrială. 3. Histeroscopia este în mai mică măsură o metodă diagnostică, cât una terapeutică. 4. Imagistica prin rezonanţă magnetic (IRM) oferă cea mai corectă imagine a anatomiei pelvine şi face diferenţa între leiomioame și adenomioză. Evoluţia naturală și complicații În general evoluția este spre creșterea progresivă a dimensiunilor tumorale.35 Mioamele ce regresează sunt de obicei mici, sub 4 cm diametru, asimptomatice. Şansele de regresie cresc odată cu instalarea menopauzei. Complicaţiile ce pot apare în evoluţia unui fibrom sunt: 1. Necroza aseptică: se datorează insuficienţei vasculare în anumite teritorii tumorale. 2. Degenerescenţa calcară: se caracterizează prin depunerea de săruri de calciu, consecutiv unui proces de fibroză intensă, eventual cu necroză aseptică, în condiţiile unei evoluţii îndelungate. 3. Torsiunea unui fibrom subseros pediculat. Torsiunea este un fenomen acut, nu întotdeauna legat de un efort fizic, se traduce prin durere pelvină de mare intensitate, cu apariţie brutală şi fenomene de iritaţie peritoneală. Uterul poate fi sensibil la examinare şi se poate depista prezenţa unei formaţiuni latero-uterine. Tratamentul este chirurgical. 5. Prolabarea transcervicală: se întâlneşte în cazul unui nodul pediculat, cu bază de implantare uterină joasă sau la nivelul canalului cervical. Simptomatologia este dominată de dureri importante în etajul abdominal inferior, cu caracter de crampă, colicative, ce se ameliorează după exteriorizarea nodulului. Conduita constă în extirparea nodulului, care, de obicei, este facilă, prin simpla rotaţie, datorită bazei mici de implantare şi pediculului lung şi subţire. Tratament Atitudinea terapeutică în cazul leiomiomatozei uterine recunoaşte două variante: 1. Tratament medicamentos 2. Tratament chirurgical In general se acceptă ca fibroamele asimptomatice, de dimensiuni mici, să beneficieze doar de urmărire, având în vedere că o bună parte dintre ele nu vor evolua sau chiar vor dispare. 1. Tratamentul medicamentos Categoriile de medicamente ce pot fi utilizate includ: - Agoniştii de GnRh (gonadotropin releasing hormone) Aceştia reprezintă cea mai eficientă formă de terapie medicală, generând un nivel estrogenic similar celui din menopauză. Marea majoritate a femeilor devin amenoreice, cu îmbunătăţirea consecutivă a parametrilor hematologici şi o reducere semnificativă, între 35 şi 60% a dimensiunilor uterine după trei luni de la iniţierea terapiei.36 Datorită fenomenelor asociate hipoestrogenismului, tratamentul nu este prelungit peste 3–6 luni. Odată cu întreruperea sa, menstruaţiile reapar rapid şi nu de puţine ori se constată un fenomen de recădere (“rebound”). - Antagoniştii de GnRh 907

- Mifepristona (RU - 486). Efecte adverse posibile sunt creşterea tranzitorie a enzimelor de hepatocitoliză şi hiperplazia endometrială.37 - Modulatorii selectivi ai receptorilor progesteronici reprezintă o categorie terapeutică nouă, cu o incidență semnificativ mai mică a hiperplaziei endometriale. - Modulatorii selectivi ai receptorilor estrogenici (Raloxifen) au fost utilizaţi în cazul pacientelor aflate în postmenopauză.38 - Dispozitivul intrauterin cu eliberare de levonorgestrel s-a dovedit a fi eficient în ameliorarea sângerărilor uterine, cu creşterea hematocritului, fără a fi sesizată reducerea dimensiunilor nodulilor. - Antiinflamatoriile non-steroidale au efect pe simptomatologia dureroasă pelvină. - Progestativele: efectul clinic al progesteronului este legat de inducerea atrofiei endometriale, determinând astfel, ameliorarea simptomatologiei menstruale. 2. Tratamentul chirurgical Intervențiile chirurgicale pot fi de tip: 1. Histerectomie 2. Miomectomie 3. Ablație endometrială 4. Mioliză 5. Embolizarea arterei uterine Histerectomia Prin îndepărtarea organului generator de noduli miomatoși, se intervine nu numai asupra simptomatologiei, ci și a pericolului de recurență. Prin aceasta, reprezintă cea mai atractivă opțiune în cazul femeilor ce și-au completat familia și la care fertilitatea viitoare nu mai intră în discuție. Miomectomia Aceasta reprezintă o variantă de chirurgie conservativă, indicată în acele cazuri în care se dorește păstrarea fertilității. Intervenția presupune îndepărtarea unuia sau mai multor noduli miomatoși, cu refacerea ulterioară a structurii uterine. Principalul dezavantaj al miomectomiei îl reprezintă faptul că sursa fibroamelor se păstrează, astfel încât la 5 ani postoperator între 50 și 60% dintre aceste femei vor prezenta noi mioame vizibile ecografic, iar dintre acestea 10 până la 25% vor necesita reintervenție chirurgicală.39 Ocluzia arterei uterine (embolizare) Aceasta se poate realiza pe cale chirurgicală sau prin tehnici de radiologie intervențională. Abordul chirurgical poate fi laparoscopic sau vaginal și constă în plasarea de clipuri pe ambele artere uterine.40 Radiologia intervențională realizează embolizarea arterei uterine prin tehnici minim invazive. Tehnic, procedura constă în introducerea la nivelul arterei uterine de material cu rol ocluziv (particule de polivinil alcool, embosfere sau spume expandabile). 2. Hiperplazia endometrială Hiperplazia endometrială este un diagnostic strict histologic, ce se caracterizează printr-o proliferare exagerată a glandelor endometriale în defavoarea stromei. La bază se găsește întotdeauna un stimul estrogenic excesiv, nebalansat de efectele progesteronului. Dimensiunile glandulare sunt variabile, iar celulele componente pot prezenta atipii, progresând nu de puține ori spre cancer de endometru. Clasificare Hiperplaziile endometriale se pot clsifica în două categorii, în funcție de arhitectura glandulară și raporturile acesteia cu stroma: 908

