Susan-Elizabeth-Phillips-Chicago-Stars-1-Trebuia-sa-fii-tu.pdf

Eleganta şi zvăpăiata Phoebe Somerville, o newyorkeză de treizeci şi trei de ani care şi-a împărţit exis­ tenţa între barurile cosmopolite şi galeriile de artă din Manhattan, moşteneşte pe neaşteptate o echipă din liga profesionistă. Echipa i-a lăsat-o tatăl ei, Bert, un tip dur care n-ar h reuşit niciodată să-i facă loc în viaţa lui ocupată de afaceri, fotbal şi iubite recrutate de pe scenele cluburi­ lor din Las Vegas. Primită la început cu ostilitate şi neîn­ credere, Phoebe descoperă că are o ambiţie de care nu era conştientă: aceea de a-i demonstra tatălui ei, pe lu­ mea cealaltă, că îşi poate croi singură un drum în viaţă. De parcă lucrurile n-ar fi destul de complicate, antre­ norul principal al echipei, Dan Calebow, exercită asupra lui Phoebe o atracţie irezistibilă. După o viaţă plină de aventuri atât profesionale, cât şi erotice, Dan nu visează decât să se însoare cu o femeie blândă, care să-i facă o liotă de copii şi să-i ofere o atmosferă caldă, iubitoare. Phoebe cea sexy, care se afişează în ţinutele cele mai scandaloase în cele mai inoportune momente, de pildă în vestiarul jucătorilor înainte de un meci foarte impor­ tant, nu pare deloc femeia potrivită. Dar dragostea are propriile căi de a-şi găsi împlinirea... Susan Elizabeth Phillips a scris 23 de romane traduse în 30 de limbi şi apărute pe lista de bestselleruri din New York Times, Publisher’s Weekly şi USA Today. A primit 4 premii R1TA pentru „Cel mai bun ro­ man“, precum şi Premiul pentru întreaga activitate din partea Romantic Times.

SUSAN ELIZABETH PHILLIPS Trebuia să fii tu

It Had to Be You Susan Elizabeth Phillips Copyright © 1994 Susan Elizabeth Phillips

Lira Lira şi Cărţi romantice sunt mărci înregistrate ale Grupului Editorial Litera O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România tel.; 031 425 16 19; 0752 101 777 e-mail; [email protected] Ne puteţi vizita pe www. litera, ro/1 irabooks.ro Trebuia să fii tu Susan Elizabeth Phillips Copyright © 2017 Grup Media Litera pentru versiunea în limba română Toate drepturile rezervate Editor: Vidraşcu şi fiii Redactor; Maria Popa Corector: Emilia Achim Copertă: Flori Zahiu Tehnoredactare şi prepress: Ioana Cristea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PHILLIPS, SUSAN ELIZABETH Trebuia să fii tu / Susan Elizabeth Phillips; trad.: Dara Vargan - Bucureşti: Litera, 2017

ISBN 978-606-33-2131-3 I. Vargan, Dara (trad.) 821.111(731-31-135. 1

SUSAN ELIZABETH PHILLIPS

Trebuia să fii tu Traducere din limba engleză Dara Vargan

Lui Steven Axelrod, care a fost alături de mine de la început, cu o minte limpede, un umăr prietenesc şi o mare capacitate de a suporta scriitori nebuni. Această carte nu putea fi dedicată altcuiva.

dragi cititori, Totul a început cu această carte. Ani în şir rn-am întrebat amuzată cum ar fi ca o femeie care nu cunoaş­ te nimic despre sporturi să se trezească moştenitoarea unei echipe profesionale de fotbal american. Când am început să scriu Trebuia să fii tu, nu m-am gândit că va fi începutul unei serii de cărţi. (Vă rog să nu spuneţi nimănui, dar nu sunt înnebunită după sport.) Seria în­ cepe cu Trebuia să fii tu şi se încheie cu Inimă neîmblân­ zită, unde este vorba de Molly Somerville, pe care o veţi întâlni pentru prima dată aici. Sper să vă placă această primă întâlnire cu familia Chicago Stars. Deşi fiecare volum este de sine stătă­ tor, unii preferă să le citească în ordine. Dacă doriţi să aflaţi mai multe despre toate cărţile mele, vă rog să vizi­ taţi site-ul www.susanphillips.com sau îmi puteţi scrie la adresa de mai jos. Lectură plăcută! Susan Elizabeth Phillips c/o Avon Books 10 East 53rd Street New York, New York 10022

capitolul 1 Phoebe Somerville revoltă pe toată lumea aducând un pudel şi un amant ungur la funeraliile tatălui ei. Stă­ tea lângă groapă ca un star de cinema din anii ’50, cu micul căţel ghemuit în poală şi o pereche de ochelari de soare rotunzi, cu rama bătută cu strasuri. Participanţilor la ceremonie le era greu să se hotărască cine părea mai deplasat - pudelul perfect tuns şi decorat cu fundiţe de mătase pe fiecare ureche, ungurul incredibil de arătos, cu părul lung strâns în coadă de cal, sau Phoebe însăşi. Părul ei blond-nisipiu, atent îmbogăţit cu nuanţe de platină, îi cobora pe un ochi ca lui Marilyn Monroe, în filmul Şapte ani de căsnicie. îţi ţinea întredeschise buze­ le umede şi pline, colorate într-o delicioasă nuanţă de roz bujor, în timp ce contempla sicriul negru lucios ce adăpostea rămăşiţele pământeşti ale lui Bert Somerville. Purta haine de culoarea fildeşului, cu o jachetă de mă­ tase matlasată, însă bustiera aurie de sub aceasta ar fi fost mai potrivită la un concert rock. Iar fusta strâmtă, legată cu o centură din inele aurii, dintre care unul avea agăţată o frunză de viţă, era despicată exact pe mijlocul coapsei perfecte. Era pentru prima dată când revenea la Chicago, după ce fugise din oraş la vârsta de optsprezece ani, iar majoritatea invitaţilor de la trista ceremonie nu făcu­ seră niciodată cunoştinţă cu fiica risipitoare a lui Bert Somerville. Cu toate acestea, din poveştile auzite, de­ cizia tatălui ei de a o exclude de la succesiune nu sur­ prinsese pe nimeni. Ce părinte ar fi fost dispus să-şi lase averea unei fete care umbla cu un bărbat cu patruzeci de ani mai în vârstă decât ea, chiar dacă acesta era un cu­ noscut pictor spaniol, Arturo Flores? Fără a mai discuta despre jena provocată de tablouri. Pentru cineva ca Bert

Somerville, imaginile cu femei dezbrăcate nu erau altce­ va decât pornografie, iar nudurile înfâţişând-o pe Phoebe ce împodobeau zidurile muzeelor din lumea întreagă nu erau de natură să-l facă mai înţelegător. Phoebe avea talia îngustă şi picioare lungi, subţiri, dar sânii şi şoldurile îi erau pline, bine conturate, o re­ miniscenţă a epocii în care femeile arătau ca nişte femei. Avea un trup de fată rea, genul de ţipe care şi la treizeci şi trei de ani pot fi oricând expuse în tablouri, prinse cu un cârlig la mijloc, pe peretele unui muzeu. Trupul de piţipoancă era comandat de un creier deosebit de inte­ ligent, însă Phoebe era aproape întotdeauna judecată după aparenţe. Chipul ei era la fel de neconvenţional ca trupul. Tră­ săturile erau dispuse într-o anumită dizarmonie, deşi era greu de spus ce anume nu funcţiona, deoarece avea nasul drept, gura bine conturată şi maxilarul puternic. Poate că de vină era aluniţa revoltător de sexy de pe obraz, sau poate că erau ochii. Cei care apucaseră să-i vadă înainte de a fi acoperiţi de ochelari observaseră că erau alungiţi spre colţuri, cumva prea exotici, nepotriviţi pentru o faţă clasi­ că. Arturo Flores îi exagerase voit aceşti ochi migdalaţi în tablouri, pictându-i câteodată mai mari decât şoldurile, alteori supraimprimându-i pe pieptul superb al femeii. Pe durata ceremoniei funerare, Phoebe menţinu o atitudine rece şi politicoasă, deşi aerul umed de iulie era apăsător. Nici măcar apele râului DuPage, ce stră­ bate suburbiile vestice ale oraşului Chicago, nu reuşeau să răcorească atmosfera. O prelată grea, neagră, ferea de soare atât mormântul, cât şi cele câteva rânduri de scau­ ne pentru personalităţi ce formau un semicerc în jurul sicriului, dar nu oferea umbră tuturor invitaţilor, care se clătinau pe picioare sub atacul căldurii nemiloase şi al mirosului emis de sutele de buchete şi aranjamente florale. Din fericire, ceremonia fusese scurtă, şi, nefiind urmată de o recepţie, participanţii se putuseră retrage în locuri răcoroase, unde jubilau la gândul că fusese rân­ dul lui Bert Somerville să dea ortul popii, şi nu al lor.

Coşciugul negru strălucitor se odihnea pe un covor verde întins chiar în faţa lui Phoebe, plasată între sora ei vitregă de cincisprezece ani, Molly, şi vărul ei, Reed Chandler. Pe capacul lustruit se afla un aranjament flo­ ral în formă de stea din trandafiri albi, legaţi cu panglici bleumarin şi aurii, culorile echipei Chicago Stars, franciza din Liga Naţională de Fotbal American cumpărată de Bert cu zece ani înainte. La final, Phoebe luă pudelul în braţe şi se ridică în picioare, păşind în lumina soarelui ce făcea strasurile de pe ramele ochelarilor să arunce sclipiri violente de jur împrejur. Efectul era inutil de dramatic pentru o apari­ ţie atât de impresionantă. Reed Chandler, nepotul de treizeci şi cinci de ani al lui Bert, se ridică de pe scaun şi depuse o floare pe sicriu. Sora vitregă a lui Phoebe, Molly, îl urmă conşti­ incioasă. Reed se străduia din răsputeri să pară atins de tristeţe, deşi nu era un secret pentru nimeni că urma să moştenească echipa de fotbal a răposatului. Phoebe aşe­ ză fără mare ceremonie o floare pe coşciug, refuzând să simtă vreo părere de rău. La ce bun? Nu reuşise să câşti­ ge iubirea tatălui ei pe când acesta trăia, iar acum putea, în sfârşit, să renunţe la orice efort. Se aplecă pentru a-şi reconforta sora vitregă, care-i era complet străină, însă Molly se retrase încordată, aşa cum făcea de fiecare dată când încerca să se apropie de ea. Reed veni lângă ea, şi fu rândul lui Phoebe să se fe­ rească instinctiv. în pofida fundaţiilor de caritate pe care le prezida în prezent, nu putea să uite cât de brutal se purtase cu ea în copilărie. îi întoarse spatele şi, cu o voce aspră ce se potrivea de minune cu trupul ei atrăgă­ tor, li se adresă celor din jur. -V ă mulţumesc tuturor că aţi fost alături de noi, mai ales pe căldura asta. Viktor, dragule, vrei tu să-l iei pe Pooh? îi întinse micul pudel alb lui Viktor Szabo, care le în­ nebunea pe femei nu doar prin frumuseţea exotică, ci şi prin aspectul vag familiar. Unele dintre eîe îl identificară

corect cu modelul care poza cu părul în vânt, cu muş­ chii umflaţi unşi cu ulei şi cu şliţul desfăcut într-o recla­ mă la blugi. - Sigur, draga mea, răspunse el luând delicat căţelul. Accentul lui, deşi sesizabil, era mai puţin pronunţat de­ cât cel al oricăreia dintre surorile Gabor, care trăiseră mult mai mult decât el în Statele Unite. -Animăluţul meu, susură ea nu către Pooh, ci la adresa lui Viktor. In sinea lui, considera că întinsese prea mult coarda, dar, ca orice ungur, avea o fire pesimistă, aşa că îi făcu o be­ zea şi o privi lung în timp ce strângea pudelul la piept şi-şi orienta trupul sculptural, astfel încât fiecare muşchi să fie pus în evidenţă. Din când în când îşi muta capul aşa încât sclipirile aruncate de ochelarii lui Phoebe să fie proiec­ tate pe coada groasă şi neagră ce-i atârna între omoplaţi. Ea întinse o mână fină şi lungă, cu unghii roz pictate cu mici semiluni albe, către senatorul care se apropia de ea, privindu-1 ca pe o friptură de vită deosebit de apetisantă. -Ah, domnule senator, vă mulţumesc atât de mult că aţi venit. îmi închipui cât sunteţi de ocupat. Soţia grasă şi căruntă a politicianului îi aruncă o pri­ vire suspicioasă, dar fu surprinsă de zâmbetul deschis şi prietenos de pe chipul lui Phoebe. Curios, din partea unei asemenea bombe sexuale, dar, până la urmă, în­ treaga familie era ciudată. Bert Somerville trecuse printr-o serie de căsătorii cu actriţe din Las Vegas. Prima dintre ele, mama lui Phoe­ be, murise încercând să aducă pe lume fiul pe care Bert şi-l dorise cu orice preţ. A treia, mama lui Molly, îşi pierduse viaţa într-un accident de avion, cu treisprezece ani înainte, în drum către Aspen, unde urma să serbeze divorţul. Numai cea de-a doua soţie a lui Bert era încă în viaţă, însă aceasta nici n-ar fi trecut strada ca să asiste la funeraliile fostului consort, aşadar nici gând să vină tocmai de la Reno.

Tully Archer, venerabilul antrenor al apărării echi­ pei Chicago Stars, plecă de lângă Reed şi se apropie de Phoebe. Cu părul alb, sprâncenele răvăşite şi nasul roşu, părea ca un Moş Crăciun fără barbă. -Teribilă tragedie, domnişoară Somerville, teribilă, îşi clăti gâtul cu o tuse ritmică. Nu cred că am făcut cunoştinţă. E ciudat să nu fi întâlnit una dintre fiicele lui Bert, cu care am lucrat mulţi ani şi care îmi va lipsi. Asta nu înseamnă că ne înţelegeam întotdeauna. Putea fi îngrozitor de încăpăţânat. Continuă să-i scuture mâna şi să bată câmpii pe ace­ eaşi temă, fără a o privi nici o clipă în ochi. Un ne­ cunoscător în ale fotbalului s-ar fi întrebat cum putea un astfel de individ la limita senilităţii să antreneze o echipă profesională, dar cei care-1 văzuseră la lucru n-ar fi făcut niciodată greşeala de a-i subestima calităţile de antrenor. Cu toate acestea, îi plăcea să se audă vorbind. In cele din urmă, Phoebe luă iniţiativa şi-l întrerupse. -C e drăguţ din partea dumitale să-mi spui toate as­ tea, dragă domnule Archer. Eşti dulce ca o bomboană. în lunga sa viaţă, Tully Archer fusese numit în fel şi chip, dar niciodată bomboană, drept care rămase fără repli­ că. Probabil că asta şi urmărise tânăra femeie, care profită pentru a se întoarce şi a da piept cu un regiment de băr­ baţi monstruoşi ce-şi aşteptau rândul la condoleanţe. în pantofi de mărimea unor prese hidraulice, îşi mu­ tau anevoios greutatea de pe un picior pe celălalt. Mii de kilograme de carne pe picioare, cu pulpe groase ca berbecii de asediu şi gâturi groase, monstruoase, înfipte în umeri supradimensionaţi. Mâinile le erau împreuna­ te în faţă, de parcă aşteptau intonarea imnului naţional, iar trupurile lor gigantice era înfipte în sacouri bleuma­ rin cu pantaloni gri. Broboanele de transpiraţie provo­ cate de căldura amiezii le străluceau pe chipurile cu nuanţe ce treceau de la negrul de abanos la albul bronzat. Ca sclavii de pe plantaţie, jucătorii de la clubul Chicago

Stars, membru al Ligii Naţionale de Fotbal, veniseră să prezinte un ultim omagiu celui care-i deţinuse. Un bărbat cu ochi înguşti şi lipsit de gât, ce părea mai potrivit în rolul de lider al unei revolte a puşcăriaşilor, făcu un pas în faţă. îşi ţinea ochii fixaţi pe chipul lui Phoebe, silindu-se să nu-i lase să alunece în jos, către decolteul ei spectaculos. - Sunt Elvis Crenshaw, apărător central. îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră. Phoebe îi acceptă condoleanţele, iar colosul se miş­ că greoi în lateral, aruncându-i o privire curioasă lui Viktor Szabo. Acesta din urmă, fără a se dezlipi de tânăra femeie, îşi compusese o atitudine de Rambo care nu-i ieşea prea bine cu canişul în braţe. Cu toate acestea, continua să atragă privirile tuturor femeilor, deşi în sinea lui nu-şi dorea nimic mai mult decât să se facă remarcat de crea­ tura masculină cu un fund perfect care ajunsese la rând în faţa lui Phoebe. - Doamnă Somerville, permiteţi-mi să mă prezint. Sunt Dan Calebow, antrenorul principal al echipei Chi­ cago Stars. -V ă saluuuut, domnule Calebow, răspunse Phoebe pe o voce ce parcă le imita pe Bette Midler şi pe Bette Davis la un loc, în opinia lui Viktor. Dar, până la urmă, el nu era decât un ungur ignorant. Fiica magnatului era prietena lui cea mai bună şi ar fi făcut orice pentru ea. Ca dovadă, se supunea acestei şa­ rade macabre unde fusese distribuit în rolul de amant. Acum însă, instinctele lui îi dictau să o apere de pericol. Nu părea să înţeleagă că se juca cu focul flirtând cu acel tânăr focos. Sau poate că, din contră, înţelegea foarte bine. Phoebe putea ridica o întreagă armată care s-o ape­ re dacă se simţea ameninţată vreo secundă. Dan Calebow nu catadicsise să-i arunce vreo privire lui Viktor, deci acestuia îi era imposibil să ghicească dacă făcea parte din categoria aceea exasperantă de bărbaţi ce respingeau până şi ideea unui stil de viaţă alternativ.

Era păcat, dar natura pesimistă şi blândă a lui Viktor îl ajuta să nu pună la suflet. Deşi era foarte probabil ca Phoebe să nu-1 fi recunos­ cut pe Dan Calebow, partenerul ei de înmormântare urmărea campionatul de fotbal american şi ştia că jucă­ torul fusese unul dintre cei mai violenţi şi mai comen­ taţi mijlocaşi ofensivi până când se retrăsese, cu vreo cinci ani în urmă, şi se apucase să antreneze. La mijlocul sezonului sportiv anterior, Bert îl concedíase pe fostul antrenor şi-l angajase pe Dan, care până atunci pregătise echipa rivală, Chicago Bears. Calebow era un tip înalt şi leonin, care se impunea ca o fiinţă lipsită de slăbiciuni. Puţin mai înalt decât Viktor, era şi mai musculos ca majoritatea mijlocaşilor ofensivi profesionişti. Avea o frunte înaltă, lată şi un nas lung, coroiat. Buza inferioară îi era puţin mai groasă de­ cât cea de sus, şi o mică cicatrice albă marca spaţiul din­ tre gură şi bărbie. Dar nu gura era cea mai spectaculoasă trăsătură a sportivului, nici părul său des şi dezordonat, şi nici cicatricele de macho, ci ochii de un verde ultramarin, ce aruncau săgeţi de pasăre de pradă. în prezent, aceste faruri hipnotice erau concentrate asupra bietei Phoebe cu o asemenea intensitate încât Viktor se temea că fata îşi va pierde stăpânirea de sine. - îmi pare foarte rău pentru Bert, spuse Calebow, cu un accent de puştan din Alabama. Ne va lipsi tuturor. 7 O, cât de drăguţ din partea dumneavoastră, domnule! In vocea lui Phoebe se ascunsese, pentru urechile an­ trenate, o uşoară cadenţă exotică, iar Viktor îşi dădu seama că repertoriul ei de nuanţe sexy se ameliorase. De obicei nu se străduia atât de tare, ceea ce arăta că era mişcată, fără a lăsa să se vadă nimic la exterior. Atenţia lui Viktor reveni la antrenorul principal al echipei. îşi aminti că, în presă, acesta era poreclit Ice1, pentru lipsa de milă şi de scrupule. N-o putea judeca prea aspru pe Phoebe, omul era cu adevărat remarcabil. 1 Gheaţă, în limba engleză, în original (n.red.)

- Bert iubea sportul şi era o plăcere să lucrezi pentru el, continuă Calebow. - Cu siguranţă aşa era, răspunse ea. Din glas îi răzba­ teau promisiuni de dezmăţ erotic despre care Viktor ştia că nu se vor împlini niciodată. Fotomodelul nu înţelese cât de încordată este decât atunci când Phoebe se întoarse către el şi-i ceru, prin gesturi, căţeluşa înapoi, ca modalitate de a-şi ocupa mâinile cu ceva. Viktor păşi înainte şi i-o întinse, însă chiar în acel moment, pocnetul motorului unui cami­ on de catering sperie la culme micul patruped. Cu un scheunat îngrozit, Pooh sări din mâinile lor. Fusese ţi­ nută prea mult în braţe, iar acum începuse să latre şi să alerge veselă prin mulţime, cu coada ca un pompon flu­ turând victorios. - Pooh! strigă Phoebe, repezindu-se s-o prindă în timp ce trecea pe sub suporturile de metal ce susţineau un aranjament grandios de gladiole. Tânăra femeie nu era prea rapidă nici în condiţii nor­ male. Acum, încurcată de fusta strâmtă, nu avu nici o şansă să prindă animalul înainte de declanşarea dezas­ trului. Florile se clătinară spre spate şi căzură antrenând coroana adiacentă care, la rândul ei, se răspândi într-o ploaie spectaculoasă de dalii multicolore. Aranjamente­ le florale erau atât de înghesuite, încât nu puteai atinge unul fără a antrena căderea celorlalte. Participanţii care stăteau în apropiere săriră care încotro pentru a-şi prote­ ja hainele de polen, deranjând şi mai multe omagii flo­ rale. Ca dominourile, ghivecele, vazele şi buchetele se răsturnau în ceea ce era probabil coşmarul florăreselor. - Stai, Pooh! Opreşte-te! Viktor, fă ceva! Phoebe îşi sco­ sese ochelarii de soare dezvăluindu-şi ochii migdalaţi. Viktor nu stătea degeaba. Se repezise în capătul opus al coşciugului, dar, în graba lui, lovise un alt rând de sca­ une, care se răsturnaseră peste alte aranjamente florale declanşând o nouă reacţie în lanţ. O cunoştinţă de pe coasta australiană, care se pretindea un fel de expertă în căţei de când avusese un shiatsu, încercă să apuce

animalul doar pentru a se retrage speriată când canişul îi arătă un şir de colţi ascuţiţi şi imaculaţi, cu mârâitul de rigoare, ca un Terminator canin. Cu toate că Pooh era cel mai cuminte dintre căţei, nefericita avea ghinio­ nul de a mirosi a Calvin Klein Eternity, parfum pe care căţeluşa îl detesta de pe vremea când o prietenă a stăpâ­ nei sale, stropită din belşug cu aceeaşi marcă, o numise câine prost şi-i dăduse un şut pe sub masă. - Pooh, vino aici, Pooh! striga Phoebe cu pulpa dez­ golită până sus, spre amuzamentul celor doi apărători de linie între care se afla. Molly Somerville, mortificată de spectacolul ridicol provocat de sora ei vitregă, încerca să se ascundă în mul­ ţime. Phoebe evită un scaun cu o mişcare rapidă, însă masiva frunză de viţă-de-vie ce-i atârna la centură se blocă acolo unde se presupunea că ar fi trebuit să se afle din timpuri biblice. Disperată, o apucă cu mâna dreaptă şi făcu câţiva paşi în spate, într-o băltoacă plină de frunze strivite. Pantofii cu talpă de piele o trădară instantaneu, astfel că, icnind pierdută, căzu în fund. La vederea acestei scene, Pooh uită de parfumul detestat şi se repezi veselă la stăpâna ei, crezând că era vorba de o invitaţie la joacă. Phoebe încerca disperată să revină în poziţia bipedă, oferind atât primarului oraşului Chicago, cât şi echipei de fotbal rivale peisajul copios al lenjeriei sale intime. Pooh se repezi printre picioarele unui prezentator spor­ tiv deosebit de plicticos şi se ascunse sub scaunele de pe marginea gropii în timp ce Viktor se îndrepta spre ea din partea opusă, decis să o prindă. încercă să scape, dar se trezi blocată de câteva coşuri de flori răsturnate şi de taluzul de pământ reavăn ce urma să acopere sicriul barieră de netrecut pentru orice căţel care detesta să se murdărească pe lăbuţe. Simţindu-se încolţită, sări pe un scaun pliant şi de acolo pe o suprafaţă lucioasă şi nete­ dă. Din mulţime se auzi un geamăt oripilat când tran­ dafirii albi şi panglicile în culorile bleumarin şi auriu ale echipei începură să zboare în toate părţile. Apoi, la fel de brusc, se aşternu tăcerea. Phoebe, care abia reuşise

să se ridice, îngheţă pe loc. Viktor începu să înjure prin­ tre dinţi în ungureşte. Pooh, întotdeauna atentă la sentimentele celor care o iubeau, îşi înclină capul într-o parte ca şi cum ar fi încer­ cat să înţeleagă de ce o privea toată lumea aşa. Simţind totuşi că făcuse ceva greşit, începu să tremure. Phoebe înţelegea prea bine de ce căţeluşa nu trebuia stresată. - Pooh, nu, te rog! Din păcate, era prea târziu. Tremurând ca o piftie, canişul se lăsă uşor pe labele din spate şi dădu drumul unul fir de urină pe sicriul Bert Somerville, cu o expre­ sie de vinovăţie neputincioasă pe chipul mic şi blănos. Reşedinţa omului de afaceri fusese construită în anii ’50, pe un teren de patru hectare aflat în suburbia bo­ gată Hinsdale, în inima ţinutului DuPage. La începutul secolului XX era o zonă rurală, dar, odată cu trecerea deceniilor, micile oraşe crescuseră şi se uniseră până la formarea unui complex uriaş pentru corporatiştii ce că­ lătoreau în fiecare dimineaţă cu trenul până în centrul de afaceri al oraşului, numit Bucla, şi pentru inginerii din companiile high-tech ce se dezvoltaseră de-a lungul autostrăzii Est-Vest. Cu timpul, zidul de cărămidă ce împrejmuise iniţial proprietatea fusese înconjurat, la rândul lui, de străduţe rezidenţiale umbroase. Phoebe nu-şi petrecuse decât o mică parte din copilă­ rie în reşedinţa impozantă în stil Tudor ce se ascundea printre stejarii, arţarii şi nucii din suburbia de vest. Bert o ţinea la o şcoală privată cu internat până la sosirea verii, când o trimitea într-o tabără de fete exclusivistă. In timpul rarelor vizite, casa i se păruse întunecată şi apăsă­ toare, impresie care i se accentuă după înmormântare, când urcă scara curbată ce ducea la etaj. Ochii mustrători ai elefantului ucis ilegal în timpul unui safari se holbau la ea de pe tapetul maroniu al peretelui din capătul scării. Pete verzi de iarbă îi murdă­ reau costumul de culoarea fildeşului, iar dresurile fine ce-i puseseră în valoare picioarele erau acum distruse.

Părul îi stătea vâlvoi în creştetul capului, iar rujul de buze rozaliu şi-l linsese de mult. Chipul sculptural al antrenorului echipei Chicago Stars îi reveni în minte. El era cel care o culesese pe Pooh de pe sicriu şi i-o întinsese ţinând-o de ceafă, cu acei ochi verzi mustrători. Phoebe oftă copleşită. îmbrân­ ceala de la cimitir fusese încă un dezastru personal, într-o viaţă mult prea plină de catastrofe. Nu dorise decât să le arate tuturor că nu-i păsa câtuşi de puţin că Bert o dezmoştenise, dar, ca de obicei, dusese demonstraţia prea departe şi situaţia se întorsese contra ei. Se opri o clipă la capătul scărilor, întrebându-se ce viaţă ar fi dus dacă mama ei ar fi trăit. Nu se gândea prea mult la tânăra actriţă pe care nu şi-o amintea aproa­ pe deloc, însă, ca orice copil orfan, imaginase scenarii elaborate în care mama ei apărea ca o femeie frumoasă, tandră şi iubitoare, capabilă să-i ofere toată dragostea refuzată de tată. Se întrebă dacă Bert iubise cu adevărat pe cineva vreodată. Oricum se plictisea repede de femei, cu atât mai mult de o mucoasă neîndemânatică şi grăsună, care mai era şi cam arogantă. De când şi-l amintea, tatăl ei avusese grijă să-i repete că era o fiinţă inutilă, iar acum parcă începea să-i dea dreptate. La treizeci şi trei de ani, nu avea un loc de muncă şi era aproape falită. în cei doi ani ce trecuseră de la moar­ tea lui Arturo se ocupase cu organizarea de expoziţii itinerante ale operelor lui, dar după ce colecţia intrase în expoziţia permanentă a muzeului Orsay de la Paris, se mutase în Manhattan. Banii lăsaţi de Arturo i se scurseseră printre degete, cea mai mare parte acoperind facturile medicale ale unor prieteni bolnavi de SIDA. Nu-i părea rău după bani. Ani întregi lucrase într-o mică galerie de artă exclusivistă din West Side, specializată în avangardişti. Săptămâna trecută însă, bătrânul pro­ prietar al galeriei trăsese obloanele pentru ultima dată, lăsând-o fără direcţie în viaţă.

îi trecu prin minte că se plictisise să scandalizeze înal­ ta societate, dar era prea obosită pentru exerciţii de in­ trospecţie, aşa că parcurse distanţa până la uşa surorii sale şi bătu. -Molly, eu sunt. Pot să intru? Neprimind răspuns, insistă: Molly, eşti acolo, pot intra? - Aşa cred, se auzi o voce morocănoasă după alte câ­ teva secunde bune. îşi adună curajul ca să apese pe clanţă şi păşi în dor­ mitorul care-i aparţinuse în copilărie. în puţinele săp­ tămâni cât locuia la reşedinţă în fiecare an, camera se umplea de cărţi, resturi de mâncare, haine şi casete audio cu muzica ei preferată. Acum, era la fel de curată şi or­ donată ca noua ei ocupantă. Molly Somerville, sora de numai cincisprezece ani, pe care Phoebe n-o cunoştea aproape deloc, stătea pe un scaun în dreptul ferestrei, încă purta rochia maro lălâie în care participase la cere­ monia funerară. Avea o constituţie filiformă, iar părul ei negru, tuns la nivelul maxilarului, avea mare nevoie de un coafor. Mai mult, era banală, cu o piele palidă, lipsită de orice nuanţă, ca şi cum n-ar fi văzut niciodată soarele, şi trăsături ce nu reţineau prin nimic atenţia. - Ce mai faci, Molly? -Bine, mulţumesc, răspunse fata fără a ridica ochii din cartea deschisă pe care o ţinea în poală. Phoebe îşi reţinu un oftat. Sora ei vitregă nu-şi ascun­ dea ura pe care i-o purta, dar la cât de puţin se cunoş­ teau, sentimentul părea cu totul nelalocul lui. Când se întorsese în America, după moartea lui Arturo, făcuse câteva vizite în Connecticut, ca să o viziteze pe Molly la şcoală, dar aceasta se dovedise atât de necomunicati­ vă, încât se lăsase păgubaşă, renunţând la vizite. Totuşi, continuase să-i trimită cadouri de Crăciun şi câte o scri­ soare, din când în când, la care nu primise niciodată răspuns. Era o ironie a sorţii că Bert nu-i lăsase nimic, cu excepţia a ceea ce ar fi trebuit să fie principala lui responsabilitate. - Pot să te ajut cu ceva? Vrei să-ţi aduc de mâncare?

Molly scutură absentă din cap, şi o tăcere apăsătoare se instală între ele. - Ştiu că a fost penibil. îmi pare rău. Fata ridică din umeri. -Molly, trebuie să discutăm, şi ar fi mai simplu dacă te-ai uita la mine. Adolescenta ridică o privire răbdătoare şi lipsită de expresie din carte, dându-i sentimentul neliniştitor că rolurile erau inversate, că ea era copilul şi sora ei, adul­ tul. Simţea atât de puternic nevoia unei ţigări, încât îşi dorea să nu se fi lăsat definitiv de fumat. - Ştii că eu sunt tutorele tău acum, da? - Da, aşa mi-a spus domnul Hibbard. -Aşadar, trebuie să discutăm despre viitorul tău. -N u avem nimic de discutat. -Molly, nu trebuie să te întorci în tabără, dacă nu vrei. Mâine putem pleca împreună la New York, unde vom rămâne tot restul verii. Am subînchiriat aparta­ mentul unui prieten plecat în Europa. E superb plasat. -Vreau înapoi în tabără, repetă copila cu încăpăţânare. - Eşti absolut sigură? - Sigur că sunt sigură. N-ai dreptul să mă reţii cu forţa. în pofida ostilităţii cu care se confrunta şi a durerii de cap ce începea să-i dea târcoale, Phoebe nu era gata să capituleze, aşa că încercă o nouă abordare. - Ce citeşti? - Dostoievski. Până la toamnă trebuie să termin un eseu despre el. - Sunt impresionată. Este o lectură destul de dificilă, mai ales la vârsta ta. -Nu-mi pune nici o problemă. Cred că sunt destul de deşteaptă. Phoebe dădu să zâmbească, dar se abţinu. - Aşa este, te descurci bine la şcoală, nu? - Am un coeficient de inteligenţă excepţional. - A fi mai inteligent decât ceilalţi poate fi o binecu­ vântare, dar şi un blestem. Phoebe îşi aminti traumele propriilor ani de şcoală, când se dovedise mai deşteaptă

decât majoritatea colegilor ei. încă un factor ce o înde­ părtase iremediabil de ceilalţi. -E u sunt mulţumită aşa. Majoritatea fetelor din cla­ sa mea sunt reduse mintal, zise copila fără a-şi schimba expresia. Deşi comportamentul surorii ei era de o obrăznicie exasperantă, Phoebe se strădui să nu o judece. Doar ştia cel mai bine că fiicele lui Bert Somerville erau obligate să-şi croiască singure un drum în viaţă. în adolescenţă, ea îşi ascunsese slăbiciunile sub stratul de grăsime, după care adoptase un mod de trai scandalos. Molly îşi folo­ sea creierul ca pavăză. -Acum, te rog să mă scuzi, Phoebe! Am ajuns la un capitol deosebit de interesant şi aş dori să mă întorc la el. Alese să ignore faptul că era pur şi simplu dată afară şi mai făcu o încercare de a o convinge să vină cu ea în Manhattan. Dar copila refuză să se răzgândească, aşa că fu obligată să-şi recunoască înfrângerea. - Mă suni dacă ai nevoie de ceva, da? mai spuse Phoe­ be pe când părăsea încăperea. Molly aprobă din cap, dar era limpede că ar fi prefe­ rat să mănânce otravă de şobolani decât să-şi sune sora mai mare. în timp ce cobora elaborata scară interioară, încercă să-şi alunge depresia. îl auzi pe Viktor, care vorbea la telefonul din salon cu agentul lui. Simţea nevoia unui moment de singurătate, aşa că alese să se strecoare în biroul tatălui ei, unde o găsi pe Pooh dormind pe un fotoliu, în faţa vitrinei cu arme de colecţie. Capul câr­ lionţat al pudelului se ridică brusc. Sări din fotoliu şi se repezi către stăpâna ei, cu pămătuful din vârful cozii fluturând vesel. - Hei, fetiţo, chiar ai făcut-o lată astăzi, îi spuse aplecându-se să o mângâie. Pooh o linse pentru a-i cere iertare. Phoebe se apucă să-i refacă fundiţele roz de la urechi, care atârnau jal­ nic, dar mâinile îi tremurau îngrozitor, aşa că renunţă. Oricum, Pooh şi le-ar fi desfăcut din nou în scurt timp.

Câinele era o jignire pentru demnitatea rasei sale. De­ testa fundiţele şi zgărzile cu strasuri, refuza să doarmă în patul ei şi ar fi mâncat absolut orice. Nu suporta baia, peria de pieptănat sau tunsul şi refuza cu îndărătnicie să poarte bluziţa cu monogramă pe care i-o făcuse ca­ dou Viktor. Nu era bună nici măcar de câine de pază. Cu un an în urmă, când Phoebe fusese jefuită în pli­ nă zi, în Upper West Side, căţeluşa nu găsise ceva mai bun de făcut decât să se frece de picioarele hoţului, cerşind mângâieri. - Cu tot pedigriul tău pompos, nu eşti decât un biet căţel, nu-i aşa? Ceva cedă în interiorul ei şi începu să suspine pe înfundate. Un căţel oarecare, atât şi nimic mai mult, în blana unui pudel francez. Viktor intră şi, cu mai mult tact decât demonstra de obicei, se prefăcu a nu-i observa lacrimile. - Phoebe, iubito, îi spuse tandru, avocatul tatălui tău e aici şi ar vrea să staţi de vorbă. -N u vreau să văd pe nimeni, se smiorcăi ea căutând zadarnic un şerveţel. Viktor extrase o batistă de culoarea prunei coapte din buzunarul de la piept al sacoului gri de mătase şi i-o întinse. -Tot va trebui să discuţi cu el, mai devreme sau mai târziu. -Am discutat deja. Mi-a telefonat ca să-mi încredin­ ţeze custodia lui Molly în ziua când a murit Bert. - Poate că e ceva legat de averea tatălui tău. -N u mă interesează. îşi suflă nasul cu zgomot. întot­ deauna pretinsese că dezmoştenirea n-o afecta câtuşi de puţin, dar, în sinea ei, resimţea puternic durerea unei asemenea dovezi, clare şi publice, a dispreţului pe care tatăl ei i-1 purtase. -Tipul e foarte insistent, adăugă Viktor. îi ridică po­ şeta de pe fotoliul unde dormise Pooh şi o deschise. Era o Judith Lieber, puţin folosită, pe care o găsise într-un magazin de bunuri amanetate din East Village. Pe fun­ dul poşetei văzu un baton de ciocolată Milky Way, ceea

ce-1 făcu să-i arunce o privire plină de reproş. împingând cu dispreţ bomba calorică, scoase un pieptăn şi începu să-i aranjeze părul. Apoi îi extrase pudriera şi rujul, iar Phoebe începu să se aranjeze. Profită de răgaz ca s-o ad­ mire în tăcere. Viktor găsea că trăsăturile ei puţin deze­ chilibrate, care îl fascinaseră şi pe Arturo Flores, erau mult mai atrăgătoare decât perfecţiunea artificială a anorexicelor sale colege de podium. Mai erau şi alţii care o remarcaseră, precum celebrul fotograf Asha Belchoir, care tocmai încheiase o sesiune foto cu ea. - Scoate-ţi dresurile astea rupte. Arăţi de parcă ai face parte din corul operei Les Misérables. îşi ridică fusta şi scăpă de ciorapii distruşi în timp ce bărbatul îi punea lucrurile la loc în geantă. La sfârşit îşi îndreptă frunza de viţă-de-vie prinsă de centură şi se îndreptă către uşă. - Nu vreau să mă întâlnesc cu nimeni, Viktor! - Prea târziu, nu mai poţi da înapoi acum. - Dar nu ştiu cât mai pot pretinde că nu s-a întâmplat nimic. Panica i se citea în ochi. -Atunci de ce nu renunţi? S-ar putea ca oamenii să nu râdă de tine pe la spate, aşa cum îţi imaginezi. -N u suport nici să fiu compătimită de străini. - Ai prefera să te deteste? -Fac faţă cu uşurinţă dispreţului, însă detest mila, răspunse Phoebe încercând să schiţeze un zâmbet superior. - Biata de tine, când vei înceta să te tot reinventezi? - Când îmi va ieşi aşa cum vreau, răspunse ea în şoaptă.

capitolul 2 Brian Hibbard îşi răsfoi hârtiile din poală. -îm i cer iertare că dau buzna atât de repede după înmormântare, domnişoară Somerville, dar adminis­ tratorul reşedinţei m-a informat că mâine-seară doriţi

să plecaţi înapoi la New York. Nu mi-am dat seama că ne veţi părăsi atât de curând. Avocatul era mic şi îndesat, cu o piele arămie şi păr grizonant. Costumul de culoarea cărbunelui, bine croit, nu reuşea să-i ascundă începutul de burtă. Phoebe se aşeză în faţa lui, pe unul dintre fotoliile de lângă seinineul masiv ce domina camera. întotdeauna detestase această încăpere întunecoasă, lambrisată, cu păsări îm­ păiate, capete de animale sălbatice montate pe pereţi şi o scrumieră improvizată cu cruzime în copita unei girafe. Când îşi încrucişă picioarele, frunza de viţă-de-vie reflectă o rază de lumină pe care Hibbard se prefăcu că nu o vede, deşi o văzuse. - Nu am de ce să rămân mai mult, domnule Hibbard. Molly se întoarce în tabără mâine după-amiază, iar zbo­ rul meu e programat la numai câteva ore după al ei. Tatăl ei o informase despre conţinutul testamentului înainte să i se declanşeze cancerul de pancreas, cu şase luni în urmă. In consecinţă, Phoebe ştia că exista un fond de economii constituit pentru Molly şi că Reed urma să preia echipa de fotbal. - Ştiaţi că tatăl dumneavoastră a avut unele probleme financiare în ultimii ani? -N u în detaliu. Nu vorbeam prea des. Se purtaseră ca nişte străini timp de aproape un dece­ niu, adică de când ea împlinise optsprezece ani şi până când se întorsese în Statele Unite, după moartea lui Arturo. Apoi obişnuiau să se întâlnească din când în când, cu ocazia deplasărilor lui de afaceri în Manhattan, însă ea nu mai era o puştoaică timidă şi supraponderală, iar discuţiile lor se transformaseră în certuri amarnice. Tatăl ei avusese o copilărie săracă şi, cu toate că între­ ţinea amante şi se căsătorea cu artiste de cabaret, în sinea lui nu-şi dorea nimic mai mult decât respectabilitatea burgheză. Aşadar, stilul de viaţă al fiicei sale îl oripila la culme. Era un homofob violent şi nu înţelegea abso­ lut nimic din artă. Detesta articolele despre ea ce apă­ reau câteodată în revistele glossy şi spunea că asocierile

ei cu „devianţii“ îl ruşinau în faţa partenerilor de afaceri, îi ordonase în repetate rânduri să se întoarcă la Chi­ cago şi să se ocupe de reşedinţă, ca un fel de majordom neremunerat. Dacă i-ar fi propus acest lucru din iubire, poate că ar fi acceptat, dar Bert nu dorea altceva decât să o controleze, aşa cum îi controla pe toţi. Rămăsese ferm pe poziţii până la sfârşit, folosindu-şi chiar boala incurabilă pentru a-i aminti cât de mult îl dezamăgise în viaţă. Nu o lăsase nici măcar să vină pe la Chicago în ultimele lui zile, spunându-i că nu avea nevoie de o bo­ citoare. în ultima lor conversaţie telefonică avusese grijă s-o informeze că reprezenta singurul proiect ratat din viaţa lui. Clipind des, pentru a-şi reţine lacrimile ce i se adunau sub pleoape, îşi dădu seama că domnul Hibbard continua să vorbească. -... în consecinţă, domeniul tatălui dumneavoastră nu mai este la fel de întins cum era odată, în anii ’80. A lăsat instrucţiuni pentru vânzarea acestei case, ba­ nii urmând să intre în contul surorii dumneavoastră, Molly. Pe de altă parte, apartamentul rămâne la dispozi­ ţia ei sau a dumneavoastră pentru încă un an, când va fi scos, de asemenea, la vânzare. - Un apartament? Habar n-aveam că deţine aşa ceva. -D a. Este situat în apropiere de complexul echipei Chicago Stars. îl păstra pentru... cum să spun?... uzul său privat... - Pentru amante, aruncă Phoebe pe un ton rece. - Da. Ei bine, a fost liber în ultimele şase luni, de la de­ clanşarea bolii. Din păcate, acesta este singurul patrimo­ niu imobiliar care nu are de-a face cu echipa. Ceea ce nu înseamnă că situaţia financiară ar fi întru totul negativă. -N ici eu nu cred, clubul sportiv probabil că valorea­ ză milioane. -Are o anumită valoare, într-adevăr, deşi se confrun­ tă şi cu probleme financiare. Ceva din atitudinea ei o trădase probabil, căci avocatul simţi nevoia s-o întrebe: Nu vă place fotbalul, nu?

-N u, nu-mi place. Pusese prea multă patimă în acele cuvinte, iar acum bărbatul o privea de parcă era nebună. Dădu nonşalant din mână. Domnule Hibbard, eu sunt genul care alege un restaurant scump din centru şi apoi se duce la un spectacol de teatru modern, experimental. Eu mănânc tofu, domnule Hibbard. Era mândră de re­ plica ei spirituală, însă avocatul părea complet lipsit de simţul umorului. - E greu să crezi că o fiică a lui Bert Somerville nu iubeşte fotbalul. - Ştiu, e scandalos! se răsti ea. Dar aşa stau lucrurile. Sunt alergică la transpiraţie, a mea sau a oricui altcuiva. Din fericire, preasfântul meu văr, Reed, transpiră abun­ dent, deci echipa e pe mâini bune şi dinastia fotbalistică poate continua. -Mi-e teamă că lucrurile sunt mai complicate, oftă avocatul. - Ce vreţi să spuneţi? - Cu câteva luni înainte de deces, tatăl dumneavoas­ tră a redactat un nou testament. Vărul dumneavoastră, Reed, a fost eliminat de la succesiune, cel puţin pe ter­ men scurt. Rotiţele începură să i se înyârtă prin cap pe măsură ce absorbea informaţia nouă. îşi aminti cât de calm, de relaxat, părea vărul ei la înmormântare. - Evident, Reed nu ştie nimic despre asta. - L-am implorat pe Bert să-i spună, dar m-a refuzat. Asociatul meu şi cu mine avem sarcina neplăcută de a-1 informa în seara asta, când avem programată o întâlni­ re. Nu va fi prea fericit să afle că Bert a trecut clubul de fotbal, temporar, pe numele fiicei sale. - Fiicei sale? Lui Phoebe îi apăru în faţa ochilor ima­ ginea fetiţei morocănoase care citea Dostoievski la etaj. Cu siguranţă, sora ei avea să lase o urmă de neşters în fotbalul profesional. -Mi-e teamă că nu vă înţeleg... - Câte fete de cincisprezece ani mai conduc o echipă profesionistă din Liga Naţională de Fotbal?