A. Hiplerplazii simple B. Hiperplazii complexe Fiecare dintre aceste categorii poate prezenta sau nu atipii celulare, asociate caracteristicilor de bază. Etiologie Factorii de risc pentru dezvoltarea hiperplaziei endometriale se suprapun peste cei ce determină apariția cancerului endometrial. În linii mari, este vorba de condiții ce determină expunerea endometrială la un nivel estrogenic crescut. Tabelul 49.3 – Factori de risc pentru apariția hiperplaziei endometriale Vârsta Estrogenii exogeni nebalansați de progestative Terapia cu tamoxifen Menopauza tardivă (dupa 55 ani) Menarha precoce Nuliparitatea Sindromul ovarelor polichistice Obezitatea Diabetul zaharat Tumori secretante de estrogeni Istoric familial de cancer de endometru, ovar, sân, colon Manifestări clinice Clinica hiperplaziei endometriale este dominată de sângerarea de origine uterină, cu aspect de menstruație abundentă, prelungită, la care se adaugă sângerări intermenstruale. Arareori aceste manifestări apar la femei tinere, de obicei fiind vorba de perimenopauză sau postmenopauză. Explorări paraclinice Dat fiind că diagnosticul de hiperplazie endometrială este unul histologic, este necesară în toate cazurile obținerea unei mostre de țesut. 1. Ecografia evaluează grosimea endometrială, care în postmenopauză nu trebuie să depașească 4 mm,41 iar în perioada de ectivitate hormonală genitală este general acceptat că trebuie să fie sub 14 mm. 2. Sonohisterosalpingografia 3. Histeroscopia este o metodă de diagnostic cu un caracter parțial invaziv. 4. Biopsia endometrială reprezintă metoda diagnostică indispensabilă, oferind un rezultat de certitudine. Mostrele de endometru se pot obține prin intermediul chiuretajului biopsic sau cu ajutorul pipelei.42 Tratament Prima indicație terapeutică este de a elimina orice sursă exogenă sau endogenă, de estrogeni. Scăderea ponderală, acolo unde este cazul, e benefică și întotdeauna recomandată. Tratamentul este : 1. Medicamentos 2. Chirurgical

909

1. Tratamentul medicamentos - progestative. Efectul acestora este maxim în cazurile fără atipii. Administrarea poate fi secvențială (10–15 zile/lună) sau continuă. În premenopauză, în cazurile fără atipii celulare este indicată o cură terapeutică de 3 până la 6 luni, cu repetarea biopsiei endometriale după acest interval, pentru a documenta regresia. Inserția unui dispozitiv intrauterin conținând levonorgestrel reprezintă o altă opțiune terapeutică la acest grup de paciente. Biopsia de evaluare se efectuează la 6 luni, cu dispozitivul pe loc. În postmenopauză, cazurile fără atipii și fără surse tumorale de estrogeni, beneficiază de tratament continuu cu progesteron timp de 3 luni, după care se practică biopsia de control. 2. Tratamentul chirurgical este reprezentat de histerectomie totală cu anexectomie bilaterală și este indicat în primul rând cazurilor de hiperplazie cu atipii celulare în postmenopauză, precum și situațiilor de eșec al terapiei medicamentoase (menținerea sau agravarea aspectului histopatologic la biopsia de control). 3. PATOLOGIA TUMORALĂ BENIGNĂ OVARIANĂ Majoritatea tumorilor ovariene (80 - 85%) sunt benigne iar 2/3 din acestea apar în perioada reproductivă. Șansele ca o tumora ovariană primară să fie malignă la o pacientă sub 45 ani sunt mai mici de 1:15. Clasificarea tumorilor ovariene este deosebit de complexă şi sunt descrise:43 I. Chisturi ovariene funcţionale – chisturi foliculare, chisturi de teacă luteinizantă sau granuloasă luteinizantă, chistul folicular luteinizant, chisturile funcţionale de corp galben, luteinice, sindromul ovarelor polichistice. II. Formațiuni inflamatorii: abcese tubo - ovariene III. Tumori ovariene mezoteliale şi stromale: a) Tumori mezoteliale primar epiteliale - chist seros, mucinos, endometrioid. Trebuie acordată o atenţie deosebită pentru diagnostic şi tratament tumorilor ovariene de acest tip borderline. b) Tumori mezoteliale primar stromale - fibroadenom, chistadenofibrom, tumora Brenner, tumora cu celule granuloase, tumora cu celule Sertoli-Leyding. c) Tumori stromale - fibrom, fibromiom, fibrotecom, tecom. IV. Tumori ovariene cu celule germinative – disgerminom, teratom. Etiologie și fizio patologie Chisturile functionale ovariene sunt formațiuni benigne care, în general, nu produc simptomatologie semnificativă și nici nu necesită tratament chirurgical. Consumul de contraceptive orale combinate scade șansele de apariție a acestora.44 Cel mai frecvent chist funcțional este chistul folicular, care arareori depășește 8 cm. Aceste formațiuni sunt de multe ori descoperite accidental în cursul unei examinări ginecologice, deși se pot rupe și genera durere și semne de iritație peritoneală. În general, se rezolvă spontan în 4–8 săptămâni. Chisturile de corp galben sunt mai rare. Ruptura unui astfel de chist poate genera hemoperitoneu, necesitând intervenție chirurgicală. Chistul luteal nerupt generează simptomatologie dureroasă, probabil datorită sângerării intrachistice. De multe ori acestă simptomatologie este dificil de diferențiat de torsiunea de anexă. Chisturile de teacă luteinică sunt cele mai rare. Sunt în general bilaterale, fiind asociate sarcinii, inclusiv sarcina molară, sarcina multiplă, coriocarcinom, diabet zaharat, izoimunizare Rh, stimulare ovariană. Chisturile pot fi foarte mari (până la 30 de cm), multiple și regresează spontan. Mai mult de 80% dintre chisturile benigne nonfuncționale sunt teratoame (chisturi 910