- îmi cer scuze, domnişoară Somerville, zise avocatul complet pierdut, a fost o zi obositoare şi mi-e teamă că nu m-am exprimat destul de limpede. Tatăl dumneavoastră nu i-a lăsat echipa tinerei domnişoare Molly. -Nu? - Nu. V-a lăsat'O chiar dumneavoastră! - Ce a făcut? -V-a lăsat echipa, domnişoară Somerville. Sunteţi fericita posesoare a clubului Chicago Stars. în acea noapte, pe când se plimba prin casa urâtă a tatălui ei, Phoebe încercă să spună o rugăciune pentru bietele animale agăţate pe pereţi ca trofee. încercă să o spună şi pentru sufletul ei, deoarece începuse să se teamă că se va transforma intr-unui dintre acei oameni cinici care-şi cultivau o veche amărăciune ca pe un os nepreţuit ce putea fi lins tot restul vieţii. „De ce mi-ai făcut asta, Bert? Atât de mult îţi doreai să mă con­ trolezi, încât ai inventat o modalitate s-o faci şi de pe lumea cealaltă?“ Când Brian Hibbard o anunţase că moştenea echipa, în prima secundă simţise o asemenea bucurie incredi­ bilă, încât rămăsese fără grai. Nu se gândise la bani, la putere sau măcar la faptul că ura fotbalul. Pur şi simplu se bucurase că, după atâţia ani de animozităţi, tatăl ei îi dovedea că ţinuse la ea. îşi amintea cum rămăsese com­ plet blocată când avocatul îi explicase detaliile. - Ca să fiu cinstit, domnişoară Somerville, nu sunt de acord cu modalitatea în care tatăl dumneavoastră a redac­ tat partea de testament legată de Chicago Stars. Partene­ rul meu şi cu mine am încercat în zadar să-i schimbăm opinia, bătrânul refuza să ne asculte. îmi pare rău. Cum însă nu avem nici o dovadă că n-ar fi fost în totalitatea capacităţilor mintale, nici dumneavoastră şi nici Reed nu aveţi vreo şansă să atacaţi cu succes testamentul. - Cum adică, la ce prevederi vă referiţi? - V-am spus doar că moştenirea este temporară. - Cum poate fi o moştenire temporară?

-Lăsând la o parte jargonul juridic, ideea e destul de simplă. Pentru a vă menţine dreptul de proprietate, echipa trebuie să câştige campionatul AFC în luna ia­ nuarie a acestui an, ceea ce este puţin probabil. Dacă pierde, vei obţine o sută de mii de dolari, şi clubul va reveni în proprietatea lui Reed. Nici chiar perspectiva unei asemenea sume de bani nu-i putea alunga tristeţea. Cu inima grea, înţelese că avea de-a face cu încă o manipulare josnică din partea tatălui ei. -Vrei să spui că voi avea echipa numai până în ia­ nuarie, după care aceasta îi va reveni lui Reed? -C u excepţia cazului în care câştigă campionatul, când v-ar rămâne dumneavoastră. - Dar eu nu cunosc nimic despre fotbal, ce înseamnă campionatul, este ceva ca Super Bowl? Spre onoarea lui, Hibbard se lansă intr-o explicaţie lungă şi răbdătoare. - E doar la un pas distanţă. Liga Naţională de Fotbal (NFL) se împarte în două asociaţii, Asociaţia America­ nă de Fotbal, A FC1, şi Asociaţia Naţională de Fotbal, N FC12. Cele mai bune echipe din cele două asociaţii joacă pentru titlul respectiv, iar câştigătorii acestora se întâlnesc la Super Bowl. - Ca să fiu sigură că am înţeles, echipa mea, Chicago Stars, ar trebui să câştige titlul AFC? - Corect, domnişoară Somerville, însă şansele lor de a se apropia măcar de primul loc sunt nule. E o echipă bună, dar jucătorii sunt încă prea tineri. In doi sau trei ani, ar avea o şansă, dar nu în sezonul actual, mă tem. In prezent, clasamentul este dominat de San Diego Chargers, de Miami Dolphins şi, desigur, de campionii de anul trecut, Portland Sabers. - Bert ştia că echipa lui nu avea nici o şansă? -Impresia mea este că da. Testamentul mai preve­ de că nu veţi primi cei o sută de mii de dolari dacă 1Am erican Football Conference (n.tr.) 2 N ational Football Conference (n.tr.)

nu vă prezentaţi în fiecare zi la muncă, fireşte, atât timp cât sunteţi în posesia clubului. Va trebui, desigur, să vă mutaţi la Chicago, dar nu trebuie să vă faceţi cu ade­ vărat griji legate de conducerea unui club profesionist. Cari Pogue, directorul general, va face toată treaba. - Cu alte cuvinte, nu voi fi decât o faţadă. O durere surdă începuse să i se răspândească prin piept. - Nu este chiar aşa. Cari nu are drept de semnătură, care aparţine exclusiv proprietarului. - De ce ar fi făcut Bert aşa ceva? întrebă tânăra femeie fără a-şi putea ascunde durerea din glas. In loc de răspuns, Hibbard îi întinse scrisoarea. Dragă Phoebe, După cum ştii, te consider singurul meu eşec. Ani întregi m-ai umilit public însoţindu-te cu tot felul de poponari şi de ciudaţi, dar acum voi pune capăt sfidării tale. O dată în viaţă, vei face ceea ce-ţi spun. Sper că această experienţă te va învăţa ceva despre responsabi­ litate şi disciplină. Fotbalul face din băieţi bărbaţi. Să vedem dacă din tine poate face o femeie. Nu-ţi bate joc şi de data asta! Bert Citi scurta notă de trei ori, sub ochii avocatului, iar de fiecare dată nodul dureros din gât parcă mai crescu pu­ ţin. Bert era hotărât s-o controleze chiar şi din mormânt. Luând-o din mediul Manhattanului spera s-o poată mo­ dela după chipul şi asemănarea lui. Tatălui ei îi plăcuseră întotdeauna pariurile şi, probabil, îşi făcuse socoteala că Phoebe nu-i putea distruge complet preţioasa echipă în numai câteva luni. încerca să obţină exact ceea ce-şi dori­ se toată viaţa: Reed avea să se ocupe de club, în timp ce ea avea să danseze după cum i se cânta. Ar fi vrut să poată crede că motivaţiile tatălui ei erau iubirea şi grija, dar îl cunoştea prea bine ca să nu ştie

că Bert nu cunoştea sensul cuvântului iubire, că pentru el numai puterea asupra celorlalţi avea sens. Aşadar, în acea noapte se plimbă pe lungile coridoare lugubre ale reşedinţei, spunând rugăciuni pentru sufletele anima­ lelor moarte şi ale fetiţelor neiubite de părinţi şi numă­ rând orele ce-i mai rămâneau de petrecut în acest loc ce nu-i adusese decât nefericire. Peg Kowalski, care fusese menajera lui Bert în ultimii opt ani, lăsase o singură lumină aprinsă, în imensa ca­ meră de zi. Phoebe se îndreptă spre ferestrele ce dădeau spre domeniu şi încercă să identifice bătrânul arţar ce-i servise atât de bine drept ascunzătoare când era mică. De obicei, evita să se gândească la copilărie, însă în această noapte, stând şi holbându-se în beznă, epoca aceea nu mai părea atât de îndepărtată. Se simţea atrasă în vârtejul trecutului, spre acel arţar bătrân, şi i se părea că aude sunetul temut al vocii agresorului... - AR, te-am găsit, măi, burtică. Vino încoace, am ceva pen­ tru tine. Phoebe simţi cum i se întoarse stomacul pe dos odată cu intruziunea brutală a vocii vărului ei, Reed. A doua zi trebuia să plece în tabăra de vară şi până în acel moment reuşise să evite să rămână singură cu el, dar astăzi lăsase garda jos. In loc să rămână în bucătărie sau s-o ajute pe Addie să cureţe băile, evadase în solitudinea pădurii. - Nu am nevoie de cadoul tău. - Vino încoace, altfel o să-ţi pară rău. Reed nu lansa ameninţări gratuite, iar ea aflase deja că nimeni şi nimic n-o putea apăra. Când se plânsese că vărul ei o tachina sau o lovea, tatăl ei se enervase, reproşându-i că n-avea coloană vertebrală şi că nu era capabilă să-şi ducă sin­ gură bătăliile. Dar, la doisprezece ani, Reed era cu doi ani mai mare şi mult mai puternic, deci rezistenţa fizică era inutilă. Nu putea înţelege de ce o ura atât de mult. Intr-adevăr, ea era bogată, iar el sărac, dar mama lui nu murise şi el nu fusese trimis la o şcoală cu internat. După ce tatăl lui îi abandonase, Reed şi mama lui, mătuşa Ruth, locuiseră într-un apartament

sărăcăcios, aflat la vreo cinci kilometri de reşedinţă. Bert plă­ tea chiria şi o ajuta cu bani pe sora lui, Ruth, dar o făcea fără nici o plăcere. Dar îi plăcea de Reed, pentru că Reed era băiat şi, pe deasupra, era bun la fotbal. Ştia că Reed avea să urce după ea în arţar dacă-l provoca, aşa că se decise să coboare singură, simţindu-se mai capabi­ lă să-i ţină piept pe sol. Cu un sentiment acut de panică, o luă în jos, pulpele ei grăsuţe frecându-se între ele cu un foşnet urât. Spera că nu i se uita iarăşi sub fustă. încerca tot timpul să vadă ce avea acolo, s-o atingă sau să spună lucruri urâte despre fundul ei. Se lăsă să cadă neîndemânatic la poalele copacului, gâfâind din cauza coborârii dificile. Reed nu era mai înalt decât ceilalţi băieţi de vârsta lui, însă era solid, cu picioare scurte şi puternice, umeri laţi şi un piept bombat. Braţele şi picioarele îi erau permanent pline de vânătăi şi julituri produse de activităţile sportive şi de bătăile cu alţi băieţi. Lui Bert îi făcea mare plăcere să admire aces­ te semne. Spunea că Reed era „un băiat adevărat“. Ea, din contră, era plinuţă şi timidă, mai interesată de cărţi decât de sport. Bert o striga în batjocură Mămăligă şi spunea că toate notele bune pe care le obţinea la şcoală nu aveau s-o ajute cu nimic în viaţă dacă nu reuşea să stea dreaptă şi să-i privească pe ceilalţi în ochi. Reed avea note proaste, dar pentru Bert asta nu conta, deoarece băiatul era vedeta echipei de fotbal de juniori a şcolii. Vărul ei era îmbrăcat cu un tricou portocaliu jerpelit, pan­ taloni scurţi şi bascheţi uzaţi, exact genul de haine pe care i-ar fi plăcut şi ei să le poarte, dacă ar fi lăsat-o administratoarea reşedinţei. Doamna Mertz îi cumpăra toate hainele dintr-un magazin scump pentru copii, iar în acea zi alesese să o îmbra­ ce cu un şort alb ce-i punea în evidenţă pântecul rotund şi o bluziţă de bumbac fără mâneci decorată cu o căpşună mare pe piept, care o jena la subsuori. - Să nu spui că n-am făcut niciodată ceva frumos pentru tine, zise Reed ridicând o bucată de hârtie groasă, albă, puţin mai mare decât coperta unei cărţi de buzunar. Ghici ce am aici? -N u ştiu, răspunse Phoebe precaută, gata să evite orice capcană.

-Am o fotografie cu mama ta. -N u te cred, murmură ea, simţind că inima i se oprise pentru o fracţiune de secundă. Băiatul întoarse încet hârtia, astfel încât ea putu văzu că era într-adevăr o fotografie, fără a putea distinge totuşi ceva mai mult decât chipul unei femei frumoase. -Am găsit-o în fundul sertarului cu vechituri al mamei mele, îi explică el înlăturăndu-şi cu un gest nervos laţele de păr ce-i atârnau tot timpul peste frunte. Fata simţea cum i se înmuiau picioarele. Nu-şi dorise nicio­ dată ceva cu intensitatea cu care ar fi vrut acea fotografie. - De unde ştii că ea este? - Simplu, am întrebat-o pe mama. E o poză frumoasă, nu-i aşa1 Reed întoarse imaginea ţinând-o în podul palmei. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Se temea că băiatul ar fi putut să-i vadă zbuciumul lăuntric. Ar fi dat orice ca să-i poată smulge bucăţica de hârtie din mână, dar se abţinu, pentru că ştia pe propria piele ce ar fi urmat. Nu avea decât o singură fotografie cu mama ei, făcută de la o asemenea distanţă, încât nici nu i se distingea chipul. Tatăl lui Phoebe nu vorbea aproape deloc despre ea, cu excep­ ţia momentelor în care o descria ca pe o blondă proastă care arăta bine în chiloţi tanga, adăugând că ar fi fost minunat dacă Phoebe îi moştenea trupul, nu şi creierul. Cooki, fosta ei mamă vitregă, de care Bert divorţase cu un an înainte, după ce femeia pierduse încă o sarcină, îi spusese că mama ei nu fusese probabil chiar aşa o catastrofă, însă Bert era un bărbat greu de suportat. Ii plăcuse de Cooki, care îi picta unghiile de la picioare cu ojă roz şi-i citea poveşti incitante inspirate din viaţa reală, din revista True Confessions. - Ce-mi dai pe ea! întrebă Reed. -Am deja o mulţime de fotografii cu mama, aşa că de ce să-ţi dau ceva? Nu voia să arate cât şi-o dorea de mult. -Bine, atunci o voi rupe, zise Reed ridicând-o deasupra capului. -Nu! ţipă ea repezindu-se către el într-un gest pe cât de disperat, pe atât de inutil.

Ochii lui negri se îngustară triumfători, iar ea simţi că toc­ mai intrase într-o capcană de oţel. - Cât de tare o vrei? - Te rog, dă-mi-o! Începuse să tremure de nervi. - Dă-ţi jos pantalonii, şi e a ta. -Nu! -Atunci, o rup. Prinse fotografia între degete de la cele două mâini ca şi cum se pregătea să o distrugă. - N-o rupe! Vocea îi tremura. Se strădui să nu plângă, dar ochii i se umpleau iremediabil de lacrimi. Tu n-ai ce face cu ea, Reed, te rog, dă-mi-o! - Ţi-am spus ce ai de făcut, grăsano. - Nu, o să-i spun tatei. - Iar eu o să-i spun că iarăşi minţi. Oare pe cine va crede? Amândoi cunoşteau răspunsul la această întrebare. Întot­ deauna, Bert îl credea pe Reed. -Te rog... O lacrimă i se desprinse din colţul ochiului şi desenă o amibă pe căpşuna de pe bluză. - Dă-ţi jos pantalonii, sau o rup. -Nu. Făcu o mică ruptură în partea de sus a fotografiei, ceea ce-i provocă fetei un nou suspin de disperare. - Dă-i jos! - Te rog, te rog! - Nu mai încetezi odată cu miorlăiala? Continuă să sfâşie încet poza. - Bine, gata! Opreşte-te, şi o voi face. Reed lăsă în jos fotografia, iar printre lacrimi Phoebe văzu că o rupsese puţin în colţ. Ochii băiatului coborâtă spre locul acela misterios dintre picioarele ei, unde abia începuseră să-i mijească câteva firicele de păr blond. - Mai repede, până nu vine cineva. Un gust oribil de vomă i se ridica în gât. începu să-şi desfa­ că nasturele şi fermoarul lateral ce-i ţinea pantalonii. - Nu mă forţa să fac asta, te rog. Doar dă-mi fotografia, făcu ea o ultimă încercare.

- Parcă ţi-am spus să te grăbeşti. Ochii lui nu se mai des­ prindeau din locul acela. Gustul rău i se accentua pe măsură ce-şi cobora pantalonii şi-i lăsa să cadă la pământ, unde i se încurcară pe glezne în forma unei cifre opt strâmbe. Tremura de ruşine în faţa lui, acoperită numai de chiloţeii albi cu mici trandafiri galbeni. -Acum dâ-mi-o, te rog! - întâi, dâ-ţi jos chiloţii. încercă să se gândească la altceva şi să facă ce-i ordona băiatul, însă mâinile n-o ascultau. Rămase blocată în faţa lui, cu lacrimile scurgându-i-se pe obraji şi cu pantalonii scurţi înfăşuraţi pe glezne, ştiind că nu-l putea lăsa să se uite acolo. - Nu pot, şopti printre suspine. - Fă-o! Ochii lui mici erau întunecaţi de furie. Tremurând, clătină din cap. Cu o strâmbătură de dezgust, Reed rupse preţioasa fotogra­ fie în patru părţi aproximativ egale, aruncă bucăţile la pă­ mânt şi le zdrobi sub călcâi. Apoi o luă la goană spre casă. Clâtinându-se şi împiedicăndu-se în pantalonii scurţi, Phoebe se repezi orbeşte asupra pozei distruse. Căzând în genunchi, văzu o pereche de ochi nefiresc de spaţiaţi şi migdalaţi, exact ca ai ei. Cu o ridicare din umeri, îşi spuse că totul va fi în regulă după ce va aranja fotografia şi o va lipi cu bandă ade­ zivă. Adună bucăţile cu grijă şi le reasamblă ca pe un puzzle, întâi partea de sus, apoi cea de jos. Abia când termină văzu ultimul act de răutate al lui Reed. Buza de sus a mamei ei fusese acoperită cu o mustaţă groasă, neagră. Trecuseră douăzeci şi trei de ani de la această întâm­ plare, dar Phoebe tot simţi un gol în stomac atunci când o rememoră de la fereastra prin care vedea domeniul. Copilăria trăită în lux nu reuşea să compenseze câtuşi de puţin cruzimea lui Reed şi dispreţul cu care o trata­ se Bert. Simţi o atingere pe picior şi o văzu pe Pooh, care o privea cu ochii măriţi de adoraţie. Se aplecă, luă căţeluşa în braţe şi se aşeză cu ea pe canapea, unde în­ cepu să-i mângâie blana pufoasă şi albă. Pendula tică­ ia într-un colţ. Pe când avea optsprezece ani, orologiul

acela se găsea în biroul tatălui ei. îşi adânci unghiile lăcuite cu roz în blana de pe ceafa pudelului şi îşi aminti acea noapte de august sinistră, când întreg universul ei se prăbuşise. Mama ei vitregă, Lara, plecase împreună cu micuţa Molly, în vârstă de două luni la vremea aceea, în vizită la bunici, în Cleveland. Phoebe, care avea optsprezece ani, era acasă şi-şi făcea bagajele pentru primul ei an la colegiul Mount Holyoke, din Massachusetts. în mod normal n-ar fi fost invitată la petrecerea echipei de fot­ bal Northwest Illinois, însă cum Bert găzduia evenimen­ tul la reşedinţă, fusese inclusă automat pe listă. Tatăl ei nu cumpărase încă franciza Stars, aşadar era obsedat de Northwest Illinois. Reed, care făcea parte din echipă, avea un statut privilegiat, datorită contribuţiilor gene­ roase ale lui Bert la bugetul clubului. îşi petrecuse toată ziua visând la petrecere cu un amestec de nerăbdare şi de teamă. Cu toate că cea mai mare parte din grăsimea copilăriei dispăruse, era conşti­ entă de neajunsurile trupului său, mai ales sânii grei, pe care le ascundea sub haine ample. Experienţa cu Reed şi cu tatăl ei o făcuse suspicioasă faţă de bărbaţi, dar nu se putea împiedica să spere că va fi remarcată de unul dintre sportivii populari. îşi petrecuse prima parte a serii stând pe margine, încercând să nu atragă atenţia. Când Craig Jenkins, cel mai bun prieten al lui Reed, venise s-o invite la dans, nu reuşise decât să accepte supusă. Brunet şi arătos, Craig era starul echipei şi n-ar fi îndrăznit să-şi imagineze că o va băga în seamă nici în visurile ei cele mai sălbatice, cu atât mai puţin că o va lua pe după umeri la încheierea primei melodii. Dansară din nou, flirtară puţin, ea râse amuzată de glumele lui. Apoi totul luă o întorsătură urâtă. Tânărul băuse prea mult şi insista să-i pipăie sânii, în pofida protes­ telor ei. Era tot mai agresiv, până când o furtună iscată din senin obligase pe toată lumea să se adăpostească.

Phoebe fugise către o magazie metalică din apropierea piscinei. Acolo o găsise şi o violase Craig. Ulterior, făcuse greşeala pe care o fac multe victime ale violurilor. Confuză şi plină de sânge, se târâse la to­ aletă, unde vomitase şi făcuse un duş fierbinte. O oră mai târziu, îl încolţea pe Bert în biroul lui, unde bărba­ tul venise să-şi caute alt trabuc cubanez. Avea încă viu în faţa ochilor chipul lui neîncrezător şi modul nervos în care îşi trecea mâna prin părul grizonant, tuns scurt. Nu se simţise niciodată atât de vulnerabilă ca în clipa aceea, stând în picioare în faţa lui îmbrăcată cu halatul de baie. -Vrei să spui că un băiat precum Craig Jenkins era atât de disperat după o femeie încât n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să te violeze pe tine? - E purul adevăr, reuşise ea să îngaime. Fumul de trabuc i se încolăcea în jurul capului ca un şarpe. Sprâncenele sare şi piper ale bărbatului se apro­ piaseră ameninţător. -Asta e încă o manevră jalnică prin care încerci să-mi câştigi simpatia, nu-i aşa? Crezi că voi ruina cariera strălu­ cită a acestui băiat numai pentru că tu cerşeşti atenţie? - Nu, e adevărat, m-a violat! Bert plescăise scârbit, deschisese uşa şi trimisese pe cineva să-l aducă pe Craig, care sosise câteva minute mai târziu, însoţit de Reed. In zadar îl rugase Phoebe pe tatăl ei să nu-i permită acestuia din urmă să asiste la discuţie; Reed se aşezase pe un fotoliu, cu o bere în mână, şi-i ascultase relatarea febrilă. Craig îi respinsese cu atâta hotărâre toate acuzaţiile, încât ar fi făcut-o să creadă şi pe ea că minţea. Nu avu­ sese nevoie să se uite la tatăl ei ca să ştie că pierduse, iar când Bert îi ordonase să nu mai pomenească niciodată, în faţa nimănui, această poveste ridicolă, simţise că mu­ rise ceva în sufletul ei. A doua zi fugise de acasă, încercând să scape de ruşine. Contul ei, alimentat cu taxa pentru colegiu, îi permise­ se să ajungă până la Paris, unde îl cunoscuse pe pictorul

Arturo Flores, iar viaţa ei se schimbase pentru totdeau­ na. Slugile tatălui ei o vizitaseră de câteva ori de-a lun­ gul timpului, ca să-i transmită ordinele acestuia de a se întoarce acasă şi ameninţările cu dezmoştenirea. Fusese decăzută din drepturile succesorale în secunda în care primul tablou nud cu ea apăruse într-o expoziţie publică. îşi sprijini capul de spătarul canapelei şi trase căţelul mai aproape. Bert o supusese voinţei lui până la urmă. Dacă nu făcea aşa cum îi dicta el, urma să nu primească cele o sută de mii de dolari, bani de care avea nevoie pentru a-şi deschide o mică galerie de artă. „Tu eşti singurul meu eşec, Phoebe. Singurul meu eşec nenorocit.“ Aşa să fie, se gândi ea încleştându-şi maxilarul cu ho­ tărâre. Tatăl ei, echipa de fotbal şi cei o sută de mii de dolari n-aveau decât să se ducă dracului. Avea să găseas­ că o altă modalitate de a face rost de bani pentru galerie. Bert fixase regulile jocului, însă ea nu era obligată să-l joace. Se decise să accepte invitaţia lui Viktor de a petre­ ce câteva zile la casa lui de vacanţă de lângă Montauk. Acolo, pe malul oceanului, avea să scape, în sfârşit, de fantomele trecutului.

capitolul 3 - Nu prea avem ce să facem, Ice, îi spuse Tully Archer lui Dan Calebow vorbind din colţul gurii, de parcă ar fi fost spioni aliaţi ce schimbau secrete militare intr-un parc din Berlin. Iţi place sau nu, puicuţa blondă e pe locul cocoşului. - Cred că Brent îşi ţinea mintea-n fund în ultima par­ te a vieţii. Dan se strâmbă la chelnerul care se apropia cu o nouă frapieră de şampanie, iar omul făcu repede stânga-mprejur. Nu detesta nimic mai mult ca şampa­ nia, decât poate ideea că piţipoanca blondă şi sexy avea să conducă echipa lui de fotbal. Ii displăceau nu doar gustul nesincer al băuturii, ci şi paharele acelea ridicole,

pe care nu le putea ţine cum trebuie în labele lui bătă­ torite de cicatrice. Cei doi antrenori se aflau pe spaţioasa terasă din tur­ nul Sears, închis în acea seară pentru gala United Negro College Fund. Peretele de sticlă de sus până jos reflecta straturi de flori, grupate în jurul unor arcade din nuiele împletite, în timp ce un cvintet de suflători de la Chica­ go Symphony interpreta o piesă de Debussy. Reprezen­ tanţi ai tuturor cluburilor sportive din regiune socializau cu presa locală, cu politicieni şi cu cele câteva staruri de cinema prezente la serată. Pe lângă şampanie, Dan ura şi evenimentele în care era necesar să poarte frac, dar când cauza era nobilă se străduia să-şi facă datoria. încă de pe vremea când îşi începuse cariera de mijlo­ caş ofensiv la echipa Universităţii din Alabama, Crimson Tide, realizările lui Calebow, atât pe teren, cât şi în afara lui, deveniseră celebre. Ca fotbalist profesionist, se transformase într-un barbar însetat de sânge. Era genul de mijlocaş muncitor, nu de vedetă, şi nici cel mai bun apărător nu-1 putea intimida, pentru simplul fapt că Dan se simţea mai puternic sau mai deştept de­ cât el. Oricum, era hotărât să învingă. în afara terenu­ lui se purta la fel de agresiv. Avusese câteva probleme minore cu legea, inclusiv, în tinereţe, posesia unei sub­ stanţe interzise. Vârsta şi maturitatea sportivă îl făcuseră mai înţelept în unele domenii, dar nu în toate, aşa că se surprinse studiind intens o membră a Congresului din Illinois, care se găsea într-un cerc de oameni îmbrăcaţi elegant din spatele lui Tully. Purta o rochie de seară ce părea banală, dar costase probabil mai mult decât un set nou de crose de golf Pings. Părul ei şaten-deschis îi era ţinut pe curbura cefei cu o fundă de catifea. Era frumoasă şi sofisticată. Atrăgea atenţia, şi Dan nu se putu împiedica să nu observe că el se număra printre bărbaţii pe care politiciana nu-i salutase. în schimb, o brunetă minionă, îmbrăcată cu o rochie strălucitoare, se îndrepta direct spre el. întorcându-i spatele lui Tully, îl privi pe Dan

prin nişte pleoape atât de încărcate cu rimei, încât era o minune că nu i se închideau ochii. - Singurel, singurel? Fata se linse pe buzele unsuroa­ se. Te-am văzut jucând contra celor de la Cowboys, chiar înainte să te retragi. Tare sălbatic mai erai atunci. - Sunt la fel de sălbatic şi acum, drăguţo. -A şa se spune. Dan îi simţi mâna strecurându-i-se în buzunarul hai­ nei şi ştiu că tocmai primise numărul ei de telefon. în­ cercă să-şi amintească dacă nu cumva mai avea şi alte chestii pe acolo, rămase de la ultima recepţie caritabilă, dar renunţă. Cu o privire languroasă, plină de promisi­ uni umede, fata se îndepărtă. Tully era atât de obişnuit cu conversaţiile întrerupte de femei de pradă, încât continuă fără ezitare de unde rămăsese, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. - Şi totuşi, povestea mă intrigă. Cum a putut Bert să facă aşa ceva? Ideea că Phoebe Somerville urma să conducă echipa de fotbal îl enerva atât de tare pe Dan, încât prefera să se gândească la altceva, dacă nu avea prin preajmă un obiect pe care să-l distrugă sau vreun adversar redutabil, îşi mută atenţia către superba parlamentară, care toc­ mai făcea conversaţie cu un consilier local. Trăsăturile ei aristocratice erau perfecte, gesturile, reţinute şi ele­ gante. Avea clasă din cap până în picioare, nu era genul pe care să ţi-o imaginezi cu făină pe nas şi cu un copil în braţe. Se uită în altă parte cu regret. La vârsta lui, avea nevoie exact de contrariul, adică de o femeie care să stea în bucătărie şi să-i facă copii. După o viaţă întreagă de sport şi de scandal şi după o căsătorie ce se dovedise a fi o uriaşă greşeală, Dan Calebow era într-o etapă de aşezare. Avea treizeci şi şapte de ani, îşi dorea copii, cât mai mulţi, şi o femeie mai pricepu­ tă la schimbat scutece decât la tranzacţii bursiere. Era pe punctul de a întoarce pagina. Adio femeilor de carieră, bombelor sexy şi modelelor nefericite. Căuta o femeie de casă, genul pentru care vizita la coafor se întâmpla

o dată pe an şi moda însemna o pereche de blugi şi un tricou de-al lui mai vechi. O femeie pentru care n-ar fi trebuit să se bată cu alţi masculi. Odată ce-o găsea, zilele lui de dezmăţ aveau să ia sfârşit. De leneş ce era, nu-şi înşelase niciodată femeile, şi nu avea de gând să înceapă chiar cu mama copiilor lui. Lângă el, Tully Archer tot nu lăsa baltă tema Phoebe Somerville. - Ştii că nu-mi place să vorbesc urât despre nimeni, cu atât mai puţin când e vorba de sexul frumos, dar blondina m-a numit bomboană la înmormântare. La nai­ ba, Ice, o astfel de persoană nu poate deţine o echipă de fotbal american! -Aici ai dreptate, bătrâne. Chipul de Moş Crăciun al lui Tully se înroşi ca un fund de bebeluş. -Are până şi un caniş, Dan! Amândoi ştim că riva­ lii noştri, antrenorii de la Chicago Bears, nu se înţeleg deloc cu Mike McCaskey, dar, la naiba, ei nu lucrează pentru o femeie care cară în braţe un pudel francez, încerc să-i evit încă de la înmormântare, vor muri de râs când vor auzi ce ni s-a întâmplat. Tully era greu de oprit, odată lansat, aşa că atacă fără pauză de respiraţie subiectul următor. Dan reveni la ob­ sesia lui pentru parlamentara care tocmai se îndrepta spre ieşire, înconjurată de asistenţi şi de admiratori. Aruncă o privire la ceas, întrebându-se dacă nu era ca­ zul să plece şi el. - Pentru noi, anul acesta trebuia să fie unul de tran­ ziţie, Ice. Bert l-a dat afară pe Brewster anul trecut, în noiembrie, şi te-a luat pe tine ca antrenor principal. Am avut noroc cu planul B, a funcţionat peste aşteptări, chiar am câştigat două meciuri, dar cine s-ar fi aşteptat la plecarea lui Cari Pogue, care ne-a lăsat cu Ronald res­ ponsabil cu operaţiunile? Un muşchi se încordă pe falca lui Dan Calebow. - Phoebe Somerville şi Ronald McDermitt, iată noul proprietar şi noul director general ai echipei, îşi conti­ nuă Tully litania. îţi spun, Ice, până şi Vince Lombardi

râde de noi de acolo din mormânt, unde s-a dus de mul­ tă vreme. Cum gândurile le erau la fel de deprimante, între cei doi se aşternu un moment de tăcere. De şase săptămâni, adică de la înmormântarea lui Bert, Phoebe dispăruse complet, aşa că activitatea clubului îngheţase, pentru că nimeni altcineva nu avea dreptul să semneze contracte. In consecinţă, după lungi încercări de a-i da de urmă, Cari Pogue părăsise frustrat funcţia de director general. Locul lui era ocupat de un asistent pe nume Ronald McDermitt, care întregea imaginea dezastrului. Prevederile testamentului lui Bert Somerville fusese­ ră sifonate către presă şi-i lăsaseră pe toţi fără replică. Ca toată lumea, Dan crezuse că bătrânul va trece echipa pe numele nepotului său imediat, nu la finalul sezonu­ lui. Cu toate că Reed Chandler avea o reputaţie bună, Dan îl considerase întotdeauna cam neserios, nedorindu-şi să lucreze pentru el. Acum însă, ar fi dat orice ca să-l vadă pe Reed în fotoliul proprietarului. - Howie mi-a spus că vrei să vorbeşti cu Ray Hardesty. Sper că nu te simţi vinovat pentru că ai acceptat să-l dau afară? -Trebuie s-o facem, nu avem încotro, zise Dan clăti­ nând trist din cap. - Chiar aşa. Avea mai multe absenţe decât antrena­ mente, şi nu cred că ar fi putut trece un test antidrog. - Sunt conştient de asta. Moartea lui Lyle Alzado din cauza unei supradoze de steroizi nu le băgase băieţilor minţile în cap. Dan ştia foarte bine că Tully avea dreptate când insista să sca­ pe de Ray, ceea ce ar fi trebuit făcut mai demult, când acesta încasase o a doua suspendare pentru consum de substanţe stupefiante. în loc să-l dea afară, preferase să amâne, dându-i apărătorului veteran al echipei mai multe şanse să-şi revină decât ar fi dat oricui altcuiva. Hardesty fusese un jucător excelent până la momentul în care drogurile şi băutura deveniseră principala lui preocupare, iar Dan făcuse tot posibilul pentru a-1 ajuta.

îl dusese la dezintoxicare şi-l implorase să vină la antre­ namente şi să se prefacă măcar că respectă regulile, însă Ray nu mai asculta de nimeni, cu excepţia furnizorului personal de droguri. - Ştiai că Ronald m-a luat deoparte la câteva zile după plecarea lui Cari şi mi-a sugerat să pun presiune pe tine ca să-l dai afară pe Ray? îl întrebă Tully lărgindu-şi nodul cravatei, ca şi cum subiectul l-ar fi împiedicat să respire în voie. - De ce n-a venit să discute direct cu mine? Dan ura să vorbească despre directorul general provizoriu aproa­ pe la fel de mult ca despre noua proprietară a clubului. - Se teme de tine de când l-ai încuiat în vestiar. - El a căutat-o, m-a făcut să-mi pierd cumpătul. -Ronald n-a fost niciodată altceva decât sluga lui Cari, spuse Tully clătinând critic din cap. Toată lumea ştie că a obţinut slujba numai pentru că Bert avea o da­ torie morală faţă de tatăl lui. Sunt sigur că bătrânul n-ar fi lăsat echipa pe mâna fiicei sale dacă ar fi ştiut de ple­ carea lui Cari. Ronald nu e bun de nimic, Ice. Ţi-am po­ vestit despre Bobby Tom, care se amuza la sfârşitul unui antrenament sezonul trecut? Ei bine, tocmai atunci se trezise şi Ronald să intre pe teren. Ştii cum e Bobby, întotdeauna pus pe şotii, îi strigă: „Hei, şefule, căutăm un nou atacant“ şi-i aruncă mingea uşor, de la nu mai mult de cinci metri. Ronald o prinde aiurea, îşi luxează un deget şi începe să-şi scuture mâna de parcă i-ar fi rupt-o cineva, în timp ce Bobby se tăvăleşte pe jos de râs. Ei bine, cum poţi respecta un astfel de director, care nu poate nici măcar să prindă o minge lobată lejer? Monologul lui Tully fu întrerupt de unul dintre îm­ pricinaţi, Bobby Tom Denton în persoană, care juca pe post de aripă. Tânărul dezvoltase o pasiune pentru ţinu­ tele elegante, iar fracul lui negru, impecabil, era asortat cu o cămaşă albă, un papion argintiu strălucitor, pantofi din piele de crocodil şi o pălărie Stetson, tot neagră. Toată lumea ştia că Bobby se despărţea de pălărie nu­ mai când trebuia să-şi pună casca de joc. Una dintre

prietenele sale mărturisise intr-un interviu pentru Na­ tional Enquirer că nu şi-o dădea jos nici când făcea dragoste. Pe de altă parte, cuvântul ei nu avea prea mul­ tă credibilitate, din moment ce mai afirmase şi că Bobby ar fi fost fiul nelegitim al lui Roy Orbison, ceea ce nu făcuse decât să o supere pe mama fotbalistului, deoa­ rece oricine îl auzise vreodată cântând ştia că era o min­ ciună gogonată. - Domnilor antrenori, îi salută el înclinând din cap pe cei doi bărbaţi aşezaţi la masă. - Salut, Bobby Tom, răspunse Dan. - Hei, Tully, gagica roşcată de la masa de alături mi-a spus că toate prietenele ei mă consideră cel mai arătos atacant din ligă. Ce părere ai, arăt mai bine din profil decât Tom Waddle? Antrenorul îl examină atent, ca şi cum ar fi analizat în profunzime situaţia. - Ce să zic, Bobby, nasul lui Waddle pare mai drept decât al tău. -Aşa să fie? replică tânărul atacant pe un ton război­ nic. Să ştiţi că fetele mi-au spus că semăn cu un actor cele­ bru - cum îl cheamă? Christian Slater. Aţi auzit de el? Cum răspunsul întârzia, Bobby Tom era tot mai con­ fuz. Luă un pahar de şampanie de pe tava chelnerului ce tocmai trecea pe acolo şi rânji către cei doi. - Atunci, o să vă povestesc despre el. E un tip al nai­ bii de arătos. Toţi trei izbucniră în râs. Lui Dan îi plăcea de bă­ iat mai mult pe teren decât în afara lui. Era un atacant lateral de excepţie, curajos, inteligent şi cu priză sigu­ ră. Problema lui era contractul, încă nesemnat, motiv pentru care antrenorii ar fi sugrumat cu mâinile goale o anume arătare sexy şi blondă. Bert murise chiar îna­ inte de încheierea negocierilor, deosebit de complexe, cu lacomul manager al jucătorului. Acum, cu excepţia lui Phoebe Somerville, nimeni din clubul Chicago Stars nu avea drept de semnătură, iar ea plecase în vacanţă într-un loc şi pentru o perioadă necunoscute. Situaţia

lui Bobby nu era, din păcate, singulară. La fel stăteau lucrurile şi cu talonerul ofensiv Darnell Pruitt, atât de talentat încât îi speria până şi pe colegi, şi cu un tânăr apărător recrutat de la o echipă adversă. Nici unul din­ tre ei nu putea participa la meciul de preselecţie contra echipei Jets ce urma să aibă loc la sfârşitul săptămânii, la Meadowlands. Iar dacă lucrurile nu se rezolvau, nici unul dintre ei nu putea juca în deschiderea sezonului, programată peste două săptămâni. Graţie piţipoancei dispărute, Dan Calebow era pe punctul să piardă trei dintre cei mai promiţători jucători, înţelegea foarte bine funcţionarea NFL şi ştia că o duzină de alte cluburi, cu carnetele de cecuri deschise şi deja sem­ nate, abia aşteptau ca toţi cei trei să se sature să aştepte un răspuns de la o echipă ce începea să semene cu o glumă proastă. Dan învăţase de la o vârstă fragedă că în viaţă tot ce conta era să învingi. Fusese întotdeauna un sportiv agresiv, capabil să răpună pe oricine i-ar fi stat în faţă, aşa că nu-i luă mult timp să decidă că blonda neserioasă me­ rita să primească o lecţie de neuitat din mâinile lui. - Bună ziua, domnule antrenor, eu sunt Melanie. Privirea lui Bobby Tom scană rapid creatura perfect plăsmuită ce nu avea ochi decât pentru Dan. - Să fiu al naibii, ai mai mult succes la femei decât mine. -A m început mai devreme, băiete. Dar nu-ţi face griji, ai timp să recuperezi. Dan auzi sirena exact când ajunsese la intersecţia dintre Eisenhower Expressway şi East West Tollway. O abandonase pe Melanie la petrecere, cu o oră în urmă, şi când aruncă o privire în oglinda retrovizoare se felicită încă o dată pentru că se lăsase de băut. Trase pe dreapta Ferrariul 512 TR roşu. Maşina era prea înghesuită pen­ tru el, dar se resemnase cu lipsa spaţiului pentru picioa­ re, deoarece nimic nu se compara cu conducerea unei Testarossa. Cu toate acestea, să dai două sute de mii de dolari pe o maşină i se păruse cumva obscen într-un

oraş unde mulţi oameni dormeau pe străzi, astfel că-şi împăcase conştiinţa semnând un cec gras pe numele unei fundaţii caritabile. Coborâse fereastra laterală îna­ inte ca poliţistul, care remarcase plăcuţa de înmatriculare inscripţionata „ICE11“, să ajungă în dreptul lui. Acesta îşi sprijini braţul pe capotă şi se aplecă în interior. -Bună seara, domnule antrenor. Presupun că vă grăbiţi. - Cu cât m-aţi prins de data asta? -Aveaţi o sută patruzeci de kilometri pe oră pe lângă staţia Mannheim. Dan lovi volanul cu o mină resemnată. - Dumnezeule, ador maşina asta. De fapt, mergeam foarte atent. Noaptea e plin de nebuni pe străzi. - Puteţi s-o mai spuneţi o dată, comentă amuzat po­ liţistul. Credeţi că vă descurcaţi contra celor de la Jets, în weekend? -Vom face tot posibilul. - Bobby Tom a semnat cu voi? -N u încă. - Păcat! Oricum, baftă! Lăsaţi mai uşor pedala, că am nişte colegi care încă nu v-au iertat eşecul de anul trecut cu cei de la Browns. - Mulţumesc pentru avertisment. Ieşi înapoi în autostradă abia pe la unu dimineaţa, când traficul era lejer. îşi dăduse sacoul jos şi se străduia să scape şi de papion în timp ce trecea pe banda de vite­ ză. în ciuda problemelor avute cu legea, îi simpatiza pe poliţişti. Avuseseră grijă de el încă de când îl prinseseră, pe la doisprezece ani, furând bere dintr-un magazin. Po­ liţiştii din Tuscaloosa făcuseră mai mult pentru el decât propriul tată, pe vremea când juca la Tide. într-o noap­ te, unul dintre ei chiar reuşise să-l convingă de utilitatea liceului, după ce-1 scosese dintr-o încăierare cu un tip din înalta societate, la barul numit Wooden Dick. - Ştii, puştiule, ai ceva în cap numit creier. Când o să începi să-l foloseşti?

Poliţistul îi vorbise aproape până în zori, făcându-1 cumva să se gândească la propriul viitor. Fotbalul pro­ fesionist era singura lui şansă de a scăpa de sărăcie, dar omul legii îi explicase că nu era suficient, că nu va putea alerga pe teren toată viaţa. Drept urmare, în următoare­ le trimestre alesese cursurile de management, matema­ tică şi finanţe, în locul celor de educaţie fizică şi de artă industrială. Reuşise să se descurce onorabil cu orarul extrem de încărcat până în clasa a unsprezecea, în ciuda nopţilor pierdute. Cea mai mare satisfacţie pe care i-o adusese şcoala fusese să descopere că avea şi minte, nu doar un talent la sport. Ieşi de pe Cermak Road în periferia bogată Oak Brook şi rătăci pe străzi până văzu o băcănie pe dreapta. Parcă, opri motorul şi ieşi din maşina mică şi agilă. In magazin erau cinci oameni, dintre care două femei. O elimină rapid pe prima, vopsită intr-un roşcat violent. Cealaltă părea prea tânără ca să se afle într-un magazin non-stop la ora aceea. Stătea lângă raionul de dulciuri mestecând gumă şi admirând nişte prăjituri rulate cu frişcă şi ciocolată. Avea bretonul ciufulit şi restul părului prins în vârful capului cu o clemă argintie. Deşi vremea era caldă şi umedă, îşi ţinea mâinile adânc înfipte în bu­ zunarele unui hanorac pe care scria, în dreptul sânului stâng, „Varsity Cheerleader“. Maxilarul i se opri din mestecat la vederea lui. O ro­ chie scurtă şi mulată din spandex atârna de sub geaca de colegiu. Avea picioarele subţiri înfipte într-o pereche de bascheţi negri şi nu purta ciorapi. Oprindu-se în faţa ei, constată că era prea strident machiată, cum era moda în rândul fetelor tinere. - Ştiu cine sunteţi, spuse ea. - Chiar aşa? -Sigur că da. Nervoasă, mestecă rapid de trei ori. Sunteţi antrenorul echipei Chicago Stars. Dan - adică, domnul Calebow. - Corect.

- Pe mine mă cheamă Tiffany. Te-am văzut la televi­ zor de multe ori. - Câţi ani ai, drâguţo? - Şaisprezece, răspunse fata, dând ochii peste cap cu o maturitate ce contrasta cu aspectul ei. Sunteţi simpatic. - Nici tu nu arăţi rău pentru vârsta ta. - Ştiu. Părinţii mei sunt plecaţi din oraş, vreţi să mer­ gem la mine acasă, domnule Calebow? întrebă fata repe­ de admirându-şi vârful bascheţilor. - Şi ce să facem? - Parcă nu ştii, să facem sex. -N u crezi că eşti cam fragedă pentru un boşorog ca mine? - M-am plictisit de puştani. Vreau să o fac cu un băr­ bat adevărat. O maşină de jocuri mecanice piui undeva în magazin. - Prefer femeile mai coapte. Fata scoase încet mâna din buzunar şi se apropie de el, începând să-l mângâie în interiorul coapsei. Gesturi­ le ei erau tot mai curajoase. - O să mă port frumos cu tine. Te las să-mi faci tot ce vrei. -Mi-e greu să refuz, păpuşă, începu el să cedeze. îşi retrase mâna ca şi cum ar fi fost şocată de propria îndrăzneală şi scoase un set de chei. - Conduc maşina lui taică-meu, vino după mine! Conduse pe străzile înguste ale cartierului rezidenţial fără a scăpa din ochi poziţiile Mercedesului model mai vechi în care se suise tânăra. Casa impozantă, din cără­ midă albă, cu două etaje, se afla în mijlocul unui teren împădurit. Intrând pe alee, Dan remarcă, prin geamuri­ le mate ale uşii principale, lumina palidă a unui candelabru elegant de cristal. în lateral se vedeau trei garaje, iar Mercedesul se strecură fără zgomot în primul din stânga. Parcă la rândul lui şi coborî din maşină. în acel moment, fata apăsă butonul ce acţiona uşa automată. Mica rochie de spandex îi punea în evidenţă fundul perfect în timp ce urca scările către interiorul casei.