dermoide). Din punct de vedere histologic teratoamele chistice benigne reprezintă o mixtură de elemente. Sunt bilaterale în aproximativ 10% dintre cazuri și se asociază cu un risc de transformare malignă în mai puțin de 2% dintre cazuri, mai ales după vârsta de 40 de ani. Principalul risc îl reprezintă torsiunea, care se produce în 15% dintre cazuri, mai frecvent decât în situația altor formațiuni ovariene. Riscul de apariție al tumorilor epiteliale crește cu vârsta. În cadrul grupei de vârstă sub 50 de ani chistadenoamele seroase reprezintă 20% din totalitatea formațiunilor ovariene. Dintre acestea 5–10% sunt borderline, iar 20–25% sunt maligne. Chistedenoamele seroase sunt în general multiloculate, uneori cu componentă papiliferă. Corpii psamomatoși, care sunt calcificări granulare, pot fi răspândite pe suprafața de secțiune a tumorii. Tumorile mucinoase pot atinge dimensiuni mari. Ele sunt multiloculate, prezintă o suprafață lobulată, netedă și sunt bilaterale în 10% dintre cazuri. Pot fi dificil de diferențiat histologic de metastazele tumorale gastrointestinale Diagnostic clinic La examinarea vaginală combinată cu palparea abdominală se percepe o formaţiune laterouterină, separată de uter. Examenul clinic trebuie să determine originea anexială a tumorii, unilateralitatea sau bilateralitatea, dimensiunile, consistenţa dură sau chistică, mobilitatea, sensibilitatea. Uneori uterul poate fi deplasat de partea opusă masei ovariene. Tumorile voluminoase pot fi preceput la examinarea abdominală sub forma unei deformări a peretelui abdominal, în hipogastru sau/şi spre regiunea ombilicală. Tumorile cu dezvoltare abdominală pot determina tulburări digestive – inclusiv fenomene subocluzive, tulburări urinare, dispnee, edeme la nivelul membrelor inferioare, circulaţie colaterală prin tulburări de compresiune. Elementele care sugerează caracterul benign al tumorii sunt: unilateralitatea, mobilitatea, caracterul chistic, suprafaţa netedă, lipsa aderenţelor şi a ascitei. Tumorile active din punct de vedere endocrin pot induce sindroame endocrine de tip masculinizant (amenoree, atrofia sânilor, hirsutism, hipertrofie clitoridiană) sau feminizant (pubertate precoce izosexuală, tulburări menstruale). La pacientele în postmenopauză se constată metroragii, troficitatea mucoaselor, gleră cervicală, procese neoplazice. Uneori la fetiţe se pot constata pubertate patologică. Explorări paraclinice Ecografia pelvină este cea mai utilă și la îndemână metodă de investigare imagistică. Ea stabilește în primul rând originea masei pelvine, apoi dimensiunile acesteia și structura (solid/lichidian/mixt; uniloculat/multiloculat), prezența de formațiuni papilifere, prezența de calcificări, vascularizația tumorala, prezența ascitei. Chisturile cu porţiuni solide, ecogenitate neomogenă, septate, cu vegetaţii intrachistice, asociate cu ascită ridică suspiciunea de malignitate.45 Tomografia computerizată sau IRM sunt arareori necesare ca metode diagnostice primare, deși sunt utile în planificarea tratamentului atunci când există o puternică suspiciune de malignitate.46 Testele de laborator indicate femeilor de vârstă repoductivă includ, alături de dozarea beta hCG, determinarea CA 125. Laparoscopia este, la limită metodă diagnostică, atunci când anumite detalii nu au fost clarificate prin alte tehnici. Complicaţiile chistului ovarian benign Torsiunea este un accident frecvent în cazul chisturilor cu volum mic şi mijlociu pediculate. Ruptura este o complicaţie rară ca urmare a torsiunii, hemoragiei intrachistice sau traumatismului şi determină dureri intense, simptomatologie de abdomen acut. Hemoragia se poate produce intrachistic sau la nivelul cavităţii peritoneale. 911