-Vrei o bere? îl întrebă când intrară intr-o bucătărie albă cu aparatură de ultimă generaţie şi un frigider mare cât pentru un restaurant. Dan refuză din cap. Lumina cădea blând pe chipul prea machiat al fetei. Fără să-şi dea jos hanoracul, îşi băgă o mână între picioare şi, cu un gest îndelung exer­ sat, scoase o pereche de chiloţi albaştri pe care-i aruncă pe gresie. -Poate vrei nişte nachos cu sos picant, ori o gumă de mestecat? - Da, bine. Dă-mi ceva de ronţăit! Pentru câteva secunde, fata rămase complet nemiş­ cată. Apoi îl conduse într-un living spaţios, cu mobilă din lemn masiv alb, tapiţată în culori vesele. Pe pereţii îmbrăcaţi în marmură falsă atârnau tablouri originale, iar nişte piedestaluri aparent antice susţineau o serie de sculpturi. - Ai un tătic bogat. -Suntem italieni. Tata e mafiot, dar nimeni nu tre­ buie să ştie asta. Vrei să-ţi arăt colecţia lui de arme? - Poate altă dată. Dădu din umeri şi-l conduse intr-o altă cameră, unde aprinse o mică veioză plasată pe un birou negru îngust. Lumina dezvălui că fata alesese biblioteca în locul dor­ mitorului. Şi aici, pereţii erau decoraţi cu opere de artă, iar ferestrele erau acoperite cu obloane din lemn. Se opri între o canapea castaniu-roşcat din piele şi fotoliul din acelaşi set. -Sunteţi sigur că nu vreţi ceva de băut, domnule Calebow? - Foarte sigur. 11 privi intens un moment, apoi degetele ei îndemâ­ natice începură să umble la nasturii bluzei albe. - Ce-ai zice să arunci guma aia de mestecat? Se îndreptă către birou cu o expresie îmbufnată şi scoase din gură guma roz. întinzându-se peste un teanc de hârtii, o aruncă într-o scrumieră din alabastru.

Nu purta sutien şi, în lumina difuză, Dan îi putu zări areolele mici ale sânilor. - Aşază-te pe birou, iubito. Rochia de spandex i se ridică sus pe pulpe când îşi aşeză fesele pe marginea mesei de lucru şi-şi deschise picioarele, sprijinindu-le pe vârfuri în mocheta moale. Dan se îndreptă spre ea, desfăcându-şi centura. - Eşti o puştoaică obraznică, nu-i aşa? - îhî, tot timpuldau de necaz. - Sunt convins. îşi strecură mâinile sub hanoracul cu însemnele liceului, apoi sub bluză. Mâna lui enormă îi masă şira spinării, apoi sânii mici şi tari, insistând asu­ pra sfârcurilor cu degetele mari. Mâna i se îndreptă apoi către propriul fermoar. Fata rămase nemişcată o clipă, apoi fu străbătută de un fior. - Spune-mi ce vrei să fac. -M i se pare că te descurci foarte bine şi singură. -Te rog, dă-mi ordine! - Bine, atunci deschide-mi şliţul. -Aşa? - Chiar aşa. - Ş i acum? -Acum bagă mâna acolo şi vezi dacă găseşti ceva interesant. Respiraţia lui se acceleră în timp ce adolescenta îi urma instrucţiunile cu atenţie. - Ce mare o ai! Mi-e teamă de ea. îi apucă mădula­ rul în mâini şi-şi arcui spatele ca să-şi înfigă şi mai bine sânii în palmele lui. - Stai liniştită, te voi poseda încetişor. - Sigur? - îţi promit. - Nu e rău dacă doare puţin. -N u vreau în nici un caz să te doară. - E OK, crede-mă. - Bine, atunci hai s-o facem. Respiraţia ei încă miro­ sea a gumă de mestecat cu căpşune. O apucă de picioare la nivelul genunchilor şi-i aşeză tălpile pe birou. Rochia

îi ajunsese pe burtă. Se lipi de coapsele ei deschise şi-i băgă un deget în vagin. Te doare? j Ah, da, da! Ce vrei să-mi faci? Ii spuse fără menajamente. Explicit. Fata înghiţi în sec şi respiraţia i se acceleră. Trupul ei emana valuri de căldură. Dan îi dădu la o parte ha­ noracul cu emblema liceului şi îşi plasă palmele sub fesele ei, ridicând-o uşor. Ea îşi încolăci picioarele în jurul şoldurilor lui şi îşi lipi sânii de pieptul cămăşii bărbatului, care o purtă fără efort către canapea. Se aşeză primul şi îi desfăcu picioarele astfel încât ea să se aşeze ca într-o şa, perpendicular pe bazinul lui. Bluza ei atârna deschisă, oferindu-i acces la sânii umflaţi. Picioa­ rele ei despărţite lăsau să se vadă părul intim. începu să o tragă în jos, pentru a o înfige în erecţia lui furioasă, dar fata rezista. - Nu vrei să mă baţi la fund înainte? Dan gemu. - Nu vrei? -A i făcut ceva rău? o întrebă el resemnat. Era excitat şi nu prea avea chef de jocuri erotice semiviolente. -N u trebuia să primesc pe nimeni în casă în lipsa părinţilor mei. - Ei bine, va trebui să-ţi administrez o corecţie. -Nu, te rog! Ochii i se închiseră în anticiparea plăcerii. Hotărându-se să rezolve cât mai repede, o întoarse şi o plasă în poala lui, cu fundul la vedere, apoi o lovi de câteva ori cu palma. Era un bărbat şi un sportiv puter­ nic, aşa că-şi doză cu atenţie efortul, făcând-o să simtă doar puţin mai mult decât se aşteptase ea. Fata gemea şi se zvârcolea sub loviturile lui, pierzându-şi tot mai mult controlul. Pe când fesele puştoaicei se înroşeau ca ardeii graşi, el îşi aminti de toate necazurile pe care i le provoca fosta nevastă. Telefoanele după miezul nop­ ţii, care-1 scoteau din sărite, hărţuiala juridică, interviul din presă. - Auuu! Asta chiar a durut!

- Promiţi să fii cuminte? continuă el jocul, pe când palma lua încă o dată contact cu pielea fierbinte a feselor. - Da, promit! - Cât de cuminte? - Gata, mă doare! - Spune-mi cât de cuminte vei fi. - Foarte cuminte! - Gata cu declaraţiile de presă. O lovi din nou. - Gata, opreşte-te! - Nu mă mai suni noaptea. - Opreşte-te, strici tot efectul! - Nu cred, îi răspunse el strecurându-i mâna între pi­ cioare şi ridicând-o ca pe o jucărie. Fata se înfipse în el fără a se lăsa invitată. - Eşti un mare ticălos. -A şa este, păpuşă, sunt un mare ticălos, îi răspunse el pătrunzând-o până în cervix. II călărea cu furie. Telefonul se puse pe sunat, dar îl ignorară. Gura ei se deschidea în gemete aspre în timp ce se agăţa cu mâinile de părul lui blond. Ga să nu ră­ mână mai prejos, el îşi afundă faţa între sânii ei şi îi înfipse degetele puternice în carnea martirizată a fese­ lor. Soneria se opri, şi robotul telefonic automat intră în funcţiune. Fata se arcui în spate şi strigă prelung pe când trupul lui tremura spasmodic. „Aţi sunat la Valerie Galebow. Nu vă pot răspunde acum. Lăsaţi mesaj după semnalul sonor şi vă voi con­ tacta cât de rapid posibil.“ Maşinăria scoase un piuit, apoi se auzi vocea unui bărbat: - Doamnă parlamentar, numele meu este Stu Blake. Regret că vă sun la ora asta, dar... Vocea continuă pe un ton monoton. Cu un răget de satisfacţie, Dan îşi deşertă sămânţa în tânăra adolescen­ tă care se lăsă să cadă peste el, concomitent cu sfârşitul mesajului. Biiip.

capitolul 4 Dan deschise frigiderul, apucă o cutie cu lapte şi-i deşurubă capacul. O auzi în spatele lui pe Valerie intrând în bucătărie şi, ştiind că ea nu suporta asta, ridică cutia la gură şi luă o înghiţitură zdravănă. - Pentru numele lui Dumnezeu, Dan, foloseşte un pahar! exclamă femeia cu vocea aceea nazală pe care el o detesta. Mai luă o gură, sfidător, apoi înşuruba capacul şi puse cutia la locul ei jn frigider. Sprijinindu-şi umărul de uşă, o privi lung. îşi curăţase machiajul gros, dând la iveală o faţă osoasă şi ascuţită, cu un nas puţin prea lung, dar bine echilibrat de o frunte înaltă şi netedă. Părul castaniu-deschis, eliberat de cordeluţa argintie, îi cădea pe umeri, iar hainele de puştoaică fuseseră înlo­ cuite de un halat de noapte bleumarin, cu margini de mătase neagră. - De unde ai făcut rost de geaca de colegiu? - De la fiica secretarei mele. I-am spus că mă duc la un bal mascat, răspunse ea aprinzându-şi ostentativ o ţigară, deşi ştia foarte bine că Dan, ca sportiv, nu ura nimic mai mult decât tutunul. - Escapada din seara asta a fost cu totul ieşită din comun. De când aveam doisprezece ani n-am mai fost excitat de minore. - A fost ceva diferit, atâta tot, spuse Valerie ridicând din umeri şi suflând fumul în sus. „Mă rog, nu chiar atât de diferit“, îi replică în sinea lui. Intr-un fel, toate fanteziile ei sexuale ajungeau la dominarea de către bărbat. Foarte amuzant pentru cei care ştiau că Valerie era o dominatoare de prima mână. Din păcate, singura persoană cu care se putea amuza de această glumă era chiar Valerie, iar Dan o cunoştea suficient de bine ca să ştie că n-ar fi găsit nimic vesel în constatarea lui amară. Mai mult, se enerva dacă-şi bătea joc de scenariile ei bizare, şi aveau deja suficiente motive de ceartă.

- Nu trebuia să mă loveşti aşa de tare, spuse ea frecăridu-se pe fund prin materialul moale al halatului. - Iubito, să ştii că mă abţineam. Putea ghici după expresia ei că se întreba dacă să-şi înfigă dinţii în el sau nu. Din fericire, păru să se răzgân­ dească şi se îndreptă către măsuţa din bucătărie ca să frunzărească o agendă. - C e faci în weekend? Pot lipsi din Washington în următoarele săptămâni. -Voi fi la Meadowlands, jucăm cu Jets. Se îndepăr­ tă de frigider şi luă o banană dintr-un coş de fructe din oţel inoxidabil ce arăta ca un terminal de pe aero­ portul Dulles. - Ce părere ai de joi seară, înainte să pleci? întrebă ea punându-şi ochelarii şi stingând ţigara într-o scrumieră de sticlă neagră. -A m o şedinţă, dar vineri sunt liber. -Vineri va fi în oraş vicepreşedintele şi am încă o recepţie. -Miercuri noaptea, dacă terminăm până la miezul nopţii. - Pare fezabil, dar - închise agenda cu zgomot - voi fi la ciclu. Asta n-ar trebui să ne încurce, vom găsi o solu­ ţie, ca în alte dăţi. - Suntem divorţaţi de aproape un an, Val. N-ar fi mo­ mentul să discutăm cum punem capăt acestei relaţii? - De ce să-i punem capăt? Ne-am înţeles să continuăm aşa până când unul din noi îşi va găsi pe cineva stabil. -Sau până ne omorâm unul pe celălalt, indiferent de ordine. - Pur şi simplu nu-mi dau seama cum aş putea trăi fără tine. Sunt atrasă iremediabil de bărbaţii puternici. Cum aş putea să-i spun unui astfel de bărbat că nu mă culc cu el până nu-i văd analizele de sânge complete? zise ea pe acel ton vulnerabil care întotdeauna îl făcea să cedeze. - Sexul în anii nouăzeci, aşa se explică partenerii ciu­ daţi, spuse Dan aruncând coaja de banană în chiuvetă.

-Nimeni nu ar trebui să fie obligat să i-o tragă fos­ tei neveste doar pentru că fosta nevastă se întâmplă să fie seronegativă. - C ă bine zici. Ii displăcea aranjamentul mai mult decât ei, dar, de câte ori încerca să-i pună capăt, Valerie reuşea să-l facă să se răzgândească. Se hotărî că avea să termine această relaţie blestemată imediat ce-şi găsea o nevastă care să vrea copii. -Suntem amândoi prea inteligenţi ca să jucăm ruleta rusească în sfera sexuală. - Iar tu eşti înnebunită după trupul meu. Nu prea avea umor, iar gluma lui nevinovată o făcu să-i sară ţandăra. Nările îi fremătau furios, şi de aici nu lipsea decât un pas până la acuzaţiile de nesimţire, lipsă de scrupule, obsesie pentru fotbal şi şantaj emoţional. Cum era deja pornită, alese să o ignore în timp ce-şi cojea tacticos o banană. Dacă era cinstit, trebuia să admită că problemele ei erau mult mai mari decât ale lui, iar mila pe care o resimţea era unul dintre moti­ vele pentru care accepta acest tip de aranjament per­ vers. Ca membră a Congresului american, era judecată după standarde morale mult mai stricte decât colegii ei bărbaţi. Electoratul putea accepta ca un congresmen să mai calce pe alături din când în când, însă ar fi înghiţit cu mare dificultate acelaşi lucru din partea unei femei parlamentar. Pentru cineva atât de ahtiat după sex ca Valerie, absenţa unui soţ sau a unui bărbat de care să-i pese cu sinceritate era o problemă serioasă. Mai mult, considera că era datoria lui patriotică să se ocupe de bu­ năstarea sexuală a unuia dintre puţinii legiuitori cinstiţi din Washington. Relaţia îi aducea şi lui unele beneficii, fără îndoială. Făcuse atât de mult sex la întâmplare pe vremea când juca la echipă, încât îşi pierduse gustul pentru promis­ cuitate. De asemenea, nefiind prost deloc, nu-şi asuma nici un risc cu grupul de suportere fanatice ale echipei. Cu toate acestea, în pofida micilor jocuri picante ale

fostei lui soţii, de multă vreme sexul nu-1 mai distra prea tare. Acum ştia că fuseseră incompatibili încă de la înce­ put, dar tensiunea senzuală dintre ei era atât de intensă, încât nu-şi dăduseră seama ce prostie făceau căsătorindu-se. Iniţial, pe Valerie o fascinaseră sălbăticia şi forţa lui neîmblânzită, adică exact calităţile pe care ajunsese să le deteste mai târziu. Pe de altă parte, eleganţa şi sofis­ ticarea ei se dovediseră irezistibile pentru băiatul crescut în sărăcie, în fundul statului Alabama. Descoperise însă rapid că femeia nu avea deloc umor şi nici nu-şi dorea viaţa aşezată de familie la care visa el. Tirada la care era supus începea să se epuizeze de la sine când decise că era momentul să plaseze şi el o lovi­ tură jde încercare. -In timp ce te ascultam lamentându-te, Valerie, mi-am amintit că am şi eu ceva să-ţi reproşez. Dacă mai dai interviuri precum cel de săptămâna trecută, avocatul tău va primi un telefon de la avocatul meu, iar divorţul nostru nu va mai fi la fel de agreabil. - Am greşit, răspunse ea ferindu-şi privirea. -Ştii cum le spun jucătorilor din echipă: nu există greşeli, există numai lipsă de prevedere. Se obişnuise în asemenea măsură să-i intimideze fizic pe cei din jur, încât fără să-şi dea seama se apropie ameninţător de ea. Nu-mi plac confesiunile publice despre despărţirea noastră şi nu suport să mă numească cineva psihopat violent, cu excepţia jurnaliştilor de sport. -Am spus-o în afara interviului, reporterul n-ar fi trebu­ it s-o scrie, îngăimă ea jucându-se cu şnurul neglijeului. - N-ar fi trebuit să spui asta, în primul rând. De acum înainte, ori de câte ori vei fi întrebată despre divorţ, te vei limita la cele două cuvinte pe care le folosesc şi eu: „diferenţe ireconciliabile“. - Vorbeşti ca şi cum m-ai ameninţa. încerca să ia ini­ ţiativa, dar nu reuşea să fie convingătoare, ceea ce-i de­ monstra limpede vinovăţia.

-N u fac decât să-ţi amintesc că mulţi bărbaţi din oraşul acesta ar alege pe oricine altcineva în locul unei femei care vorbeşte aşa despre fostul ei soţ, întâmplător cel care a reuşit douăzeci şi nouă de pase împotriva apă­ rării celor de la San Francisco 49ers. - Bine, îmi pare rău! Tocmai vorbisem cu tine la tele­ fon şi mă enervaseşi la culme. - Eu te irit tot timpul, aşa că nu folosi asta drept scuză ca să-mi sari la jugulară. Valerie avu înţelepciunea să schimbe subiectul. -A m auzit că înmormântarea lui Bert a fost foar­ te distractivă. Ce păcat că bătrânele lui amante n-au fost acolo, să vadă cum i se pişa câinele ăla pe sicriu. Există totuşi un Dumnezeu, adăugă ea cu un zâmbet subţire, răutăcios. Dan nu avea nici un chef să intre într-o dispută des­ pre Bert, mai ales că se ştia pe teren nesigur. Bărbaţii îl plăceau pe bătrânul patron, spre deosebire de femei. Fu­ sese prea fustangiu şi prea spurcat la gură. Era normal ca femeile ca Valerie să nu-1 suporte. In realitate, nici lui Dan nu-i plăceau întotdeauna lucrurile astea, dar şeful era şef, aşa că fusese obligat să-şi ţină părerile pentru el. - N-a fost deloc amuzant, Val. Omul a murit, iar pro­ pria lui fiică i-a transformat ceremonia funerară intr-un circ îngrozitor. -A m auzit despre ea. Cum e? - Arată ca o târfă de lux, dar nu e la fel de inteligentă, din păcate. Ca să fiu sincer, nu-mi amintesc să fi cunos­ cut vreodată o persoană atât de inutilă. - A fost ani în şir amanta lui Arturo Flores, trebuie să aibă unele calităţi ascunse. - Cu excepţia celor vizibile şi bombate pe piept, eu al­ tele n-am observat. Bert mi-a vorbit despre ea de câteva ori. 11 enerva la culme ideea că nudul fiicei lui decora pereţii tuturor muzeelor din ţară. - Flores a fost un mare artist. Nu crezi că atitudinea lui Bert era cam provincială? Adu-ţi aminte că voia să atârne ciucuri aurii între picioarele majoretelor de la echipă.

-N u erau fiicele lui, iar vânzarea biletelor mergea prost. - Acest tip de sexism nu este deloc amuzant. - A fost o glumă, Val, relaxează-te şi tu, oftă Dan. - Eşti absolut dezgustător. Tot ce este legat de sex nu e decât o uriaşă glumă pentru tine, nu-i aşa? - Eu sunt dezgustător? Iţi amintesc că nu eu visez la toate aceste scenarii sexuale bizare, mai ales ultimul, care se apropia periculos de pedofilie. Şi am refuzat eu vreodată să-ţi încing fundul, atunci când mi-ai cerut-o, deşi bătutul femeilor nu e primul afrodiziac din lista mea? - Nu despre asta vorbeam, zise Valerie crispată, dar, ca de obicei, ai ales să interpretezi greşit. Vorbesc despre atitudinea ta faţă de femei în general. Ai primit atât de mult sex gratis în ultimii ani, încât ai uitat că o femeie mai este şi altceva decât un cur şi două ţâţe. -A h, cât de mult îmi place când vorbeşti ca o adevă­ rată reprezentantă a conducerii Statelor Unite! -T u eşti cel care refuză să-şi discute sentimentele, care-şi ascunde emoţiile. îi stătea pe limbă să-i răspundă că de câte ori încercase să-şi deschidă inima, ea transformase discuţia intr-o ju­ decată interminabilă despre tot ce era în neregulă cu el. - Iar femeile îţi permit să te porţi aşa, asta este ceea ce mă revoltă. Te lasă să le tratezi aşa pentru că... n-are im­ portanţă. Oricum îmi răcesc gura de pomană cu tine. - Nu te opri, Valerie, termină ce ai început, te rog! Dacă sunt îngrozitor, atunci de ce umblă femeile după mine? - Pentru că eşti bogat şi arăţi bine, răspunse ea repede. -N u asta voiai să spui. Chiar tu mă baţi la cap că ar trebui să comunic mai sincer, poate ar trebui să încerci şi tu din când în când chestia asta. - Te lasă să te porţi aşa pentru că ai prea multă încre­ dere în tine. Nu pari să suferi de dubiile de care suferim cu toţii. Până şi celor mai puternice femei le place să simtă un astfel de bărbat în spatele lor. Deşi un altul i-ar fi luat cuvintele ca pe un compli­ ment, Dan se simţi cuprins de un val de furie fierbinte,

venită din adânc, din locul unde se ascundea un băiat pentru care prea multă emoţie însemna o vizită la maga­ zia din pădure şi o corecţie dură din partea tatălui său. -Voi, femeile, chiar sunteţi extraordinare, să ştii! Când o să vă intre în cap că Dumnezeu a creat două sexe cu un rost precis? Nu poţi fi puţin din amândouă. Un bărbat e bărbat, sau nu e nimic. Nu poţi să iei un război­ nic înnăscut, să-l pui să se tolănească pe canapea şi să-ţi povestească viaţa lui, adică să se poarte ca o muiere. - Ieşi afară! - Cu plăcere! îşi smulse cheile şi se îndreptă spre uşă, dar, înainte de a pleca, nu se putu abţine de la o ultimă remarcă: Ştiu care e problema ta, Valerie. Nu te mai încape lenjeria intimă, şi asta te scoate din minţi. Data viitoare când te duci la cumpărături, fă întregii lumi un serviciu şi cumpără-ţi nişte chiloţi mai mari. El ieşi furios din casă şi se urcă în maşină. înfipse în casetofon o casetă cu Hank Jr. şi dădu volumul la maximum. Când se simţea atât de deprimat, nimic nu funcţiona mai bine decât o muzică şi mai deprimantă. Meciul de pregătire de duminică după-amiază, contra celor de la Jets, fusese un dezastru. Dacă s-ar fi confrun­ tat cu o echipă respectabilă poate că n-ar fi fost chiar atât de umilitor, dar să mănânci bătaie cu 25 la 10 de la fraierii aceia, chiar în afara sezonului oficial, era mai mult decât putea înghiţi Dan, mai ales când se gândea la cei trei jucători fără contract, care probabil se amuza­ seră copios urmărind meciul la televizor dintr-o cadă cu apă fierbinte, cu un pahar de şampanie în mână. Jim Biederot, mijlocaşul ofensiv, se accidentase la un antrenament, iar rezerva lui îşi întinsese un muşchi cu o săptămână înainte, aşa că Dan trebuise să se mul­ ţumească cu C.J. Brown, un veteran care juca de aproa­ pe cincisprezece ani şi avea genunchii lipiţi cu adeziv pentru avioane. Dacă ar fi jucat, Bobby Tom ar fi reuşit să se desprindă, astfel încât C.J. să-i poată pasa, dar Bobby Tom nu juca.

Ca şi cum nu le mergea deja destul de rău, noua proprietară a clubului părea că se întorsese din vacan­ ţă, însă nu răspundea la telefon. Dan făcuse o gaură cu pumnul în vestiarul vizitatorilor când aflase acest deta­ liu de la Ronald McDermitt, ceea ce nu rezolvase nimic. Până la intrarea lui Phoebe Somerville în viaţa lui nu-şi imaginase că putea detesta ceva mai mult decât pierde­ rea meciurilor. Una peste alta, fusese o săptămână in­ fectă, de care ar fi preferat să uite cât mai repede. Ray Hardesty, fostul apărător pe care Dan îl dăduse afară la începutul lui august, condusese beat pentru ultima dată în viaţă, intrând cu viteză într-un parapet de pe au­ tostrada Calumet. Murise pe loc, alături de o pasageră aflată pe locul din dreapta, în vârstă de numai optspre­ zece ani. La înmormântare, privind chipurile încărcate de suferinţă ale părinţilor puştiului, Dan se întrebase dacă l-ar fi putut salva. Raţiunea îi spunea că nu, dar durerea rămânea la fel de acută. Singurul moment frumos din toată săptămâna fuse­ se participarea la filmarea unui spot de interes public pentru United Way1, la grădiniţa comitatului DuPage. Primul lucru pe care-1 văzuse când intrase pe uşa cla­ sei fusese o educatoare roşcată, cu chip de zână, ce stă­ tea graţios pe covor în mijlocul ţâncilor de patru ani. 0 coardă tandră vibrase intens în sufletul lui când ob­ servase nasul pistruiat şi urmele de degete cu vopsea ver­ de de pe pantalonii fetei. După filmare, o invitase la o cafea. Pe nume Sharon Anderson, se comportase tăcut şi sfios, o diferenţă bine-venită în comparaţie cu femeile voluntare şi îndrăzneţe cu care era el obişnuit. Deşi era prea devreme pentru a trage o concluzie, se întreba dacă nu cumva găsise în sfârşit femeia simplă, de casă, la care visa de ceva vreme. Dar rămăşiţele luminoase ale întâlnirii cu Sharon păliseră complet în ziua meciului cu Jets, pe care o pe­ trecuse într-o stare de furie mocnită. Izbucni violent, 1 Fundaţie caritabilă globală înfiinţata în 1887 la Denver (n.tr.)

nemaiputându-se abţine, pe pista aeroportului, aştep­ tând charterul ce urma să-i ducă înapoi acasă. - Lua-o-ar mama dracului de viaţă! Coti atât de brusc încât se izbi de Ronald McDermitt, care se dezechilibra şi scăpă din mână cartea pe care şi-o luase pentru avion. „Nici nu merită altceva acest handi­ capat din naştere“, îşi spuse în sinea lui cu răutate. Fără a fi înalt, Ronald arăta bine, dar era prea bine-crescut, prea politicos şi prea tânăr pentru a conduce Chicago Stars. La echipele profesionale, managerul general de­ cidea totul, inclusiv politica de angajări şi concedieri, aşadar, teoretic, Dan lucra pentru Ronald. Dar acesta din urmă era atât de speriat de impetuosul antrenor, încât nu avea nici un pic de autoritate în faţa lui. Directorul general îşi adună cartea de pe asfalt şi-i aruncă o privire speriată care avu darul să-l scoată şi mai tare din sărite. - Scuze! - Dar eu am dat peste tine, pentru numele lui Dumnezeu! - Da, dar n-are nimic... - Găseşte pe cineva să-mi lase lucrurile acasă, eu vin cu zborul de linie următor, îl întrerupse Dan punându-i în braţe geanta lui de voiaj. - Dar unde te duci? întrebă Ronald îngrijorat. -N-am încotro, şefule, mă duc să fac treaba pentru care tu eşti plătit. - Iartă-mă, dar nu înţeleg ce vrei să spui. -Vreau să spun că mă duc să o caut pe noua noas­ tră proprietară şi, când o voi găsi, îi voi explica unele lucruri despre cum e viaţa în jungla numită Liga Naţio­ nală de Fotbal. - S-ar putea să nu fie o idee prea bună. Am impresia că nu vrea să fie deranjată cu problemele echipei, bom­ băni Ronald. -Atunci, are ghinion. Va fi deranjată aşa cum n-a mai fost în viaţa ei, spuse Dan peste umăr, după care se întoarse la aeroport.

capitolul 5 Traversau Fifth Avenue, imediat după Metropolitan, când Pooh se lăsă distrasă de un dalmaţian. Phoebe tra­ se de lesă. -N-avem timp de flirt, bestie lubrică. Ne aşteaptă Viktor. -C e norocos e Viktor, comentă stăpânul dalmaţianului rânjind. Phoebe îl scrută prin ochelarii de soare Annie Sullivan şi îşi dădu seama că avea de-a face cu un yuppie inofensiv. La rândul lui, o examină atent de sus până jos, iar când ajunse la despicătura adâncă a rochiei verzi, efectiv îi căzu faţa. - Nu cumva eşti Madonna? - Săptămâna asta, nu. Phoebe îşi văzu de drum înţepată. Abia după ce coti, îşi scoase ochelarii de soare ca să evite viitoarele confu­ zii. „Dumnezeule... să fiu luată drept Madonna, în ce hal am ajuns! Intr-o zi va trebui să încerc să mă îmbrac ca o femeie respectabilă.“ Dar prietena ei Simone, care croise rochia special pentru ea, urma să participe la pe­ trecerea la care o invitase Viktor, şi ţinea neapărat să o încurajeze. Lăsară în urmă Fifth Avenue şi se angajară pe străzile perpendiculare mai liniştite. La urechi avea cercei rotunzi supradimensionaţi, la ambele încheieturi îi zdrăngăneau brăţări de aur masiv, sandalele cu toc ascuţit băteau ritmul paşilor pe trotuar; toţi bărbaţii în­ torceau capul după şoldurile plinuţe ce păreau că deţin un limbaj propriu, uşor de înţeles: Fiot cha cha Hot cha cha Hot hot Cha cha cha. Era sâmbătă seară, iar newyorkezii bogaţi, costumaţi pentru spectacole şi dineuri, ieşeau de prin imobi­ lele scumpe, cărămizii, ce mărgineau străzile înguste.

Se apropia de Madison Avenue şi începuseră să apară clădirile gri, de culoarea granitului, în care se afla şi apartamentul pentru care îi plătea o chirie infimă unui prieten al lui Viktor. Cu trei zile înainte, când se în­ torsese de la Montauk, găsise zeci de mesaje telefoni­ ce. Majoritatea erau de la biroul echipei Chicago Stars, prin urmare le ignorase. Din păcate, nici unul nu era de la Molly, care să-i spună că din tabără nu se mai ducea direct la internat. Se încruntă amintindu-şi convorbiri­ le lor telefonice săptămânale, caracterizate de tăceri şi schimburi de replici politicoase. Orice ar fi încercat, nu putea străpungea zidul de ostilitate ridicat de sora ei vitregă. - Bună seara, domnişoară Somerville. Bună, Pooh. - Salut, Tony. îi adresă un zâmbet poznaş portarului şi intră în holul clădirii. -L-am lăsat pe oaspetele dumneavoastră înăuntru, aşa cum aţi cerut, zise el aplecându-se să mângâie căţeluşa. - Mulţumesc, eşti un adevărat gentleman. -N u pot să cred ce tip drăguţ este, auzi vocea porta­ rului din spatele ei. - Sigur că e drăguţ. - îmi pare rău pentru toate insultele pe care i le-am adresat. Phoebe se încordă în timp ce o urma pe Pooh în lift. îi plăcea de Tony, dar aşa ceva nu putea lăsa nepedepsit. -C hiar trebuie să-ţi pară rău. Faptul că un bărbat este homosexual nu înseamnă că nu este o fiinţă uma­ nă, demnă de tot respectul nostru, ca orice alt om. - E homo? o întrebă Tony şocat. Uşile liftului se închiseră cu un pocnet scurt. Vârful piciorului îi bătea nervos în podeaua de oţel în timp ce ascensorul urca. Viktor îi tot repetase să nu mai facă pe cruciata homosexualilor, dar prea mulţi din­ tre prietenii ei se găseau în această situaţie, şi nu suporta să întoarcă privirea în faţa discriminării generalizate şi sistematice pe care o aveau de suferit. Se gândi la Arturo şi la tot ce făcuse omul acela pentru ea. Anii petrecuţi

cu el la Sevilla reuşiseră să-i refacă, măcar parţial, cre­ dinţa în bunătatea fundamentală a fiinţei umane. îşi aminti cum trupul lui scurt şi diform se îndrepta în faţa şevaletului în timp ce-şi trecea neatent cu mâna o dâră de vopsea peste chelia lucioasă şi o striga tandru: „Phoebe, querida, vino te rog să-mi spui ce părere ai“. Arturo fusese un bărbat graţios şi elegant, un aris­ tocrat cum nu se mai nasc acum, al cărui respect acut pentru intimitate îl făcea să se revolte la ideea că lumea ar fi putut afla despre aplecările lui homosexuale. Deşi nu discutaseră niciodată despre asta, era limpede că-i plăcea să lase să se înţeleagă, în public, că ar fi fost îm­ preună, iar ea era mulţumită să-l răsplătească, deşi cu atât de puţin, pentru tot binele pe care i-1 făcuse. Uşile liftului se deschiseră. Traversă holul mochetat şi deschise uşa apartamentului în timp ce încerca s-o controleze pe Pooh, cuprinsă de un val de entuziasm. Se aplecă să dezlege canişul. - Pregăteşte-te, Viktor! Terminator abia aşteaptă să te vadă. Pooh o zbughi la fugă, iar ea îşi trecu mâinile prin păr pentru a-1 ciufuli puţin. Nu-1 uscase special după ce fă­ cuse baie, ca să se usuce natural şi să se muleze în şuviţe pe umeri, aşa cum cerea designul rochiei scandalos de indecente pe care i-o croise Simone. Tunetul unei voci cu totul nefamiliare o surprinse din sufragerie: -Jos! La naiba cu tine, potaie! Jos! Scoase un mic ţipăt şi se repezi pe coridor, cu tălpile sandalelor abia atingând podeaua de marmură lustruită în timp ce lua curba spre salon. Reuşi să se oprească brusc şi în faţa ochilor ei îşi făcu apariţia Dan Calebow, înfipt solid în mijlocul salonului. îl recunoscu imediat, deşi nu vorbiseră decât o dată, foarte puţin, la înmor­ mântarea tatălui ei. Pe de altă parte, nu era genul de om pe care să-l uiţi uşor, iar chipul lui îi revenise în minte de mai multe ori în ultima vreme.

Blond, arătos şi extrem de bine făcut, emana pericol prin toţi porii. In loc de cămaşa strânsă pe trup şi panta­ lonii lejeri, ar fi trebuit să poarte un costum alb ponosit şi să conducă un Cadillac vechi pe vreun drumeag pră­ fuit din sud, aruncând cutii goale de bere peste capotă. Sau să se relaxeze pe gazonul din faţa unei vile antebe­ lice, cu ochii aţintiţi spre luna plină şi cu o Elizabeth Taylor tânără aşteptându-1 cuminte la etaj, în patul cu ornamente de bronz. Se simţea la fel de nesigură ca la prima lor întâlnire. Deşi nu semăna câtuşi de puţin cu jucătorul de fotbal care-şi bătuse joc de ea cu ani în urmă, resimţea o tea­ mă instinctivă în apropierea bărbaţilor puternici. La înmormântare reuşise să-şi ascundă stânjeneala sub pă­ lăvrăgeala obişnuită, o metodă de apărare la care se per­ fecţionase de-a lungul timpului. Dar la înmormântare nu erau numai ei doi. Pooh, care lua întotdeauna respingerile ca pe o pro­ vocare personală, îi dădea târcoale cu limba atârnând, pe când ciuful din vârful cozii transmitea frenetic: iubeşte-mă, iubeşte-mă, iubeşte-mă! - Dacă se pişă pe mine, o jupoi de vie, zise Dan în loc de salut, cu ochii la căţeluşă. - Ce cauţi aici? Cum ai intrat? strigă Phoebe la rândul ei, luând căţeluşa în braţe. Bărbatul îi cercetă chipul, nu curbele trupului, ceea ce îl făcea cu atât mai interesant. - Portarul tău e un mare fan. Băiat de treabă. Sunt sigur că i-au plăcut poveştile mele despre întâlnirile cu L.T. Phoebe nu avea nici cea mai vagă idee cine era L.T., dar îi reveniră instrucţiunile bizare pe care i le lăsa­ se portarului, Tony, când ieşise la plimbare cu Pooh: „Am o întâlnire galantă cu un bărbat, lasă-1 să intre, te rog.“ Această scurtă conversaţie tocmai căpătase o nouă amploare. - Cine este L.T.? întrebă, în timp ce încerca să calme­ ze căţeluşa care să străduia să-i sară din braţe.

Dan o privi ca şi cum tocmai s-ar fi teleportat de pe altă planetă. Infigându-şi degetele mari în pantaloni, îi răspunse exagerat de calm: - Doamnă, cu astfel de întrebări veţi avea mari neca­ zuri la reuniunea proprietarilor de cluburi de fotbal. -N u particip la nici o întâlnire a proprietarilor, aşa că nu va fi o problemă, răspunse ea pe un ton atât de dulce, încât ar fi revoltat Asociaţia Specialiştilor în Nutriţie. - Chiar aşa? Ei bine, doamnă, Lawrence Taylor a fost capelanul echipei New York Giants. Un domn extrem de manierat, care ne ghida rugăciunile înainte de me­ ciuri. Zâmbetul de băiat de la ţară pe care-1 afişa acum contrasta puternic cu răceala din ochii lui. Phoebe înţelegea că nu vedea imaginea de ansamblu, dar nu avea de gând să meargă mai departe. Intruziunea lui în intimitatea ei o speriase, şi ar fi vrut să scape cât mai repede din această situaţie jenantă. - Domnule Calebow, oricât de mult aş aprecia vizite­ le neanunţate care mă sperie, mi-e teamă că timpul nu ne permite continuarea acestei discuţii. - Nu va dura mult. -Aveţi cinci minute, dar mai întâi trebuie să scap de animal, îi zise pe cel mai plictisit şi resemnat ton pe care-1 putea compune, înţelegând că omul nu avea de gând să se urnească până ce nu-şi livra mesajul cu care venise. Se îndreptă spre bucătărie, unde închise căţeluşa care-i aruncă o privire mustrătoare. Se întoarse către vizitatorul nepoftit, care începuse să studieze curios amenajarea interioară, făcută după ulti­ mele tendinţe. Scaune metalice contorsionate, aparent fragile, alături de canapele supradimensionate, tapiţate cu pânză de culoarea cenuşii. Pereţii lăcuiţi şi podeaua acoperită cu plăci de ardezie evidenţiau liniile moderne, puternice, ale încăperii. Propria ei mobilă, mai confor­ tabilă şi cu siguranţă mai ieftină, se afla într-un depozit, cu excepţia tabloului uriaş ce decora singurul perete în­ treg din cameră.

Nudul languros era prima pictură pentru care îi poza­ se lui Arturo. Nu se putuse despărţi niciodată de el, deşi valora probabil o mică avere. Stătea pe un pat simplu, din lemn, la ferma pictorului, cu părul blond răspândit pe pernă şi privirea înainte. Soarele, ce intra printr-o singură fereastră aflată sus, în peretele alb de stuc, îi scălda trupul gol cu razele sale. Nu plasase tabloul în singurul spaţiu public din apar­ tament numai din vanitate, ci şi pentru că lumina na­ turală puternică, furnizată de ferestrele largi, îl punea cel mai bine în evidenţă. Portretul era mai realist decât reprezentările ulterioare pe care avea să le realizeze Ar­ turo, iar analiza curbelor blânde şi a umbrelor îi dădea întotdeauna un sentiment de pace interioară. Un punct de culoarea coralului îi sublinia vârful sânului, o bandă luminoasă galben citron îi contura umflătura şoldului, iar umbre delicate de lavandă erau întreţesute în părul pubian. Rareori considera că imaginea o reprezenta, preferând s-o vadă ca pe aceea a unei femei a cărei sexu­ alitate nu fusese furată mişeleşte. Dan, pe de altă parte, stătea cu spatele la ea şi studia portretul, într-un fel ce nu lăsa nici un dubiu c-o identificase pe protagonistă. - Foarte drăguţ, comentă el îndreptându-se către un fotoliu. Oare mă ţine? - Dacă se rupe, ştiu unde să trimit factura. Pe când se aşeza, observă că privirea bărbatului era iremediabil atrasă de crăpătura insolentă a rochiei con­ cepute de Simone, ceea ce o făcu să se simtă mai sigură pe ea, ca şi cum ar fi intrat pe un teritoriu cunoscut. Zâmbi, îşi încrucişă braţele peste piept şi-l lăsă să se hol­ beze cât avea chef. Descoperise cu ani în urmă că putea controla mai bine relaţiile cu bărbaţii heterosexuali dacă juca rolul sirenei sexy şi nu pe acela de ingenuă. Atitu­ dinea agresivă o punea în avantaj, îi oferea posibilitatea să stabilească ea regulile jocului, în locul bărbatului, iar atunci când era trimis la plimbare, acesta îşi imagina că nu se ridicase la înălţimea nenumăraţilor alţi bărbaţi

din viaţa ei. Nici unul nu reuşise să înţeleagă că era ceva profund în neregulă cu ea. - C e doriţi de la mine, domnule Calebow, în afară de ceea ce este evident? îl întrebă, adăugând o notă de Kathleen Turner în vocea mieroasă. - Evident? - Fotbalul, desigur. Numii pot imagina că un bărbat ca dumneavoastră s-ar putea gândi la altceva. Tatăl meu cu siguranţă n-ar fi putut. - Aţi fi foarte surprinsă să aflaţi la ce se gândeşte un bărbat ca mine. Privirea lui fierbinte ca nopţile de vară îi scana acum tot corpul, declanşându-i semnale de alarmă în cascadă, îşi înfipse, aparent fără să vrea, şoldul în marginea me­ talică a micii console nichelate din apropiere, făcând să i se ridice şi mai mult rochia strâmtă pe pulpă. Lăsând să-i atârne o sanda pe vârful piciorului aflat în aer, lansă pe tonul cel mai firesc din lume minciuna obişnuită: - îmi pare foarte rău, domnule Calebow, dar am deja prea multe perechi de suspensoare atârnate de tăblia patului... -A şa să fie? - Sportivii sunt atât de obositori, încât m-am reorientat către bărbaţii care preferă boxeri. - Genul celor de pe Wall Street? - Nu. Parlamentari. - începe să-mi pară rău că m-am cuminţit, râse Dan. - Păcat. Aţi descoperit brusc religia? - Nu, ceva mai puţin palpitant. Se presupune că an­ trenorii sunt şi modele de viaţă. - Plicticoasă treabă... - Este valabil şi pentru proprietarii de echipe. -Ah, Doamne, de ce simt că urmează o lecţie de morală? îşi dădu ochii peste cap şi se aşeză încă şi mai provocator, lăsând să i se vadă mai bine sânii impozanţi, strânşi sub bretelele aurii încrucişate ale rochiei. - Poate pentru că ştiţi că o meritaţi?

Acum, ar fi dat orice să se poată cuibări la adăpostul halatului ei de baie preferat, cel mai gros. In loc de asta, limba i se plimbă languros pe buzele cărnoase. -V ă rog, orice numai să nu ridicaţi glasul. - Doamnă, constat că nu vă lipseşte tupeul. Am toate motivele să ridic glasul, când mă gândesc cum îmi du­ ceţi de râpă echipa de fotbal. - Echipa dumneavoastră, domnule Calebow? Credeam că îmi aparţine mie. -Acum, mieluşică dulce, e ca şi cum n-ar aparţine nimănui! în ochi i se citea o umbră de furie combinată cu dezgust. Sări atât de brusc în picioare, încât o forţă să se retragă instinctiv. Phoebe încercă să se recompună pretinzând că tocmai se aşeza mai bine. Rochia verde mulată, cu bretele aurii, nu mai era decât un pretext, aşa că îşi încrucişă picioarele cu pulpele aproape complet dezvelite, într-o încercare supremă de a prelua conduce­ rea. Gestul nu avu nici un efect asupra bărbatului, care începu să patruleze prin cameră ca un leu în cuşcă. - Nu ai nici cea mai vagă idee în ce situaţie disperată este echipa. Tatăl tău a murit, Cari Pogue a demisionat, iar directorul general provizoriu este incompetent. Ai jucători care aşteaptă să primească contractul, ai facturi neplătite şi contractul pentru stadion ce trebuie reîn­ noit. Pe scurt, eşti singura persoană care nu înţelege că echipa se prăbuşeşte sub propria greutate. - Nu ştiu mai nimic despre fotbalul american, domnule Calebow, aşa că aveţi noroc că vă las să vă descurcaţi cum ştiţi. începu să se joace cu una dintre bretelele ce-i acopereau sfârcurile, dar fotbalistul nu păru impresionat. - Nu poţi să abandonezi, pur şi simplu, o echipă de nivelul Ligii Naţionale de Fotbal. - De ce? - Daţi-mi voie să vă povestesc despre unul dintre cele mai mari talente native pe care le-am văzut - un puşti numit Bobby Tom Denton. Bert l-a adus de la echipa

Universităţii Texas acum trei ani, iar alegerea s-a dovedit inspirată, Bobby Tom e pe cale să devină unul dintre cei mai buni jucători. - Şi de ce ar trebui să mă intereseze asta? - Pentru că, doamnă Somerville, Bobby Tom e din Telarosa, Texas, şi a-1 obliga să trăiască în Illinois chiar numai câteva luni pe an nu coincide cu ideea lui despre masculinitate. Tatăl dumneavoastră a înţeles asta, aşa că s-a apucat să renegocieze contractul lui Bobby Tom înainte ca puştiului să-i vină ideea că ar putea locui la Dallas un an întreg. Negocierile s-au încheiat chiar îna­ inte de decesul lui Bert. îşi trecu mâna prin părul castaniu-deschis. Acum sunteţi proprietara lui Bobby Tom Denton, ca şi a unui atacant promiţător, numit Darnell Pruitt, ca şi a unui apărător ofensiv al cărui joc favorit e să-i facă pe duri să-şi iasă din minţi. Ştiţi cumva de ce nu joacă toţi băieţii ăştia? Pentru că sunteţi prea ocupată cu chiloţii bărbaţilor şi n-aveţi timp să le semnaţi contrac­ tele alea nenorocite. Fu rândul ei să sară în picioare, cu o flacără de furie în ochi. - Tocmai am înţeles mai bine povestea asta, domnu­ le Calebow. Din câte ştiu, nu sunt doar proprietara lui Bobby Tom, ci şi şefa dumneavoastră, nu-i aşa? - Este corect, doamnă. - Atunci, sunteţi concediat! Dan îi aruncă o privire lungă, salută milităreşte din cap şi, fără o vorbă, făcu stânga-împrejur, îndreptându-se către uşa apartamentului. Furia lui Phoebe se risipi pe cât de repede se instalase, înlocuită de teamă. Ce naiba făcuse? Până şi un nebun şi-ar fi dat seama că, dacă nu te pricepi deloc la fotbal, nu este tocmai o idee bună să-ţi dai afară antrenorul principal al echipei. Era exact genul de comportament impulsiv asupra căruia o aver­ tizase Viktor. îi auzea deja paşii fermi şi grei pe coridor când se hotărî să fugă după el. - Domnule Calebow, aş dori să...

- Cele cinci minute au expirat, doamnă, îi răspunse el întorcându-se cu o lentoare ce picura precum otrava. - Dar eu... - Dumneavoastră aţi stabilit limita de timp. Exact în clipa în care întindea mâna spre mânerul sferic al uşii, din exterior se auzi cum o cheie era in­ trodusă în broască şi se învârtea cu un scrâşnet greu. In prag stătea Viktor, îmbrăcat într-un tricou negru de mătase fină şi mulat pe corp, pantaloni de camuflaj, bretele portocalii din piele şi cizme de motociclist. Părul negru şi bogat îi atârna pe umeri, iar în mâini ţinea un sac de hârtie maro pătat de grăsime. Era frumos şi ţi­ nea la ea, aşa că Phoebe încercă să-şi aducă aminte când se bucurase ultima dată atât de mult la vederea cuiva, într-o fracţiune de secundă Viktor păru că înţelesese toa­ tă scena, de la expresia ei de groază la chipul împietrit de hotărâre al antrenorului. Le aruncă un zâmbet şar­ mant amândurora. - Facem o petrecere, ce idee bună! V-am adus turtiţe de orez şi varză kimchi, iar pentru mine chapchae şi pul gogi. îmi închipui că mâncarea va fi oribilă la recepţia de diseară, aşa că m-am gândit că ar fi bine să luăm o gustare înainte. Vă place mâncarea coreeană, domnule antrenor Calebow? -N u cred că am încercat vreodată. Vă rog să-mi per­ miteţi să ies... -V ă rog, chiar trebuie să insist. Cel mai bun restau­ rant coreean din New York e la trei blocuri de aici, zise fotomodelul înfigându-se în faţa lui Dan, ceea ce puţini bărbaţi din lume ar fi îndrăznit. Numele meu este Vik­ tor Szabo, cred că ne-am văzut la înmormântare, dar nu ştiu dacă am făcut cunoştinţă, continuă el întinzându-i mâna prietenos. Sunt un mare fan de fotbal, dar încă învăţ, aşa că aş da orice ca să aud opiniile unui adevărat specialist. Tactica Blitz, de exemplu... Phoebe, adu nişte bere! Bărbaţii americani beau bere când vorbesc despre fotbal, nu-i aşa? Miller time, parcă aşa ziceţi!

încetul cu încetul, pas cu pas, Viktot îl împinsese înapoi în apartament, dar, ajuns la capătul răbdării, an­ trenorul îşi înfipse solid picioarele în podea. -Mulţumesc pentru invitaţie, Viktor, însă mă văd nevoit să te refuz. Doamna Somerville tocmai m-a con­ cediat, şi nu sunt dornic de companie. - Trebuie să înveţi când s-o bagi în seamă pe Phoebe şi când s-o ignori. Este ceea ce voi, americanii, numiţi o pacoste, răspunse Viktor râzând, după care aruncă pun­ ga de hârtie în braţele femeii. -Viktor, cum îţi permiţi? El se aplecă ceremonios şi o sărută cast pe frunte. -H ai, spune-i domnului antrenor că n-ai vrut să-l dai afară. - Ba chiar asta am vrut. -Ajunge! Vreau să aud adevărul, insistă Viktor cu un plescăit nemulţumit al limbii. -A m vrut să-l concediez, dar probabil că n-ar fi trebu­ it s-o fac. îmi pare rău pentru firea mea prea explozivă, domnule Calebow, deşi m-aţi provocat. Consideraţi-vă reangajat. Era tot ce reuşise să găsească în timp ce se agăţa cu disperare de ultimele rămăşiţe de mândrie. într-o zi avea să-l omoare pe Viktor pentru umilinţa asta. Sportivul se întoarse complet şi o privi în faţă. încer­ că să-i susţină privirea, dar efluviile picante ale mâncării coreene îi făceau ochii să lăcrimeze, aşa că efectul nu putea fi impresionant. - Nu prea mă mai interesează. -M ai sunt detalii de discutat, înţeleg, oftă Viktor deznădăjduit. Nu pot gestiona mai mult de o persoa­ nă încăpăţânată simultan, domnule Calebow. Sigur nu vreţi să mâncaţi cu noi? -N u. - Vă rog. Pentru binele superior al fotbalului şi pen­ tru viitorul luminos al echipei Chicago Stars. - Bine, acceptă Dan fără să se grăbească.

Viktor exulta mândru ca un tată de copiii lui. îi ciufu­ li puţin părul lui Phoebe, apoi o mână spre bucătărie. - Fă-ţi treaba, femeie! Bărbaţilor le este foame. Deschise gura să protesteze, dar se hotărî să o în­ chidă la loc. Viktor nu numai că era cel mai bun prieten al ei, dar se pricepea şi la oameni, şi ea avea încredere în el. Se îndreptă demnă spre bucătărie, legănând şi mai abitir nişte fese pe care antrenorul nu avea nici o şansă să pună mâna vreodată. Bărbaţii o urmară, ceea ce o făcu pe Pooh să-şi iasă din minţi, dar, cum îşi concentra atenţia asupra antre­ norului, nu simţi câtuşi de puţin nevoia să intervină şi să-l salveze. Zece minute mai târziu, cei trei stăteau în jurul mesei, pe scaune metalice de cafenea, asortate cu măsuţa de bistrou aflată între ei. Le servi mâncarea coreeană din farfurii albe de porţelan, pictate fiecare cu un crap regal albastru ce se potrivea, la rândul lui, cu şervetele ţesute. Numai faptul că lăsase berea în sticle, pentru ca Viktor să-şi poată duce la îndeplinire ritualul macho, strica armonia combinaţiei de albastru cu alb. -Pulgogi este varianta coreeană de friptură, explică Viktor la încheierea unei discuţii incomprehensibile despre tactica Blitz. Luă încă o bucată de carne marinată cu susan în furculiţă. Lui Phoebe nu-i place, dar eu sunt complet dependent. Ce părere ai? - Mă bucur că McDonalds n-o să dea faliment prea curând, dar nu e rea. Phoebe îl urmărea pe ascuns, încercând în zadar să detecteze cea mai mică urmă de homofobie, care i-ar fi oferit un nou pretext să scape de el. îi studie atent chipul. Viktor avea şi prieteni mai arătoşi, fără îndoială. Remarcă nasul spart şi sudat aiurea, precum şi cicatricea albă din bărbie. Cu toate acestea, n-avea sens să se min­ tă singură, era un bărbat teribil de atrăgător. Câteodată, când se străduia, putea fi chiar şarmant; se forţă să nu râdă la glumele lui, ce ar fi putut părea jignitoare în alte circumstanţe.

- Acum, Dan, poate îmi explici şi mie raţiunea neîn­ ţelegerii tale cu Phoebe, spuse Viktor lăsând furculiţa jos şi ştergându-se la gură cu un şerveţel. Te asigur că este o persoană extrem de drăguţă. -C red că trebuie să te obişnuieşti cu gustul, ca la friptura coreeană. -Ah, Dan, oftă Viktor, această abordare nu funcţio­ nează. Este o fiinţă sensibilă, dacă vreţi să lucraţi împre­ ună, trebuie să ajungeţi la o formulă de înţelegere. Ea încercă din nou să vorbească, să-i explice lui Viktor că tot efortul lui era inutil, însă mâna lui pu­ ternică o strângea deja nemilos de coapsă, pe sub faţa de masă. -Vorbind serios, Viktor, problema este că Phoebe a ta nu vrea să se ocupe deloc de echipa ei de fotbal. - Pe de altă parte, se poate spune că ai noroc că te lasă pe tine să te ocupi. Este evident că nu se pricepe câtuşi de puţin, răspunse fără ezitare Viktor, după care o bătu încetişor cu mâna pe antebraţ ca pentru a o calma. Aerul din jur mirosea atât de tare a bărbaţi care fă­ ceau pe deştepţii încât abia mai puteai respira, dar se abţinu din nou, cu şi mai mare dificultate. Dan scutură căţeluşa care-i călărea piciorul drept, iar aceasta se repezi pe cel stâng. - Nu ştie nimic despre sport în general. Nu are altce­ va de făcut decât să-l concedieze pe directorul general actual, să angajeze pe cineva cu mai multă experienţă şi să semneze hârtiile când îi sunt trimise. Expuse apoi, pe scurt, toate problemele cu care se confrunta clubul Chicago Stars de la decesul lui Bert. Viktor, care se pricepea la afaceri şi era celebru pen­ tru atenţia cu care-şi gestiona veniturile, se încruntă. - Phoebe, draga mea, cred că omul are dreptate. - Cunoşti foarte bine condiţiile din testamentul tată­ lui meu. Mi-a lăsat echipa doar ca să-mi dea o lecţie. Nu vreau să intru în jocul lui. -Mi-e teamă, domnişoară Somerville, că din unele jocuri nu poţi ieşi fără să faci rău unor oameni.

- Nu-mi voi pierde somnul pentru că o mână de băr­ baţi în toată firea plâng cu nasurile în bere că nu mai câştigă la fotbal. - Dar cum rămâne cu oamenii din administraţie care-şi vor pierde locurile de muncă? Vânzarea de bilete este mult sub nivelul de anul trecut, iar asta se traduce prin concedieri. Cum rămâne cu familiile lor, domnişoară Somerville, nici pentru ei nu v-aţi pierde somnul? O făcea să se simtă egoistă. Se închistase atât de adânc în vârtejul propriilor sentimente, încât nu se gândise la efectele pe care abandonarea echipei le putea avea asu­ pra altora. Dacă ar fi putut găsi o cale de a-şi rămâne fidelă ei înseşi fără a răni pe altcineva. Lăsă să treacă câteva secunde pentru a părea că analizează toate opţiu­ nile, apoi spuse: - Bine, domnule Calebow, m-aţi convins, sunt foarte impresionată. Nu voi merge la Chicago, dar dacă îmi trimiteţi documentele aici, le voi semna. -Mi-e teamă că nu este suficient, doamnă. Vă rea­ mintesc că m-aţi concediat, iar dacă doriţi să revin, am câteva condiţii. - Ce condiţii? îl întrebă ea surprinsă. Se lăsă pe spate în scaun, ca şeful familiei după o masă cu şapte feluri, cu excepţia faptului că arăta ca un atlet cu muşchi perfect conturaţi şi un zâmbet carnasier. - E foarte simplu. Vreau să fiţi la birourile echipei marţi la amiază cel târziu, pentru a semna cele trei con­ tracte despre care am discutat. Apoi vom sta de vorbă cu Steve Kovak, directorul de personal, şi vom anali­ za opţiunile pentru un director general demn de acest nume. Veţi angaja unul până la sfârşitul săptămânii. După aceea, echipa nu va mai fi treaba dumneavoastră. Trebuie doar să vă prezentaţi la birou ca toată lumea şi să semnaţi documentele ce vă sunt prezentate de con­ ducerea clubului. Numai privirea încordată a lui Viktor o făcu să nu verse restul de pulgogi în poala antrenorului. Simţind

cum plasa întinsă de tatăl ei se strângea tot mai tare, îşi aminti de zilele petrecute la casa de vacanţă din Montauk, unde se plimbase ore în şir pe plajă, încercând să readucă pacea în viaţa ei. Dar, cum putea fi liniştită atunci când zeci de oameni nevinovaţi ar fi urmat să sufere din cauza mândriei ei prosteşti? Se gândi apoi la suta de mii de dolari promisă. In lumina celor explicate de Dan Calebow, nu mai avea impresia că erau bani murdari, obţinuţi prin mijloace dubioase. Nu trebuia decât să îndure programul schiţat de antrenor în urmă­ toarele trei sau patru luni, şi banii ar fi fost ai ei. După aceea şi-ar fi putut deschide, cu inima senină, galeria de artă mult visată. -M-aţi convins, domnule Calebow. Dar, vă aver­ tizez încă de la început, nu voi călca niciodată pe sta­ dion la vreun meci, anunţă ea cu o voce stinsă, aparent obosită. -Nim eni nu v-ar putea obliga să o faceţi. -Aşa, vedeţi ce simplu este atunci când până şi oa­ menii cei mai încăpăţânaţi acceptă să discute raţional, exultă Viktor cu braţele larg deschise spre o îmbrăţişa­ re comună. înainte ca Phoebe să poată răspunde, se auzi tele­ fonul. Deşi ar fi putut răspunde la derivaţia din bu­ cătărie, alese să profite de întrerupere pentru a se retrage în sufragerie, astfel că se scuză. Pooh o urmă, încurcându-i-se printre picioare. Când uşa se închise în spatele ei, cei doi bărbaţi se priviră îndelung. Viktor vorbi primul. -Trebuie să-mi promiteţi, domnule antrenor, că nu o veţi răni. -V ă promit. - Aţi răspuns cam repede, nu pot să vă cred. - îmi ţin întotdeauna promisiunile şi promit că nu-i voi produce suferinţe. Când mă hotărăsc să o elimin, o voi face rapid, n-o să simtă nimic, continuă sportivul flexându-şi palmele puternice. - Exact de asta mă temeam, oftă Viktor din nou.

capitolul 6 -A m ajuns, domnişoară Somerville. Limuzina Buick Park Avenue ieşi de pe autostradă pentru a se înscrie pe o alee cu două sensuri, marcată cu un semn în alb şi albastru pe care scria Stars Drive. Annette Miles, şoferiţa care o culesese la aeroportul O ’Hare, fusese timp de mai mulţi ani secretara lui Bert. Avea aproape cincizeci de ani, părul alb, tuns scurt, şi era supraponderală. O tratase politicos, dar nu era foarte comunicativă, aşadar conversaţia fusese exclusă din start. Phoebe fusese obligată să se trezească devreme pentru a prinde avionul, prin urmare era obosită şi tensionată, neştiind ce o aştepta în continuare. încercând să se re­ laxeze, îşi lăsă privirea să mângâie peisajul împădurit ce se derula dincolo de geam. Pâlcuri de stejari, arţari şi pini străjuiau ambele laturi ale drumului, iar printr-o spărtură din perdeaua de copaci reuşi să întrezărească un gard înalt şi solid din plasă de oţel. - Ce e acolo? -U n teren de antrenament de dimensiuni regula­ mentare şi unul de şaptezeci de yarzi. Copacii protejează de curioşi. Tatăl dumneavoastră a cumpărat terenul de la Biserica Catolică în 1980. Iniţial fusese o mănăstire. Complexul nu este spectaculos, precum cele pe care le au Cowboys sau Forty-Niners, însă este funcţional şi aproape de Midwest Sports Dome. A fost mare scandal când s-a construit stadionul, dar a adus bani frumoşi comitatului DuPage. Drumul cotea la dreapta şi în sus, către o clădire ba­ nală cu două etaje, făcută din oţel şi sticlă gri. Singurul hatâr făcut esteticii era reflexia copacilor din jur în pere­ ţii de sticlă, care mai umaniza aspectul utilitar. Annette îi arătă un loc de parcare marcat. -A m adus maşina tatălui dumneavoastră, aşa cum aţi cerut. E parcată la intrarea laterală, pe care o folosim

de obicei din comoditate. Azi, am vrut să vă prezint par­ tea oficială. Parcă pe spaţiul rezervat vizitatorilor, cât mai aproape de intrarea principală, şi opri motorul. Phoebe coborî. Apropiindu-se de clădire îşi dori să fi luat cu ea căţe­ luşa, ca pe o păturică protectoare, în loc s-o fi lăsat în grija lui Viktor. Se văzu rapid în uşile duble din sticlă. Costumul gri-perlat pe care-1 alesese era tot ce avea cât de cât apropiat de o ţinută business. Sub sacoul gri pur­ ta o bluză indigo de mătase şi sandale de aceeaşi cu­ loare ce se închideau cu lănţişoare aurii în formă de T. Părul îi stătea în bucle cuminţi, aliniate pe lângă obraji. Singura frivolitate pe care şi-o permisese era o broşă cu un ursuleţ panda, dacă nu punea la socoteală şi ochela­ rii de soare cu strasuri. Annette îi deschise uşile grele din sticlă. Fiecare era decorată cu logoul echipei, format din trei stele aurii su­ prapuse parţial, într-un cerc bleu. Ridicându-şi ochelarii de soare pe frunte, Phoebe păşi în lumea tatălui ei. Sala de primire semicirculară, dotată, după cum era de aşteptat, cu o mochetă bleu, adăpostea fotolii de vinilin aurii şi un birou circular alb, cu dungi aurii şi albastre. In celălalt capăt al încăperii se afla o vitrină de trofee, înconjurată de citate, postere şi un panou cu diferitele logouri ale echipelor din Liga Naţională de Fotbal. Annette îi făcu semn către unul dintre fotoliile ţipătoare. - Vreţi să aşteptaţi aici puţin? - Desigur. Phoebe îşi scoase ochelarii şi îi puse în po­ şetă. Nu trecu însă nici un minut şi un bărbat apăru de pe culoarul din dreapta. - Domnişoară Somerville, bine aţi venit! îl privi cu atenţie. Era o versiune mai scundă de Tom Cruise, cu o expresie prietenoasă, deferentă, care o făcu să se simtă ceva mai sigură pe ea. Deşi aveau probabil vârste apropiate, bărbatul arăta aproape ca un adoles­ cent. Luă mâna care-i fusese întinsă şi se afundă în ochii perfect albaştri aflaţi la exact acelaşi nivel cu ai ei.

-Presupun că sunteţi obosită după zbor. Avea cele mai dese gene pe care le văzuse vreodată la un bărbat. Regret că nu v-aţi putut odihni puţin înainte de a veni la birou. Vocea lui era atât de rafinată, manierele atât de curte­ nitoare, încât simţi o primă rază de speranţă de la şan­ tajul la care o supusese Dan Calebow. „Poate că nu va fi aşa de rău, până la urmă“, se gândi. - Sunt bine, îi zise. -Sunteţi sigură? Ştiu că o mulţime de oameni abia aşteaptă să vă întâlnească, dar aş putea să vă câştig un răgaz, dacă doriţi. îşi dorea să-i pună o fundă roz şi să-l aşeze sub bradul de Crăciun. Radarul intern nu-i transmitea nici un sem­ nal de alarmă, aşa că nu simţi nevoia să facă pe vampa cu el, aşa cum proceda când se simţea intimidată de bărbaţi arătoşi. Statura mică şi atitudinea prietenoasă o făceau să nu se simtă deloc ameninţată. - De ce nu rămâneţi pe lângă mine, mai bine? Am impresia că voi avea nevoie de un prieten, îi strecură pe o voce aproape inaudibilă. - Cu mare plăcere. Schimbară zâmbete largi şi simţi că avea o legătură profundă cu acest om, ca şi cum s-ar fi cunoscut de ani în şir. O conduse pe sub o boltă în zona de birouri, deco­ rată cu suvenire sportive, drapele şi căni cu emblema echipei pline de pixuri şi creioane. O prezentă din mers bărbaţilor prezenţi, care purtau aproape toţi tricourile echipei şi păreau să aibă fiecare un titlu anume: direc­ tor, manager, asistent. Spre deosebire de colegii îmbrăcaţi cât se poate de neprotocolar, noul ei aliat purta un costum elegant de culoarea antracitului, cu dunguliţe fine, albe, o cămaşă albă cu butoni, cravată bordo şi pantofi cu găurele din piele de Cordoba ce străluceau perfect. - Nu mi-aţi spus cum vă numiţi.

- Dumnezeule, cât de neatent sunt, exclamă el lovindu-se cu palma peste frunte. Sunt Ron McDermitt, dom­ nişoară Somerville, emoţia m-a împiedicat să mă prezint. - Poţi să-mi spui Phoebe, Ron. - Mulţumesc. Sunt onorat. Păşiră într-o zonă cu birouri mai mici, separate prin panouri, apoi virară într-o altă aripă a clădirii, decorată cu aceeaşi tristă lipsă de imaginaţie: mochetă bleu, pe­ reţi albi acoperiţi cu postere şi fotografii în rame simple, cromate. -Suntem aşteptaţi la Steve Kovak, spuse Ron arun­ când o privire preocupată la ceas. Este directorul de personal şi vrea să obţină cât mai rapid semnătura ta pe contractele alea. - Antrenorul principal, Calebow, mi le-a prezentat ca pe o problemă de viaţă şi de moarte. - Chiar aşa sunt, Phoebe. Pentru echipa noastră, în orice caz. In ultimul sezon am înregistrat unele dintre cele mai proaste rezultate din istoria ligii. Fanii încep să ne abandoneze, stadionul nu se mai umple nici pe ju­ mătate. Dacă-1 pierdem şi pe Bobby Tom Denton, doar familiile şi prietenii vor mai urmări meciurile noastre. Se opri în faţa unei uşi pe care o plăcuţă de bronz anun­ ţa biroul directorului de personal. -Vrei să spui că aş face bine să semnez, altfel... -A , nu, departe de mine gândul să te influenţez. Tu eşti proprietarul. Eu pot, cel mult, să-ţi dau nişte sfaturi, dar decizia finală îţi aparţine. Vorbise atât de frumos, încât Phoebe simţi nevoia să-şi arunce braţele în jurul gâtului lui şi să-i dea un sărut apăsat pe guriţa lui delicată chiar acolo, în faţa biroului. In loc de asta, intră pe uşa pe care el i-o ţinea deschisă galant. Steve Kovak era un veteran încercat al războiului din ligă. în cămaşă, cu mânecile suflecate, avea părul rar, maxilarul proeminent şi o piele închisă, aspră. Phoebe îl găsi de-a dreptul înspăimântător şi, pe când se făceau prezentările, îşi dori să fi ales o fustă în locul pantalonilor

drepţi. Cum nu-şi putea expune picioarele, aruncă sa­ coul pe spătarul fotoliului şi se aşeză în aşa fel încât să-i iasă în evidenţă decolteul. - înţeleg că trebuie să semnez nişte contracte. - Corect. Bărbatul îşi dezlipi ochii de la pieptul ei şi-i împinse în faţă un teanc de hârtii. Scoase din poşetă o pereche de ochelari de lectură cu rame în model leopard şi începu să citească. în mo­ mentul în care auzi uşa deschizându-se în spatele ei, se încordă. Nu avea nevoie să se întoarcă pentru a şti cine tocmai intra. Poate era din cauza mirosului subtil de lămâiţă pe care-1 simţise în apartament sau poate din ca­ uza furtunii energetice produse de atâţia hormoni mas­ culini. Speriată de gândul că-şi putea aminti mirosul lui lăsă să i se vadă şi mai mult din decolteu. - Mă bucur că aţi putut veni, domnişoară Somerville. Sub accentul lui de Alabama se simţea clar muşcătura sarcasmului. Până acum, accentele din sud nu i se păru­ seră niciodată interesante. De când îl cunoscuse însă pe Dan, se vedea obligată să admită că aceste vocale alungi­ te aveau, categoric, ceva seducător. -Fiţi cuminte, domnule Calebow, sau o asmut pe Pooh pe dumneavoastră. înainte ca el să poată răspun­ de, ochii i se opriră asupra sumei trecute în contrac­ tul lui Bobby Tom Denton. Opt milioane de dolari? îi dăm acestui băiat opt milioane de dolari ca să prin­ dă o minge? Credeam că echipa asta are mari probleme financiare! Dan se sprijini de zidul din stânga ei şi îşi încrucişă braţele pe pieptul tricoului Chicago Stars pe care-1 pur­ ta cu o pereche de pantaloni gri. - O aripă ofensivă bună nu este ieftină, domnişoa­ ră Somerville. Iar contractul este pe patru ani, vă rog să observaţi. - Este o sumă obscenă, reuşi ea să îngaime când îşi recăpătă suflul. -Face fiecare cent, interveni Steve Kovak. Apropo, tatăl dumneavoastră a fost de acord cu contractul.

- înainte, sau după ce a murit? Dan zâmbi. Instinctiv, Phoebe îi ceru din priviri singurului bărbat din cameră în care avea încredere confirmarea că tatăl ei ştiuse despre această tranzacţie revoltătoare. Ron dădu din cap aprobator. - Ştiai că tipii de la Colts i-au plătit lui Johnny Unitas doar zece mii de dolari pe an? Iar asta după ce i-a făcut să câştige două campionate, spuse Kovak întorcându-se cu scaunul către Dan şi eliminând-o astfel din conversaţie. Bărbaţii aceştia erau, fără îndoială, nebuni de legat, aşa că se decise să reprezinte vocea raţiunii. - Atunci de ce nu-1 lăsaţi baltă pe Bobby Tom Denton şi nu-1 luaţi pe acest Unitas? Aţi putea tripla suma oferită de Colts şi tot aţi economisi câteva milioane de dolari. Dan Calebow izbucni în râs. Cu capul aplecat în faţă, pieptul i se zguduia necontrolat sub antebraţele mus­ culoase. Steve Kovak o privi cu o expresie între şoc şi groază pură. - Am spus ceva greşit? îl întrebă pe Ron, care râdea şi el, dar mai reţinut. -Johnny Unitas e de multă vreme la pensie. Are vreo şaizeci de ani şi era mijlocaş ofensiv, îi şopti bărbatul bătând-o uşor pe braţ. - Oh. înţeleg. - Dar, dacă ar mai juca şi dacă ar fi - cum să spun? mult mai tânăr, ar reprezenta o alegere excelentă, desigur. - îţi mulţumesc, răspunse ea cu toată demnitatea pe care o putea mobiliza. -Johnny Unitas, Dumnezeule... Dan îşi ştergea lacri­ mile cu palmele, încercând să se oprească din râs. Simţindu-se mai nervoasă ca niciodată, îşi încrucişă din nou picioarele într-o mişcare agresivă către el, îşi scoase ochelarii şi-i aruncă pe teancul de contracte. -A ţi câştigat vreodată atâţia bani pe vremea când jucaţi?

- Mijlocaşii ofensivi scot chiar ceva mai mult de atât, dacă acumulează puţină experienţă, îi răspunse el pri­ vind-o cu ochii încă umezi. - Peste opt milioane? -D a. -Bine, atunci de ce nu semnezi chiar dumneata? Trânti hârtiile pe birou, se ridică brusc în picioare şi ieşi ca o furtună din încăpere. Ajunsese deja pe la jumătatea culoarului când îşi dădu seama că nu ştia unde să se ducă. Văzu în stânga un bi­ rou liber, cu uşa deschisă. Intră şi închise uşa, regretând că-şi ieşise din fire. încă o dată, nu numărase până la zece înainte de a vorbi, aşa cum o sfătuia tot timpul Viktor. înfigându-şi ochelarii în buzunarul de la piept, se apro­ pie de ferestrele înalte până la tavan şi se uită la terenuri­ le de antrenament goale. Ce ştia ea despre opt milioane de dolari şi despre mijlocaşii ofensivi? Putea conversa despre artă în patru limbi străine, dar la ce-i folosea acum? Uşa se deschise în spatele ei. - Eşti bine? o întrebă Ron cu blândeţe. -D a. întorcându-se, văzu preocuparea sinceră din ochii lui. -Trebuie să-i înţelegi. Trebuie să înţelegi fotbalul. - Urăsc jocul acesta şi nu vreau să-l înţeleg. -Mi-e teamă că eşti obligată, dacă vrei să faci parte din povestea asta. O privi cu tristeţe. Noi nu luăm prizo­ nieri. Lumea fotbalului profesionist e îngrozitor de dură şi de exclusivistă. - Ce vrei să spui? -Străinii sunt excluşi. Au parole secrete şi ritualuri elaborate pe care numai ei le înţeleg. Regulile nu sunt scrise nicăieri; dacă trebuie să întrebi care sunt acelea, atunci nu faci parte din club. Este o societate închisă în care femeile nu sunt primite, la fel ca bărbaţii care nu se ridică la înălţime. Phoebe se îndepărtă de fereastră şi se apropie de el. -Vorbeşti despre tine?

- Este atât de evident? răspunse bărbatul cu un râs nervos. Am treizeci şi patru de ani, mint că am un me­ tru şaptezeci şi şapte, dar, de fapt, am un metru şapte­ zeci şi cinci, şi încă mai încerc să intru în echipă. Aşa am fost toată viaţa. - Cum de reuşeşti să rămâi pasionat? -N u ştiu. A fost visul meu cel mai mare încă din copilărie. Citeam despre fotbal, visam despre fotbal, mergeam la orice meci puteam - amatori, licee, profe­ sionişti, nu conta. Iubeam tiparele jocului, ritmurile şi absenţa ambiguităţii morale. îmi plăcea chiar şi violenţa lui, pentru că părea cumva lipsită de pericol. Când se termină, nu vezi ciuperci nucleare şi nici mormane de cadavre. Făceam orice legat de fotbal, dar nu jucam. Eram prea mic, prea neîndemânatic. Oricât mi-am do­ rit, n-am reuşit niciodată să controlez mingea. în ultimul an de liceu am fost acceptat la Universitatea Yale cu o bursă de merit, dar, dacă aş fi putut juca, aş fi renunţat imediat la facultate. Dacă, măcar o dată, aş fi putut duce mingea în zona de finiş. îi înţelegea patima, deşi nu-i putea înţelege pasiunea pentru fotbal. Cum putea un bărbat atât de drăguţ, de amabil, să dezvolte o pasiune atât de nesănătoasă? -Vrei să semnez alea, nu-i aşa? îl întrebă arătând din cap spre hârtiile cu care Ronald intrase în birou. -N u pot decât să-ţi dau sfaturi, dar cred că echipa asta are un viitor strălucit. Dan este temperamental şi ambiţios. Uneori se poartă dur cu jucătorii, însă rămâ­ ne un antrenor de excepţie. De asemenea, avem multe tinere talente. Ştiu că aceste contracte reprezintă o gră­ madă de bani, dar, în fotbal, titlurile aduc bani. Cred că sunt o bună investiţie pe termen lung. îi smulse dosarul şi îşi mâzgăli rapid numele în lo­ curile indicate. Când termină, simţi că o lua ameţeala. Tocmai cheltuise milioane de dolari. Cu toate acestea, de ce să-i pese, până la urmă avea să fie problema lui Reed, nu a ei. Dan intră pe uşă. Văzu pixul din mâna

ei şi se uită întrebător la Ron, care îi confirmă scurt din cap. Antrenorul se relaxă brusc. - Ce-ar fi să te întorci cu contractele la Steve, Ronald? Ron încuviinţă şi părăsi încăperea înainte ca ea să-l poată opri. Uşa se închise din nou, şi camera păru dintr-odată mai mică. Se simţise în siguranţă cu Don; acum însă, ceva periculos plutea în aer. Când Dan ocoli masa de lucru şi se aşeză pe scau­ nul din spatele acesteia, Phoebe înţelese că intrase din întâmplare chiar în biroul lui. Spre deosebire de restul clădirii, această încăpere nu era decorată cu trofee şi cu fotografii de flatare a propriului ego. Etajere utilitare şi dulapuri metalice se aflau pe o latură, iar de cealaltă parte trona o canapea uzată. Biroul şi măsuţa din late­ ral erau încărcate, dar nu dezorganizate. Un televizor ocupa capătul opus, alături de un videorecorder. îşi feri ochii de la o gaură urâtă din perete, ce părea să aibă for­ ma unui pumn. Se aştepta să-l vadă scoţând din sertare cutii goale de bere şi strivindu-le în mâini; în loc de asta, el o invită să se aşeze pe unul dintre scaunele metalice. Preferă canapeaua ce se afla la o distanţă mai sigură. -A m mâncat deja de prânz, deci nu trebuie să tre­ muri aşa. Sunt sătul. -Păcat, domnule antrenor. Speram să fiţi flămând, răspunse ea ridicând îndrăzneţ bărbia şi adresându-i un zâmbet provocator. - Mă bucur că te-am întâlnit acum, când am treizeci şi şapte de ani, şi nu când aveam şaptesprezece. - De ce? - Pentru că acum sunt ceva mai deştept decât eram atunci, iar tu eşti exact genul de femeie de care mama mi-a spus să mă feresc. - înţeleaptă mamă. - Ai fost toată viaţa o devoratoare de bărbaţi, sau e o îndeletnicire recentă? - Mi-am sedus prima victimă când aveam opt ani. Un cercetaş pe nume Kenny.

- La opt ani, zise el fluierând admirativ. Nici nu vreau să mă gândesc ce ravagii ai făcut în populaţia masculină până la şaptesprezece. - Nu ţi-ar fi plăcut să vezi ce-am lăsat în urmă. Jocurile cu acel macho o călcau pe nervi, aşa că simţi nevoia să schimbe subiectul. Amintindu-şi de terenurile pustii, arătă spre fereastră. - De ce nu se antrenează nimeni? - E marţi, singura zi liberă a jucătorilor. Mulţi din­ tre ei profită pentru acţiuni de caritate, discursuri pe la recepţii, vizite în comunităţi defavorizate, chestii din astea. E valabil şi pentru antrenori. Marţea trecută, de exemplu, mi-am petrecut după-amiaza înregistrând un mesaj video pentru fundaţia United Way, la o grădiniţă de stat. - înţeleg. Conversaţia de politeţe luase sfârşit. Cu o atitudine profesională, îi întinse un plic elegant. -Aici sunt CV-urile celor trei oameni pe care Steve Kovak îi consideră cel mai bine calificaţi pentru funcţia de director general al clubului, alături de observaţiile noastre. Poate arunci o privire în seara asta? Ne poţi lăsa pe noi să alegem sau poţi discuta cu Reed. -C âtă vreme sunt proprietara acestui club, voi lua singură deciziile. - Bine. Dar decizia asta trebuie să o iei rapid. - Cum rămâne cu actualul director general, a fost dat afară? întrebă Phoebe luând plicul. - Nu încă. Dan nu continuă, iar ea simţi cum i se strângea stoma­ cul. Nu-şi putea imagina nimic mai crud decât să concediezi pe cineva, chiar şi pe un om pe care nu-1 cunoştea. - Nu-1 voi concedia! Dar vreau ca oamenii mei să fie în formă şi capabili. - în mod normal, asta este treaba proprietarului, dar m-am gândit că vei avea reţineri, aşa că l-am rugat pe Steve să se ocupe. Probabil că discută cu el chiar acum.

Phoebe suspină uşurată. Dan insistă să-i arate clădi­ rea, aşa că mare parte din următoarea oră o petrecură străbătând culoarele lungi. îşi exprimă surprinderea faţă de numeroasele săli de curs. - Cursurile şi vizionările fac parte din antrenamentul zilnic, îi explică el. Jucătorii trebuie să înveţe planul de joc. Sunt testaţi sistematic la partea teoretică. Fotbalul american nu înseamnă numai transpiraţie. - Te voi crede pe cuvânt. Sala de reuniune a antrenorilor avea o tablă nea­ gră pe care erau scrise cuvinte precum King, Joker, Jay-Hawk şi erau desenate diagrame. Sala de forţă mirosea a cauciuc şi avea un cântar de dimensiuni industriale, pe când micul laborator video conţinea rafturi până la tavan încărcate cu echipament audio-video scump, de înaltă fidelitate. - La ce vă trebuie atâtea aparate video? - O mare parte din pregătire se bazează pe vizionarea unor înregistrări. Avem propria echipă de filmare, caje înregistrează fiecare meci din trei unghiuri diferite. în Liga Naţională de Fotbal, fiecare echipă are obligaţia să trimită echipei adverse înregistrarea ultimelor trei me­ ciuri, cu cel puţin o săptămână înainte de a se întâlni pe teren. Phoebe se uită pe geam în sala de antrenament, sin­ gura zonă în perfectă ordine pe care o văzuse în cursul turului. Pe lângă pereţi erau aliniate fişete, în centru erau bănci de lemn, un distribuitor automat de Gatorade, un bidon de plastic marcat „deşeuri periculoase“ şi o masă pe care se vedeau zeci de role de bandă adezivă albă, în stive înalte. - Ce faceţi cu atât de multă bandă? întrebă ea. -Jucătorii sunt împachetaţi în ea de două ori pe zi, înainte de fiecare antrenament. - Probabil că durează foarte mult. - Avem cinci oameni care se ocupă de asta la baza de antrenament şi trei pe durata sezonului.

Trecură mai departe. Observă că puţinele femei întâlnite se însufleţeau vizibil când îl vedeau pe Dan, în timp ce bărbaţii îl salutau cu diferite grade de deferenţă. îşi aminti ceea ce-i spusese Ron despre clubul exclusivist al bărbaţilor şi înţelese că Dan era un fel de preşedinte al acestuia. In vestiarul veteranilor, dulapurile deschise erau pli­ ne cu pantofi de sport, şosete, tricouri şi pernuţe de protecţie. Unii jucători lipiseră pe uşi fotografii cu fami­ lia. Intr-un colţ se afla un automat de băuturi răcoritoa­ re, alături de câteva cutii poştale cu corespondenţă de la fani. După ce-i promise lui Dan că avea să revină la zece dimineaţa a doua zi, rămase singură în zona de recepţie. Era atât de mulţumită că scăpase cu bine şi de data asta, încât scosese deja cheile de la Cadillacul lui Bert, pe care i le dăduse Annette Miles, când îşi aminti că nu-i mulţu­ mise lui Ron pentru ajutorul acordat. Avea nevoie şi de opinia lui pentru alegerea unui nou director general. Pe când se îndrepta înapoi către aripa administrativă, dădu peste un angajat care căra nişte camere video. - Mă scuzaţi, unde este biroul lui Ron? - Care Ron? întrebă acesta uluit. - Ron McDermitt. - Aha, vreţi să spuneţi Ronald. Ultima uşă din capă­ tul culoarului. Făcu aşa cum i se spusese, dar, când ajunse în capăt, hotărî că se rătăcise, deoarece pe singura uşă de acolo stătea scris „Director general“. Brusc, inima i-o luă raz­ na. Intră într-o mică anticameră unde se aflau biroul unei secretare şi câteva scaune. Telefonul suna şi lică­ rea din toate luminiţele, dar nu era nimeni care să răs­ pundă. Timp de câteva secunde speră că Ron era un fel de asistent, dar iluzia i se spulberă când intră în biroul principal. Ron stătea la birou, întors cu spatele la uşă, privind pe fereastră. Era în cămaşă, cu coatele sprijinite pe braţele fotoliului. - Ron? întrebă ea timid.

- Bună, Phoebe, răspunse bărbatul întorcându-se. -A i vorbit deja cu Steve Kovak? Inima ei aproape se frânse la vederea zâmbetului său resemnat. In pofida ati­ tudinii bărbatului, îşi permise un licăr de speranţă. - Vrei să ştii dacă m-a concediat? Da, a făcut-o. -N-am ştiut că tu erai directorul general. De ce nu mi-ai spus? - Credeam că ştii. - Dacă aş fi ştiut, n-aş fi permis să se întâmple asta. Imediat îi reveni în minte înţelegerea făcută cu Dan, care includea demiterea directorului general actual. - Nu e nici o problemă. Era inevitabil. - Dar, Ron... -Stai liniştită. Am obţinut funcţia asta pentru că ta­ tăl meu şi Bert erau buni prieteni. Tatăl tău nu mă sim­ patiza în mod deosebit şi m-ar fi concediat probabil după şase luni, dacă nu intervenea Cari Pogue pentru mine. - Cel puţin aveai pe cineva de partea ta, spuse ea aşezându-se într-un fotoliu. - îmi plăcea să lucrez cu Cari. Ne completam foarte bine, de aceea nu voia ca Bert să mă dea afară. - Ce vrei să spui? - Cari are instincte bune de fotbalist şi este un lider puternic, însă nu este deosebit de inteligent. Eu aveam calităţile care lui îi lipseau - abilităţi organizatorice, atenţie la detalii -, dar sunt un dezastru ca lider. Cari şi cu mine aveam o înţelegere, eu făceam planificarea şi gândirea strategică, iar el le punea în aplicare. -Adică tu erai cel care conducea cu adevărat echipa? -Ah, nu. Cari era la comenzi. - Punând în practică ideile tale. -D a. - E teribil, spuse Phoebe frecându-şi fruntea. - Dacă te consolează cumva, concedierea mea e deci­ zia corectă. în fotbalul profesional, un director general capabil trebuie să fie temut, oricât de puţin, de către toţi cei din subordinea lui - de la funcţionari până la antrenori. Eu nu sunt nici măcar respectat de către

angajaţii clubului. Am destulă minte, Insă nu am destu­ lă personalitate sau poate pur şi simplu nu am curaj. -E u am! Se surprinse singură rostind cu voce tare ceea ce gândea. -Scuză-mă, nu înţeleg ce vrei să spui. Mintea ei lucra la capacitate maximă. Bert ar fi vrut să facă din ea un om de paie care-şi petrecea zile lungi în vechiul lui birou, semnând automat orice i se punea în faţă şi făcând ceea ce i se spunea. Nu-i trecuse niciodată prin minte că Phoebe putea învăţa meseria. Pe de altă parte, îşi jurase că nu va juca niciodată rolul în care o distribuise tatăl ei, iar acum întrevedea o mo­ dalitate de a respecta contractul fără să-şi piardă stima de sine. - Eu am curajul necesar, repetă ea, dar nu am cunoştinţele. - Cum adică? - Până acum, singurul lucru pe care-1 ştiu despre fot­ bal este că-1 detest. Dacă tatăl meu ar fi avut cea mai vagă bănuială că Cari Pogue vrea să plece, nu m-ar fi lăsat niciodată în preajma echipei, nici măcar pentru câteva luni. Am fost obligată să vin aici, întâi de Bert, apoi de Dan Calebow, dar asta nu înseamnă că trebuie să fac totul aşa cum vor ei. -Mi-e teamă că tot nu înţeleg... -Trebuie să învăţ cum se conduce o echipă de fotbal din liga profesionistă. Chiar dacă n-o voi face decât pen­ tru câteva luni. Vreau să pot lua decizii singură. Dar nu pot face asta dacă nu am pe cineva de încredere care să mă sfătuiască. De exemplu, nu ştiu nimic despre aceşti oameni, adăugă ea fluturând plicul cu CV-uri pe care încă îl ţinea în mână. - Candidaţii pentru postul meu? Phoebe aprobă din cap. - Sunt sigur că Dan şi Steve i-au ales pe cei mai buni, poţi avea încredere în ei. - Cum pot fi sigură? - Poate că vărul tău, Reed, ar putea să te sfătuiască...

- Nu. Se strădui să-şi păstreze calmul. Reed şi cu mine nu prea ne înţelegem. Nu m-aş duce cu nici un preţ la el. Am nevoie de ajutorul tău. -N ici nu-ţi pot spune cât de mult înseamnă pentru mine încrederea pe care mi-o acorzi. - Din păcate, i-am promis lui Dan că te concediez. -Cererea lui nu e greşită. Nu-mi fac prea bine treaba. - Asta numai pentru că nu înţelege de ce eşti capabil. Nu te cunoaşte aşa cum te cunosc eu. - îl cunosc pe Dan de câţiva ani, în timp ce noi abia ne-am întâlnit. -N u timpul contează, am mână bună la oameni. - Dan Calebow nu e genul de om pe care să-l păcă­ leşti, iar acum ai mai multă nevoie de el decât de mine. Singurul lucru care contează în viaţa lui este să câştige meciuri. Ştiam asta atunci când l-am convins pe Cari să-l preia de la echipa rivală, Chicago Bears. -T u l-ai angajat? îl cunoştea deja destul de bine pe Ron ca să-i prevadă răspunsul. -Ah, nu. Bert şi Cari au luat decizia finală. -A m nevoie de timp de gândire. -N u cred că e mare lucru de gândit. I-ai promis lui Dan, nu-i aşa? - Da, dar... -Atunci, asta este. Ron avea dreptate într-o privinţă, se gândi ea moho­ râtă: nu-i surâdea câtuşi de puţin ideea de a-1 fenta pe Dan Calebow.

capitolul 7 Molly stătea într-un balansoar lângă fereastra din dormitor şi citea Rebecca de Daphne du Maurier. Bri­ za umedă ridică perdelele şi-i ciufuli părul negru lu­ cios. Deşi nu avea veleităţi de critic literar, se gândi că Daphne du Maurier era un scriitor mai bun decât

Fiodor Dostoievski. Şi Danielle Steel îi plăcea mai mult decât Dostoievski, mai ales pentru că eroinele din căr­ ţile ei supravieţuiau unor încercări supraomeneşti, ceea ce-i dădea curaj. Ştia că, în viaţa reală, Danielle Steel avea mulţi copii, iar odată, când răcise şi făcuse febră, Molly visase că era şi mama ei. Şi-o imagina adesea pe scriitoare stând pe marginea patului ei, mângâindu-i pă­ rul şi citindu-i dintr-o carte scrisă chiar de ea. Ştia că era o copilărie, dar nu se putea abţine. Se întinse după un şerveţel şi îşi suflă nasul. Răceala îi trecuse, dar lăsase în urmă o mică sensibilitate respiratorie. Drept rezultat, directoarea de la Crayton nu-i permisese să se bucure de privilegiile sosirii timpurii la internat. Phoebe fusese no­ tificată, iar Molly, obligată să se întoarcă acasă la numai câteva zile după ce sora ei vitregă revenise de la Chicago. Dacă putea numi acest loc „acasă“. Şi-ar fi dorit ca Phoebe să o lase în pace. Ii tot propu­ nea să închirieze împreună filme sau să joace cărţi, însă Molly ştia că nu o făcea decât din datorie. O detesta, nu numai pentru felul în care se îmbrăca, ci şi pentru faptul că tatăl lor o iubise, pe când pe ea n-o suporta. îi spusese de mai multe ori că-i dădea frisoane de spaimă. „Cel puţin sora ta are curajul să mă înfrunte! Tu parcă eşti pe punctul să leşini de câte ori vorbesc cu tine.“ îi repeta acest lucru ori de câte ori venea acasă. îi critica atitudinea placidă, aspectul exterior, totul. Iar Molly ştia că era comparată în permanenţă cu frumoasa şi încrezătoarea ei soră mai mare. De-a lungul anilor, ura pentru Phoebe se întărise intr-o carapace solidă în jurul inimii sale. Sunetul grav, distant, al pendulei ce anunţa ora nouă făcea parcă să pară şi mai goală vechea reşedinţă. Se în­ dreptă către o latură a patului şi se aşeză în genunchi ca să scoată un obiect ascuns acolo. Era vorba de o mai­ muţă de pluş năpârlită şi cu un ochi lipsă, pe care fata o strângea acum la piept. îşi sprijini capul pe creştetul chel al maimuţei şi îi şopti în ureche:

- Sunt speriată, domnule Brown. Ce se va întâmpla cu noi acum? - Molly? La auzul vocii surorii ei, vâri repede jucăria la loc sub pat, luă în mână Fraţii Karamazov, o ascunse pe Rebecca sub pernă şi se aruncă la loc în balansoar. - Molly eşti acolo? Dădu pagina. -N u mă auzi? se răsti Phoebe intrând în cameră. Molly îşi ascunse cu greu gelozia la vederea blugilor roz-prăfuit mulaţi şi a bluzei croşetate asortate pe care le purta. Bluza avea un decolteu adânc în formă de V, a cărui margine festonată îi punea în evidenţă sânii. Lui Molly îi venea să şi-l pună pe Dostoievski pe piept ca să ascundă lipsa de formă şi de consistenţă a sânilor ei. Nu era cinstit. Phoebe era bătrână, nu mai avea nevoie să arate bine. Nu avea nevoie de părul acela blond şi de ochii migdalaţi. De ce Molly nu putea fi la fel de frumoasă, în loc să arate ca o mătură cu un ciuf de păr negru, banal? - Citeam. -Văd. -Mi-e teamă că nu sunt dispusă la conversaţie. -N u te reţin mult. In curând începe şcoala şi avem unele lucruri de discutat. Pudelul lui Phoebe se repezi în cameră şi sări la Molly, care dădu înapoi speriată. - De unde a apărut şi câinele ăsta? - Se pare că voi sta mai mult aici, aşa că l-am rugat pe Viktor să mi-1 pună pe avion. Molly îşi trase picioarele sub scaun, ferindu-se de pudelul care începuse să-i atace papucii galbeni, diformi. -Ţi-aş fi recunoscătoare dacă nu i-ai mai permite ac­ cesul în camera mea. Sunt foarte alergică. - Pudelii nu năpârlesc, sunt perfecţi pentru oamenii alergici, răspunse Phoebe, după care bătu din palme pentru a chema căţeluşa lângă ea. - Nu vreau animale în camera mea.