Compresiunea poate determina tulburări digestive sau urinare. Tratament Tratamentul chisturilor ovariene depinde de o multitudine de factori printre care un loc important îl ocupă vârsta şi statusul menopauzal. Metodele terapeutice pot fi: - tratament medicamentos - tratament chirurgical La pacientele aflate în perioada de postmenopauză, toate tumorile chistice suspecte sau solide, ca şi chisturile cu caractere de benignitate, dar simptomatice trebuie îndepărtate chirurgical. Tratamentul medicamentos este reprezentat de contraceptivele orale combinate, recomandat în cazul chisturilor funcționale. Tratamentul chirurgical se poate realiza pe cale laparoscopică sau prin laparotomie. Laparoscopia este recomandabilă în situațiile în care este necesară îndepărtarea chirurgicală a unei formațiuni anexiale fără suspiciune de malignitate. În cazul formațiunilor cu suspiciune de malignitate este recomadată laparotomia, iar dacă malignitatea este confirmată de examenul histopatologic extemporaneu, intervenția constă în histerectomie totală cu anexectomie bilaterală.

Bibliografie selectivă 1. Comprehensive cervical cancer control: a guide to essential practice. World Health Organization 2006. 2. Znaor A, van den Hurk C, Primic-Zakelj M, Agius D, Coza D, Demetriou A et al. Cancer incidence and mortality patterns in South Eastern Europe in the last decade: Gaps persist compared with the rest of Europe. Eur J Cancer, 2012. pii: S0959-8049(12)00926-4. doi: 10.1016/j.ejca.2012.11.030. [Epub ahead of print] 3. Ferlay J, Shin HR, Bray F, et al. GLOBOCAN 2008, cancer incidence and mortality worldwide: IARC CancerBase No. 10 [database on the Internet]. Lyon, France: International agency for research on cancer; 2010 [updated 2010; cited 1.7.2011.]. . 4. Zhao FH, Lewkowitz AK, Hu SY, Chen F, Li LY, Zhang QM, Wu RF et al. Prevalence of human papillomavirus and cervical intraepithelial neoplasia in China: a pooled analysis of 17 population-based studies. Int J Cancer. 2012 Dec 15; 131(12):2929-38. doi: 10.1002/ijc.27571. Epub 2012 Apr 24. 5. Pista A, de Oliveira CF, Lopes C, Cunha MJ; CLEOPATRE Portugal Study Groupa. Human Papillomavirus Type Distribution in Cervical Intraepithelial Neoplasia Grade 2/3 and Cervical Cancer in Portugal: A CLEOPATRE II Study. Int J Gynecol Cancer. 2013 Mar;23(3):500-6. doi: 10.1097/IGC.0b013e318280f26e. 6. Christine H. Holschneider. “Premalignant & malignant disorders of the uterine cervix” in DeCherney AH, CURRENT Diagnosis & Treatment Obstetrics & Gynecology, Tenth Edition (LANGE CURRENT Series), 2007. 7. Saslow D, Solomon D, Lawson HW, Killackey M, Kulasingam SL, Cain JM et al. American Cancer Society, American Society for Colposcopy and Cervical Pathology, and American Society for Clinical Pathology screening guidelines for the prevention and early detection of cervical cancer. J Low Genit Tract Dis. 2012 Jul;16(3):175-204. 8. Lorincz AT, Reid R, Jenson AB, Greenberg MD, Lancaster W, Kurman RJ. Human papillomavirus infection of the cervix: relative risk associations of 15 common anogenital types. Obstet Gynecol. 1992 Mar; 79(3):328-37. 9. Campion MJ. ‘Chapter 8 – Preinvasive disease’ in ‘Berek and Hacker's Gynecologic Oncology’, 5th Edition, 2010, Lippincott Williams & Wilkins, pag 278-9. 10. Pecorelli S: Revised FIGO staging for carcinoma of the vulva, cervix, and endometrium. Int J Gynaecol Obstet 105(2):103-4, 2009. [PMID: 19367689].