- Eşti aşa de urâcioasă tot timpul sau o faci special pentru mine? -Sunt obosită, vreau să mă culc, răspunse Molly strângându-şi buzele întro linie încăpăţânată. - Dar nu este decât nouă seara. - Am fost bolnavă. Phoebe rămase cu gura căscată când fata îşi aplecă pri­ virea asupra cărţii din poală, concediind-o fără drept de apel. Din nou, simţi combinaţia familiară de frustrare şi simpatie care o copleşea de câte ori încerca să discute cu sora ei. Nu se întorsese nici măcar de o săptămână când Molly fusese trimisă acasă din tabără, pentru că se îmbolnăvise. Relaţia dintre ele parcă se deteriorase în ultimele zile, în loc să se îmbunătăţească. Jumuli o scamă de pe cuvertura patului şi spuse: -Această casă trebuie scoasă cât mai curând la vânza­ re. Din păcate, se pare că voi fi blocată aici pentru câte­ va luni, aşa că am decis să locuiesc într-un apartament de-al lui Bert, nu departe de club. Avocaţii spun că pot rămâne acolo până în ianuarie, anul viitor. I se oferise şi o alocaţie lunară, pentru a-şi acoperi cheltuielile curente, ceea ce-i pica foarte bine, având în vedere ritmul în care i se subţia contul din bancă. - Mă voi întoarce la Crayton, deci nu văd de ce m-ar interesa aranjamentele tale locative. -N u te invidiez că te întorci acolo, detestam locul acela, zise Phoebe încercând să treacă peste răutatea fetei. - Nu am de ales, nu? Phoebe rămase perfect nemişcată, dar un freamăt nervos îi urca pe şira spinării. Chipul lui Molly era ţea­ păn, inexpresiv, cu excepţia unui mic tremurat într-un colţ al gurii. Recunoştea acea expresie închisă, refuzul de a cere ajutor sau de a dezvălui cea mai mică slăbiciu­ ne. Adoptase aceleaşi strategii pentru a supravieţui în propria copilărie, tristă şi singuratică. Privind-o, deveni tot mai convinsă că ideea pe care o cocea de două zile era bună.

- Crayton este o şcoală mică, începu ea cu pruden­ ţă. întotdeauna m-am gândit că aş fi fost mai fericită într-o şcoală mare, cu un amestec mai divers de elevi. Poate şi ţie ţi-ar prinde bine, poate ai vrea să mergi la o şcoală adevărată. - Să merg la o şcoală unde sunt şi băieţi? tresări Molly. -N u văd de ce nu. -N ici nu-mi pot imagina cum este să fie şi băieţi în clasă. Nu sunt zgomotoşi? -N ici eu n-am frecventat o şcoală mixtă, aşa că n-am idee. Probabil, râse Phoebe. Pentru prima dată, Molly manifestase interes pentru ceva, aşa că merse mai depar­ te, cu aceeaşi prudenţă. Sunt câteva şcoli de stat bune în regiunea asta. - O şcoală publică? pufni adolescenta. Calitatea edu­ caţiei este inevitabil inferioară. -N u neapărat. în plus, o persoană cu coeficientul tău de inteligenţă se poate educa şi singură, deci care ar fi diferenţa? Mi se pare că e mai important acum să-ţi faci câţiva prieteni şi să trăieşti o viaţă normală de ado­ lescent decât să înveţi intensiv calculul diferenţial. -A m zeci de prieteni, zeci, iar matematica îmi place. Nu mă voi expune unei educaţii inferioare doar pen­ tru a fi alături de nişte băieţi prostuţi, fără îndoială mai imaturi decât toate prietenele mele din Connecticut. Cochilia de resentimente din inima ei se închisese brusc la loc. Phoebe trebui să admită în sinea ei că puştoaica nu se lăsa. Era obligată să lupte până la capăt. - Oricum, tu nu ai înţelege pentru că nu eşti supradotată, adăugă fata cu buza de sus răsfrântă dispreţuitor. - Nu vreau să te dezamăgesc, Mol, dar IQ-ul meu nu este departe de al tău. - Nu te cred. - Scoate o foaie de hârtie şi hai să rezolvăm nişte in­ tegrale împreună. -N u, nu am ajuns încă la integrale, zise Molly înghi­ ţind cu dificultate.

Phoebe îşi ascunse cu greu uşurarea. Nu mai exer­ sase la matematică de ani întregi, aşa că nu-şi amintea mai nimic. -N u judeca o carte după copertă, surioară. De pil­ dă, dacă oamenii te-ar judeca pe tine după aparenţe, ar putea hotărî că eşti duşmănoasă şi puţin snoabă. Dar ştim amândouă că nu eşti aşa, de acord? încerca să o facă să se gândească, nu s-o antagonizeze, aşa că încercă să-şi împacheteze cuvintele sub un zâmbet larg. Efortul se dovedi inutil. - Nu sunt o snoabă. Sunt un persoană perfect norma­ lă, cu o mulţime de prieteni şi... scoase un uşor ţipăt. Phoebe îi urmări privirea şi o văzu pe Pooh trăgând de sub pat o maimuţică de pluş uzată. Eliberă rapid ju­ căria din botul căţeluşei. - E în regulă, Pooh nu l-a rănit deloc, vezi? Chipul fetei era roşu ca focul. -N u vreau să mai văd câinele acesta în camera mea niciodată! Niciodată! Iar maimuţa nu este a mea. Eu nu mă mai joc cu jucării, nu ştiu cum a ajuns acolo. E stupid! Arunc-o imediat la gunoi! Phoebe avusese întotdeauna o slăbiciune pentru su­ fletele pierdute, iar respingerea jucăriei de pluş, pe care era evident că Molly o iubea de fapt, o înduioşă la cul­ me. în acea clipă nimic n-ar fi putut-o determina să o alunge pe această biată fetiţă speriată. Sprijini maimuţo­ iul de piciorul patului şi spuse pe un ton hotărât: - Am decis să nu te mai trimit înapoi la Crayton. Vei rămâne aici şi, din toamnă, vei merge la o şcoală publică. - Cum? Nu poţi face asta! - Sunt tutorele tău, aşa că pot. O culese pe Pooh şi se îndreptă spre uşă. Ne mutăm în apartament săptămâna viitoare. Dacă nu-ţi merge bine la şcoală, te poţi întoar­ ce la Crayton în semestrul al doilea. - De ce îmi faci asta? De ce mă urăşti atât de mult? Ştia că n-ar fi crezut-o în ruptul capului dacă i-ar fi spus adevărul, aşa că ridică din umeri.

- Disperarea e mai suportabilă în doi. Dacă tot trebu­ ie să rămân aici, de ce nu te-aş ţine şi pe tine? Abia la capătul scărilor o loviră în plin implicaţiile deciziei pe care tocmai o luase. Era deja îngropată în probleme pe care nu ştia cum să le rezolve, şi acum toc­ mai adăugase una nouă. Când va învăţa să nu mai fie atât de impulsivă? încercând să-şi liniştească gândurile, se îndreptă către uşa din spatele casei şi ieşi în curte. Noaptea era liniş­ tită, aerul mirosea a trandafiri şi a pini. Reflectoarele luminau liziera pădurii adânci ce începea la capătul pa­ jiştii. Se vedea bătrânul arţar ce fusese refugiul ei pre­ ferat în copilărie. Apropiindu-se de copac, constată că fusese tuns, iar acum nu mai ajungea la ramurile de jos. Sprijinită de trunchi, admiră casa de la distanţă. în ciuda liniştii nocturne, continua să fie îngrijorată. Nu ştia nimic despre creşterea unei adolescente. Cum va trece peste ostilitatea fetiţei? îşi înfipse degetele în buzunarele pantalonilor de vară. Nu doar problemele cu sora ei vitregă o ţineau trează. îi lipseau Viktor şi ceilalţi prieteni. Se simţise ca o intrusă în complexul administrativ al echipei Chicago Stars; pe de altă parte, se gândea mult prea mult la Dan Calebow. De ce era atât de pornit împotriva lui Ron? Oftă din rărunchi. Nu era vorba doar despre atitudinea antrenorului faţă de directorul general. Era prea conştientă de prezenţa lui de fiecare dată când acesta se găsea în preajmă. Simţea, inevitabil, o emoţie puternică, vecină cu panica. Inima îi bătea mai tare, pulsul i se accelera şi simţea că tot corpul îi ieşea parcă dintr-o lungă, prea lungă, hiber­ nare. Era o prostie, fără îndoială. Ştia că relaţia ei cu bărbaţii era iremediabil distrusă. Deşi noaptea era caldă, scoase mâinile din buzunare şi le frecă una de cealaltă ca să se încălzească sub efectul unui frison brusc. Amintirile o copleşiră şi, pe măsură ce sunetele nopţii o strângeau în hora lor misterioasă, se simţi târâtă înapoi în acele prime luni petrecute la Paris. Când sosise se cazase în apartamentul modest,

de la etajul trei, al unei prietene de la Crayton. Casa era plasată la intersecţia bulevardelor Montparnasse şi Raspail. Timp de săptămâni întregi nu se dăduse jos din pat. Stând cu ochii intr-un punct fix din tavan, reuşise să se convingă că violul fusese exclusiv vina ei. Nimeni nu o obligase să danseze cu Craig. Nimeni nu o forţase să râdă la glumele lui nesărate şi să flirteze cu el. Făcuse tot ce-i stătea în puteri să-l vrăjească. încetul cu încetul, începuse să creadă că era vina ei. Colega ei de cameră, alarmată de starea în care o găsea, o implora zi de zi să iasă din casă şi, până la urmă, cedase acestor rugăminţi care deveniseră tot mai greu de suportat. începuse să-şi petreacă serile bând vin ieftin şi fumând droguri cu o gaşcă veselă de studenţi ce-şi făcea veacul prin braseriile din cartier. Depresia îi anulase pofta de mâncare, din fericire pentru toată lumea, aşa că grăsimea copilăriei de pe pulpe şi de pe burtă se topise, iar pomeţii obraji­ lor i se accentuaseră. Dar sânii îi rămăseseră surprinză­ tor de mari, ceea ce băieţii observau fără greş, în pofida hainelor largi în care încerca să-i mascheze. Atenţia lor îi adâncise ura de sine. Ei ştiau ce fel de fată era, de aceea n-o lăsau în pace. Fără să înţeleagă prea bine motivul, sfârşise prin a se culca cu unul dintre ei, un student german care ve­ nise la Paris cu o bursă de practică la U N ESCO . Apoi primi în aşternut un suedez bărbos şi, imediat după acesta, un rocker britanic din Liverpool. Stând pe spa­ te, îi lăsa să-şi facă mendrele cu trupul ei, ştiind că nu merita nimic mai bun. Se ura pe sine mai puternic decât le detesta mâinile cercetătoare ca nişte tentacule şi trupurile transpirate. încetul cu încetul îşi dăduse seama unde greşea. în­ grozită de ceea ce lăsase să i se întâmple, se hotărî să găsească un mod de a se apăra. Bărbaţii erau duşmanii ei. Prefăcându-se că ignora acest adevăr fundamental se pusese în mare pericol. începu să urmărească tinerele femei care se plimbau pe bulevardul Montparnasse. Stă­ tea prin baruri şi le privea cum îşi apropiau chipurile

de cele ale amanţilor lor, cum îi seduceau cu gesturi mieroase. Văzu cât erau de sigure pe ele, în blugii lor strâmţi, cum îşi unduiau fesele şi îşi scoteau în evidenţă sânii. Intr-o noapte, studie cu atenţie modul în care o fată de o frumuseţe vulgară îşi rotunjea buzele în jurul unei scoici, sorbindu-i cu zgomot conţinutul. Atunci, adevărul i se revelă cu claritate de cristal. Tinerele fran­ ţuzoaice îşi foloseau sexul pentru a-i controla pe bărbaţi, iar aceştia din urmă nu aveau nici o şansă. în acea clipă începuse propria ei transformare. Atunci când o găsise Arturo Flores, Phoebe lucra într-un magazin de materiale pentru pictură de lângă piaţa Madeleine. înlocuise hainele largi cu blugi supraelastici şi cămăşi mulate care-i evidenţiau sânii. Şuviţele de culoarea platinei din păr conduceau privirea bărba­ ţilor către umerii pe care se odihneau şi apoi mai jos, către piept. Ochii îi străluceau îndrăzneţi, măsurând fără milă fiecare bărbat ce intra în micul magazin. „Poţi privi cât vrei, mon cheri, dar nu eşti suficient de bun ca să pui mâna.“ Sentimentul de putere pe care-1 trăia atunci când flirta cu ei şi le dădea rapid papucii îi aducea o enormă satisfacţie. în sfârşit, găsise o metodă de a se simţi în siguranţă. Pe de altă parte, Arturo Flores nu era ca toţi ceilalţi pictori care-i treceau pragul. Era mult mai în vârstă, era amabil, inteligent şi nu căuta altceva decât prietenia ei. Când o întrebase dacă era de acord să-i pozeze, accepta­ se fără ezitare, negândindu-se nici o clipă că va rămâne alături de el pentru următorii şapte ani. Arturo făcea parte dintr-un cerc închis de bogătaşi europeni care îm­ părtăşeau un secret: erau homosexuali. Progresiv, pri­ etenii lui aleşi pe sprânceană deveniseră şi ai ei. Erau spirituali, cultivaţi, adeseori răutăcioşi, dar în general amabili, iar pretenţiile lor nu erau niciodată de ordin trupesc. îi căutau atenţia, simpatia şi afecţiunea. în schimb, o învăţau despre artă, muzică, istorie şi politică. Anturajul de homosexuali al lui Arturo îi oferise o edu­ caţie mai bună decât cea pe care o căpătase la pension.

Cu toate acestea, noii ei prieteni n-o puteau ajuta să uite. Continua să se răzbune pe bărbaţii heterosexuali cu mici cruzimi: un zâmbet provocator, o promisiune ce nu urma să se realizeze niciodată, un flirt fără viitor. în­ văţase să-i controleze fără greş, folosindu-şi doar corpul, „îmi pare atât de rău, Monsieur, Sir, Herr, dar nu eşti îndeajuns de bărbat ca să pui mâna.“ Acum se plimba pe străzi arcuindu-şi crupa la fel ca fetele de pe bulevar­ dul Montparnasse: Hot cha cha Hot cha cha Hot hot Cha cha cha cha. Abia la douăzeci şi şase de ani îi permisese unui bărbat s-o atingă. Era vorba de tânărul doctor care îl îngrijea pe Arturo. Era drăguţ şi atent, iar mâinile lui pricepute, de medic, îi alinaseră cumva suferinţa. Phoebe se bucurase de această apropiere, dar, de fiecare dată când lucrurile mergeau prea departe, se retrăgea într-o armură de gheaţă. Bărbatul tot încerca plin de răbdare, însă de fiecare dată când mâinile lui îi alunecau sub hai­ ne, în minte îi revenea scena cu ea pe spate, în magazia de tablă din fundul curţii. Doctorul era prea gentleman ca să-i spună ce credea cu adevărat despre caracterul ei, aşa că, la un moment dat, se retrăsese fără consecinţe din peisaj. Forţându-se să accepte faptul că era ceva pro­ fund în neregulă cu ea în ce priveşte sexul, se decisese să nu se lase doborâtă de acest lucru. în Manhattan se înconjurase de bărbaţi drăguţi şi ho­ mosexuali, pe unii ţinându-i la piept pe când îşi dădeau ultima suflare. Aceştia erau oamenii demni de preapli­ nul ei de afecţiune. Aceştia erau oamenii care-i ţineau loc de amanţii ce i-ar fi amintit că nu era pe de-a-ntregul femeie. - Bună, verişoară!

Icni scurt şi se întoarse să-l vadă pe Reed Chandler, aflat într-o rază de lumină, la numai câţiva metri distanţă. - încă te mai ascunzi prin tufişuri, burtică fierbinte? - Ce cauţi aici? -Am venit să-mi aduc ultimul omagiu. Cum nu mai era un copil, Phoebe se opuse fricii care-i dădea târcoale de câte ori îl întâlnea. La înmormân­ tare fusese prea ocupată pentru a-1 studia cu atenţie, dar acum observă că, deşi se maturizase, vărul ei îşi păstrase înfăţişarea din liceu. Se gândi că, probabil, femeile încă mai cădeau sub farmecul lui de băiat rău: părul negru lucios, pielea măslinie şi trupul puternic. Dar buzele lui pline, pe care altele le găseau senzuale, ei i se păreau doar lacome. Pe moment, îi aminteau cât de multe îşi dorea Reed de la viaţă şi câte dintre lucrurile pe care şi le dorea el îi aparţineau ei acum. Mai observă şi că începuse să se îmbrace mai curând ca un bancher decât ca un gangster. Ţinuta lui, alcătuită dintr-o cămaşă Ox­ ford, albă cu dunguliţe albastre, şi pantaloni marină­ reşti, părea făcută la comandă, iar la încheietură avea un ceas scump. îşi aminti că, din ce-i spusese tatăl ei, Reed lucra la o firmă de tranzacţii imobiliare. în primuî moment, fusese surprinsă că nu se angajase la echipa de fotbal, însă apoi înţelesese că era prea inteligent ca să-i dea bătrânului Bert atât de mult control asupra vieţii lui. - De unde ştiai că sunt aici? - Eu te voi găsi întotdeauna, burtică fierbinte. Coama ta blondă este greu de ratat chiar şi la miezul nopţii. -Te rog să nu-mi mai spui aşa. - Mi s-a părut o poreclă nostimă, dar, dacă te deran­ jează, promit să mă corectez. Pot să-ţi spun Phoebe, sau simţi nevoia unei adresări mai formale? - Phoebe e foarte bine, zise ea, hotărând să lase garda mai jos în faţa acestei mici tachinări. Bărbatul zâmbi şi-i întinse pachetul de ţigări, pe care ea îl refuză scurt. -A r trebui să te laşi de acest obicei scârbos.

- M-am lăsat. De mai multe ori, chiar. Inhală cu poftă fumul, făcând-o să-i remarce din nou gura puhavă. - Cum merge treaba? Băieţii se poartă frumos cu tine? - Sunt politicoşi. - Dacă ai probleme, te rog să-mi spui. -Sun t sigură că totul va fi în regulă. Nu era deloc convinsă, dar era ultimul om în faţa căruia şi-ar fi des­ tăinuit incertitudinile. -Plecarea lui Cari Pogue a picat cum nu se poate mai prost. Dacă Bert ar fi trăit, sunt sigur că ar fi găsit o soluţie să-l păstreze. Ai reuşit să angajezi un alt direc­ tor general? - Nu încă. - Nu aştepta prea mult. McDermitt e băiat bun, însă n-are experienţă. Poate ar fi o idee bună să-l laşi pe Steve Kovak să ia o decizie. Dacă doreşti, te pot ajuta şi eu. - Mulţumesc, voi ţine minte. Vocea îi era intenţionat cât mai neutră. - Lui Bert îi plăcea să manipuleze oamenii. Nu ne-a lăsat o moştenire uşoară, nu-i aşa? - Aici trebuie să-ţi dau dreptate. Bărbatul vârî o mână în buzunar, apoi o scoase brusc, părând^ că nu-şi găseşte locul. Tăcerea se prelungea ne­ firesc. îşi schimbă centrul de greutate de pe un picior pe celălalt, trase iarăşi din ţigară şi lăsă fumul să iasă într-un fuior subţire. -Ascultă, Phoebe, am ceva să-ţi spun de mai multă vreme, dar nu am reuşit să mă hotărăsc. Reed îşi mută privirea undeva în lateralul ei şi continuă: La vreo doi ani după finalul liceului, eram la o petrecere împreună cu Craig Jenkins. Phoebe simţi cum i se încorda fiecare muşchi din corp. Noaptea părea brusc mult mai rece. - Craig s-a îmbătat odată şi mi-a povestit ce s-a întâm­ plat în acea noapte. Mi-a spus că te-a violat. Lăsă să-i scape un mic strigăt de surpriză. în loc de satisfacţie pentru recunoaşterea, fie şi tardivă, a faptei, se simţi parcă şi mai expusă, mai fragilă.

-îm i pare rău că nu te-am crezut, adăugă el dregându-şi vocea. Am crezut sincer că minţeai. Imediat ce am aflat adevărul, m-am dus la Bert, dar nu aveam cu cine să stau de vorbă. Acum, îmi spun că poate ar fi trebuit să insist, dar ştii cum era bătrânul... Phoebe nu-şi găsea cuvintele. Oare îi spunea adevă­ rul? Nu avea cum să-şi dea seama dacă era sincer sau în­ cerca numai să-i câştige încrederea, astfel încât să-i poată influenţa deciziile în ce privea echipa. Nu-i venea să creadă că tatăl ei aflase adevărul, însă nu-şi recunoscuse niciodată greşeala. Fu copleşită de vechile sentimente de durere şi trădare. - M-am gândit că trebuie să-ţi cer iertare şi să te asigur că sunt alături de tine acum. în ceea ce mă priveşte, îţi sunt dator şi aş face orice ca să te ajut. Promite-mi că-mi vei spune cum îţi pot fi de folos. - îţi mulţumesc, Reed. Aşa voi face. Cuvintele ei su­ nau aspru, lipsite de naturaleţe. Era atât de încordată, încât se temea că, dacă nu se îndepărta imediat, avea să explodeze în mii de cioburi. în pofida eforturilor lui de a părea simpatic, nu putea să aibă încredere în el. Acum, mi-e teamă că trebuie să plec. Nu vreau s-o las prea multă vreme singură pe Molly. - Cum doreşti. înaintară în tăcere către casă. Când ajunseră la mar­ ginea pajiştii, Reed se opri şi o privi în ochi. -Suntem amândoi băgaţi în chestia asta, verişoară. Ţi-o spun cu toată sinceritatea. Aplecându-se, îşi flutură buzele lacome peste obrazul ei şi se îndepărtă în noapte.

capitolul 8 O venă se zbătea violent pe tâmpla lui Dan în timp ce urla: - Fenster! La treizeci şi doi fugi la stânga, mijlocaşul de deschidere stânga se duce la stânga, altfel ţi-aş fi spus

naibii să te duci la dreapta! Trânti de pământ mapa cu documente pe care o ţinea în mână. Cineva se apropiase de el, însă era atât de concen­ trat să-l boscorodească pe mijlocaşul la deschidere, încât trecură câteva minute bune până se întoarse, iar apoi îi trebui ceva timp ca să-l recunoască pe nou-venit. - Ronald? - Domnule antrenor. Puştiul arăta ciudat, parcă se deghizase în gigolo sud-american. Părul îi era lins pe spate şi purta ochelari de soare complet opaci, cu un tricou negru, pantaloni largi şi un sacou european din acela cu guler răsfrânt şi mâ­ neci suflecate până peste coate. - Dumnezeule, Ronald! Ce s-a întâmplat cu tine? -Sun t în şomaj, aşa că nu mai trebuie să umblu la costum, răspunse acesta aprinzându-şi o ţigară. - De când fumezi? -M ă las, mă apuc din nou. Fireşte, am evitat să fu­ mez în preajma băieţilor, preciză el trăgând un fum şi arătând nonşalant spre teren cu capul. Văd că mergi pe varianta de atac cu mijlocaşul. - încerc, dacă reuşesc să-l învăţ pe Fenster unde este stânga şi unde dreapta. - Bucker pare în formă. -D a, începe să se integreze. Dan era încă şocat de transformarea suferită de Ronald, nu doar la haine, ci şi ca atitudine. - Phoebe a ales un nou director general? - Pe naiba! -A şa mă temeam şi eu. Dan scoase un plescăit de dezgust. Femeia primise o listă de candidaţi încă din prima zi în care pusese picio­ rul la club, cu o săptămână înainte, dar, în loc să alea­ gă pe cineva, începuse să insiste ca Ronald să fie adus înapoi. Fusese obligat să-i aducă aminte că aveau o în­ ţelegere şi că era gata să părăsească funcţia de antrenor principal dacă ea nu-şi respecta promisiunile. Phoebe oprise discuţia când înţelesese că vorbea foarte serios,

dar nu chemase la interviu nici unul dintre candidaţi. Intre timp, echipa pierduse ultimul meci de pregătire, în weekendul precedent, şi nu era bine poziţionată pen­ tru meciul de deschidere a sezonului în care urmau să-i înfrunte pe cei de la Broncos, duminica următoare. In loc să lucreze, pipiţa stătea în fostul birou al lui Ron şi frunzărea reviste de modă. Nu voia să folosească biroul ce-i aparţinuse lui Bert, sub pretextul că nu-i plă­ cea decorul. Când cineva îi supunea atenţiei o proble­ mă de rezolvat, promitea invariabil că se ocupă, fără a se ţine niciodată de cuvânt. Reuşise cumva să întârzie pla­ ta salariilor, iar luni dimineaţă, când Dan dăduse buzna peste ea, cu cecurile în mână, o găsise făcându-şi unghi­ ile! îşi pierduse cumpătul şi începuse să ţipe la ea până când femeia, căreia începuse să-i tremure periculos buza inferioară, îi spusese să nu-i vorbească pe tonul acesta, fiindcă suferea de sindrom premenstrual. Reuşise să-l enerveze aproape la fel de tare ca Valerie, ceea ce era o performanţă în sine. Se presupunea că proprietarii de echipe din liga profesionistă generează sentimente de respect, admiraţie şi teamă printre angajaţi şi jucă­ tori. Până şi antrenorii principali cu multă experienţă mergeau pe vârfuri în preajma unui om ca Al Davis, pu­ ternicul patron al echipei Riders. Dan ştia că nu va mai putea scoate capul în lume dacă se afla că proprietarul pentru care lucra nu suporta zgomotele puternice din cauza stresului premenstrual. Era, fără îndoială, fiinţa umană cea mai inutilă, mai lipsită de voinţă şi de coloa­ nă vertebrală din câte păşiseră pe faţa pământului. La început se întrebase dacă nu cumva era mai deşteaptă decât lăsa să se vadă, dar acum îi era clar că lucrurile stăteau exact invers: era cu mult mai proastă decât părea, o piţipoancă de primă mână care îi distrugea echipa. Totul ar fi fost mai simplu dacă n-ar fi avut acel corp de vis. Era greu să nu o bagi în seamă, chiar şi pentru unul ca el, care primise tot ce putea primi un bărbat de la femei înainte să împlinească douăzeci şi unu de ani. Ştia că în opinia publică predomina, nu tocmai fără

temei, imaginea jucătorilor de fotbal angajaţi intr-o or­ gie permanentă. Chiar în această epocă, în care sexul era presărat cu riscuri de sănătate, femeile se aliniau în recepţiile hotelurilor şi prin parcările de lângă stadioa­ ne, oferindu-şi gratis serviciile vedetelor dejpe teren, ridicându-şi bluzele şi chiar fustele, uneori. îşi aminti de zilele lui de glorie, când sălta o animatoare sau două şi se scufunda în lungi nopţi de whisky Cutty Sark şi sex sălbatic. Făcuse lucruri la care majoritatea bărbaţilor nici nu îndrăzneau să viseze, însă noutatea se banaliza­ se, iar aceste întâlniri începură să i se pară de-a dreptul ridicole. Pe la vârsta de treizeci de ani le înlocuise pe pasionatele de fotbal cu femei ceva mai inteligente, iar sexul redevenise agreabil. Ulterior, o întâlnise pe Valerie şi viaţa lui o luase pe o pantă descendentă. Spera că va reveni la normal cu ajutorul tinerei Sharon Anderson, care tocmai intrase în sfera lui de interes. Marţi după-amiază reuşise să se oprească pe la gră­ diniţă, unde o privise jucându-se cu copiii şi apoi o invitase la o cafea. Fata avea pe haine nişte pete care-1 înduioşaseră până la lacrimi: suc de struguri şi puţin noroi de la nisipar. Era tăcută şi delicată, exact aşa cum îşi dorea să fie o femeie, ceea ce o plasa într-un contrast puternic cu jocurile stranii în care îl ţâra Valerie. Aia era o femeie făcută pentru cizme de motociclist şi curele din piele, nu ca să stea în preajma copiilor. Ronald îşi urcă piciorul drept pe o bancă şi scrută terenul de antrenament. - Phoebe mă tot întreabă care este cel mai bun candi­ dat pentru funcţia de director general. -V-aţi întâlnit de curând? întrebă antrenorul aruncându-i o privire bănuitoare. -Ştii, ah, cum să spun, de fapt petrecem destul de mult timp împreună. - De ce? -Are încredere în mine, zise Ronald ridicând din umeri. -N u mi-am dat seama că sunteţi prieteni. Dan era obişnuit să-şi ascundă cu grijă cărţile, aşa că nu lăsă

să transpară nimic din neliniştea ce pusese stăpânire pe el. Oare Phoebe era responsabilă pentru schimbările suferite de Ronald? - Nu tocmai prieteni. Femeile sunt ciudate în privin­ ţa mea, iar Phoebe nu pare să facă excepţie. - Ce vrei să spui prin ciudate? - Este efectul Tom Cruise. Majoritatea bărbaţilor nu sesizează nimic, dar femeile sunt convinse că semăn leit cu el. Dan lăsă să-i scape un pufnet dezgustat. După ce Bobby Tom hotărâse că semăna cu nu ştiu ce figură hollywoodiană, acum era rândul lui Ronald. Dar, la o privire mai atentă, trebuia să admită că existau une­ le apropieri. - Da, acum că mă uit mai bine, aşa este. Nici nu bă­ gasem de seamă. - De aceea femeile au impresia că pot avea încredere în mine, pe lângă alte impresii. îmi foloseşte în viaţa amoroasă, nu mă pot plânge, adăugă Ronald trăgând cu sete din ţigară. Instinctele de luptător ale lui Dan se puseră instan­ taneu în alertă, iar părul de pe ceafă i se ridică aproape vizibil. - Ce vrei să spui cu asta? - Femeile pot fi destul de pretenţioase, uneori. - Abia acum înţeleg că am de-a face cu un fin cunos­ cător al doamnelor. -M ă descurc. Trebuie să plec. Mult noroc cu şefa, este o adevărată mâţă sălbatică, iar tu vei avea cel mai mult de tras cu ea. Aruncă ţigara şi o stinse grăbit cu vârful pantofului. Dan nu mai suportă. întinse braţul şi-l trase pe Ro­ nald de umăr, aproape punându-1 la pământ. - Auzi, gata cu diplomaţia! Ce naiba se întâmplă? - Ce să se întâmple? - Intre tine şi Phoebe. - Este o fiinţă neobişnuită, după cum îţi ziceam.

- Ce i-ai spus despre candidaţii la postul de director general? în ciuda prizei solide a lui Dan, privirea lui Ronald era sigură şi surprinzător de încrezătoare. - O să-ţi spun ce nu i-am spus. De exemplu, nu i-am spus că Andy Carruthers ar fi cel mai potrivit pen­ tru slujbă. - Dar ştii foarte bine că aşa este. -N u, dacă nu o poate gestiona pe Phoebe. - Mai exact, ce sugerezi? îl întrebă antrenorul princi­ pal dându-i drumul încet şi privindu-1 intens. -Vreau să spun că eşti la mâna mea, Dan. Sunt singu­ ra persoană care se pricepe cât de cât la fotbal şi în care Phoebe are încredere, însă tocmai am fost concediat. -Meritai să fii concediat. Nu-ţi făceai datoria. -A m convins-o să semneze contractele alea, nu? Dacă nu eram eu, nici acum n-ai fi avut jucătorii cei noi în teren. -A i avut timp suficient să-ţi demonstrezi valoarea după moartea lui Bert, dar n-ai făcut nimic. -N u aveam autoritatea să acţionez, pentru că noua proprietară nici nu-mi răspundea la telefon. Dar garan­ tez că acum răspunde, surâse Ronald aprinzându-şi o nouă ţigară. - Nenorocitule, te culci cu ea, recunoaşte! strigă Dan. Pierzându-şi complet cumpătul, îl apucă de elegantele revere europene pe fostul director general. Trebui totuşi să admită că tipul, care doar devenise imperceptibil mai palid, se ţinea bine. -Asta nu este treaba ta. - Gata cu şmecheriile! Spune-mi, ce vrei de fapt? -A i destulă minte ca să-ţi dai seama şi singur, Dan. - Nu-ţi vei primi jobul înapoi. -Atunci, vei avea mari probleme, deoarece Phoebe nu face decât ceea ce-i spun eu. - Ar trebui să-ţi pocesc mutra. -N-ar fi o idee bună, se pare că e înnebunită după faţa mea.

Dan se gândea intens, însă nu putea găsi nici o ieşire. Ronald îl prinsese în spatele liniei de bătaie şi nu se vedea nicăieri vreo deschidere. Trebuia să abandoneze mingea, ceea ce venea împotriva tuturor instinctelor lui de fotbalist profesionist, dar nu avea de ales. - Bine, pentru moment îţi iei slujba înapoi. Dar ai face bine să o controlezi, altfel te voi spânzura de un duş la vestiare, îl ameninţă Dan dându-i încet drumul la revere. - Mă mai gândesc, replică Ronald aranjându-şi calm sacoul şi aruncând cu un bobârnac îndemânatic ţigara. Uluit, incapabil să mai deschidă gura, antrenorul îl urmări îndepărtându-se. Ronald ajunse la maşină leoarcă de transpiraţie. Dan! Ii spusese „Dan“ şi încă era în viaţă. Dumnezeule, cât sânge-rece îi trebuise, Dumnezeule! între alte două ţigări şi cu inima bătând să-i spargă pieptul, începu să se hiperventileze. în acelaşi timp, niciodată în viaţa lui nu se simţise atât de bine. Se aşeză în scaunul şoferului şi începu să bâjbâie la tastele telefonului căutând numărul lui Phoebe. -Am făcut-o. -Glumeşti? Ron îi putea vizualiza zâmbetul larg, generos. -Am procedat exact cum mi-ai spus, şi a mers. Doar că în momentul ăsta cred că fac un atac de cord. -Respiră adânc. Nu vreau să te pierd chiar acum, râse Phoebe. Nu pot să cred că ai reuşit. -N ici mie nu-mi vine să cred. începea să se simtă deja mai bine. Dă-mi voie să mă schimb şi să-mi spăl gelul din păr, apoi ne vedem la birou. -A bia aştept. Avem foarte mult de lucru şi n-am idee nici măcar de unde să încep. Hopa, aud nişte paşi ame­ ninţători pe coridor. Trebuie să închid. Cu o mână tremurătoare, ridică rapid de pe masa de lucru o oglinjoară de machiaj şi începu să-şi examineze absorbită o sprânceană când Dan dădu buzna în biroul ei. Apucă să zărească chipul şocat al secretarei înainte

ca el să trântească uşa la loc. Ferestrele ei dădeau spre terenul de antrenament, aşa că era obişnuită de acum cu ieşirile lui de furie. îl vedea zilnic dând cu clipboardul de pământ şi repezindu-se pe iarbă când nu-i plăcea prestaţia unui jucător. îl văzuse izbindu-se fără protec­ ţie în armura completă a unui om din teren pentru a demonstra o misterioasă figură de joc. Dar îl văzuse şi seara târziu, după încheierea pregătirilor, cum alerga în jurul terenului într-un tricou ponosit şi^ un şort gri ce-i punea în evidenţă pulpele musculoase. înghiţind în sec, se întoarse cu scaunul către uşă. - Ah, lupul cel mare şi rău tocmai mi-a dărâmat uşa. Ce-am mai făcut de data asta? - Ai câştigat. - Mă bucur. Care e premiul? -Ronald. Bărbatul scrâşni din dinţi. Am decis să nu-ţi mai stau în cale, dacă doreşti să-l angajezi înapoi. - E minunat. - Nu şi din punctul meu de vedere. - Dar nu este atât de incompetent pe cât îl crezi tu. - E un fătălău. - Iar tu eşti un macho, aşa că ar trebui să vă comple­ taţi bine. Dan pufni dispreţuitor şi-şi lăsă ochii să parcurgă trupul femeii într-un fel cum nu o mai făcuse până atunci. -Sunt sigur că Ronald a găsit metoda potrivită să obţină tot ce vrea de la tine, dar ai făcut o greşeală ele­ mentară: femeile de afaceri inteligente nu se culcă cu angajaţii lor. Deşi era pe deplin nevinovată, acuzaţia o răni. Se for­ ţă să-i răspundă pe un ton glumeţ. - Eşti gelos că l-am ales pe el în locul tău? -Nu, doar că mi-e teamă să nu te dai şi la jucătorii mei. Phoebe îşi încordă muşchii, dar antrenorul ieşise din birou înainte ca ea să-i poată răspunde.

Ray Hardesty se opri în umbra pinilor ce înconjurau gardul de sârmă ghimpată ca să-l urmărească pe Dan Calebow, care tocmai intra înapoi pe terenul de antre­ nament. Ray trebuia să ajungă rapid la locul de muncă, însă nu se hotăra să plece. Tuşind, îşi aprinse încă o ţigară şi se mută de pe un picior pe celălalt, deranjând mucurile ce se aflau deja pe jos, unele mai recente, altele aproape dezintegrate, după ploile puternice de săptămâna trecută. In fiecare zi îşi jura că nu va mai veni acolo, dar nu se putea abţine. De fiecare dată când soţia îl întreba unde se ducea, îi răspundea că mergea la magazinul de produse electrocasnice True Value. Nu cumpărase niciodată nimic, însă ea se încăpăţâna să-l întrebe, iar el cu greu mai suporta să o vadă. Ray îşi frecă obrazul nebărbierit cu dosul mâinii şi constată, fără surprindere, că nu simţea nimic. Din ziua în care poliţia îl informase că fiul lor murise într-un ac­ cident de maşină, nu mai era capabil să facă diferenţa dintre rece şi cald. Soţia îl asigurase că era doar o reac­ ţie temporară, dar el ştia în sinea lui că nu era aşa, la fel cum ştia că nu avea să-şi mai vadă niciodată feciorul jucând fotbal pentru Chicago Stars. Din ziua aceea, sim­ ţurile nu-1 mai ajutau. Se uita la televizor cu orele, fără să-şi dea seama că nu pornise volumul. îşi punea sare în cafea, în loc de zahăr, şi nu observa diferenţa nici când ajungea aproape de fundul cănii. Nimic nu mai era cum trebuie. Fusese pe cai mari când Ray Junior juca pentru Stars. Foştii colegi, vecinii, amicii de la bar, toţi cunos­ cuţii îl tratau cu cel mai mare respect. Acum îl priveau cu milă. Acum, viaţa lui nu mai însemna nimic, şi sin­ gurul vinovat pentru această situaţie era Dan Calebow. Dacă Ray Junior n-ar fi fost dat afară din echipă, nu s-ar fi înfipt cu maşina în parapet, iar Ray Senior ar fi putut ieşi pe stradă cu fruntea sus, ca întotdeauna. Luni în şir, tânărul Ray îi povestise despre ostilitatea pe care i-o arăta antrenorul, acuzându-1 că exagera cu bă­ utura şi că era drogat până în albul ochilor, doar fiindcă luase nişte steroizi, aşa cum făceau toţi jucătorii din Liga

Naţională Profesionistă. Poate că Ray Junior nu era cel mai disciplinat sportiv, dar tocmai asta îl făcea să fie bun pe teren. In nici un caz nu era un drogat. Hale Brewster, fostul antrenor principal de la Chicago Stars, nu se plânsese niciodată. Problemele începuseră numai după venirea lui Dan Calebow. Toţi cunoscuţii comen­ tau cât de bine îi semăna fiul său, care avea acelaşi chip de luptător, cu un nas mare, ochi mici şi sprâncene stu­ foase. Dar juniorul murise înainte de a apuca să pună un strat de grăsime în jurul taliei şi fusese înmormântat fără nici un fir de păr alb în cap. Viaţa lui Ray Senior fusese marcată de dezamăgiri. îşi aminti că încercase să se angajeze în poliţie, dar erau preferaţi bărbaţii de cu­ loare. Sperase la o nevastă superbă, dar sfârşise alături de Ellen. La început, chiar şi băiatul fusese o dezamăgi­ re. Dar se ocupase de el şi-l transformase într-un bărbat adevărat, iar când puştiul ajunsese în ultimul an de cole­ giu, Ray putuse să se bucure din tribună privindu-l cum juca fotbal. Acum redevenise un anonim. începu să tuşească violent şi îi trebui aproape un minut ca să-şi calmeze spasmele. Doctorii îi spusese­ ră cu un an în urmă că era imperativ să renunţe la ţi­ gări, pentru că avea probleme cu inima şi cu plămânii. Nu avuseseră curajul să-i spună că era pe moarte, însă înţelesese singur, iar gândul nu-1 deranja. Obsesia lui era să-şi regleze conturile cu Dan Calebow. înfrângeri­ le suferite de Chicago Stars îi făceau mare plăcere lui Ray Senior, deoarece demonstrau că echipa nu mai era bună de nimic în lipsa fiului său. Se hotărâse să rămână în viaţă până în ziua în care toată lumea avea să priceapă ce greşeală uriaşă fusese concedierea acestuia, iar Dan avea să muşte ţărâna aşa cum merita. Mirosul de scotch şi de trabucuri scumpe o învă­ lui pe Phoebe la intrarea în loja proprietarului. Făcea ceea ce-şi promisese că nu va face niciodată - urma să asiste la un meci de fotbal american. Ron o convinsese

că patronul echipei nu putea lipsi de la partida de des­ chidere a sezonului. Midwest Sports Dome fusese construit pe locul unei cariere de piatră abandonate ce se afla în centrul unui teren viran la nord de autostradă. Când echipa Stars nu juca, frumoasa cupolă de oţel şi sticlă adăpostea diferite evenimente, de la manifestări religioase până la curse de tractoare. Avea facilităţi şi pentru banchete, un res­ taurant elegant şi locuri pentru optzeci şi cinci de mii de spectatori. - Iată o proprietate imobiliară exorbitantă, îi strecură lui Ron în timp ce se obişnuia cu fereastra uriaşă ce sur­ plomba terenul de joc şi cu cele două televizoare supra­ dimensionate plasate pe pereţii laterali. Aflase că lojile speciale de la Midwest Sports Dome se puteau închiria cu optzeci de mii de dolari pe an. - Lojile sunt unul dintre puţinele lucruri ce aduc pro­ fit din mizeria de contract pe care l-a semnat Bert, iar aici sunt de fapt două unite într-una singură. Aruncă o privire prin fumul gros de ţigară către interi­ orul decorat luxos, în auriu şi albastru: mochetă groasă, fotolii confortabile şi un bar de mahon bine garnisit. In cameră se mai aflau nouă sau zece bărbaţi, apropiaţi ai răposatului ei tată sau deţinători ai celor cincisprezece procente din echipă pe care Bert le vânduse cu câţiva ani înainte, când avea nevoie urgentă de bani. - Ron, observi ceva ciudat aici? - Ce anume? - Pe mine. Sunt singura femeie. Bărbaţii aceştia nu au neveste? - Bert nu accepta femeile în loja lui în timpul meciu­ rilor, răspunse directorul general cu o lucire jucăuşă în ochi. Spuneau că trăncănesc prea mult. - Cred că glumeşti. - Câtuşi de puţin. Soţiile au locuri rezervate în exterior. - Clubul băieţilor. - Exact.