912

11. Solomon D, Davey D, Kurman R, et al. The 2001 Bethesda System: terminology for reporting results of cervical cytology. JAMA 2002; 287:2114-2119. 12. Martin-Hirsch PP, Paraskevaidis E, Bryant A, Dickinson HO et al. Surgery for cervical intraepithelial neoplasia. Cochrane Database Syst Rev. 2010 Jun 16; (6):CD001318. doi: 10.1002/14651858.CD001318.pub2. 13. Kyrgiou M, Tsoumpou I, Vrekoussis T, Martin-Hirsch P et al. The up-to-date evidence on colposcopy practice and treatment of cervical intraepithelial neoplasia: the Cochrane colposcopy & cervical cytopathology collaborative group (C5 group) approach. Cancer Treat Rev. 2006 Nov; 32(7):516-23. Epub 2006 Sep 27. 14. Kyrgiou M, Koliopoulos G, Martin-Hirsch P, Arbyn M et al. Obstetric outcomes after conservative treatment for intraepithelial or early invasive cervical lesions: systematic review and meta-analysis. Lancet. 2006 Feb 11; 367(9509):489-98. 15. Bozanović T, Ljubic A, Momcilov P, Milicevic S et al. Cold-knife conization versus the loop electrosurgical excision procedure for treatment of cervical dysplasia. Eur J Gynaecol Oncol. 2008; 29(1):835. 16. Bruinsma FJ, Quinn MA. The risk of preterm birth following treatment for precancerous changes in the cervix: a systematic review and meta-analysis. BJOG. 2011 Aug;118(9):1031-41. doi: 10.1111/j.14710528.2011.02944.x. Epub 2011 Mar 30. 17. Ana-Cristina Anton, Peltecu Gh. ‘Leziunile precursoare ale cancerului de col uterin’ in ‘Tratat de chirurgie – vol VA Ginecologie’, sub redactia Popescu I, Ed. Academiei Romane, pag 101-113, 2008. 18. Ostor AG. Studies on 200 cases of early squamous cell carcinoma of the cervix. Int J Gynecol Pathol 1993;12:193-207. 19. Roman LD, Felix JC, Muderspach LI, Agahjanian A, Qian D, Morrow CP. Risk of residual invasive disease in women with microinvasive squamous cancer in a conization specimen. Obstet Gynecol 1997;90:759-764. 20. Hacker NF, Friedlander ML. ‘Chapter 9 – Cervical Cancer’ in ‘Berek and Hacker's Gynecologic Oncology’, 5th Edition, 2010, Lippincott Williams & Wilkins, pag 351-352. 21. Alexander-Sefre F, Chee N, Spencer C, Menon U, Shepherd JH. Surgical morbidity associated with radical trachelectomy and radical hysterectomy. Gynecol Oncol 2006;101:450-454. 22. Peltecu Gh, Mioara Ionescu, Viorica Nagy. ‘Cancerul invaziv al colului uterin’ in ‘Tratat de chirurgie – vol VA Ginecologie’, sub redactia Popescu I, Ed. Academiei Romane, pag 134-7, 2008. 23. Landoni F, Maneo A, Colombo A, Placa F, Milani R, Perego P, Favini G, Ferri L, Mangioni C. Randomised study of radical surgery versus radiotherapy for stage Ib-IIa cervical cancer. Lancet. 1997 Aug 23;350(9077):535-40. 24. Baalbergen A, Veenstra Y, Stalpers L. Primary surgery versus primary radiotherapy with or without chemotherapy for early adenocarcinoma of the uterine cervix. Cochrane Database Syst Rev. 2013 Jan 31; 1: CD006248. doi: 10.1002/14651858.CD006248.pub3. 25. Quinn MA, Benedet JL, Odicino F, Maisonneuve P et al.Carcinoma of the cervix uteri. FIGO 26th Annual Report on the Results of Treatment in Gynecological Cancer. Int J Gynaecol Obstet. 2006 Nov; 95 Suppl 1:S43-103. 26. Marshall LM, Spiegelman D, Barbieri RL et al. Variation in the incidence of uterine leiomyoma among premenopausal women by age and race. Obstet Gynecol 1997; 90:967 27. Marshall LM, Spiegelman D, Goldman MB, et al. A prospective study of reproductive factors and oral contraceptive use in relation to the risk of uterine leiomyomata. Fertil Steril 1998; 70:432 28. Dragomir AD, Schroeder JC, Connolly A, et al. Potential risk factors associated with subtypes of uterine leiomyomata. Reprod Sci 2010; 17:1029. 29. enkatachalam S, Bagratee JS, Moodley J. Medical management of uterine fibroids with medroxyprogesterone acetate (Depo Provera): a pilot study. J Obstet Gynaecol 2004; 24:798. 30. Parazzini F, Negri E, La Vecchia C, et al. Uterine myomas and smoking. Results from an Italian study. J Reprod Med 1996; 41:316

913

31. Chiaffarino, F, Parazzini, F, La Vecchia, C, et al. Diet and uterine myomas. Obstet Gynecol 1999; 94:395 32. Wise LA, Palmer JR, Harlow BL, et al. Risk of uterine leiomyomata in relation to tobacco, alcohol and caffeine consumption in the Black Women's Health Study. Hum Reprod 2004; 19:1746 33. Donnez J, Jadoul P. What are the implications of myomas on fertility?: A need for a debate?. Hum Reprod 2002; 17:1424 34. Yoshida M, Koshiyama M, Fujii H, Konishi M. Erythrocytosis and a fibroid. Lancet 1999; 354:216 35. Syrop CH, Nygaard IE, Davis WA. Natural history of uterine polyps and leiomyomata. Obstet Gynecol 2002; 100:3 36. Viswanathan M, Hartmann K, McKoy N, et al. Management of uterine fibroids: an update of the evidence. Evid Rep Technol Assess (Full Rep) 2007; 37. Minaguchi H, Wong JM, Snabes MC. Clinical use of nafarelin in the treatment of leiomyomas. A review of the literature. J Reprod Med 2000; 45:481 38. Eisinger SH, Meldrum S, Fiscella K, et al. Low-dose mifepristone for uterine leiomyomata. Obstet Gynecol 2003; 101:243 39. Palomba S, Sammartino A, Di Carlo C, et al. Effects of raloxifene treatment on uterine leiomyomas in postmenopausal women. Fertil Steril 2001; 76:38 40. Hanafi, M. Recurrence after removal of solitary and multiple myomas. Obstet Gynecol 2005; 105:877 41. Hald K, Langebrekke A, Klow NE, et al. Laparoscopic occlusion of uterine vessels for the treatment of symptomatic fibroids: Initial experience and comparison to uterine artery embolization. Am J Obstet Gynecol 2004; 190:37 42. Van den Bosch T, Vandendael A, Van Schoubroeck D, et al. Combining vaginal ultrasonography and office endometrial sampling in the diagnosis of endometrial disease in postmenopausal women. Obstet Gynecol 1995; 85:349 43. Grimbizis G, Tsalikis T, Tzioufa V, et al. Regression of endometrial hyperplasia after treatment with the gonadotrophin-releasing hormone analogue triptorelin: a prospective study. Hum Reprod 1999; 14:479 44. DeCherney AH, Nathan L. Current obstetric & gynecologic diagnosis & treatment. 9th ed. New York (NY): Lange Medical/McGraw-Hill, 708-715; 2003. 45. Christensen JT, Boldesen JL, Westergaard JG. Functional ovarian cysts in premenopausaland gynecologically healthy women. Contraception 2002;66:153-157 46. Ekerhovd E, Wienerroith H, Staudach A, Granberg S. Preoperative assessment of unilocular adnexal cysts by transvaginal ultrasonography: a comparison between ultrasonographic morphologic imaging and histopathologic diagnosis. Am J Obstet Gynecol 2001; 184: 48