Un bărbat supraponderal pe care şi-l amintea vag de la înmormântare se holba la ea. Era îmbrăcată cu ceea ce Simone numea hainele de „spălătoreasă auto“, cu o ro­ chie roz, mulată, decupată în panglici late ce începeau de la nivelul coapsei şi se terminau la glezne. La fiecare pas, picioarele ei se jucau de-a v-aţi ascunselea cu fâşiile de un roz aprins, în timp ce corsajul fără mâneci, cu de­ colteu larg, îi scotea sânii în evidenţă. Bărbatul ţinea în mână un pahar de whisky plin ochi, iar după saluturile entuziaste pe care le împărţea, nu era la primul. - Sper să ne aduceţi noroc, domnişoară! Se holbă vră­ jit la sânii ei. Am avut un sezon greu anul trecut, şi unii dintre noi se întreabă dacă Dan se ridică la înălţimea misiunii. A fost un mijlocaş ofensiv pe cinste, dar asta nu-1 face şi un antrenor potrivit. De ce nu-ţi foloseşti mutra ta drăguţă ca să-l faci să iasă mai mult pe atac? Cu o aripă ca Bobby Tom, trebuie să arunci departe. Ah, şi ar trebui să-l înlocuiască pe Reynolds cu Bryzski. Aşa să-i spui, auzi? Omul era insuportabil, aşa că se apropie de el şi-i şuşoti la ureche: -Asta îi voi spune când pune capul pe pernă, în fiecare noapte. Ronald o trase înainte ca interlocutorul să poată reac­ ţiona şi le-o prezentă celorlalţi. Majoritatea aveau pro­ puneri de ameliorare a jocului echipei, ceea ce o făcu să se întrebe dacă nu cumva visul lor secret era să devină antrenori de fotbal. Flirtă puţin cu ei, apoi se îndreptă spre fereastra ce dădea spre stadion. în mai puţin de zece minute urma să fie dată lovitura de începere, dar stadionul era mai mult gol, în ciuda faptului că jucau împotriva echipei Denver Broncos, care era extrem de populară. Nu trebuia să se mire că echipa avea aseme­ nea probleme financiare. Dacă nu intervenea rapid o schimbare, concedierile despre care vorbise Dan deve­ neau inevitabile. Bărbaţii din lojă se uitau la picioarele ei, în timp ce ea se uita la unul dintre televizoare, unde un comentator

explica savant de ce şi cum aveau să-i bată cei de la Broncos pe Chicago Stars. Ronald veni lângă ea. Se foia nervos dintr-o parte în alta, aşa că se simţi obligată să-l întrebe dacă se întâmplase ceva. -Vrei să vii cu mine, te rog? - Spune-mi, e ceva grav? îşi recuperă poşeta şi-l urmă în afara lojii. -N u tocmai... doar că nu ştiu cum să-ţi explic. O dirijă către lifturi şi apăsă pe buton. Phoebe, asta chiar va fi amuzant. După cum ştii probabil, sportivii sunt deo­ sebit de superstiţioşi. Unii dintre ei insistă să poarte la fiecare meci aceeaşi pereche de şosete, alţii ţin neapărat să-şi pună echipamentul întotdeauna în exact aceeaşi ordine. Mulţi au ritualuri elaborate înainte de fiecare partidă - pe ce uşă să intre, cum să se apropie de teren şi aşa mai departe. îşi ascund amulete prin tricouri şi alte astfel de prostioare nevinovate. Câtă vreme îi fac să se simtă mai încrezători în propriile forţe, nimeni nu are nimic de obiectat. - Şi ce legătură au toate aceste superstiţii cu mine? îl întrebă ea bănuitoare. -N u chiar cu tine, ci cu Bert, ca să fiu mai precis. Şi cu unii membri ai echipei, nu cu toţi. Sunt implicaţi şi cei de la Chicago Bears, mai precis, Mike McCaskey. McCaskey era nepotul lui George Halas, legendarul fondator al echipei. Era, de asemenea, controversatul preşedinte şi director general executiv al clubului Chica­ go Bears. însă, spre deosebire de ea, McCaskey chiar se pricepea la fotbal, aşa că Phoebe nu vedea legătura. Uşile se deschiseră şi, spre mirarea ei, văzu lumina soarelui, deşi ştia că se află sub stadion. înţelese că se găseau pe un hol ce se încheia cu tunelul larg ce ducea în teren. - Ron, ce căutăm aici? încep să fiu foarte îngrijorată. Bărbatul scoase o batistă albă din buzunarul de piept şi îşi tamponă fruntea. - La fiecare meci al celor de la Chicago Bears, Mike McCaskey petrece primul sfert de oră la marginea

terenului, pe o bancă. Nu intervine în nici un fel, dar e întotdeauna acolo, ceea ce a devenit un ritual. Evident că lui Bert nu-i plăcea deloc să-l vadă pe Mike acolo, în timp ce el era sus, în loja oficială, aşa că, acum câţiva ani, a început să facă acelaşi lucru. A devenit un fel de rutină, iar jucătorii au făcut rapid o superstiţie din prezenţa proprietarului la marginea terenului. - Ron... O teamă difuză i se strecura în măruntaie. -Trebuie să fii alături de echipă în primul sfert al partidei, rosti el dintr-o suflare. -N ici gând! Nu voiam să fiu nici măcar în lojă, cu atât mai puţin pe teren! -N u ai încotro. Echipa te aşteaptă. Jim Biederot, mij­ locaşul tău ofensiv şi liderul echipei, e unul dintre cei mai superstiţioşi jucători dintre câţi am cunoscut. Mai mult, mijlocaşii sunt ca primadonele, se simt jigniţi din te miri ce. La fel şi cu Bobby Tom, care se plângea că absenţa ta îi va tulbura karma. - Puţin îmi pasă mie de karma lui! - Dar de cele opt milioane de dolari pe care le-ai plă­ tit îţi pasă? - Nu ies în teren şi basta! - Dacă nu o faci, înseamnă că te eschivezi de la respon­ sabilităţi, aşadar nu eşti persoana în care am crezut. Ultimele cuvinte o puseră puţin pe gânduri. Cu toate acestea, ideea de a se afla acolo, singură în faţa tuturor, era de neconceput. Căută panicată o scuză onorabilă. - Nu ştiam despre acest obicei, aşa că nu mi-am ales ţinuta potrivită. -D ar arăţi magnific. Ochii bărbatului străluceau admirativ. Genunchiul ei şi o bucată de pulpă se iţiră printre panglicile roz de la baza rochiei mulate când ridică un călcâi pentru a-i arăta lui Ron o sanda cu toc de zece centimetri. - Mike McCaskey nu ar veni la meci îmbrăcat aşa. în plus, mă voi scufunda în gazon.

- Este un gazon artificial, numit astroturf, în care nu se afundă nimic. Phoebe, cauţi pretexte copilăreşti. Sin­ cer, mă aşteptam la mai mult din partea ta. - Pe undeva te distrează toată situaţia asta, fii sincer! -Trebuie să recunosc că atunci când te-am văzut m-am gândit că vei face să crească exponenţial vân­ zarea de bilete. Ce-ar fi să saluţi spectatorii, să le faci cu mâna? Phoebe mormăi un cuvânt pe care-1 utiliza extrem de rar, numai în situaţii speciale. Ron îi aruncă o privire de reproş voalat. - Permite-mi să-ţi amintesc înţelegerea noastră iniţia­ lă. Eu furnizam cunoaşterea, iar tu furnizai tupeul. La ora actuală, nu-ţi onorezi partea ta din acord. - Nu vreau să merg pe teren! se răsti ea exasperată. - Te înţeleg. Din păcate, n-ai încotro. Apucând-o uşu­ rel de umăr, începu să o ghideze către panta ascendentă a tunelului. -Acum două săptămâni erai un tip de treabă, dar complet lipsit de calităţi de lider, comentă ea sarcastic. -încă sunt un tip de treabă, iar tu mă ajuţi să-mi descopăr capacitatea de a-i conduce pe alţii. Ieşiră în lumina puternică a soarelui, străbătură o porţiune betonată şi ajunseră la teren. Ron o ghida dis­ cret printre jucătorii aflaţi la încălzire către un loc aflat chiar la capătul băncilor dinspre centrul terenului. Sim­ ţea cum o năclăia transpiraţia, alături de un val de ură faţă de răposatul ei tată. Echipa era a lui, nu a ei. Inima i se strânse când îi văzu pe jucătorii cu staturi aparent su­ praomeneşti, din cauza echipamentului. Razele puterni­ ce ale soarelui, care treceau prin hexagonul din centrul cupolei, făcură să-i strălucească rochia roz; dintr-odată îşi auzi numele strigat de câteva persoane din tribună. Fu surprinsă că ştiau cine era până îşi aminti că povestea testamentului lui Bert devenise publică de ceva vreme. Refuzase deja câteva zeci de solicitări de interviuri, de la posturile şi ziarele locale până la NBC. Se forţă să-şi imprime un zâmbet pe chip, sperând că nimeni nu avea

să-i observe teama. îşi dădu seama că Ron încerca să se îndepărteze de ea şi-l apucă de braţ. - Nu pleca! -Trebuie să plec. Jucătorii mă consideră piază rea. îi strecură un obiect în mână. Te aştept în loja oficială când se termină primul sfert. Vei fi bine, nu-ţi face griji! Ah, era să uit - Bert avea obiceiul să-i dea întotdeauna o palmă peste fund lui Bobby Tom ca încurajare. înainte să poată asimila această ultimă informaţie nedorită, Ronald ieşise de pe teren, lăsândo singură în mijlocul unor bărbaţi care bombăneau şi înjurau, hotărâţi să dezlănţuie iadul pe teren. Deschise pumnul şi descoperi un pachet de gumă Wrigley’s. Oare de ce i-1 dăduse Ron? Dan apăru brusc lângă ea, şi trebui să se lupte cu dorinţa de a-i sări în braţe ca o fetiţă speriată până când îi întâlni privirea severă. - Nu te mişti de aici până la finalul primului sfert de partidă, da? Nu putu decât să dea aprobator din cap. - Şi n o da în bară, te rog! Vorbesc foarte serios, Phoebe. Ca proprietar de club trebuie să te achiţi onorabil de toate responsabilităţile ce-ţi revin. Poate îţi închipui că jucătorii sunt ridicoli cu superstiţiile lor, dar nu sunt. Fără alte explicaţii, se îndepărtă de ea şi dispăru în mij­ locul echipei. întâlnirea abia dacă durase câteva secunde, dar se simţea istovită. înainte de a-şi putea reveni, unul dintre atleţi se repezi în fugă spre ea, cu casca atâmându-i în mână. Deşi se ţinuse departe de echipă, îl recunoscu pe Bobby Tom Denton din fotografiile văzute prin presă: păr blond, pomeţi proeminenţi, gură lată. Părea extrem de încordat. - Doamnă Somerville, nu cred că am avut onoarea să facem cunoştinţă, dar trebuie să-mi daţi o palmă peste fund. - Ah, tu eşti Bobby Tom, nu-i aşa? „Un Bobby Tom foarte bogat“, adăugă în sinea ei. - Da, doamnă.

în nici un caz nu putea face ce-i cerea puştiul. Poate că unele femei era predispuse la astfel de gesturi vulgare, dar nu ea. Ridicând repede mâna, îşi sărută vârfurile degetelor şi le lipi pe buzele lui Bobby Tom. - Ce-ar fi să inaugurăm o nouă tradiţie? Aşteptă îngrijorată, temându-se că-i tulburase karma în mod ireversibil şi aruncase pe fereastră opt milioane de dolari. Jucătorul se încruntă şi, înainte să-şi dea sea­ ma ce se întâmpla, Phoebe se trezi luată în braţe, ridica­ tă şi sărutată apăsat pe buze. Masivul jucător rânji şi o aşeză la loc pe pământ. - Asta e o tradiţie chiar mai bună. Spectatorii care urmăriseră scena izbucniră în râs. Dan văzuse şi el sărutul, dar nu părea să se amuze deloc. Un alt monstru se îndrepta către ea. La un moment dat se răsuci să latre un ordin scurt către cineva din spate, permiţându-i lui Phoebe să-i citească numele pe tricou: Biederot. Aşadar, acesta era temperamentalul ei mijlocaş ofensiv. îi remarcă părul negru-închis, nasul coroiat şi gura mică, aproape feminină. - Doamnă Somerville, trebuie să... tatăl dumneavoas­ tră... îşi pironi privirea undeva în stânga ei şi continuă repede pe o voce joasă: Tatăl dumneavoastră îmi spu­ nea înainte de fiecare meci: „Du-te şi mănâncă rahat, gorilă uriaşă!“ - N-aş putea să-ţi dau, mai bine, o palmă peste fund? întrebă Phoebe profund dezgustată. Colosul scutură din cap cu o expresie feroce. Resemnată, Phoebe se ridică pe vârfuri şi rosti cuvin­ tele cât de repede putu. -Mulţumesc, doamnă Somerville, spuse mijlocaşul ofensiv rânjind cu un aer satisfăcut, după care o luă la fugă spre colegii lui. Cei de la Chicago Stars fuseseră norocoşi la tragerea la sorţi, aşa că aveau lovitura de deschidere. Spre surprinde­ rea ei, Dan începu să alerge într-un mod ciudat către ea, fără a-şi desprinde privirea de la teren. Trăgea după el firul

de la căştile pe care le purta pe cap, dar nu părea să-l deranjeze. Se opri lângă ea, tot cu ochii lipiţi de teren. - Ai guma de mestecat? - Guma de mestecat? - Da, guma! îşi aminti brusc pachetul de Wrigley’s pe care i-1 stre­ curase în palmă Ron McDermitt şi pe care continua să-l strângă în pumn. - Uite, aici este. - Mi-o vei da exact în clipa când kickerul va lovi min­ gea cu mâna dreaptă, pe la spate. Ai înţeles? Mâna dreap­ tă, pe la spate, când kickerul loveşte mingea. E clar? - Care este kickerul? întrebă Phoebe holbându-se la el. -Tipul mic din mijlocul terenului! Nu înţelegi chiar nimic? Să nu cumva s-o dai în bară şi de data asta. Dan părea în pragul unei crize grave de nervi. - N-o voi da în bară! Ochii îi brăzdau^ frenetic terenul în încercarea de a identifica kickerul. îl găsi pe cel mai mic jucător şi speră din tot sufletul că nu se înşela. Când acesta se aplecă să poziţioneze mingea, îşi trecu mâna dreaptă la spate şi trânti pachetul de gumă în palma deschisă a lui Dan. Antrenorul îl puse în buzunar, emise un mormăit şi o zbughi din nou la fugă fără a-i adresa nici cel mai mic semn de mulţumire. îşi aminti că, doar cu câteva minu­ te mai devreme, Dan calificase superstiţiile jucătorilor drept ridicole. După câteva secunde, mingea descrise un arc prin aer, şi în jurul ei se dezlănţui iadul. Nimic nu o pregăti­ se pentru sunetele de groază pe care le emiteau douăzeci şi doi de bărbaţi în armură ce căutau parcă să se omoare cu orice preţ. Căştile de protecţie se crăpau, apărătorile pentru umeri se ciocneau violent, totul con­ dimentat cu gemete, urlete şi blesteme. îşi apăsă mâinile pe urechi şi ţipă speriată când văzu că un pluton întreg se îndrepta în fugă spre ea. Rămase complet blocată la vederea unui jucător de la Stars care, cu mingea în mână, părea gata să o strivească de parcă ar fi fost o furnică.

Deschise gura să strige, dar nu ieşi nici un sunet. Mul­ ţimea din tribune parcă îşi ieşise din minţi pe când ju­ cătorul fugea spre capătul terenului, urmărit de o haită de monştri în armuri albe-portocalii parcă ieşiţi din iad. Văzu că jucătorul nu se mai putea opri - era clar că va da peste ea - dar nu se putea feri, pentru că genunchii îi îngheţaseră. In ultimul moment însă, bolidul viră şi se pră­ buşi peste coechipierii lui de la marginea terenului. Inima i se suise în gât şi se gândi că avea să leşine. Bâjbâind la închizătoarea micuţei poşete cu care venise, era cât pe ce să scape ochelarii de soare cu strasuri pe care încerca să şi-i pună spre a se proteja de agresiunea lumii înconjurătoare. Primul sfert din joc se scurse cu o lentoare inimaginabilă. Putea mirosi transpiraţia jucă­ torilor, le putea vedea expresiile, uneori uluite, alteori pline de furie, le auzea obscenităţile, repetarea la nesfâr­ şit a insultelor golind de sens până şi cele mai murdare cuvinte. La un moment dat înţelese că nu mai stătea acolo pentru că aşa i se spusese, ci pentru că dorea să-şi demonstreze că putea, era un fel de a-şi câştiga medalia de onoare. Poate că dacă reuşea să treacă această probă, avea să reuşească şi să-şi pună ordine în viaţă. Niciodată nu avusese impresia atât de pregnantă că secundele sunt mai lungi ca minutele, iar minutele du­ rează mai mult ca orele. Cu coada ochiului le urmărea pe majoretele echipei, îmbrăcate în vulgarele lor costu­ me aurii cu dungi albastre, şi începu să aplaude atunci când le vedea şi pe ele făcând-o. îşi izbi palmele cu sete în timp ce Bobby Tom primea o pasă după alta fără să se lase stingherit de ceea ce avea să afle mai târziu că era descris drept „apărarea de nepătruns a celor de la Broncos“. Descoperi şi că ochii îi fugeau mai frecvent decât şi-ar fi dorit către Dan Calebow. Antrenorul principal se învârtea pe margine ca un leu în cuşcă, cu razele ce treceau prin domul de sticlă jucându-se în părul lui şaten-deschis. Bicepşii îi tensio­ nau mânecile scurte ale tricoului şi venele îi palpitau pe ceafa puternică pe când îşi răcnea ordinele. Nu stătea

pe loc nici o clipă, fugea, striga, lovea aerul cu pumnii. La un moment dat, spre finalul primului sfert, după o decizie controversată a arbitrului, Dan îşi smulse cas­ ca şi porni hotărât către acesta. Trei dintre jucătorii lui săriră instantaneu de pe bancă şi îl puseră la pământ. Răspunsul lor rapid şi perfect coordonat îi sugeră lui Phoebe că nu era prima dată când salvau un arbitru de furia lui necontrolată. Deşi echipa îi aparţinea, pe hâr­ tie, pentru următoarele câteva luni, în realitate era a lui. Personajul o speria şi o fascina în acelaşi timp. Ar fi dat orice ca să capete, ca prin minune, curajul lui. Fluierul sună în sfârşit, marcând finalul sfertului. Spre surpriza generală, cei de la Chicago Stars erau la egalitate cu Broncos, 7 la 7. Bobby Tom se repezi către ea cu o expresie atât de fericită, încât nu se putu abţine şi-i întoarse zâmbetul. - Sper să fiţi tot aici, unde pot pune mâna pe dum­ neavoastră, şi săptămâna viitoare, când jucăm contra celor de la Chargers. E clar că îmi aduceţi noroc. - Cred că numai talentul tău îţi aduce noroc. - Denton, vino imediat aici! se auzi urletul feroce al antrenorului. Mai avem încă trei sferturi de meci, sau poate ai uitat? Bobby Tom îi făcu poznaş cu ochiul şi se îndepărtă în fugă.

capitolul 9 Phoebe stătea în umbrele jucăuşe ale torţelor ce fu­ seseră plasate la intervale egale în jurul piscinei de la reşedinţa Somerville şi-l privea pe Bobby Tom Denton, care flirta vesel cu cinci admiratoare. Nimeni din mana­ gementul echipei nu considerase moartea lui Bert sau faptul că ea urma să se mute în casa răposatului drept un motiv valabil pentru anularea petrecerii anuale de la deschiderea sezonului competiţional. Cât fusese la meci, secretara ei supraveghease atent personalul de la firmele

de catering care se ocupase de pregătiri. Phoebe schim­ base ţinuta de spălătoreasă auto cu ceva mai puţin bătător la ochi, o rochie tricotată fără mâneci de culoa­ rea piersicii. înfrângerea în meciul cu Broncos marcase primele ore ale petrecerii, dar pe măsură ce băutura se scurgea pe gâturi, atmosfera se însufleţea. Acum era aproape miezul nopţii, iar platourile cu fripturi, şuncă şi cozi de homari fuseseră golite. Phoebe făcuse cunoştinţă cu toţi jucătorii, cu soţiile şi cu prietenele lor, pe măsură ce soseau. Membrii echipei erau deosebit de politicoşi cu noua patroană, dar prezenţa atâtor sportivi în jur îi îm­ prospătase amintiri care ar fi preferat să rămână îngropa­ te cât mai adânc, aşa că se îndepărtă de grupul principal şi îşi găsi refugiu pe o bancă de lemn plasată lângă nişte tufe de camelii, la distanţă sigură de piscină. Auzi o voce familiară şi simţi un val de bucurie când îl văzu pe Dan în patio. Ron îi spusese că duminica sea­ ra era unul dintre momentele cele mai ocupate pentru antrenori, obligaţi să le dea calificative jucătorilor în funcţie de performanţa realizată în weekend şi să facă planul de bătălie pentru următoarea săptămână. Chiar şi în aceste condiţii, îl căutase din ochi toată seara, îşi dădu ea seama nu fără o doză de surprindere. II urmări din penumbră cum se deplasa de la un grup la altul, constatând că se apropia progresiv de ea. Purta o pere­ che de ochelari cu ramă subţire, metalică, iar contras­ tul dintre acest accesoriu care-i dădea un aer studios şi aspectul general de băiat dur îi provocă nişte senzaţii deopotrivă plăcute şi stranii. -N u ştiam că porţi ochelari, îi zise, aşezându-se pi­ cior peste picior. - Lentilele de contact încep să mă jeneze dacă le port mai mult de paisprezece ore. Sorbi lacom din cutia de bere pe care o avea în mână şi-şi sprijini talpa piciorului drept de banca de lângă ea. „Parcă e coborât dintr-o piesă de Tennessee Wil­ liams“, se gândi Phoebe în timp ce o bandă desenată

i se derula în faţa ochilor: îl văzu în biblioteca prăfuită a unei ferme părăginite din sud, cu cămaşa albă umedă de transpiraţie după ce făcuse sex intr-un pat metalic cu tânăra Elizabeth ce locuia la etaj. învârtea între dinţi o ţigară de foi şi răsfoia cu gesturi grăbite un jurnal îngăl­ benit de vreme, încercând să afle unde ascunsese buni­ ca lui argintăria familiei. îşi simţea trupul cald şi moale; era cât pe-aci să încea­ pă să se frece de el ca o pisică în călduri, însă accesul de râs sănătos ce se auzi dinspre piscină rupse vraja şi o aduse la realitate. îşi îndreptă privirea intr-acolo la timp pentru a le vedea pe cele cinci prietene ale lui Bobby Tom Denton împingându-1 pe acesta în piscină cu toate hainele pe el. Cum nu părea să mai iasă de sub apă, Phoebe mormăi printre dinţi că se ducea să-l scoată chiar ea. -Stai liniştită. Ai investit mai mulţi bani în Jim Biederot decât în Bobby Tom, iar pe Jim tocmai l-am văzut cum încerca să se urce pe casă cu ajutorul unui lasou înfăşurat pe un horn, îi răspunse Dan râzând. - E clar că nu sunt făcută pentru slujba asta. Bobby Tom ieşi la suprafaţă lângă marginea bazinului şi trase în apă două dintre fetele care-1 aruncaseră. Phoebe se gândi că, din fericire, fereastra lui Molly dădea înspre partea din faţă a casei, aşa că nu putea să asiste la spectacol. -Tully mi-a spus că Jim se suie pe casă în fiecare an. Altfel, n-ar fi o petrecere reuşită, se pare. -N-ar putea să se limiteze la un abajur vesel, ca toată lumea? - E mândru de originalitatea lui. Un apărător voinic se întinse pe cimentul de lângă piscină şi începu să facă flotări deasupra unei tinere ce ţipa ascuţit de fiecare dată. Dan arătă cu berea spre ciu­ datul cuplu. - De acolo s-ar putea să apară problemele.

-Sper să n-o rănească, spuse Phoebe schimbându-şi poziţia pentru a vedea mai bine, apoi îşi dori să nu fi văzut nimic. -N u asta e important, ci faptul că fata nu-i nevasta lui. Exact în acel moment, un mic meteorit cu părul de foc, cam ca al Dianei Ross, se repezi din partea din spate a patioului către Webster Greer, talonerul defensiv de o sută patruzeci de kilograme. - Priveşte şi învaţă, Phoebe, chicoti Dan. Cu un scârţâit al tocurilor metalice de zece centime­ tri pe gresia ce mărginea piscina, racheta balistică roş­ cată se opri chiar lângă cuplul ce părea să se simtă tot mai bine. -Webster Greer, dacă nu-ţi iei imediat labele de pe fată vei regreta toată viaţa. - Ah, iubito, nu găsi altceva de spus împricinatul. -N ici o iubită, ţipă partenera legitimă. Dacă vrei să dormi pe pista de bowling pe care ţi-ai construit-o la subsol, n-ai decât! In orice caz, în patul meu nu mai pui piciorul. -Ah, iubito... - Şi să nu te aud apoi că vrei să-mi plângi pe umăr, după ce intentez divorţ şi te las sărac lipit pământului. - Krystal, iubito, doar ne jucam, nu era nimic serios. -V ă jucaţi? Lasă că-ţi arăt eu joacă! Trăgându-şi bra­ ţul înapoi, îl lovi pe bărbat în plex cu toată puterea. -Iubito, de ce faci asta? reacţionă masa de muşchi încruntându-se. Doar ştii că ultima dată când ai încer­ cat ţi-ai sucit încheietura. Krystal îşi freca deja mâna îndurerată, dar asta nu-i stânjenea deloc debitul verbal. -Nu-ţi face griji pentru mine, ci pentru fundul tău! Şi dacă o să te mai las sau nu să-ţi vezi copiii! - Haide, iubito, lasă-mă să-ţi pun nişte gheaţă, să nu se umfle. -M ai bine ţi-ai pune nişte gheaţă pe mădularul ăla inconştient!

Cu o smucire dramatică a coamei roşcate, femeia puse capăt disputei şi se îndreptă direct spre locul unde stăteau Phoebe şi antrenorul principal, ceea ce nu părea să-l deranjeze câtuşi de puţin pe acesta din urmă. -Este încă rece, ar trebui să te ajute, i se adresă Dan nou-venitei punându-i cutia lui de bere în mâna suferindă. - Mulţumesc. -N-ar trebui să-l mai loveşti, draga mea. Chiar rişti să-ţi faci rău. -N ici el n-ar trebui să mă mai enerveze. - Fătuca aia i-a dat târcoale toată noaptea. Ştii că Web­ ster e ultimul om din echipă care şi-ar înşela nevasta. -Asta pentru că ştiu cum să-l ţin din scurt. O spusese pe un ton atât de calm, încât Phoebe nu-şi putu reprima un zâmbet. In loc să se simtă ofensată, Krystal îi întoarse zâmbetul. - Nu-ţi lăsa niciodată bărbatul să ştie că este mai pu­ ternic. Iată secretul unei căsnicii fericite. - Voi ţine minte sfatul tău. Dan clătină înţelept din cap şi se întoarse către Phoebe. - Partea cu adevărat şocantă este că Webster şi Krystal formează unul dintre cele mai reuşite cupluri din echipă. -A r fi mai bine să mă duc să-l calmez înainte de a se încăiera cu cineva. Pot păstra berea ta, pe post de tratament? -N ici o problemă. Ii zâmbi lui Phoebe, apoi se ridică pe vârfuri şi depu­ se un sărut cast pe obrazul lui Dan. - Mulţumesc, amice. Treci pe la noi într-o zi, să-ţi frig un hamburger. - Promit. Dan se aşeză pe bancă lângă Phoebe, care încerca din răsputeri să pună cât mai mult spaţiu între ei. - O cunoşti de multă vreme pe Krystal?

- Eu şi cu Webster am fost colegi de echipă chiar îna­ inte să mă retrag, şi aveam o gaşcă destul de unită. Nici unul dintre ei nu o înghiţea pe fosta mea nevastă, decât poate ca om politic, iar Krystal mi-a adus acasă lapte şi prăjituri cât am trecut prin divorţ. Nu prea ne-am mai văzut de când am ajuns la Chicago Stars. - De ce? - Vezi tu, acum sunt antrenorul lui Webster. - Şi asta ce importanţă are? -Jucătorii mai vin şi mai pleacă, antrenorul decide cine intră în teren şi cine rămâne pe banca de rezerve, trebuie să existe o anumită distanţă. - Ciudat mod de a avea prieteni. - Aşa merge treaba. Toată lumea înţelege. Deşi ceilalţi erau în raza lor vizuală, banca era atât de bine ascunsă în tufişuri încât păreau să fie singuri, iar prezenţa lui o făcea să se înfioreze ca o şcolăriţă. Auzi chiotele unei fete care tocmai îşi scotea sutienul, ceea ce stârni un asemenea val de urlete animalice din partea asistenţei masculine, încât se temu că o vor speria pe Molly, de cealaltă parte a casei. - Petrecerea începe să o ia razna. -N u este chiar aşa. Băieţii vor să arate cât sunt de bine-crescuţi pentru că se ştiu urmăriţi. - Urmăriţi de cine? -D e tine şi de mine. N-au nici un interes să facă tâmpenii sub ochii proprietarului şi ai antrenorului lor principal, mai ales că astăzi am mâncat bătaie. Pe când eram jucător, îmi aduc aminte de petreceri care durau de duminică până marţi. - Pari nostalgic. - Mi-am avut şi eu partea mea de distracţie. -A i fost aruncat în piscină şi ai jurizat concursuri de tricouri ude? -Sper că n-ai nimic împotrivă. Concursurile de tri­ couri ude sunt singura manifestare culturală la care au acces jucătorii.

Izbucni In râs, însă veselia o părăsi rapid când văzu modul în care o privea. Prin lentilele ochelarilor, în ochii săi enigmatici, de un verde-smarald, scânteia o lu­ miniţă, un curent electric ce nu-şi avea locul acolo. Era speriată, îngrozită. Aplecând capul, luă o înghiţitură zdravănă de vin ca să-şi dea curaj. -Pentru o femeie care flirtează cu tot ce umblă în pantaloni, eşti cam încordată când suntem numai noi doi. - Ba nu sunt! - Nu ştii să minţi, păpuşă. Mai ai puţin şi plesneşti de încordare. în pofida vinului, îşi simţea gura uscată. încercă să-şi compună un zâmbet viclean. -Num ai în visurile tale, scumpule. Aplecându-se către el, îi simţi mirosul aspru de after-shave. Devorez bărbaţi ca tine dimineaţa, după care mănânc un prânz cu patru feluri şi desert. - La naiba, Phoebe! Dacă ne-am fi plăcut cu adevărat, am fi putut petrece clipe minunate împreună. Ea zâmbi, însă descoperi cu surprindere că nu se pu­ tea gândi la nimic, că nu găsea nimic sexy sau ironic de spus. în mintea ei, arcurile patului cu decoraţiuni de bronz începeau să scârţâie periculos, dar acum ea se afla întinsă pe spate, în locul tinerei Elizabeth. Ea era cea din furoul de mătase, cu o bretea atârnându-i aţâţă­ tor pe lângă umăr. îşi imagină că-1 vedea sub ventilatorul obosit ce mai mult încălzea aerul în loc să-l răcorească, cu cămaşa deschisă la nasturi. - La naiba! înjurătura bărbatului, sunând mai mult ca un suspin înciudat, o smulse din reverie. Sub privirea lui pătrunzătoare, simţi cum trupul i se scutura de nenumărate pânze de păianjen, devenind umed şi primitor. Senzaţia era atât de neaşteptată în­ cât îşi dori să o alunge, dar, în acelaşi timp, ar fi vrut să nu dispară niciodată. Era copleşită de dorinţa de a se apleca asupra lui şi de a-i atinge buzele cu ale ei. De ce nu? La urma urmei, se prezentase ca o mâncătoare

de bărbaţi. Nu avea de unde să ştie cât de departe ar fi fost un astfel de gest de adevăratul ei caracter. Doar o dată, de ce să nu încerce? - Phoebe, în sfârşit te-am găsit! Capetele le zvâcniră instantaneu la auzul vocii lui Ron, care se strecura printre tufele de camelii. Tânăra femeie trase cu lăcomie aer în piept. De când fusese reangajat, Ron se ţinuse departe de Dan, evitând scandalurile. Phoebe spera că situaţia nu era pe punctul să se schimbe. Ron îl salută scurt din cap pe antrenor, apoi i se adresă ei: -M ai stau puţin şi plec. Am aranjat cu o firmă să vină de dimineaţă şi să facă curat. Dan se uită preocupat la ceas şi se ridică. -Trebuie să plec şi eu. Mi-a adus Paul înregistrările acelea? -N u l-am văzut. - Chiar voiam să mă uit la ele înainte de culcare. - Dan e celebru pentru capacitatea de a supravieţui cu numai patru ore de somn pe noapte, îi zâmbi Ron lui Phoebe. E un adevărat cal de povară. Timpul petrecut în apropierea antrenorului o tulbu­ rase, căci simţea că-i dezvăluise prea mult din eul ei as­ cuns. Ridicându-se, îşi trecu mâna prin păr. - E plăcut să vezi că oamenii tăi muncesc pe măsura salariului. -Vrei să-l caut pe Paul şi să-ţi aduc filmul acasă? îl întrebă Ron pe antrenor. - Nu, nu-ţi bate capul. Dar spune-i să mi-1 lase neapă­ rat pe birou mâine de dimineaţă la ora şapte. Vreau să arunc o privire înainte de întâlnirea cu echipa tehnică. Se întoarse către Phoebe. Trebuie să vorbesc cu cineva, aş putea folosi telefonul din casă? Atitudinea lui era atât de profesională, încât Phoebe se întrebă dacă nu cumva momentul fierbinte prin care trecuseră cu numai câteva clipe în urmă nu fusese doar o iluzie. Nu voia să-l lase să observe ce efect produsese

asupra ei, aşa că alese să-l întrebe pe un ton înţepat dacă nu avea telefon în maşină. - Nu suport telefoanele în două locuri: în maşină şi în dormitor. Câştigase această rundă, aşa că-i răspunse pe un ton de mare patroană, indicându-i direcţia cu mâna. - Cel mai apropiat telefon este în salon. - Mulţumesc, dulceaţă. - N-ar trebui să-i permiţi să ţi se adreseze atât de ne­ politicos. Eşti proprietara echipei, totuşi, se încruntă Ron după ce se asigurase că era suficient de departe. - Spune-mi tu, cum să procedez cu el? Şi să nu mă iei cu ce-ar fi făcut Al Davis sau Eddie nu-ştiu-cum... -Edward de Bartolo Jr., îi răspunse el cu răbdare, proprietarul echipei San Francisco Forty-Niners. -N u e cel care le oferă jucătorilor şi nevestelor lor cadouri extravagante? -C hiar el. Excursii în Hawaii şi cecuri-cadou sucu­ lente la Nieman Marcus. - II detest pe Dan Calebow din tot sufletul. -Stai liniştită, lucrurile se vor aranja cumva de la sine. Ne vedem de dimineaţă. Rămasă singură, se uită către casă, în direcţia în care dispăruse antrenorul. Dintre toţi bărbaţii care trecuseră prin viaţa ei, de ce trebuia să se simtă atrasă tocmai de acesta? Nu era ironic că se simţea atât de atrasă tocmai de ceea ce o speria mai tare, un bărbat puternic fizic şi psihic? Un bărbat care era cu atât mai periculos, îşi atra­ se singură atenţia, din cauza inteligenţei şi a simţului umorului cu care fusese înzestrat din plin. Ce bine ar fi fost dacă ar mai fi rămas puţin la petre­ cere. De când ajunsese la Chicago se simţise ca într-o ţară străină, ale cărei obiceiuri nu le cunoştea, iar ulti­ ma discuţie cu el parcă-i întărise această senzaţie. Era confuză, dar şi pătrunsă de un sentiment al anticipa­ ţiei, acela că, dacă ar mai fi rămas, ceva minunat s-ar fi putut întâmpla.

Molly îşi ridică genunchii şi-i acoperi cu cămaşa de noapte lungă, din bumbac. Stătea ghemuită în imensa cameră de zi şi se uita pe fereastră, unde petrecerea con­ tinua. Peg, menajera, o trimisese la culcare de o oră, dar zgomotul o împiedicase să adoarmă. Era îngrijorată şi pentru ziua de miercuri, când urma să înceapă cursurile la şcoala publică, unde nu cunoştea pe nimeni, dar era sigură că toţi copiii o vor urî. Ceva rece şi umed i se lipi de picior. Era Pooh. Se aplecă s-o mângâie, iar căţeluşa se ridică pe labele din spate şi i se urcă pe picior. Molly o luă în braţe şi îşi apropie capul de urechea ei. - Eşti o fetiţă bună, nu-i aşa, Pooh? O căţeluşă cumin­ te şi drăguţă. Iţi place de Molly? Lui Molly îi place de tine, să ştii. Şuviţe negre din părul ei se amestecau cu blana per­ fect albă a animalului. Când îşi frecă obrazul de blana curată şi mătăsoasă de pe capul acestuia, se trezi linsă cu dragoste pe bărbie. îşi menţinu chipul în aceeaşi poziţie. Nici nu-şi mai amintea când o sărutase cineva ultima dată. Uşa din dreapta se deschise brusc. Un bărbat masiv îşi făcu apariţia, iar Molly îi dădu repede drumul jos că­ ţeluşei. Camera era slab luminată, astfel încât intrusul, care se apropia cu paşi mari de telefon, n-o putea vedea. Cu toate acestea, înainte să apuce să formeze numărul, Pooh se repezi să-l întâmpine. - La naiba! Jos, potaie, jos! Pentru a evita un moment de stânjeneală, Molly îşi drese uşor vocea. - Nu muşcă, să ştiţi, îl informă cu politeţe. Bărbatul puse receptorul înapoi în furcă şi se uită la ea. Molly îi remarcă zâmbetul binevoitor. - Eşti sigură? Mie mi se pare cam periculoasă. - Numele ei este Pooh. - De fapt, am întâlnit-o deja, dar noi nu cred că am făcut cunoştinţă. Se îndreptă spre fetiţă. Mă numesc Dan Calebow.

-încântată de cunoştinţă, domnule Calebow. Eu sunt Molly Somerville. îi întinse mâna şi o scutură vi­ guros pe a lui. - De asemenea, domnişoară Molly. Trebuie să fii sora lui Phoebe. -Suntem surori numai pe jumătate. Avem mame di­ ferite şi nu semănăm deloc, sublinie ea pedant. -Asta pot vedea şi eu. De ce nu dormi la ora asta? -N u am reuşit să adorm. - E cam zgomot, într-adevăr. I-ai întâlnit pe jucători şi familiile lor? - Phoebe nu mi-ar da voie. Nu ar fi putut preciza de ce se simţise obligată să mintă, dar nu-i venea să recu­ noască faptul că refuzase să iasă din casă. - De ce? - E foarte aspră cu mine. în plus, nu sunt genul care se omoară după petreceri. Din contră, aş putea spu­ ne sunt o fiinţă solitară. Când mă fac mare, vreau să fiu scriitoare. - Chiar aşa? -Acum citesc Dostoievski. - I-auzi! Conversaţia lâncezea, aşa că încercă sâ-i reţină atenţia cu un alt subiect. -Nu-mi imaginez că la noua mea şcoală se studiază Dostoievski. Voi începe miercuri. E o şcoală publică unde merg şi băieţi. - N-ai mai fost la şcoli mixte până acum? -N u. - O fetiţă drăguţă ca tine ar trebui să se descurce fără probleme. -V ă mulţumesc, dar eu nu sunt atât de frumoasă ca Phoebe. - Sigur că nu eşti ca ea. Dar eşti frumoasă în felul tău. Aşa sunt femeile, fiecare are ceva ce o face specială. O numise femeie! îşi propuse să reţină acest compli­ ment minunat pentru a-1 savura mai târziu, în singurătate.

-Sunteţi foarte amabil, dar îmi cunosc propriile limite. - Sunt un fel de expert în femei, domnişoară Molly, ar trebui să iei în serios ce spun. Ar fi vrut să-l creadă, dar nu putea. - Sunteţi jucător de fotbal, domnule Calebow? -A m fost, acum sunt antrenorul echipei Chicago Stars. - Mi-e teamă că nu mă pricep deloc la fotbal. - E o trăsătură comună a părţii feminine din familia ta. îşi încrucişă braţele pe piept. Sora ta nu te-a luat la meciul de azi? -N u. - Mare păcat, ar fi trebuit să te aducă şi pe tine. Se gândi că detectează dezaprobare în vocea lui, ceea ce o făcu să-şi închipuie că nici lui nu-i plăcea de Phoebe. Hotărî să-l tatoneze. - Sora mea vitregă nu vrea să-şi bată capul cu mine. Sunt în grija ei pentru că am rămas orfană de ambii părinţi. Dar, de fapt, nu mă vrea. Ultima parte, cel pu­ ţin, era adevărată. Ii obţinuse toată atenţia şi, cum nu voia s-o piardă, începu să inventeze: Nu vrea să mă lase înapoi la şcoala unde învăţam înainte şi-mi ascunde scri­ sorile pe care le primesc de la prietene. - De ce ar face aşa ceva? - Din cruzime, presupun. Imaginaţia îi lucra la tura­ ţie maximă. Ştii, aşa sunt născuţi unii oameni. Nu mă lasă să ies din casă, iar dacă o supăr, mă hrăneşte numai cu pâine şi apă zile în şir. Câteodată mă şi pălmuieşte, completă ea într-un acces de inspiraţie. -Ce? - Dar nu doare, se grăbi Molly să adauge, speriată că mersese prea departe. - Mi-e greu să mi-o imaginez pe sora ta făcând aşa ceva. - Sunteţi un bărbat puternic, e normal ca aspectul ei fizic să vă întunece judecata, trecu fata la ofensivă, căci nu voia să-l audă luându-i apărarea lui Phoebe.

- N-ai vrea să-mi explici cum vine chestia asta? chicoti Dan surprins. Conştiinţa o îndemna să se oprească, dar bărbatul era atât de drăguţ şi îşi dorea atât de mult s-o îndrăgeas­ că, încât nu se putu abţine. -C ând este cu bărbaţi acţionează altfel decât atunci când suntem numai noi două. Este ca Rebecca, prima Lady de Winter. Bărbaţii o adoră, dar în ea se ascunde o fiinţă răzbunătoare. încă o dată, se temu că mersese prea departe. în fine, nu e neapărat rea, doar puţin perversă. - Să-ţi spun ceva, domnişoară Molly, zise Dan frecăm du-şi gânditor bărbia. Echipa este parte şi din moşte­ nirea ta, deci trebuie s-o cunoşti. O să-i cer lui Phoebe să te aducă să asişti la un antrenament săptămâna viitoare, într-o zi după şcoală. - Veţi face asta pentru mine? - Sigur. -V ă mulţumesc. Mi-ar plăcea foarte tare să văd cum se antrenează jucătorii. Gratitudinea pe care o resimţea era mai puternică decât vinovăţia. în acel moment, Peg strecură capul pe uşă şi începu s-o certe pe Molly că nu era în pat, aşa că se grăbi să-i ureze lui Dan noapte bună şi să se întoarcă în camera ei. După plecarea menajerei, îl scoase pe domnul Brown din ascunzătoare şi-l strânse la piept sub aşternuturi, deşi ştia că era mult prea mare ca să mai doarmă cu un animăluţ de pluş. Pe când se scufunda în somn, auzi zgârieturi uşoare la uşă. Nu deschise, pentru că nu voia ca Phoebe să afle că o lăsase pe Pooh în dormitorul ei. Era şi acesta un mod de a se face dorită.

capitolul 10 Phoebe aruncă o privire la caseta video de pe locul pasagerului şi-şi spuse că o vizită neanunţată acasă la Dan Calebow era probabil cea mai proastă idee din lume. Dar, în loc să întoarcă luxoasa limuzină Cadillac

a răposatului ei tată şi să se ducă acasă, se holbă la drum în lumina farurilor, încercând să identifice cutia de serisori din lemn pe care i-o indicase ca reper Krystal Greer. Repetă în gând ce urma să povestească odată ajunsă la destinaţie. Se hotărâse să se poarte foarte relaxat şi să-i spună că Paul apăruse cu caseta buclucaşă la scurt timp după ce el plecase de la petrecere. Auzind că îşi dorea să urmăreas­ că înregistrarea cât mai repede, înainte de a se duce la culcare, se gândise să io livreze chiar ea, mai ales într-o noapte atât de liniştită, când era o plăcere să conduci. Se încruntă. Era totuşi ora unu, aşa că mai bine nu menţiona ultima parte. Mai bine îi spunea că nu putuse să adoarmă şi că ieşise cu maşina ca să se relaxeze. In realitate, nu mai suporta să stea departe de el. Fusese profund zguduită de momentul când simţise acel îndemn lăuntric şi copleşitor de a-1 săruta. Acum avea nevoie să-l întâlnească singură, într-un loc unde nu puteau fi întrerupţi, pentru a estima valoarea reală sentimentelor care o încercau. Putea găsi un milion de motive pentru care nu trebuia să se simtă atrasă de el, dar nici unul nu oferea o explicaţie plauzibilă pentru ceea ce simţise pe bancă mai devreme, acea senzaţie că trupul îi revenea la viaţă. Era o trăire care o speria şi o bucura concomitent. Bărbatul nu făcuse un secret din faptul că n o plăcea, dar, în acelaşi timp, era limpede că exercita o anumită atracţie asupra lui. Fără nici un avertisment, simţi cum ochii i se um­ pleau de lacrimi. Ani şi ani în şir nu-şi permisese nici măcar să viseze că aşa ceva s-ar fi putut întâmpla. Era nebună de legat, sau chiar apăruse o şansă de a-şi primi înapoi feminitatea samavolnic răpită? Farurile se opriră fulgurant asupra cutiei poştale din lemn. Nu apărea înscris nici un nume, dar numărul era cel corect, aşa că frână uşor şi se înscrise pe aleea îngustă cu pietriş. Cerul era înnorat, luna abia putea dezvălui o livadă bătrână. Zări luminile casei abia după ce trecu peste un podeţ de lemn şi luă o curbă uşoară.