914

50. INFECȚIILE GENITALE LA FEMEI Florin Stamatian I. INFECȚII GENITALE JOASE I.1. Infecții fungice Epidemiologie Vulvovaginita fungică (micoza vulvovaginală, colpita micotică) este o infecție comună a vaginului și vulvei determinată de diferite specii de fungi. Epidemiologia acestei infecții este dublă, sexuală și extrasexuală din tubul digestiv, existând argumente pro și contra încadrării lor în categoria bolilor cu transmitere sexuală.1 În timpul sarcinii în timpul sarcinii incidența vulvovaginitei micotice este de aproximativ 30%.2 Etiologie Marea majoritate a infecțiilor fungice sunt determinate de Candida albicans, în ultimii ani constatându-se o creștere importantă a infecțiilor determinate de speciile non-albicans. Proliferarea fungică este favorizată de: tratamentul cu antibiotice, corticoizi, citostatice, anticoncepționale, sarcină, diabet zaharat, obezitate, stări de imunosupresie, utilizarea de lenjerie din materiale sintetice, dușuri intravaginale.3 Manifestări clinice Simptomatologia infecției fungice este reprezentată de o leucoree densă, abundentă, albicioasă, brânzoasă, aderentă de mucoasă, de obicei fără miros. Aceasta este însoțită de prurit vulvar intens, tenace, care în timp se însoțește de senzația de arsură, dispareunie la intromisiune și disurie. La examenul local se constată congestia vulvei și a vaginului, cu depozite alb-brânzoase aderente, escoriații și ulcerații liniare, puțin adânci, la nivelul labiilor și în porțiunea posterioară a introitului vaginal, iar uneori pot apărea discrete papule în jurul ariilor eritematoase. Nu există întotdeauna o corelație între intensitatea simptomelor și examenul obiectiv. În special în formele cronice acuzele sunt mult diminuate sau pot lipsi.1 Explorări paraclinice Identificarea sporilor sau miceliilor se poate face prin examinarea preparatului nativ prelucrat cu soluție de KOH 10-20% sau prin frotiuri colorate cu albastru de metilen, Gram sau Giemsa. Izolarea tulpinilor de Candida prin însămânțarea pe medii de cultură (Sabouraud, Nickerson) este de obicei rezervată pacientelor simptomatice la care examenul nativ este negativ.4 Tratament Tratamentul topic constă în administrarea preparatelor pe bază de imidazol (clotrimazol, miconazol, econazol, fenticonazol, ketoconazol) timp de 7-14 zile seara la culcare sau a formulelor retard, în priză unică. Preparatele cu administrare orală, incluzând fluconazolul, ketoconazolul și itraconazolul sunt, deasemenea, eficiente, multe paciente preferând doza unică administrată oral (fluconazol 150 mg).5 În cazul formelor recurente se recomandă administrarea inițială a unui preparat per os timp de 14 zile, urmat de o terapie de întreținere de cel puțin 6 luni.6 I.2. Vaginoza bacteriană Epidemiologie Deși reprezintă cea mai frecventă cauză de leucoree la femeie în perioada fertilă, prevalența acestei afecțiuni nu este pe deplin cunoscută, studiile clinice raportând o incidență de 12-61% în populația generală și de 10-30% la gravide. Deși nu este considerată o infecție transmisă pe cale sexuală, vaginoza bacteriană are profilul epidemiologic al unei boli cu transmitere sexuală.3 915

Etiologie Vaginoza bacteriană reprezintă un dezechilibru complex al florei vaginale normale. Flora vaginală normală în care predomină speciile de lactobacili, producătoare de acid lactic, cu rol protector al ecosistemului vaginal, este înlocuită cu o floră vaginală mixtă. Această floră include este reprezentată în special de Gardnerella vaginalis. Factorii de risc implicați în apariția vaginozei bacteriene sunt reprezentați de utilizarea dispozitivului contraceptiv intrauterin, dușurile intravaginale frecvente, contactele sexuale frecvente și partenerii sexuali multipli, sexul oral și în timpul menstruației, fumatul.3 Manifestări clinice Simptomatologia este dominată de mirosul vaginal neplăcut,’’de pește’’, perceput frecvent după un contact sexual, leucoree alb-cenușie, apoasă, aerată, neiritantă, nepruriginoasă, aderentă de pereții vaginali și disurie. Explorări paraclinice Examenul microscopic nativ este caracterizat de prezența celulelor epiteliale cu aspect granular, clue cells, iar testul olfactiv cu KOH 10% determină apariția unui miros înțepător “de pește” determinat de vaporizarea aminelor volatile. Ph-ul secreției vaginale este alcalin.3 Tratament Terapia de elecție este reprezentată de folosirea metronidazolului per os 500 mg de 2 ori pe zi, 7 zile sau a clindamicinei 300 mg, de doua ori pe zi, 7 zile.7 I.3. Infecția cu Trichomonas vaginalis Epidemiologie Trichomoniaza este o infecție parazitară, foarte contagioasă, reprezentând una dintre cele mai frecvente patologii cu transmitere sexuală, transmiterea extrasexuală fiind excepționala.8 Etiologie Trichomonas vaginalis este un protozoar anaerob, flagelat și mobil, adaptat vieții în tractul genital și urinar inferior. Dezvoltarea sa este favorizată de prezența unui pH vaginal alcalin. Manifestări clinice Simptomatologia este dominată de prezența unei leucorei abundente, spumoase, cenușie sau verzuie, cu miros neplăcut, însoțită de prurit intens și arsuri vulvo-vaginale, cu dispareunie și disurie. Parazitul poate ascensiona la nivelul colului uterin cu dezvoltarea colpitei trichomoniazice (cervix “zmeuriu”). Explorări paraclinice Trichomonas vaginalis poate fi identificat prin examinarea microscopică directă a conținutului vaginal, prin frotiuri colorate May-Grunwald-Giemsa, însămânțare pe medii de cultură sau teste imunologice. Tratament Regimul standard constă în administrarea de derivați de nitroimidazol (metronidazol, tinidazol) 2 g în doza unică, tratându-se și partenerii sexuali. I.4. Sifilisul genital Epidemiologie Este o afecțiune cronică, de obicei latentă, moderat contagioasă, a cărei incidență este în scădere în majoritatea țărilor dezvoltate.1 În funcție de stadiul bolii, sifilisul este clasificat în primar, secundar, latent, terțiar și congenital. Etiologie

916

Agentul etiologic este Treponema pallidum, transmiterea infecțiilor realizându-se predominant pe cale sexuală și transplacentar. Sifilisul primar apare ca o leziune genitală, în timp ce sifilisul secundar și cel terțiar sunt forme diseminate ale bolii. Manifestări clinice Leziunea primară, șancrul dur, este frecvent localizată la nivelul vulvei, vaginului sau cervixului. Șancrul extragenital poate apărea în regiunea anală, orofaringe, pleoape, mameloane sau degete. Inițial apare o maculă, apoi o papulă ce se erodează rapid și se transformă într-o ulcerație relativ mică, ovalară, nedureroasă, bine delimitată, cu margini netede și indurate, acompaniată de adenopatie inghinală uni sau bilaterală. Explorări paraclinice Examinarea exsudatului seros de la nivelul ulcerației la microscopul cu câmp întunecat sau prin imunofluorescență directă permit evidențierea Treponemei. Testele serologice pot fi nespecifice, utilizate ca metode de screening (ex.VDRL) sau specifice (ex. testul de imunofluorescență indirectă) cu specificitate înaltă, dar cu accesibilitate redusă.9 Tratament Penicilina, mai ales forma retard, rămâne antibioticul de elecție pentru toate stadiile bolii, vindecând leziunea locală și prevenind sechelele tardive. Dozajul și durata tratamentului depind de stadiul și manifestările clinice ale bolii. II. INFECȚII GENITALE ÎNALTE Epidemiologie Boala inflamatorie pelvină (BIP) este un sindrom clinic determinat de infecția și inflamația tractului genital superior, incluzând uterul, salpingele, ovarul și structurile adiacente pelvine. Marea majoritate a cazurilor de BIP apar ca rezultat al ascensionării pe cale canaliculară a microorganismelor din tractul genital inferior, de cele mai multe ori având o etiologie polimicrobiană. Aceste microorganisme aparțin microflorei vaginale sau, cel mai frecvent, sunt germeni care se transmit pe cale sexuală. BIP nelegată de o boală cu transmitere sexuală apare după anumite manevre ginecologice, efectuate în scop terapeutic sau explorator: inserția dispozitivelor intrauterine, histerosalpingografie, chiuretaj uterin.3 Etiologie Cei mai importanți agenți patogeni implicați în etiologia BIP sunt Chlamydia trachomatis și Neisseria gonorrhoeae, ceea ce reflectă prevalența crescută a acestora în populația generală, la care se adauga și microorganismele asociate cu vaginoza bacteriană.10 Manifestări clinice În formele acute simptomatologia este zgomotoasă, fiind dominată de durerea pelvină care se asociază sau nu cu stare febrilă. Formele subacute și cronice se manifestă prin simptomatologie trenantă, dominată de durerea pelvină sau, dimpotrivă, evoluează asimptomatic o perioada îndelungată, manifestându-se direct prin apariția complicațiilor (infertilitate, sarcină extrauterină, durere pelvină cronică). Explorări paraclinice Evaluarea serologică a inflamației prin determinarea valorilor protinei C reactive, a VSHului și leucocitozei, precum și evidențierea leucocitozei în secreția vaginală au o specificitate redusă. Culturile cervicale pot fi pozitive pentru Chlamydia și gonococ. Ecografia endovaginală poate evidenția prezența unui hidro/piosalpinx, a fluidului intraperitoneal sau a abceselor tubo ovariene. 917