Ferma ce-i apăru în faţa ochilor nu semăna deloc cu vizuina de burlac pe care şi-o imaginase. Construită din lemn şi piatră, avea trei coşuri şi o aripă separată. Câteva trepte conduceau la o verandă de modă veche, înconju­ rată cu o balustradă de fier forjat. In lumina blândă ce trecea prin geamurile din faţă, văzu că uşa de la intrare şi obloanele erau pictate într-un gri perlat. Roţile muşcară din pietriş când luă curba şi frână în faţa casei. Brusc, lu­ minile exterioare se stinseră, urmate aproape imediat de cele interioare. Din depărtare se auzi o cucuvea, iar su­ netul rău prevestitor o făcu să se simtă şi mai nesigură. Luând caseta de pe scaunul de alături, deschise por­ tiera şi părăsi interiorul protector păşind în noapte, înaintă cu atenţie spre intrare, dorindu-şi din toată ini­ ma ceva mai multă lumină. Cu mâna sprijinită pe ba­ lustrada rece, urcă cele patru trepte. în beznă, cântecul greierilor părea sinistru, nu prietenos, precum scârţâitul lemnăriei vechi dintr-o casă bântuită. Negăsind o sone­ rie electrică, lovi în uşă cu mânerul greu de oţel prevă­ zut în acest scop. îl ridică, apoi îl împinse înapoi cu un zgomot înfundat. Secundele se scurgeau inexorabil. Tot mai neliniştită, lovi din nou, apoi îşi dori să n-o fi făcut, căci totul i se părea a fi o greşeală fatală. Era de-a dreptul penibil. Cum îşi putea explica prezenţa acolo? La ce nai­ ba se gândise? Era gata să se strecoare înapoi... O mână puternică i se lipi peste gură, pe la spate, încercă disperată să mai tragă o gură de aer, când se trezi apucată de talie şi ridicată. Sângele îi părăsi creierul, iar picioarele i se înmuiară instantaneu. Auzi o voce şuie­ rând ameninţător: -Te voi duce în pădure. Era paralizată de spaimă. încercă să ţipe, dar nu putea scoate nici un sunet. Se simţea ca în noaptea aceea pe când avea numai optsprezece ani. Pierdu con­ tactul cu solul, iar bărbatul e purtă în jos pe scări ca şi când n-ar fi cântărit nimic. întunericul şi panica o sufo­ cau. O târî spre copaci cu gura apăsată la urechea ei.

- încearcă să scapi, îi şopti. Zbate-te puternic, deşi eşti conştientă că n-ai nici o şansă. Accentul familiar o lovi ca o descărcare electrică. Cel care o ţinea captivă era chiar Dan! Mintea îi lucra fre­ netic. O păţea din nou! Se simţise atrasă de el, flirtase cu el, şi acum urma să fie violată sălbatic în pădure! Ieşi cumva din paralizie. Nu putea permite să i se facă asta a doua oară. începu să se lupte straşnic ca să se elibereze, lovindu-1 şi încercând să-l împungă cu coatele, dar era mai puter­ nic decât ea, cu muşchi de oţel antrenaţi ani în şir în cele mai dure condiţii. O căra printre copaci ca pe un copil. încercă din nou să ţipe, dar apăsarea mâinii sale pe gura ei era nemiloasă. -Aşa, e bine. Ai făcut ceva mişcare, iubito. Mă faci să-mi merit premiul. Se arcui în braţele lui şi încercă să ţipe pe sub mâna ce-i strivea buzele, dar orice efort era inutil. Văzu la mică distanţă o structură din lemn şi, pe măsură ce se apropiau, înţelese că era un foişor de grădină. - O să ţi-o trag amarnic, şuieră bărbatul. Aşa cum îţi place ţie, tare şi îndesat până te doare. O puse pe umăr, urcă treptele ce duceau în micul adăpost acoperit cu ie­ deră şi intră. Nici măcar nu respira greu. - Vei fi complet neajutorată. Pot să-ţi fac ce vreau, şi n-ai cum să mă opreşti. O târî în beznă, iar teroarea puse complet stăpânire pe ea, ca atunci, demult, în blestemata magazie de ta­ blă de lângă piscină. Sufocând-o în continuare cu mâna stângă, cu dreapta începu să-i umble pe sub bluză, lărgindu-i elasticul de la pantaloni. -M ai întâi voi rupe chestiile astea... Sunetele oribile ce răzbăteau din gâtlejul lui Phoebe semănau acum cu urletele unui animal prins în capca­ nă. Nu dorise asta. „Dumnezeule mare, nu mă părăsi!“ Auzi din nou acea voce sinistră în ureche. - Poate ar fi mai bine să încep de aici. Cum preferi?

De data asta, mâna lui stângă îi eliberă gura şi i se înfipse viguros în decolteu, rupându-i bluza d intr-o sin­ gură mişcare violentă. In acea clipă se întâmplară simul­ tan două lucruri. Un ţipăt violent ieşi de pe buzele lui Phoebe, iar mâna ce-i tortura sânul înţepeni brusc. -Val? O pipăi mai cu atenţie, apoi, pentru o fracţiune de secundă, rămase blocat. în cele din urmă sări de lângă ea de parcă ar fi fost radioactivă. Phoebe începu să plângă în hohote. Lumina palidă a unei veioze cu picior umplu dintr-odată interiorul, dez­ văluind câteva mobile de exterior, un covoraş şi pe Dan Calebow care o privea uluit. -Phoebe, Dumnezeule! Dumnezeule, ce-am făcut? Phoebe, îmi cer iertare, n-am ştiut că erai tu. Eu şi Val aveam întâlnire... Dinţii îi clănţăneau în gură şi tremura din tot corpul. Cum bluza ruptă lăsa să i se vadă sânul, încercă să şi-l acopere cu materialul ce atârna şi făcu un pas în spate, cu lacrimile scurgându-i-se pe chip. - Phoebe... Se repezi către ea, dar tânăra femeie sări înapoi, încer­ când frenetic să se acopere. - Nu mă atinge! Bărbatul se retrase ţinându-şi mâinile ridicate, cu pal­ mele la vedere, într-o poziţie defensivă. -Nu-ţi fac nimic. Lasă-mă să-ţi explic. A fost o con­ fuzie, o greşeală. Nu ştim că eşti tu. Credeam că e fosta mea soţie. Trebuia să ne întâlnim aici. - Ş i asta crezi că mă consolează cumva? Dinţii i se ciocneau în continuare şi trupul îi tremura necontrolat între suspine. Dan făcu încă un pas în faţă, provocând aceeaşi retra­ gere din partea ei. -N u înţelegi. - Ba înţeleg foarte bine, pervers nenorocit! -D an! Amândoi îngheţară auzind o voce feminină.

- Dan! Unde eşti? O cuprinse uşurarea când înţelese că nu erau singuri. Apoi văzu expresia rugătoare din ochii lui şi degetul ară­ tător dus la buze, prin care îi cerea să tacă. -Aici! strigă ea. Suntem înăuntru. - La naiba, mormăi el plecându-şi fruntea. O femeie slabă şi atrăgătoare, îmbrăcată într-o rochie simplă de bumbac cu motive florale, apăru în foişor. - Dan? Am auzit o voce şi... Se blocă la vederea celei­ lalte femei. Ce se întâmplă aici? -C e se întâmplă aici este un caz clasic de confuzie asupra identităţii unei persoane, răspunse el abătut. - Dumnezeule, exclamă Val contemplând starea jal­ nică în care se găsea Phoebe. Pe măsură ce spaima i se disipa, patroana echipei de fotbal începea să priceapă că lucrurile erau mult mai complexe decât păreau la prima vedere. - Era întuneric beznă şi am crezut că eşti tu. - E discretă? întrebă femeia apăsându-şi tâmpla cu degetele. - Discretă pe dracu’! Nu vezi ce i-am făcut? - Cine este? Vocea femeii devenise dintr-odată atât de rece şi de profesională, încât Phoebe o detestă instantaneu. - Domnişoara Somerville, răspunse Dan, intuind că ea nu era în stare încă să se exprime. - Proprietara echipei tale? - In carne şi oase. Dan se întoarse şi făcu prezentările cu o voce joasă: Phoebe, ea este Valerie Calebow. Fosta mea soţie, în prezent politician, membru al Congresu­ lui Statelor Unite. Cu toate acestea, poţi avea încredere în ea. Acum, Valerie îţi va explica ce urma să se petreacă aici şi va confirma că nu voiam să-ţi fac nici un rău. - Dan, nici prin gând nu-mi trece să... începu Valerie ridicând bărbia sfidător. - O vei face! Nu înţelegi că pe mine nu mă poate asculta?

îşi alese cuvintele cu grijă, chipul împietrindu-i întro expresie neutră. - Domnişoară Somerville, deşi suntem divorţaţi, am ales să ne continuăm raporturile intime. Suntem nişte amanţi mai curând aventuroşi, aşadar... - Nu mă băga şi pe mine în categoria asta, Val. în ce mă priveşte, aş fi mulţumit cu un pat dublu şi muzica lui Johnny Mathis. - Dai vina pe mine pentru toată tărăşenia? - Nu, oftă Dan. A fost greşeala mea. Amândouă sun­ teţi blonde şi aveţi cam aceeaşi înălţime, era întuneric... - Dan şi cu mine aveam întâlnire aici, în seara asta. A trebuit să particip la un eveniment oficial, aşa că am ajuns cu întârziere. Din păcate, domnişoară Somerville, fostul meu soţ v-a confundat cu mine. încetul cu încetul, Phoebe începea să înţeleagă în ce companie ajunsese, dar nu putea decât să se holbeze uluită la femeia din faţa ei. - Adică, vreţi să spuneţi că vă place când se poartă aşa cu dumneavoastră? - Mi-e teamă că trebuie să plec, răspunse cealaltă refu­ zând s-o privească în ochi. îmi pare rău că aţi trecut prin aşa o spaimă. Sper că înţelegeţi cât de delicată este pro­ blema. Ca oficial ales al Statelor Unite, pentru mine ar fi extrem de penibil dacă s-ar afla. - Pentru numele Domnului, Val... - Mai taci din gură, Dan! Un astfel de zvon mi-ar pu­ tea distruge toată cariera. Vreau promisiunea ei că nu va scoate un cuvânt. -C u i i-aş putea spune? Oricum nu m-ar crede ni­ meni, suspină Phoebe. - încă o dată, îmi pare rău, mai rosti politiciana, după care ieşi grăbită din foişor. Nu dorea să rămână din nou singură cu el. Se simţea strivită de masa lui opresivă, cu bicepşii stând să rupă mânecile prea înguste ale tricoului.

- Te rog, stai puţin jos, îi spuse pe o voce calmă. Nu-ţi voi face nimic, nu mă voi apropia de tine, dar trebuie să discutăm ceva. - E doar un joc între voi doi, nu? Aşa vă excitaţi? -D a. - Mie nu mi s-a părut deloc o joacă. - Ştiu şi regret. - Cum poţi să-i faci aşa ceva? - Dacă asta îi place... - Bine, dar de ce? - Este o femeie puternică, obişnuită să domine. Câte­ odată vrea să mai iasă din această rutină. - E bolnavă şi tu eşti la fel! -N u ne judeca, Phoebe. Nu este bolnavă şi, până în noaptea asta, ceea ce se întâmpla între noi rămânea între noi. - Dar dacă nu te opreai? îngăimă Phoebe, începând să tremure din nou. - Iţi garantez că m-aş fi oprit. Aşa am şi făcut, în mo­ mentul în care ţi-am simţit... îşi drese glasul, apoi expli­ că: Valerie are un piept mai plat decât al tău. Sub povara atâtor emoţii, îşi simţea genunchii de cârpă, aşa că se lăsă să cadă într-un fotoliu. Dan se apro­ pie de ea tiptil, ca şi cum s-ar fi temut că va începe din nou să ţipe. - De ce ai venit la mine? -Imediat după ce ai plecat, la petrecere a apărut Paul. Ţi-am adus caseta pe care îţi doreai atât de mult să o vezi. Făcu un gest neajutorat, amintindu-şi că o lăsase să cadă pe undeva când era târâtă în pădure. - Dar i-am spus lui Ronald să nu trimită pe nimeni în noaptea asta. -A m crezut că... nici nu-mi era somn... în fine, a fost o idee proastă. -Aici suntem de acord. - Plec. Phoebe reuşi să se ridice din fotoliu împingându-se în mâini.

- Ai nevoie să-ţi recapeţi puterile înainte să te sui din nou la volan. N-am mâncat nimic la petrecere şi sunt mort de foame. Hai să facem nişte sandviciuri, ce părere ai? Expresia de pe chipul lui arăta că-şi dorea din toată inima să-i facă plăcere, însă rămânea prea mare, prea pu­ ternic, iar ea nu-şi revenise încă din momentele acelea când trecutul păruse să se repete. - Mai bine plec. - Ţi-e teamă să rămâi singură cu mine, nu-i aşa? - Sunt doar obosită. - Eşti speriată. - Cum altfel? Am fost complet neajutorată. Eşti un bărbat puternic. Nici n-ai idee ce-am simţit în acele clipe. - Nu, nici n-aş avea cum. Dar coşmarul s-a încheiat. Nu ţi-aş face niciodată rău, ştii asta, nu-i aşa? Aprobă din cap încet. O ştia, dar îi era încă dificil să se relaxeze. - Ştiu de ce te grăbeşti să ajungi acasă. Abia aştepţi să-ţi trezeşti sora mai mică şi s-o pălmuieşti zdravăn, zise el cu un zâmbet ghiduş pe chip. - Nu înţeleg ce vrei să spui, îi răspunse ea uimită. - Domnişoara Molly şi cu mine am avut o discuţie foarte interesantă. Dar nu-ţi voi povesti nimic dacă nu accepţi să mâncăm ceva împreună. Ii citi în ochi o sclipire provocatoare. El era acum antrenorul şi îi punea la încercare curajul, aşa cum îşi testa oamenii. Ştia că nu avea s-o rănească. Dacă fugea şi de data asta, avea să se mai poată opri vreodată? - Bine, doar o gustare. Se împiedică pe cărarea nefamiliară şi denivelată, însă el nu schiţă nici un gest ca s-o ajute. Se întrebă dacă ştia că orice atingere în întuneric ar fi făcut-o să-şi piardă cumpătul. Pe măsură ce se apropiau, încercă să o facă să se relaxeze povestindu-i despre casă. -A m cumpărat ferma anul trecut şi am renovat-o in­ tegral. Am o livadă şi un grajd unde aş putea creşte fără probleme doi cai, dacă aş avea pasiunea asta. Am desco­ perit pe proprietate copaci ce au peste o sută de ani.

Ajunseră în sfârşit la intrare. Dan se aplecă şi cule­ se de pe jos caseta video, apoi deschise uşa principală şi aprinse o lumină înainte de a o lăsa să pătrundă în interior. In partea stângă văzu o scară ce ducea la etaj, iar în dreapta, un pasaj cu boltă rotundă conducea la aripa laterală a casei. îl urmă docilă într-un salon spaţios şi primitor, decorat în stil rustic. Piatra aparentă de pe peretele cel mai lung strălucea palid în lumina lămpilor. Pe două niveluri, salonul cu­ prindea o zonă de living şi o bucătărie retro, cu un pod comod retras sub cornişă. Pe podeaua lucioasă de pin se odihneau o canapea verde-închis, cu accente galbene şi roşii, nişte fotolii moi şi o bancă de lemn scrijelită din abundenţă ce ţinea loc de măsuţă de cafea; pe aceasta se aflau o tablă de şah şi un teanc de cărţi. Sfeşnice masive din lemn, vase din piatră şi câteva obiecte de decor me­ talice se înşirau pe şemineul masiv din piatră. Se aştep­ tase să găsească statui din marmură reprezentând femei goale în posturi erotice, nu la acest decor rural conforta­ bil ce părea desprins din preria statului Illinois. - Pune-ţi asta pe tine! Poţi folosi baia de lângă bucătă­ rie., îi spuse Dan întinzându-i o cămaşă de blugi moale. Înţelese că încă strângea la piept resturile bluzei rup­ te. Luă cămaşa, se scuză şi se îndreptă spre baie. Privindu-şi imaginea din oglindă fu şocată de ochii mari şi vulnerabili, două ferestre ce lăsau să i se vadă cele mai bine ascunse secrete. îşi netezi părul cu mâna şi îşi şterse urmele de mascara cu un şerveţel. Părăsi baia numai după ce se calmase complet. Cămaşa îi atârna până pe la jumătatea coapsei, şi simţi nevoia să-i suflece mânecile. în bucătărie, Dan îşi făcea de lucru cu o felie de pâine integrală şi un pachet de carne de vită pentru sandviciuri. - îţi place rosbiful? - Carnea de vită nu prea e genul meu. -A m şi salam de porc şi piept de curcan. -Nişte brânză simplă îmi ajunge. - Brânză la grătar? îmi iese foarte bine.

îşi dorea să lase complet în urmă momentul în care crezuse că va fi violată, aşa că acceptă cu un zâmbet timid. -V in sau bere? Dar am şi ceai rece. - Ceai, mulţumesc. Se aşeză la o masă veche din lemn de nuc. Dan turnă câte un pahar de ceai pentru fiecare şi în­ cepu să asambleze sandviciurile. Pe masă trona deschis un exemplar din cartea lui Stephen Hawking, Scurtă is­ torie a timpului. Phoebe profită ca să instaureze printr-o glumă atmosfera normală. - O lectură destul de grea pentru un fotbalist. - Dacă reuşesc să pronunţ toate cuvintele, sunt mulţumit. Phoebe zâmbi. - E o carte interesantă. Te pune pe gânduri: particule subatomice, unde gravitaţionale, găuri negre. în şcoală eram pasionat de ştiinţă. -C red că voi aştepta să iasă filmul, zise ea împin­ gând cartea deoparte. Acum spune-mi, ce-ai discutat cu Molly? -A m întâlnit-o când m-am dus să dau telefon din salonul reşedinţei. Fetiţa este isteaţă foc. Mi-a povestit însă nişte lucruri teribile despre tine, spuse Dan sprijinindu-se cu şoldul de marginea cuptorului. - Ca de pildă? - Că o ţii prizonieră în casă, că îi rupi scrisorile de la prietene, că nu-i dai decât pâine şi apă când eşti supăra­ tă pe ea. Ah, şi că o pălmuieşti frecvent. - Poftim?

- Dar m-a asigurat că nu o doare prea tare. - De ce ar spune aşa ceva? bolborosi Phoebe complet şocată. - S-ar părea că nu te are la suflet. -Ştiu. Se poartă cu mine ca o mătuşă rămasă fată bătrână. Nu-i place cum mă îmbrac, nu râde la glumele mele, nu-i place nici măcar de Pooh!

-S-ar putea să aibă dreptate. Când ea îi aruncă o privire înciudată, Dan adăugă: In realitate, câinele tău i s-a foit printre picioare tot timpul cât am stat de vorbă, păreau să fie buni prieteni. - Nu cred. - Mă rog, poate că mă înşel. - Chiar ţi-a spus că o lovesc? -D a. Dar a precizat că nu eşti rea, ci numai puţin perversă. Cred că te-a comparat cu o femeie pe nume Rebecca, prima Lady de Winter. - Rebecca? în mintea ei se făcu dintr-odatâ lumină. Mie îmi povestea despre Dostoievski, iar ea citea Daphne du Maurier, de fapt. Rămase o clipă pe gânduri. Dar cum îţi dai seama că nu spune adevărul? La urma urmei, adulţii îşi pălmuiesc frecvent copiii. - Phoebe, te-am urmărit când stăteai pe marginea te­ renului. Erai pe punctul să leşini de fiecare dată când un jucător încasa o lovitură mai puternică. In plus, nu ai instinct de ucigaş. De exemplu, şi te rog să mă corectezi dacă greşesc, nu doar lipsa poftei de mânca­ re te-a făcut să refuzi friptura lui Viktor în ziua aceea când am mâncat la tine în bucătărie, ca să nu mai pome­ nesc excelenta friptură pentru sandviciuri pe care o am în frigider. - Prea mulţi nitraţi sunt nesănătoşi. Bărbatul acesta înţelegea prea multe, se gândi Phoebe. - Da, sigur. Haide, draga mea, poţi recunoaşte în faţa tăticului Dan că eşti vegetariană, nu-i aşa? -M ulţi oameni nu se ating de carne, răspunse ea defensiv. - Este adevărat, dar majoritatea se laudă cu asta, pe când tu nu spui nimic. - Nu e treaba altora. Pur şi simplu încerc să-mi păs­ trez arterele necolmatate. - Haide, Phoebe, iar eviţi să-mi spui adevărul. Am impresia că obiceiurile tale alimentare nu au nici o legă­ tură cu sănătatea sistemului circulator. - N-am idee despre ce vorbeşti.

- Te rog, spune-mi adevărul. - Bine! Iubesc animalele. Nu e o crimă! încă de când eram mică nu suportam ideea de a mânca un animal. -Atunci, de ce eşti atât de secretoasă? - Nu sunt secretoasă, dar nici nu merg până la capăt în convingerile mele. Nu port haine de blană, însă am un dulap plin de pantofi croiţi din pielea unor animale, fără a mai aminti curelele, fustele şi pantalonii. Detest discuţiile aberante în care eşti antrenat fără să vrei atunci când spui că eşti vegetarian. Pe de altă parte, presupun că reticenţa mea vine şi dintr-o obişnuinţă. Doica de la internatul unde mi-am petrecut o parte din copilărie încerca tot timpul să mă forţeze să mănânc carne. - Cum adică? - De exemplu, într-o seară ne-am certat la cuţite pen­ tru că nu voiam să mănânc o friptură de porc. Am rămas la masă, cu farfuria în faţă, aproape până dimineaţă. - Gândindu-te la purceluşul ce apare în desenele ani­ mate cu Winnie de Pluş, pun pariu. - De unde ştii? - E destul de evident, scumpa mea. Ochii îi strălu­ ceau amuzaţi. Continuă, ce s-a întâmplat după aceea? - Doica l-a sunat pe Bert, Bert a ţipat la mine, dar degeaba, n-am putut mânca friptura. După tot specta­ colul, colegele de la internat au început să mă ajute, luându-mi pe furiş carnea din farfurie. -înţeleg, dar asta tot nu explică de ce eşti atât de discretă. - Mulţi oameni cred că vegetarianismul este o for­ mă de aroganţă, iar unii mă consideră oricum îngrozitor de arogantă. -N-am mai întâlnit până acum o persoană care să facă atâtea eforturi pentru a părea dură. Poate cu excep­ ţia fotbaliştilor profesionişti. - Dar sunt dură. - Sigur că eşti. Rânjetul lui batjocoritor începea s-o enerveze.

-Faptul că n-am reuşit să scap din mâinile tale nu înseamnă că sunt slabă. Chipul lui se întristă în aşa măsură, încât îşi dori să-şi fi muşcat limba înainte de a pronunţa ultima propoziţie. - încă o dată, îmi pare foarte rău pentru ce s-a întâm­ plat. Nu am lovit niciodată o femeie, în afară de Valerie, dar cu ea e altceva... -N u vreau să aud detalii. Porni aparatul de făcut sandviciuri şi se apropie cu două farfurii. -Ţi-am explicat ce s-a întâmplat şi mi-am cerut scuze cum am ştiut mai bine. Vrei să lăsăm în urmă tot inci­ dentul sau îl vei aduce în discuţie ori de câte ori vom fi împreună? Ochii lui erau atât de plini de îngrijorare, că-i venea să-l ia în braţe şi să-l roage doar să o ţină strâns la piept câteva minute. - îţi accept scuzele, subiectul e închis. -Este o acceptare onestă sau un truc femeiesc, ur­ mând să inventezi nenumărate modalităţi de a mă face să mă simt vinovat toată viaţa? - Aşa face Valerie? -Toate femeile de care am fost apropiat m-au tratat aşa. -Viaţa e grea când sexul opus te găseşte irezistibil, spuse ea, încercând să-şi reintre în rol. - Deci ştii despre ce e vorba, nu-i aşa? Vru să plaseze o replică lejeră şi ironică, însă desco­ peri surprinsă că nu mai avea inspiraţie pentru jocul în care se băgase singură. - Cred că sandviciurile sunt gata. Dan verifică dacă pâinea era suficient de prăjită, apoi scoase sandviciurile din aparat. Le tăie atent în jumătăţi egale, le puse în farfurii şi se aşeză la masă. Se apucară să mănânce în tăcere. - Nu vrei să-mi spui ce impresie ţi-a făcut meciul de astăzi? relansă el conversaţia. - Nu prea.

-Nu-mi vei contesta decizia aceea de dublu revers? Jurnaliştii sportivi mă vor trage pe roată pentru asta. - Ce este un dublu revers? - încep să constat că sunt şi avantaje când lucrez pen­ tru tine. - Te bucuri că nu am ambiţia să antrenez echipa chiar eu, cum mai fac alţi patroni? Aprobă din cap amuzat şi luă o muşcătură din sandvici. - Nu aş face asta niciodată. Deşi cred că te-ai putea gândi să deschizi mai mult ofensiva şi să-l pui pe Bryzski în locul lui Reynolds. Se uită mirat la ea. - I-am cunoscut pe unii dintre prietenii răposatului Bert în loja de protocol. - Reporterii erau revoltaţi că nu te-ai prezentat la con­ ferinţa de presă de după meci. Oamenii sunt curioşi, nu ai ce să le faci, spuse el zâmbind. - Atunci, n-au decât să rămână aşa. Am văzut câteva astfel de conferinţe de presă şi am rămas cu impresia că trebuie să te pricepi puţin la fotbal ca să răspunzi la întrebări. - Mai devreme sau mai târziu, va trebui să discuţi cu presa. Ronald te poate ajuta. - Mi-aş dori să-l judeci mai puţin negativ. Face treabă bună şi, cu siguranţă, nu m-aş descurca fără el, îi răs­ punse Phoebe, amintindu-şi că Dan credea că între ea şi Ron exista o legătură intimă. - Chiar aşa? - Da. Este o persoană minunată. - Sunt convins că este. O femeie ca tine nu duce lipsă de pretendenţi. Privirea lui o scruta intens în timp ce se ştergea la gură cu un şerveţel. Phoebe se mulţumi să dea din umeri şi să se joace distrată cu sandviciul din farfurie. - La naiba, degeaba fac eforturi să te înveselesc. Tot ca un catâr bătut arăţi. - Mulţumesc, eşti prea amabil!

Mototoli şerveţelul şi-l aruncă intr-un coş de gunoi. - Totuşi, e ceva ce nu-mi dă pace. Cum am putut să-ţi fac aşa ceva, Phoebe? Unde este femeia care m-a şantajat să-l aduc înapoi pe Ron? Unde ţi-e curajul? - Nu ştiu despre ce vorbeşti, se încordă ea. -Sunt sigur că ştii. M-aţi lucrat pe la spate. Mi-au trebuit câteva zile să înţeleg, dar acum mi-e clar. Ronald a reuşit să mă convingă că sunteţi amanţi, iar tu ai făcut restul. -N u ştiu de ce este atât de greu de crezut. Este un bărbat foarte atrăgător. în realitate, era fericită văzând că Dan era mai mult amuzat de micul lor complot decât supărat. -Te cred pe cuvânt, dar ştiu că nu sunteţi împreună. - De unde ştii? - Pur şi simplu. Am remarcat modul în care te porţi cu el când ştii că vă urmăresc: îl devorezi din ochi, îţi muşti buza inferioară, chicoteşti. - Nu aşa se poartă femeile cu iubitul lor? -Tocmai aici este problema? Tu te porţi aşa şi cu portarul. - Nu e adevărat. - Ba da, te porţi aşa cu toţi bărbaţii cu care te întâlneşti. i - Şi ce dacă? \ - C u toţi în afară de mine'. încerci să mă copleşeşti cu reputaţia ta de mâncătoare de bărbaţi, dar nu-ţi iese prea bine, aşa că începi să te uiţi în podea sau să te joci cu unghiile. Lăsându-se pe spajte în fotoliu, Dan conti­ nuă: Mai mult, am observat cum îţi bombezi pieptul în faţa oricui poartă pantaloni, dar, în ultima vreme, nici nu apuc să scot o vorbă şi îţi laşi umerii în faţă. De ce oare? - Suferi de un exces de imaginaţie. -N u cred. - E târziu, trebuie să plec, spuse Phoebe ridicându-se. Sandviciul ei rămăsese neatins. Se ridică la rândul lui şi se apropie de ea, ocolind masa. O atinse uşor, pentru prima dată de la incident.

Fu bucuros când văzu că nu tresări, dar stomacul încă îi era strâns după ceea ce-i făcuse. In cămaşa lui lungă de blugi, era frumoasă şi fragilă în acelaşi timp. Nu întâlni­ se niciodată o femeie atât de plină de contradicţii. Nu voia să se ataşeze de ea, însă rezistenţa părea inutilă. - încă îţi mai este frică de mine? o întrebă strângând-o uşor de umăr. - Sigur că nu. Poate că nu-i mai era, însă continua să fie nervoasă, îşi coborî mâna şi începu să o mângâie încet pe braţ, prin mâneca fină. - Din păcate, cred că încă ţi-e frică. Cred că eşti speri­ ată de moarte că mă voi transforma într-o bestie perver­ să şi te voi ataca din nou. - Nu sunt, câtuşi de puţin. - Eşti sigură? - Sigur că sunt sigură. - Dovedeşte-mi. - Cum aş putea? Nu ştia nici el ce diavol îl împingea s-o tachineze. îi făcea însă plăcere să vadă că funcţiona. Ochii femeii erau încreţiţi de amuzament la colţuri. Cu un zâmbet jucăuş îi propuse: -Dă-mi un pupic! Chiar acum. Aşa, un pupic pe obraz cum îşi dau prietenii vechi. -N u fi ridicol! Nu se putu abţine să n-o aţâţe în continuare, deşi jo­ cul nu era tocmai inocent, de vreme ce-şi imagina cum ar fi arătat trupul acela superb strivit de al lui, gând care nu-i prea făcea cinste, ţinând cont de ceea ce făcuse mai devreme. - Haide, te provoc! Nu-ţi cer unul dintre acele săru­ turi pe gură, cu totul nesănătoase, ci doar un pupic prie­ tenos pe obraz. - Nu vreau să te pup. Observă că aşteptase câteva secunde în plus înainte să protesteze şi că ochii ei aurii îi erau la fel de umezi

ca şi buzele. Nu mai avea chef să se joace cu ea, treaba devenea serioasă. - Minţi. Toată căldura asta nu vine numai de la mine, îi spuse cu o voce spartă. îşi aplecă fruntea şi, înainte ca Phoebe să înţeleagă ce se petrece, o sărută pe gât, undeva în spatele ure­ chii. Nu se retrase din îmbrăţişarea lui, iar sfârcurile i se întăriră. -N u ne plăcem unul pe celălalt, suspină ea. -N ici nu trebuie, iubito. Asta nu este o relaţie per­ manentă, ci doar atracţie animalică. îi sărută aluniţa din colţul ochiului. Şi e minunat. Tu eşti minunată. Cu un geamăt, se lipi cu totul de el. Săruturile lui se apropiau cu tandreţe de gură. Buzele ei erau fragede, nici total deschise, dar nici încordate, exact cum trebuia. Avea gust bun şi mirosea bine, ca un melanj de pudră de talc şi flori proaspete. Se simţea ca un puştan de şaisprezece ani hiperexcitat. Pe când limba lui îi cerceta interiorul buzei inferioare, îşi aminti că hotărâse, cu ani în urmă, că nu-i mai trebuia genul acesta de femeie. Din păcate, trupul lui părea că uitase această decizie înţeleaptă. îşi adânci sărutul, spunându-şi că, deşi îi plăcea de ea, nu o respecta, nu avea încredere în ea. Pe de altă parte, dacă nu-i atingea imediat sânii aceia superbi, avea să explodeze. După ceea ce se întâmplase în foişor însă, trebuia s-o ia cu uşurelul. Când Phoebe se apăsă de trupul lui şi scoase un gea­ măt ce făcu să-i fiarbă sângele în vene, uită orice pruden­ ţă. Uită orice, cu excepţia acestei fiinţe atât de fragile şi de fierbinţi, cu un trup atât de apetisant. Deschise buzele mai larg şi plonjă practic în gura ei caldă, dar voia mai mult. O prinse cu putere în braţe şi simţi cum sânii ei i se striveau la piept, ceea ce-i produse o mică explozie nucleară în creier. Apoi se trezi că punea mâna pe fundul cel mai frumos arcuit din câte văzuse, dar nici asta nu-i era suficient, căci dorea să-i lingă sfârcurile, să coboare între picioarele ei şi să-i guste sucurile secrete

direct de la sursă. Simţea în pantaloni o erecţie nebunească. Mâinile îi explorau acum tot corpul, în timp ce ea îi alimenta excitaţia cu gemete guturale şi cambrări ritmice ale bazinului. Voia ca ea să-l atingă, o dorea la picioarele sale, în genunchi, pe spate, crucificată, cu coapsele desfăcute larg, chiar acolo, în faţa şemineu­ lui, unde căldura trupurilor lor ar fi aprins scânduri­ le duşumelei şi i-ar fi trimis direct în focul veşnic din inima pământului. Putea simţi că Phoebe era la fel de sălbatică; mâinile ei febrile îi săpau în umerii musculoşi, şoldurile ei îm­ pingeau energic, frecându-se de el. Era la fel de nebună şi de flămândă ca şi el. Şi sunetele pe care le emitea, aproape de spaimă, aproape... Dintr-odată se retrase, înţelegând că, de fapt, ea se zbătea să scape de el şi că o ţinea cu forţa. Sări în spate atât de panicat, că răsturnă un scaun. - La naiba! Gura ei era umflată şi însângerată. Sânii îi atârnau pe dinafară, iar părul îi era într-o dezordine totală, de parcă şi-ar fi înfipt mâinile în el fără să se mai contro­ leze. Simţi că i se face rău când îi întâlni privirea şocată. Se culcase cu sute de femei şi niciodată nu confundase un „nu“ cu un „da“. Acuzaţia mută din ochii aceia mari îl făcea să se simtă ca un criminal violent, însă nu era corect. Era profund convins că ea acceptase şi chiar îl îndemnase. -N-am de gând să-mi mai cer iertare o dată! Dacă nu voiai să te sărut, n-aveai decât să-mi spui! strigă el furios. -îm i pare rău, spuse ea pe o voce pierită şi ridică o mână moale, împăciuitoare, care îl făcu să se simtă ca o bestie detestabilă. - Phoebe... îşi luă grăbită poşeta şi ieşi fugind din acea casă, de acel om, de febra periculoasă ce-i cuprindea când erau împreună.

capitolul 11 Phoebe îşi bea prima cafea de dimineaţă, simţindu-se confuză şi deprimată. Legănându-se leneş pe fotoliul directorial, privea pe fereastra biroului către terenul de antrenament pustiu. Era luni, „ziua fracturilor şi a vânătăilor“, când jucătorii aflau evaluările primite de la antrenori, efectuau controale medicale şi se uitau la înregistrări. Nu se mai antrenau până miercuri, şi se sim­ ţea oarecum recunoscătoare că nu trebuia să-l mai vadă pe Dan arând terenul în sus şi în jos şi aruncând cu clipboardul ca şi cum i-ar fi putut face să joace mai bine doar cu puterea voinţei sale neîmblânzite. De ce se lăsase sărutată noaptea trecută, pe deplin conştientă că nu era destul de femeie pentru a rezista asaltului lui fierbinte? Nu-1 condamna pentru furia pe care i-o arătase; amândoi ştiau că se aruncase în braţele lui din proprie voinţă. Dar când îi auzise respiraţia sa­ cadată, când îi simţise dorinţa şi forţa, înţelesese că nu-1 putea controla şi intrase în panică. Aruncă o privire în jos, examinând trupul care o fă­ cea să pară ceea ce nu era. Dacă exteriorul i s-ar fi potri­ vit cu interiorul, ar fi avut sânii mici şi uscaţi. La ce erau bune şoldurile lascive şi ţâţele frumoase dacă bărbaţii nu le puteau atinge, dacă nu aveau să aducă niciodată pe lume şi n-aveau să alăpteze un copil? Nu mai voia să fie aşa. îşi dorea să revină la clipa dinaintea sărutului lui Dan, înainte de instalarea panicii. îşi dorea momen­ tul acela în care se simţise din nou tânără şi nespus de feminină. Auzi un ciocănit la uşă şi se întoarse. Era Ron, care se îndreptă spre biroul ei cu un teanc de ziare în mână. - Phoebe, sper să nu te superi. - Un început promiţător, ce să zic... - O poţi lua şi aşa, depinde de starea ta de spirit. în­ tinse ziarele pe birou în faţa ei. -Ah, nu!

Paginile erau pline de fotografii color cu ea în ţinu­ ta de spălătoreasă auto, cu ochii acoperiţi de ochelarii de soare cu strasuri. Intnuna dintre imagini apărea cu pumnii strânşi la gură. Intro alta, stătea cu mâna în şold şi pieptul înainte, arătând ca un fotomodel Playboy din epoca celui de-al Doilea Război Mondial. Majori­ tatea ilustraţiilor însă o înfăţişau sărutându-1 pe Bobby Tom Denton. - Cel mai mult îmi plac titlurile, zise Ron învârtind cuţitul în rana deschisă. „Patroana echipei Chicago Stars reuşeşte pasa înainte.“ „Bobby îşi mozoleşte bossul sexy“ - asta chiar are o anumită sonoritate poetică. - Mă fac să par complet nebună, mormăi Phoebe. - Depinde cum vrei să iei lucrurile. Pe de altă parte... - E bine pentru vânzările de bilete. Ii citea deja gân­ durile cu uşurinţă. - Phoebe, poate nu-ţi dai seama în ce situaţie financi­ ară gravă ne aflăm. Această publicitate, oricât ar părea de jenantă, va umple stadionul. Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca să ne sporim încasările imediat. Avem un contract foarte costisitor cu stadionul... - Tot pomeneşti despre acest contract. Ar fi cazul să mă pui şi pe mine la curent. -S ă începem cu începutul. Probabil ştii că epoca echipelor deţinute integral de o familie aproape a apus. - Câte au mai rămas? -Num ai două. Pittsburgh Steelers, în proprietatea familiei Rooney, şi Phoenix Cardinals, deţinută de fa­ milia Bidwell. Sportul acesta a ajuns prea scump pentru proprietarii individuali. Tim Mara a vândut jumătate din acţiunile de la Giants la sfârşitul anilor optzeci, fa­ milia McCaskey a renunţat complet la Bears şi, desigur, Bert a vândut cincisprezece la sută din Chicago Stars unor amici de-ai lui. - Cei care lasă mesaje pe telefon la care nu răspund niciodată? - Exact. Regulile NFL interzic, deocamdată, ca echi­ pele să fie deţinute de corporaţii, dar aceasta e direcţia

în care ne îndreptăm. Cum ar putea, de exemplu, Green Bay Packers, echipă ce aparţine municipalităţii, să con­ cureze cu adevărat echipe aflate în proprietatea unor baroni ai petrolului, ai industriei auto sau din agricultu­ ră, cum sunt Chiefs, Cowboys, Lions, Saints şi aşa mai departe? Ron se opri să-şi tragă răsuflarea şi clătină trist din cap, apoi continuă: Echipele generează cheltuieli as­ tronomice, dar au modalităţi limitate de a produce veni­ turi. E vorba de contractele de transmitere a meciurilor la televiziune, vânzarea de bilete şi de produse sub li­ cenţă şi, pentru unele dintre ele, încasările stadionului. Noi nu luăm nici un sfanţ din vânzarea de mâncare şi băutură de la stadion. Nu primim nimic de la firmele de publicitate, deşi acestea plătesc sume astronomice pen­ tru a-şi instala panourile pe stadion. Mai mult, suntem obligaţi să plătim pentru securitate şi curăţenie. - Cum a putut Bert să accepte aşa ceva? - Mi-e teamă că nu a gândit cu capul, ci cu inima. La începutul anilor optzeci, când a fost scoasă la vânzare franciza Stars, Bert şi-a dorit atât de mult să o cumpere, încât nu a negociat suficient de dur cu grupul de afaceri ce controlează stadionul. S-a gândit că va renegocia ul­ terior contractul, aruncând nişte ameninţări şi arătându-şi muşchii. - Se pare că s-a gândit greşit. - Consorţiul ce deţine stadionul e condus de Jason Keane, un om de afaceri foarte dificil. -A m auzit de el. Vine frecvent prin cluburile din Manhattan. - Nu te lăsa păcălită de aparenţele lui de băiat de bani gata. Keane este foarte isteţ şi nu are câtuşi de puţin intenţia să renunţe la înţelegerea fructuoasă încheiată cu echipa noastră. Contractul trebuie reînnoit în decem­ brie anul acesta, iar până acum n-am făcut nimic pentru a-1 ameliora. Sprijinindu-şi cotul pe birou, îşi trecu mâna prin păr şi îndepărtă şuviţele ce-i veneau pe obraz. Cei de la Chi­ cago Stars pierduseră trei meciuri de pregătire şi partida

de deschidere a campionatului, aşa că aveau şanse mini­ me să se califice în campionatul AFC. Toţi comentatorii sportivi îi dădeau drept favoriţi în Super Bowl pe cei de la Portland Sabers, şi nu-i scăpase detaliul că echipa din Portland îi învinsese în primul meci pe cei de la Buffalo Bills cu 25 la 10. Contractul pentru stadion urma să fie problema lui Reed şi nu avea nici un motiv să-şi bată capul, cu excep­ ţia ambiţiei de a realiza ceva de care tatăl ei se dovedise incapabil. Dar cum putea rezolva o problemă pe care Bert o lăsase să treneze, atunci când nu se pricepea de­ loc la afaceri? Reed o sunase de mai multe ori în ultimele zile. îi trimisese chiar flori în ziua meciului. De fiecare dată când discutaseră, se dovedise perfect manierat, deşi nu-i convenea contractul pe zece ani prin care-1 angajase pe Ron ca director general. îşi dădea seama că bărbatul se temea să nu distrugă echipa înainte ca el să apuce să o preia. Era incapabil să înţeleagă că voinţa lui Phoebe de a fi mai mult decât omul de paie imaginat de tatăl ei depăşea de departe dorinţa de a se răzbuna pe el pentru toate răutăţile din copilărie. - Poţi să-mi găseşti pe cineva care să mă înveţe cum funcţionează chestia asta? îl întrebă pe Ron arătând spre computerul ce stătea neutilizat într-un colţ. -Vrei să înveţi să lucrezi la computer? - De ce nu? Sunt gata să încerc orice nu îngraşă. în plus, va fi amuzant să-mi pun creierul la contribuţie din nou. - O să-ţi trimit un specialist. Phoebe, eşti sigură că nu vrei să te muţi în biroul tatălui tău? Mă simt vinovat că ţin atâta spaţiu pentru mine. - Ai mai multă nevoie de el decât mine. După plecarea lui Ron, examină gânditoare pereţii gri-albăstrui, biroul de oţel cromat şi decoraţiunile cu teme fotbalistice. Hotărâse că nu va face suficient de mulţi purici încât să merite să redecoreze fostul birou al directorului general. Mobilierul strict utilitar venea

intr-un contrast interesant cu apartamentul luxos în care se mutase împreună cu Molly. Una dintre aman­ tele lui Bert fusese binecuvântată cu bun-gust măcar la decoraţiuni interioare, dacă nu şi la bărbaţi. Peg Kowalski, fosta menajeră a răposatului ei tată, supraveghea mutarea hainelor şi a obiectelor lor perso­ nale; prea în vârstă pentru a mai avea grijă de o casă mare, acceptase cu plăcere să le ajute cu curăţenia, spăla­ tul şi cumpărăturile, dar şi să aibă grijă de Molly atunci când Phoebe lipsea din oraş. Molly se arătase complet dezinteresată de mutare. Refuzase şi oferta de a merge împreună la cumpărături, unde şi-ar fi putut înlocui garderoba exasperant de ter­ nă înainte de începerea şcolii. Phoebe hotărâse că nu avea nici un rost să-i ceară explicaţii pentru minciunile pe care i le spusese lui Dan. N-ar fi făcut decât să înrău­ tăţească situaţia. Avea rapoarte de citit, telefoane de dat, dar preferă să-şi întoarcă scaunul şi să se uite pe geam. Manipula­ se atâţia bărbaţi, încât uitase cum se procedează atunci când vrei să arăţi că eşti atrasă cu adevărat de unul din­ tre ei. Poate că dacă ar fi fost suficient de femeie pentru a se lăsa iubită de Dan Calebow s-ar fi vindecat. Când intră în biroul din blocul de oţel şi sticlă pe care fosta lui soţie îl închiria în oraş, Dan văzu că Valerie îl privea cu suspiciune. îi făcu semn să se aşeze pe unul dintre scaunele roz dispuse în jurul mesei de şedinţe. -Vrei cafea? -N u, mulţumesc. Se aşeză şi-şi împinse scaunul cu rotile în spate pen­ tru a-şi întinde picioarele. Valerie se ridică şi se apropie de el, expunând o ţinută profesională, cu un costum bleumarin şi o bluză de mătase albă, închisă până la ultimul nasture de la gât. O cunoştea însă suficient de bine pentru a-şi imagina că sub pantalonii drepţi purta chiloţi tanga.

-A m auzit că aţi pierdut din nou duminică. îmi pare rău. -S e mai întâmplă. Voia să clarifice situaţia, aşa că-i spusese că trebuia să stea serios de vorbă şi o invitase la unul dintre restaurantele ei preferate. Când îl refuzase, propunându-i să vină la birou, înţelesese că Valerie ştia ce avea pe suflet, aşa că intenţiona să termine cât mai repede discuţia. - Incidentul cu femeia aceea de la tine de acasă a fost de groază. Sper că-şi ţine gura, începu ea aprinzându-şi o ţigară. - Probabil că nu va vorbi. - Toată viaţa mi-a defilat prin faţa ochilor când am văzut-o în chioşcul acela, râse Valerie cinic. -C red că şi ea a trăit acelaşi sentiment pe când o târâm pe sus în pădure. Spre deosebire de tine, nu ştia că n-aveam de gând să o rănesc. - Ai reuşit s-o calmezi? - Am stat puţin de vorbă. Valerie trase un fum adânc în piept şi atinse subiectul sensibil intr-un mod destul de brutal. -Presupun că planurile tale de a o seduce au luat o pauză. -Crede-mă, singurul meu plan în ce o priveşte pe Phoebe este să stau cât de departe de ea posibil. Vorbea cât se poate de serios. Era supărat pe el însuşi că se lăsase dus de val. N-ar fi trebuit s-o sărute nicioda­ tă, şi-şi promisese să se cuminţească. în fine, îşi stabilise priorităţile în viaţă. - Atunci, despre ce voiai să vorbim? Ştia că fostei lui soţii n-avea să-i facă plăcere ce urma să audă, aşa că începu pe un ton molcom. - Ei bine, am întâlnit pe cineva. - O cunosc? îşi controla foarte bine nervii; dacă n-ar fi cunos­ cut-o, ar fi putut jura că nu era câtuşi de puţin afectată de cuvintele lui.