Laparoscopia reprezinta standardul de aur, permițând diagnosticul când acesta este incert, stabilirea gradului de severitate a bolii, precum și efectuarea unor manevre terapeutice: recoltarea conținutului trompelor și a exsudatului peritoneal, drenajul abceselor tubo ovariene, liza aderențelor. Tratament Obiectivele principale ale tratamentului sunt reprezentate de controlul procesului infecțios, cu eradicarea focarelor de infecție, ameliorarea simptomatologiei și prevenirea complicațiilor pe termen lung. Tratamentul medicamentos se bazează în primul rând pe antibioterapie, pe plan secund aflându-se analgeticele și antiinflamatoarele, fiind adaptat stadiilor bolii. Antibioterapia este demarată pe criterii empirice, având ca obiectiv acoperirea unui spectru bacterian larg, care să includa Neisseria gonorheae, Chlamydia trachomatis, mycoplasmele genitale sau flora bacteriană endogenă implicată în vaginozele bacteriene. În cazul tratamentului ambulator un regim antimicrobian recomandat este reprezentat de administrarea unei cefalosporine de generația a-III-a în doză unică urmată de doxiciclină 100 mg de două ori/zi și metronidazol 500 mg de două ori/zi, per os, timp de 14 zile. Pentru cazurile spitalizate tratamentul este administrat parenteral după aceleași principii terapeutice.11 Tratamentul chirurgical este rezervat formelor complicate cu peritonită generalizată, formațiunilor anexiale voluminoase persistente după tratamentul antibiotic și formelor de BIP ce nu răspund la tratamentul medicamentos.

Bibliografie selectivă 1. Stamatian F., Preda G. Infecțiile in Ginecologie.Cluj Napoca:Ed. Echinox 2003. 2. Young G, Jewell D. Topical treatment for vaginal candidiasis (thrush) in pregnancy. Cochrane Database of Systematic Reviews 2001, Issue 4. Art. No.: CD000225. DOI: 10.1002/14651858.CD000225. 3. Schorge J, Schaffer J, Halvorson L, Hoffman B, Bradshaw K, Cunningham F. Williams Gynecology.New York: McGraw Hill,2008. 4. Surcel I.V., Surcel M. Obstetrica si ginecologie.Cluj Napoca:Ed. Dacia 2008:819-853. 5. Nurbhai M, Grimshaw J, Watson M, Bond CM, Mollison JA, Ludbrook A. Oral versus intra-vaginal imidazole and triazole anti-fungal treatment of uncomplicated vulvovaginal candidiasis (thrush). Cochrane Database of Systematic Reviews 2007, Issue 4. Art. No.: CD002845. DOI: 10.1002/14651858.CD002845.pub2. 6. Rosa MI, Silva BR, Pires PS, Silva FR, Silva NC, Silva FR, et al.Weekly fluconazole therapy for recurrent vulvovaginal candidiasis: a systematic review and meta-analysis. Eur J Obstet Gynecol Reprod Biol. 2012 Dec 29; pii: S0301-2115(12)00548-9. doi: 10.1016/j.ejogrb.2012.12.001. 7. Oduyebo OO, Anorlu RI, Ogunsola FT. The effects of antimicrobial therapy on bacterial vaginosis in nonpregnant women. Cochrane Database of Systematic Reviews 2009; Issue 3. Art. No.: CD006055. DOI: 10.1002/14651858.CD006055.pub2. 8. Bowden FJ, Garnett GP. Trichomonas vaginalis epidemiology: parameterising and analysing a model of treatment interventions. Sex Transm Inf 2000;76:248-256. 9. Castro R, Prieto ES, Santo I, Azevedo J, Exposto F. Evaluation of an Enzyme Immunoassay Technique for Detection of Antibodies against Treponema pallidum.J Clin Microbiol 2003 January; 41(1): 250–253. 10. Bébéar C, de Barbeyrac B. Genital Chlamydia trachomatis infections. Clin Microbiol Infect. 2009;15(1):4-10. 11. Horner P. Chlamydia (uncomplicated, genital) BMJ Clinical Evidence. 2008;5:1607.

918

Director: Conf. Dr. Ing. Victor Lorin Purcărea Secretar Ştiinţific: Conf. Dr. Bogdan Voiculescu Tehnoredactare: ing. Graziella Grozavu, ing. Bogdan Ulieru Coperta: ing. Graziella Grozavu Format A4 Bun de tipar: Iunie 2015, Apărut: Iunie 2015 © Copyright 2015 Toate drepturile aparţin Editurii Universitare „Carol Davila” Editura Universitară „Carol Davila” B-dul Eroii Sanitari nr. 8, sector 5, Bucureşti Tel: 021.318.08.62 int. 199

View more...

Comments

Copyright ©2017 KUPDF Inc.
SUPPORT KUPDF