-N u, este o educatoare de la grădiniţă. Val n-ar fi înţeles dacă i-ar fi mărturisit că nici măcar nu o invitase la o întâlnire galantă pe Sharon, dar, după incidentul de noaptea trecută, ştia că nu se va mai angaja niciodată în jocuri sexuale dubioase cu fosta nevastă. Era pregătit să intre într-o relaţie serioasă. - De când vă vedeţi? -N u de mult. - Presupun că-ţi oferă tot ceea ce eu nu ţi-am putut asigura. Buzele i se strânseră într-o linie aspră când strivi ţigara în scrumieră. Valerie avea un ego supradimensionat şi nu se lăsa antrenată în sentimentalisme. Aceste cuvinte arătau că o făcuse cu adevărat să sufere. - In realitate, nu este la fel de frumoasă ca tine, nici la fel de inteligentă. Pe de altă parte, ştie să se poarte cu copiii. -înţeleg. A câştigat concursul de cântat „In căsuţa din pădure“. îi aruncă un zâmbet superior. Mă bucur că mi-ai spus, Dan, pentru că şi eu voiam să-ţi fac un anunţ similar. Aranjamentul nostru nu mai poate continua din punctul meu de vedere. - Vrei să-i punem capăt? se prefăcu el surprins. - Cu părere de rău, da. Nu ştiam cum să te informez ca să nu te superi. - Cine este? Umbli deja cu un alt bărbat, Val? Dan ţâşni din scaun şi începu să facă circul pe care ştia că ea îl aştepta. - Era inevitabil, Dan. Aş prefera să nu-mi faci o scenă. - La naiba, Valerie! Te pricepi să răneşti un bărbat. Nici măcar nu ştiu ce mi-a trecut prin cap când ţi-am ce­ rut să ne întâlnim. Voiam să pun capăt relaţiei noastre şi, când colo, simt că-mi fuge pământul de sub picioare. îl privi suspicioasă, încercând să-şi dea seama dacă nu cumva juca teatru cu ea, dar chipul lui îşi păstra aceeaşi expresie, îndelung exersată la conferinţele de presă de după meciurile pierdute, când era obligat să povestească

despre calitatea jocului echipei adverse, care îi adusese o victorie binemeritată. - Ei bine, cred că nu mai avem ce să ne spunem. Bătu nervoasă cu unghiile în masă, indicând finalul întâlnirii. - Aşa este. Privind'O, simţi cum îl copleşeau amintirile plăcute din timpul petrecut împreună. Majoritatea erau de natură sexuală, dar tot era mai mult decât putea spune cea mai mare parte a cuplurilor divorţate. Fără să-şi dea seama, se trezi îmbrăţişat. -A i grijă de tine, Val. - Fă-ţi o viaţă aşa cum trebuie, Dan. Douăzeci de minute mai târziu, pe când intra în par­ carea de la grădiniţa de stat Sunny Days, fosta soţie îi ieşise complet din minte. Observă în oglinda retrovizoa­ re un microbuz gri pe care avea impresia că-1 mai văzuse cu o săptămână înainte. Avea aripa dreaptă înfundată. Dacă era un reporter, atunci de ce simţea nevoia să se ascundă? încercă să vadă cine se afla înăuntru, dar gea­ murile erau fumurii. Decise să uite incidentul, parcă Ferrariul şi se îndrep­ tă către micuţa clădire de cărămidă, zâmbind la auzul zgomotelor familiare ce răzbateau din grădiniţă: cân­ tecele piţigăiate, râsete şi ţipete, scaune târâte pe jos. Trebuia să ajungă la Wheaton într-o jumătate de oră, pentru a ţine un discurs pentru clubul Rotary local, dar nu se putuse abţine să nu treacă s-o vadă măcar cinci mi­ nute. Spera că-i va limpezi confuzia în care plutea după incidentele cu Phoebe din noaptea trecută. Uşa de la clasa educatoarei Sharon era deschisă, iar inima i se umplu de bucurie când văzu ce se petrecea înăuntru. Făceau prăjituri! Era pe punctul să cadă în genunchi şi să-i ceară mâna. Ar fi dat orice, în copilărie, să facă prăjituri împreună cu mama lui. Din păcate, ea era prea ocupată să se îmbete zdravăn. Nu că n-ar fi avut motive. Viaţa alături de un monstru ca tatăl lui ar fi condus pe oricine la alcoolism.

Când ridică privirea din bolul în care mixa compo­ ziţia şi-l văzu, Sharon lăsă să-i scape lingura din mână. Faţa i se înroşi. Dan îi surâse larg, amuzându-se de în­ curcătura fetei. In păr avea făină şi o dâră de vopsea ali­ mentară îi împodobea obrazul. Dacă ar fi deţinut revista Cosmopolitan ar fi pus-o pe copertă exact aşa. In mintea lui, Sharon, cu chipul ei de spiriduş şi nasul pistruiat, era mult mai frumoasă decât blondele cu sâni enormi mulate în spandex. Imaginea lui Phoebe Somerville îi trecu rapid prin faţa ochilor, dar o alungă rapid. Nu avea de gând ca poftele senzuale să interfereze cu proce­ sul de căutare a unei mame potrivite. - Ah, bună, intră te rog! Nervozitatea ei îi plăcea. Era interesant să se afle în preajma unei femei care se simţea stânjenită de pre­ zenţa lui. - Am trecut doar un minut, să văd cum se descurcă prietenul meu Robert cu mânuţa ruptă. - Robert, te caută cineva. Un băieţel simpatic, de culoare, îmbrăcat cu panta­ loni scurţi şi un tricou, se repezi către el să-i arate ghip­ sul. Era plin de semnături, inclusiv a lui. - II cunoşti pe Michael? întrebă copilul. Intr-un oraş ca Chicago, nu era nevoie să precizezi despre care Michael este vorba. - Sigur. Din când în când jucăm baschet împreună, la el acasă. - Sunt sigur că te bate măr. - Da de unde! Se teme de mine. -M ichael nu se teme de nimeni, rosti puştiul sentenţios. - Ai dreptate, mă bate de mă usucă întotdeauna. Nu avea nici o şansă să facă glume despre Michael Jordan, chiar dacă marele sportiv se retrăsese din activitate. Robert îl conduse la o măsuţă ca să-i admire prăji­ turile. In scurt timp, atrăsese atenţia mai multor pri­ chindei. Erau atât de simpatici, încât nu se mai putea desprinde de ei. Adora copiii, poate pentru că aveau

aceleaşi plăceri: să mănânce dulciuri, să se uite la de­ sene animate şi, în general, să se joace. Deşi era târziu, nu se putea hotărî să plece. între timp, Sharon vărsase o linguriţă de zahăr şi scăpase un ou. Dan se repezi să o ajute cu un şerveţel de hârtie, moment în care observă că fata se îmbujora din nou. îi plăcea părul ei roşcat care plutea liber peste tot. - Se pare că nu pot să ţin nimic în mână astăzi. -Acesta este coşmarul oricărui fundaş, chiar şi al unuia devenit antrenor. îi luă câteva secunde să înţeleagă gluma, apoi începu să râdă. - Ai vopsea pe obraz. - Sunt atât de neatentă. Se aplecă şi se şterse cu gu­ lerul tricoului, întinzând vopseaua peste tot. Crede-mă, de obicei arăt mai bine. - N-ai de ce să-ţi ceri scuze, arăţi minunat. - Ethan mi-a luat bomboanele, se plânse o fetiţă. Sharon se întoarse imediat către micuţa care o trăgea de pantalonii largi cu mânuţele murdare. Era încă un lucru care-i plăcea la ea. Chiar dacă vorbea cu un adult, copiii erau prima ei prioritate. O urmări admirativ în timp ce aplana criza cu un talent ce ar fi dat clasă unui diplomat experimentat. - Te-ar putea coopta în echipa de negociatori din Ori­ entul Mijlociu. -C red că este mai prudent să rămân la împărţirea bomboanelor. - Trebuie să plec, spuse Dan consultându-şi ceasul de la mână. Aveam de ţinut un discurs acum cinci minute. Programul meu e cam încărcat zilele astea, dar când se mai aeriseşte mi-ar face plăcere să mâncăm împreună, îţi place bucătăria italiană? - Da, cum să nu? Tânăra roşise din nou. - Bine. Te sun. - Sigur. Părea complet debusolată.

Fără să stea prea mult pe gânduri, se aplecă şi o sărută rapid pe gură. In drum spre parcare zâmbi şi îşi linse bu­ zele. Poate era doar o iluzie, dar simţea gust de vanilie.

capitolul 12 Sâmbătă seară, la ora opt şi jumătate, Phoebe se cioc­ ni de Bobby Tom Denton în holul hotelului. Deşi ea abia ajunsese la Portland, cu un zbor de linie, echipa Chicago Stars sosise încă de la prânz, deoarece preve­ derile regulamentului NFL impuneau ca echipa în de­ plasare să se găsească în oraşul unde urma să joace cu douăzeci şi patru de ore înainte de lovitura de start. Ştia din programul peste care aruncase o privire că jucătorii avuseseră o şedinţă la opt şi acum erau liberi până la stingerea de la ora unsprezece. - Bună seara, domnişoară Somerville. Omul ei de opt milioane de dolari îi aruncă un zâmbet aproape la fel de mare ca pălăria Stetson pe care o purta pe cap. Blugii rupţi şi uzaţi cu model îi stăteau strânşi pe picioarele musculoase, iar cizmele de cowboy din piele de şarpe nu erau nici prea noi şi nici prea uzate, doar cât să pară purtate. Viktor ar fi fost impresionat, fără îndoială. - Mi-era teamă că nu veniţi. - Dar ţi-am spus că voi veni, Bobby Tom. - Sper că veţi fi pe marginea terenului la meciul de mâine, da? - Ca să fiu cinstită, Bobby Tom, am unele ezitări. -Staţi puţin, cred că noi doi trebuie să avem o dis­ cuţie serioasă. Mâna lui îndemânatică de prinzător de pase o apucă de braţ şi o îndrumă către bar. Ii trecu prin cap să protesteze, dar era singură, într-o cameră de ho­ tel, fără a o avea nici măcar pe Pooh să-i ţină companie. Barul hotelului era liniştit şi întunecos. Aleseră o ban­ chetă discretă dintr-un colţ, iar fotbalistul îşi comandă o bere.

- Păreţi mai curând genul care bea vin. Ce-aţi spune de un chardonnay din acela bun? Phoebe ar fi băut cu plăcere un pahar de vin, dar nu-i plăcea să fie categorisită, aşa că ceru o mărgărită. Chelneriţa, care îl devorase din priviri pe Bobby Tom cât timp le luase comanda, plecă să le aducă băuturile. - Aveţi voie să beţi în seara dinaintea unui meci? - Putem face orice avem chef atâta vreme cât suntem capabili să dăm totul din noi a doua zi. Băutura şi ora de culcare sunt singurele lucruri cu care antrenorul nu este foarte sever. Teoretic, la unsprezece, cel târziu, tre­ buie să fim în camere, dar cum a fost el însuşi destul de chefliu în tinereţe, ştie că fiecare are propria moda­ litate de a se elibera de stres. Este un fel de legendă, chicoti sportivul. - C e vrei să spui? De ce este o legendă? nu se putu abţine Phoebe să nu întrebe. - Ei bine, unele dintre poveştile cu el nu sunt potrivi­ te pentru urechile unei doamne, dar toată lumea ştie cât de tare detesta ora stingerii. Vedeţi dumneavoastră, an­ trenorul nu are nevoie de mai mult de două ore de somn pe noapte şi, pe când era jucător, nu suporta ideea să fie închis în cameră de la ora unsprezece. Spunea că-1 enerva atât de tare, încât nu mai era bun de joc a doua zi. Prin urmare, imediat ce prindea o ocazie, se strecura afară şi chefuia zdravăn. Fireşte, antrenorii aflau imediat. L-au amendat, l-au ţinut pe banca de rezerve, dar nimic nu funcţiona, pe la ore mici îl găseau tot în cârciumă. Până la urmă, le-a spus că, dacă nu le plăcea stilul lui de viaţă, nu aveau decât să-l împuşte sau să-l vândă la altă echipă, dar el nu se putea schimba. A jucat prost o singură dată din întregul sezon, când i-au pus paznic la uşă. După aceea, antrenorii s-au lăsat păgubaşi. Mă rog, de când a mai înaintat în vârstă s-a mai liniştit. - Nu prea mult, sunt sigură, murmură ea când sosiră băuturile. - Noroc! Sper să le dăm o lecţie zdravănă mâine celor de la Saber.

- Să dea Domnul! - Domnişoară Somerville... - Poţi să-mi spui doar Phoebe. Luă o înghiţitură din pahar conştientă că, mai târziu, avea să regrete caloriile. - Cred că atunci când suntem numai noi doi vă pot numi aşa, dar când sunt şi alţii de faţă nu ştiu dacă e cazul. Sunteţi proprietara echipei. - După fotografiile acelea din presă, cred că nu trebu­ ie să ne mai batem capul cu respectabilitatea. -Nu-i aşa că sunt frumoase? M-au prins dintr-un unghi foarte avantajos. Sper că nu vorbeai serios când ai zis că s-ar putea să nu vii mâine la meci. Zâmbetul satisfăcut îi dispăruse. -N u ştiu dacă e o idee bună. Ar trebui să inventăm un alt ritual de noroc. -Ah, nu, asta nu se poate. Chiar dacă echipa a pier­ dut, eu am avut unul dintre cele mai bune meciuri din carieră. Joc fotbal de când mă ştiu şi nu înţeleg de ce aş schimba ceva ce dă rezultate. Vezi tu, imediat ce fac o schimbare, nu m i-cţ pot scoate din cap. Nu mă mai pot concentra la meci. înţelegi? - Bobby Tom, aş prefera să nu văd fotografii cu noi doi sărutându-ne în fiecare ziar de luni dimineaţa. - îmi pare rău că trebuie să-ţi amintesc, Phoebe, dar mâine jucăm cu Sabers, şi victoria este mult mai im­ portantă decât nişte poze dintr-un ziar. Anul trecut au câştigat cupa Super Bowl, iar despre noi toată lumea crede că suntem terminaţi sezonul acesta. Trebuie să le arătăm că avem stofă de campioni. - De ce? - De ce, ce? - De ce trebuie să fiţi campioni? Dacă te gândeşti mai bine, ce sens are? Nu e ca şi cum ai descoperi leacul pentru cancer. - Ai dreptate, nu este. E mult mai mult. Vezi tu, exis­ tă cei buni şi cei răi. Despre asta este vorba, de aceea este important. - Nu prea te înţeleg, Bobby Tom.

Fotbalistul ridică două degete şi-i făcu semn chelneriţei să le mai aducă două rânduri. Phoebe îşi dădu seama că aproape îşi golise paharul. Nu rezista bine la alcool şi era conştientă că ar fi trebuit să-l refuze pe următorul, dar Bobby Tom era o companie simpatică şi se simţea bine. In plus, el făcea cinste. - Specia umană este agresivă de la natură, nu-i aşa? - Poate partea ei bărbătească, nu şi cea femeiască. Bobby Tom nu dădea doi bani pe teoriile feministe, aşa că observaţia ei trecu neobservată. -Fotbalul eliberează agresivitatea naturală din om. Fără regulamentul ligii, probabil că am fi început vreo şase războaie cu Rusia în ultimii patruzeci de ani. înţe­ legi, aşa suntem noi, americanii. Când suntem călcaţi pe bătături, dăm la oase. Scuză-mi limbajul, Phoebe, dar bătaia face parte din conştiinţa noastră naţională. Fot­ balul ne dă, cum să spun, o supapă sigură. Ceea ce spunea avea sens, oarecum, deşi într-un mod destul de nebulos. Prima mărgărită începea să i se urce la cap când o începu pe a doua. - Pe scurt, vei fi acolo mâine? Sunt sigur că eşti o fe­ meie bună, care n-ar putea trăi cu o înfrângere pe suflet, îi spuse el cu o voce rugătoare. -Voi fi acolo, acceptă ea oftând. -Ştiam că pot conta pe tine. îi zâmbi fericit. Ştii, Phoebe, îmi place de tine. Chiar foarte mult. Dacă nu am fi într-o relaţie de afaceri, chiar m-aş da la tine. Era atât de entuziast şi de ataşant, încât îi zâmbi la rândul ei. -Viaţa e nedreaptă, nu-i aşa? - Aşa este. Chiar şi fără mărgărită, Bobby Tom era o companie foarte plăcută. Discutară despre mâncarea mexicană, analizară dacă n-ar fi mai bine ca echipele de fotbal ame­ rican să fie denumite, toate, după numele unor triburi de indieni şi comentară asemănarea dintre fotbalist şi actorul Christian Slater. Bău mai încet a doua mărgări­ tă, dar, chiar şi aşa, se simţea ameţită când el se aplecă

către ea şi o sărută uşor pe gură. Era un sărut politicos, prietenesc. Un semn de respect şi camaraderie. Sărutul pe care un băiat de douăzeci şi cinci de ani i-1 oferă unei femei de treizeci şi trei cu care ar vrea să se culce, dar ştie că nu este cazul pentru că nu vrea să strice o prie­ tenie. Phoebe înţelegea foarte bine gestul. Nu şi Dan, din păcate. - Denton! Vocea lui tunătoare se auzi în barul pustiu ca o lovitură de tun pe câmpul de luptă. Ce-ar fi să te uiţi la ceasul acela scump de la mână? Vei vedea că mai ai fix trei minute şi jumătate ca să ajungi în cameră. Se aplecă peste masa lor, îmbrăcat în blugi şi cu o cămaşă din acelaşi material deschisă larg la gât. -Bună seara şi dumneavoastră, domnule antrenor. Vrei să auzi cea mai tare poantă? Tocmai îi povesteam lui Phoebe cum că ai fost întotdeauna mai flexibil cu ora stingerii. Nu e ciudat că... - Mai ai două minute şi patruzeci şi cinci de secunde să ajungi în camera ta! Amenda pentru fiecare minut de întârziere este de cinci sute de dolari. - Fir-ar să fie, domnule antrenor! De ce sunteţi aşa de pornit pe mine? mormăi Bobby Tom ridicându-se cu un aer profund jignit. - Să încep cu faptul că ai ratat trei scheme în meciul de vineri? E suficient? Bobby Tom scoase trei bancnote din buzunar şi le trânti pe masă. Apoi îi aruncă lui Dan o privire lungă, răutăcioasă. - Nu cred că are legătură cu schemele greşite. Ne ve­ dem mâine, pe marginea terenului, domnişoară Somerville. Salută ducând două degete la borul pălăriei Stetson şi se pregăti să plece. - La revedere, Bobby Tom. - In camera mea. Acum! lătră Dan către Phoebe după ce jucătorul se îndepărtă. - Ştii ceva, cred că n-am chef. -A i depăşit o limită foarte periculoasă când te-ai apucat să flirtezi cu cea mai bună aripă din ligă. Dacă

nu vrei să-ţi vezi rufele murdare expuse în public, îţi su­ gerez să te ridici şi să mă urmezi. Phoebe se ridică şi-l însoţi fără voia ei către recepţie. Ştia că ar fi trebuit să-l pună la punct, să-i amintească cine era şeful, dar, când păşiră în lift şi începură să urce spre etajul şapte, constată că nu avea energia necesară. Bărbatul, pe de altă parte, era un pachet de nervi. Din fericire, nu-i păsa. Cele două cocktailuri îi aduseseră o stare de bine care o împingea să-şi umfle buzele şi să-i spună să nu mai fie supărăcios ca un plutonier ieşit la pensie. Văzu că uşile apartamentelor ce le fuseseră rezervate se aflau practic faţă în faţă. Dan o deschise pe a lui şi o împinse fără mari fasoane înăuntru, apoi îi arătă cu degetul arătător întins şi pumnul strâns să ia loc pe canapea. -Stai jos! Deşi creierul ei începuse să lanseze semnale frenetice de pericol, valul de tequila în care plutea o făcea insen­ sibilă, aşa că-i adresă un salut batjocoritor. - Am înţeles, să trăiţi! -N u te răsfăţa cu mine! îşi înfipse o mână în şold. Stai departe de jucătorii mei, auzi? Rolul lor este acela de a câştiga meciuri. Ei nu sunt jucăriile tale sexuale, şi nu vreau să mai asist vreodată la o scenă precum cea pe care am văzut-o la bar. Iar acesta nu era decât începutul. Plimbându-se ca un leu în cuşcă, tună şi fulgeră până se înroşi la faţă ca atunci când striga la jucători pe teren. în sfârşit, la un moment dat se opri să respire. -C e se întâmplă cu tine, iubire? N-ai sărutat nicio­ dată o fată într-un bar? îl întrebă Phoebe cu un zâmbet nevinovat, strecurându-şi vârful arătătorului între buze. Bărbatul părea complet şocat, ca şi cum n-ar fi fost ni­ ciodată tachinat de o femeie. „Dumnezeule, cât de dră­ guţ e! Mare, rău şi puternic. Mrrr, Grrr... Doar o femeie adevărat ar putea îmblânzi un asemenea animal.“ îşi desfăcu picioarele. Ar mai fi nevoie de un pat şi de mirosul îmbătător de iasomie prin fereastra deschisă.

Alături de scârţâitul discret al bătrânului ventilator din tavanul fermei. Se ridică dreaptă în faţa lui. Tânăra Elizabeth îl putea îmblânzi cu ochii ei violet arzători şi cu sânii perfect albi ce se revărsau din corset ca pudingul de vanilie. Nebunul se întorsese la ea. Era beat, miro­ sea a whisky şi a parfumul ieftin al unei fete numite Lulabelle. Dar tot nu era sătul. O singură femeie îl pu­ tea satisface. „Hai la mine, iubitule; te pot face atât de fericit. Sunt o femeie în toată firea şi ştiu cum să-mi cuminţesc bărbatul.“ Se apropie de el, cu buzele umede întredeschise, cu o şuviţă de păr jucându-se de-a v-aţi ascunselea printre gene, cu fiecare por al pielii dilatat spre a-i sorbi căldura şi a-l topi cu fierbinţeala trupului ei. Era o panteră peri­ culoasă, pregătită de orice. De ce s-ar fi temut de el? II va lăsa să vadă cu ce fel de femeie avea de-a face. îl va lăsa să-i simtă puterea. - Phoebe? Se opri în faţa lui şi-i luă palmele aspre în mâinile ei moi. Uitându-se adânc în ochii lui verzi, înţelese că nu trebuia să-i fie frică de el, căci era mult mai puter­ nică. îşi arcui trupul şi se aplecă spre el. Ca o pisică în călduri, îl sărută cu buzele larg deschise, abandonând concomitent o sanda pentru a-şi freca piciorul gol de glezna lui. Când bărbatul îi acceptă limba în gura lui, fu cuprinsă de un val de bucurie, alimentat de conştienti­ zarea propriei forţe. De ce se temuse de sex, când totul venea atât de uşor, de firesc? Din gâtul lui se auzea un sunet aspru, ori poate că era ea. Gurile lor erau lipite, mâinile încleştate pe lân­ gă trupuri, iar panica era ţinută la distanţă. Limba lui plonjă în ea. îşi spuse că era destul de versată pentru a-i accepta patima şi suficient de ameţită ca să meargă până la capăt. Apoi poate că avea să fie, în sfârşit, liberă. - Phoebe... îi şopti numele în gura ei umedă şi primi­ toare. Mâinile lui mari o mângâiau pe şolduri şi urcau; îi simţea degetele groase pe coaste. într-o clipă aveau

să ajunge sub sâni, trezindu-i din letargie, aducându-i la viaţă. Deja îi simţea vibrând, aşteptând. -N u te opri, îl rugă fără a-şi dezlipi gura de a lui. Orice aş spune, nu te opri. - Vorbeşti serios? se miră el. -D a. Secundele treceau. Cuvintele ei începeau să producă efecte în creierul suprasolicitat al lui Dan. 11 cuprinse dezamăgirea, urmată de dezgust şi cinism. De ce era sur­ prins? Ar fi trebuit să-şi înveţe lecţia de la Valerie şi să în­ ţeleagă mai repede ce urmărea cu adevărat Phoebe. Nu era altceva decât încă o femeie dependentă de jocurile ce mimau supunerea. Toate refuzurile ei din noaptea precedentă nu erau altceva decât invitaţii. îl manipula­ se, iar el se lăsase antrenat în uneltirile ei. Cu o privire obosită admiră genele ce-i adumbreau ochii mari şi migdalaţi, buzele umede şi aţâţătoare. Cerea oare prea mult dacă nu-şi dorea decât o partidă de sex simplă, clasică şi odihnitoare? Fără jocuri mentale. Nimic pervers. Doar câteva râsete şi o călăreală sănătoasă. Dintr-odată, simţi cum îl cuprindea furia, ca atunci când o văzuse la bar cu Bobby Tom. Probabil că tocmai îl pipăia pe sub masă pe tânărul lui jucător. Poate că-i freca mădularul cu acele picioare lungi şi mătăsoase. Poate că-1 împunsese cu sânii şi-i şoptise la ureche: „Nu te opri, indiferent ce voi spune, Bobby Tom“. Poate că Valerie îl scârbise, dar avea senzaţia că toate femeile din America o luaseră razna în materie de sex. Ba voiau să se suie cu cizmele pe pieptul tău, ba îţi ce­ reau să le legi cu cătuşe de pat. Normalitatea părea să fi dispărut din inventarul lor sexual. Pe de altă parte, ştia ce avea de făcut. După tot ce îndurase, poate că puţin sex sălbatic cu Phoebe Somerville l-ar fi ajutat să sca­ pe de imaginile obsesive cu fosta nevastă ce-i veneau în minte în cele mai nepotrivite clipe. In noaptea asta avea să pună capăt obsesiei. - Cum spui tu, iubito.

Phoebe sesiză o nuanţă ameninţătoare în cuvintele lui, dar se simţea prea bine ca să se oprească. Bărbatul o apucă de păr pe la spate şi i-1 prinse întro încleştare de fier, puţin cam dureroasă. Cu cealaltă mână începu să lucreze la nasturii cămăşii, astfel că dosul mâinii lui îi mângâia sfârcurile. In clipa următoare pufni la vederea sutienului alb. Desigur, era obişnuit cu lenjeria intimă de lux, care pe ea o irita. Aerul condiţionat îi mângâia umerii dezgoliţi făcând-o să se înfioare, pe când el îi îm­ pingea bluza peste umeri, imobilizându-i braţele la spate cu mânecile. Desfăcu cu uşurinţă cele trei copci care-i ţineau sutienul. -A i sâni mari, iubito, dar nu eşti Dolly Parton. Un sutien din acela micuţ de la Victoria’s Secret ţi-ar prin­ de bine. Ironia din vocea lui trecu prin vălul alcoolului, punându-i la încercare sentimentul de putere. încercă să-şi elibereze braţele, dar, chiar în acel moment, sutie­ nul căzu, eliberându-i pieptul. - Să fiu al naibii. Cuvintele lui sunau ca un compli­ ment, nu ca o înjurătură. Nu apucă să-şi dea seama bine ce se întâmpla, dar mâinile ei erau prinse împreună, la spate, în pumnul lui puternic. O trăgea spre spate, obligând-o să scoa­ tă pieptul înainte, ceea ce o făcu să se simtă din nou neajutorată. Panica începea să-i dea târcoale. Se aplecă asupra ei, făcând-o să-i simtă pe piele respiraţia fier­ binte şi firele aspre de barbă. îi linse un sfârc, apoi îl luă cu totul în gură şi începu să-l sugă. Senzaţia era atât de copleşitoare, încât uită de mâinile blocate la spate. Bărbatul îşi îndreptă atenţia către celălalt sân, căruia îi aplică un tratament similar. Când mâna lui se stre­ cură sub fusta scurtă şi-i mângâie pulpa, panica reveni. Trebuia să-şi elibereze braţele cu orice preţ. Degetele lui înaintau inexorabil. -Aşteaptă, şuieră Phoebe. încercă să se retragă, dar mâna lui antrenată o ţinea bine. - Dă-mi drumul!

-N ici gând. -Vorbesc serios. - Da, cum să nu? - Dan! - Cum doreşte doamna. O eliberă, dar numai cât să-i poată trage fusta în jos. Sutienul alunecă şi el, lăsând-o în mijlocul camerei doar cu o sanda într-un picior, o brăţară de gleznă şi o pereche de chiloţi din bumbac cu elastic lat. -V ăd că nu arunci banii pe lenjerie de lux. încrederea i se dizolvă instantaneu sub efectul aces­ tor cuvinte, iar vechile frici o năpădiră violent. Se aplecă să-şi culeagă hainele, dar, înainte să poată ajunge la ele, se trezi ridicată în braţe şi dusă în dormitor. Sandaua singuratică îi zbură din picior când Dan o trânti pe pat şi se aplecă deasupra ei. Nu mai era o figură fantastică, ci un bărbat în carne şi oase care tocmai îşi dădea jos cămaşa, scoţând la iveală un piept păros şi puternic, cu pectorali fermi, bicepşi proeminenţi şi vene ca odgoa­ nele încordate pe antebraţe. Ştia că trăgea de fiare în fiecare zi şi-l văzuse făcând ture de stadion dimineaţa, dar tot nu era pregătită pentru acest trup blindat de muşchi. Toate visurile despre tânăra Elizabeth îşi luară zborul. Se simţea ca o virgină de optsprezece ani, nu o femeie de treizeci şi trei de ani ce-şi avusese porţia de amanţi până atunci. Acceptase să joace cu un profesio­ nist, deşi încă o intimidau amatorii. Ochii lui nu-i pără­ seau sânii dezgoliţi în timp ce-şi desfăcea cureaua, aşa că Phoebe se agăţă cu ambele mâini de cuvertura aspră a patului matrimonial. -Dă-i drumul! - Nu, nu vreau. îşi trase pânza grea până sub bărbie şi se rostogoli într-o singură mişcare fluidă de cealaltă parte a patului. - Exact cum mă aşteptam. Bărbatul se aplecă puţin, o apucă de gleznă şi o răsuci înapoi fără efort. Phoebe lăsă să-i scape o exclamaţie de spaimă. în ochii lui verzui se citea o hotărâre ce-i îngheţa sângele

în vene. Amintindu-şi puterea lui supraomenească din noaptea când o cărase în grădină, se agăţă din nou de cuvertură ca şi cum ar fi pututo salva. -Te rog, Dan... Vocea ei suna rugător. Pierduse com­ plet controlul asupra situaţiei. -T u m-ai atras în jocuri periculoase. -N u, eu doar... -Taci din gură! îşi desfăcu fermoarul de la blugi. Acum, fă bine şi arată-mi din nou ţâţele alea. Vulgaritatea lui îi dădu o nouă energie. Fugi în par­ tea opusă a patului, apoi se repezi către uşă. Ca într-un film de groază prost, îl auzi mârâind în spatele ei. - Sunt prea bătrân pentru sportul ăsta. Phoebe luă în fugă prosopul pe care el îl aruncase pe un fotoliu şi ajunse, în sfârşit, în salon, la uşa principa­ lă. Exact când începea s-o deschidă, mâna lui enormă o trânti la loc. - Eşti chiar mai nebună decât Val! O întoarse cu faţa spre el. Eşti în pielea goală. Unde te duci aşa? Vrei să apari mâine prin ziare? -Nu-mi pasă. Vreau să scap de aici. Ţi-am spus să te opreşti. - Dar tot tu mi-ai spus să nu te ascult, şi exact asta fac. O ridică din nou ca şi cum n-ar fi cântărit nimic şi o cără înapoi în dormitor şi în pat. - Nu te voi lovi. Dacă asta îţi doreşti, te sfătuiesc să cauţi alt armăsar. în acel moment, Phoebe începu să ţipe. Fără folos. Intr-o secundă mâna lui îi astupă gura, în timp ce cu cealaltă îi prindea mâinile. - Dumnezeule! Nu aşa de tare. Stofa aspră a blugilor lui i se frecă de picioare în timp ce se străduia să şi-i scoată privind-o mai mult dezgustat decât furios. Pretenţia bărbatului să tacă din gură în timp ce era violată o înnebuni. Ochii i se umplură de lacrimi pe când se zbătea sub el, încercând să se elibereze. îl muşcă

puternic de mână, iar el şi-o retrase brusc cu un strigăt de furie. -G ata! Se rostogoli pe marginea patului strângându-şi degetele rănite. Am încercat să fiu modern şi deschis, dar asta e prea de tot. Nu mai suport! Phoebe fu atât de şocată, încât uită să se mai zbată. - Mai bine mă duc la baie cu revista Penthouse decât să mai continui jocurile astea de-a omul cavernelor. Nu-mi pasă că mi-ai spus să nu mă opresc. Gata, m-am oprit! M-am săturat să mă simt ca un pervers care nu poate face sex decât dacă-şi bate femeia. In opinia mea, vasta ta experienţă ar fi trebuit să te înveţe să fii mai deli­ cată cu bărbaţii. îşi puse mâinile în şolduri şi se uită la ea. De acum înainte, când o femeie îmi spune să mă opresc, mă opresc, chiar dacă cu câteva minute înainte îmi spusese să n-o ascult. Continua să-l privească uluită. -Poate că şi mie mi-ar plăcea să fiu agresat puţin. Poate că mi-aş dori să fiu atât de irezistibil de sexy încât femeile să trebuiască să mă lege de pat! Oare cer prea mult de la viaţă? începu să priceapă. îşi aminti că-i şoptise să nu se oprească indiferent cât l-ar fi rugat. îşi aminti relaţia lui stranie cu Valerie, iar uşurarea pe care o resimţi făcu să i se ridice un nod dureros în gât. - Poate că aşa arată justiţia divină. Când aveam douăzeci de ani am făcut atâtea chestii bizare cu admiratoarele, încât acum nu mai pot obţine ceva simplu, fără complicaţii. - Dan, pot vorbi? murmură ea trăgându-şi înapoi cu­ vertura sub bărbie. - Sper că nu vrei bice şi o zgardă de piele cu ţinte. Sau mai mult de doi bărbaţi deodată. -N u, îngăimă ea tot mai ruşinată. - Bine. îşi alese cuvintele cu grijă, privindu-i spinarea arcuită la marginea patului. -N u asta voiam să spun. Când ţi-am zis să nu te opreşti, mă refeream la sărut. Eşti foarte bun la asta,

să ştii. Respiră adânc şi continuă, ştiind că se afunda tot mai adânc în minciuni. Ei bine, am trecut printr-o serie de şocuri. Nu chiar şocuri, e un cuvânt prea puternic. Mai mult o alergie. In orice caz, câteodată, când sărut un bărbat, am acest gen de reacţie. Bărbatul se întoarce spre ea, şi Phoebe înţelese din privirea lui că bătea câmpii rău de tot. Pieptul lui îi dis­ trase din nou atenţia. I-ar fi adus o avere dacă l-ar fi turnat în bronz şi l-ar fi expus în viitoarea ei galerie de artă. înghiţi cu dificultate. - Încerc să-ţi spun că, dacă am acest gen de reacţie, atunci ai putea să... - S-o ignor? -D a. Dar cealaltă, când nu ne sărutam, ca atunci când mă atingeai. Atunci chiar am vrut să te opreşti. Nodul din gât i se dizolvă. - Phoebe... Ochii i se întunecară de tristeţe. - Dacă îţi spun stop, vreau să te opreşti. întotdeau­ na. Fără întrebări. Fără dubii. Nu sunt fosta ta soţie, iar sexul violent nu m-a atras niciodată. Când spun stop, exact asta înseamnă. - înţeleg şi îmi pare rău. îşi dădu seama că dacă-1 mai auzea o dată cerându-şi iertare avea să izbucnească în lacrimi. Scuzele lui nu fă­ ceau decât să-i amintească de propria ei incapacitate. -Apropo de această alergie la sărut. îşi frecă bărbia, şi lui Phoebe i se păru că detecta o anumită ironie în ochii lui. Să spunem că luăm hotărârea să ne sărutăm din nou. Tu ai reacţia alergică şi îmi spui să încetez. Atunci, eu ce trebuie să fac? - Să te opreşti. De acum înainte nu-ţi voi mai transmite decât mesaje limpezi. - îmi promiţi? Se întinse spre ea şi o mângâie pe obraz. - îţi promit. Intenţionase să-şi ia hainele şi să plece, dar atinge­ rea lui era atât de tandră, încât nu se putea mişca. îi simţi din nou căldura trupului şi înţelese că se pregătea

să o sărute. Nu se mai temea, ci simţea cum dorinţa se reaprinde - nu ca un incendiu devastator, ci ca un foc molcom, prietenos. -Nu-ţi place lenjeria mea, îi şopti. -N u. Dar îmi place foarte mult ce am găsit în ea. De­ getele sale îi aruncau descărcări electrice pe şira spinării, în timp ce buzele li se întâlneau. Sărutul fu deopotrivă tandru şi pasional, umplând-o de o plăcere nerăbdătoare. în acel moment şi-ar fi dorit să facă dragoste cu el mai mult decât orice pe lume. Limba lui îi invadă gura. Mâinile ei îi coborâră pe braţe, dar o regretă instantaneu, căci nu dorea să-i simtă din nou puterea, ci numai sensibilitatea. De unde putea şti dacă avea să rămână tandru cu ea? - Dan? - Ştiu că nu vrei nici un fel de chestii ciudate. îl simţi încordându-se şi aproape că-şi pierdu curajul când el se îndepărtă din nou. Sprijinindu-se pe pernele de la căpătâiul patului, cu cuvertura trasă până la gât, vorbi repede. - Asta nu a fost deloc ciudat, chiar deloc. - Poate ar trebui să mă laşi pe mine să judec. Te aver­ tizez, însă: devin din ce în ce mai conservator în pat. - Las-o baltă! Curajul o părăsise. -A m ajuns prea departe. Poate ar fi momentul să-ţi iei o povară de pe suflet, să-mi spui ce te frământă. -Voiam doar... nu contează. - Phoebe, dacă vom continua în ritmul acesta, avem mari şanse să întreţinem relaţii intime înainte de venirea zorilor, aşa că ar fi mai bine să-mi spui ce este în capul tău. Altfel, în timp ce facem dragoste mă voi teme că începi să latri ca un câine sau că-mi ceri să-ţi spun Howard. - Nu am atâta imaginaţie, zâmbi ea timid. Vreau să te întreb ce părere ai avea dacă ne-am preface că sunt... - O dresoare de lei? Un paznic de închisoare? -Virgină. Obrajii i se împurpurară instantaneu. -Virgină? Era rândul lui să fie şocat.

- Las-o baltă! N-am vrut să spun nimic. Hai so facem şi gata! murmură ea, ruşinată de ceea ce tocmai rostise. - Phoebe, draga mea, ce se întâmplă cu tine? -Nimic. - Haide, mie îmi poţi spune orice. Sunt un fel de preot de aşternut, am auzit cam tot ce se putea auzi în domeniu. Ai mers prea departe şi ai vrea să dăm puţin kilometrajul înapoi? - Cam aşa ceva. -N u am prea multă experienţă cu virginele, recu­ nosc. De fapt, nu am deloc. Va trebui să mă bazez pe imaginaţie. Dintr-odată, ochii i si îngustară. Sper că nu trebuie să mă prefac că eşti minoră. Genul ăsta de sce­ nariu mă scârbeşte. -Am treizeci şi trei de ani. - Atât de mult? - De ce nu? Poate că sunt una dintre acele femei usca­ te care, în secret, se tem de bărbaţi. -Devine interesant. Degetele lui îi alunecară spre sâni, îndepărtând uşor cuvertura. Presupun că o astfel de femeie nu m-ar lăsa să mai arunc o privire la ce se ascunde acolo... - Doar dacă nu spui iarăşi ceva urâcios despre ei. - Nu mai fac. Lăsă încet cuvertura să alunece până la nivelul taliei. -Orice bărbat ar fi în al nouălea cer dacă ar ve­ dea ce văd eu. In ciuda cuvintelor, ochii lui îi studiau atent chipul. In scurt timp, ea era cea care-1 atingea cu lăcomie. Pal­ mele ei şerpuiau pe umerii şi pe braţele lui puternice. Era electrizată de contrastul dintre acestea şi delicateţea cu care o săruta pe ceafă, apoi pe maxilar, pe bărbie şi pe colţul gurii. în sfârşit, Dan se ridică şi se uită la sânii ei. Fuseseră pictaţi de Flores şi văzuţi de nenumăraţi băr­ baţi, dar Phoebe se simţea ca şi cum i-ar fi arătat cuiva pentru prima dată. Când îi atinse vârfurile sfârcurilor cu buricele degetelor, dorinţa o străbătu din creştetul capului până în vârfurile degetelor de la picioare.

- întinde-te pe spate, şuieră el. Se afundă între perne. Dan continuă să o atingă doar pe vârfurile sânilor până ce simţi că nu mai poate supor­ ta. Nu trăise niciodată o dorinţă atât de intensă, atât de fierbinte şi de fluidă, fără nici un loc secret unde să se ascundă teama. Mâna lui i se strecură în chiloţi. - Stop! Se retrase instantaneu, iar ea îi zâmbi. -Vreau să-ţi văd membrul. Se aşeză în genunchi, se întinse către fermoarul lui şi găsi suficient curaj pentru a-1 coborî peste umflătura ce forţa materialul. - Doar o secundă, iubito. Dispăru rapid în baie şi rea­ păru cu un pumn de prezervative. - Ce încrezător eşti! - De unde ştie o virgină ca tine ce sunt astea? - Am văzut la televiziunea publică. Era rândul lui să izbucnească în râs, iar Phoebe avu revelaţia că era pentru prima dată când se afla în pat cu un bărbat şi râdea. Până acum nu s-ar fi gândit nicioda­ tă că râsul şi sexul se potriveau. - Unde rămăseserăm? -C hiar aici. Surprinsă de propria îndrăzneală, îşi vârî mâna în despicătura şliţului desfăcut. Nu-i venea să creadă cât de dornică era să-i vadă sexul. Simţea un amestec năucitor de dorinţă şi curiozitate. -A i grijă să nu leşini. - încerc. Ii îndepărtă pantalonii şi chiloţii, înghiţind în sec când membrul umflat îşi făcu apariţia ca declan­ şat de un resort. - Dumnezeule! - Respiră adânc, chicoti el. -Poate e contrastul cu şoldurile, care sunt atât de înguste. -Ţine de perspectivă. Zâmbi şi îşi scoase restul de haine, rămânând complet gol în faţa ei. Nu-şi putea lua ochii de la trupul lui. Avea ume­ rii laţi şi puternici, şoldurile înguste şi abdomenul

aproape concav. Un genunchi purta o cicatrice, ca şi coapsa cealaltă. - Spectacolul nostru funcţionează în ambele sensuri, dacă înţelegi ce vreau să spun... Dan făcu un semn cu capul spre partea de jos a corpului ei, ce rămânea ascun­ să sub pătură. - Sunt prea ruşinoasă. - Cred că pot înţelege asta, având în vedere lipsa ta de experienţă. Salteaua scârţâi sub greutatea lui. Uite ce-ţi propun. Cum eşti o adevărată doamnă din înalta societate, poate ar fi mai simplu să bagi mâna sub pătu­ ră şi să scoţi ce haine ţi-au mai rămas pe acolo. Coborând ochii, făcu aşa cum îi sugera el, controlându-şi cu greu excitaţia. Se aşeză într-o rână lângă ea şi strecură o mână sub cuvertură. - îmi spui dacă vrei să mă opresc, da? O emoţie profundă o învălui. îi era atât de recunos­ cătoare. Nici nu-şi dădea seama cât de mult însemnau pentru ea aceste cuvinte aruncate în glumă. Aplecăm du-se peste ea, începu s-o sărute din nou pe tot corpul. Buzele lui îi ardeau pielea, iar mâna îi avansa încet, oprindu-se în partea interioară a coapselor. -Vrei să-ţi desfaci puţin picioarele pentru mine? Cuvertura căzu, cu excepţia unui colţ care i se agăţase între pulpe. Dan mătură într-o parte acest ultim obsta­ col. Se aştepta să audă vreo glumă cum că nimerise o blondă naturală, dar el nu scoase o vorbă, ci începu să-i exploreze zona intimă. - Iţi place? -D a. O, da. - Mă bucur. -Te-ai mai opri acum? îşi retrase mâna. Phoebe constată cu bucurie că este ascultată cu adevărat, ceea ce îi dădea curaj. Se mută deasupra lui, cu sânii frecându-i-se de părul cârlionţat care-i acoperea pectoralii. îi urmări privirea în timp ce-şi începea propria misiune senzuală, coborându-şi mâna pe pieptul şi apoi pe abdomenul lui umezit de transpiraţie.

Continuă şi îi atinse vârful penisului. îl simţi tare, pulsându-i în mână ca un animal sălbatic, cerând să fie eliberat. Din nou, i se făcu frică. Dar, de data aceasta, dorinţa era mai puternică. - Ne apropiem periculos de punctul din care nu mai există întoarcere. -Mi-ai promis, răspunse ea mângâindu-1 energic. - Stop, gemu el. Se opri. Dan se rostogoli, aducând-o din nou sub el. - Hai să te pregătim, doamnă nevinovată, pentru că nu ştiu dacă mai rezist mult şi ar fi păcat. Nu avea să uite niciodată ceea ce urmă. Degetele lui experte îi trimiteau valuri de plăcere. Respiraţia lui se accelerase. Oprindu-se, luă de pe noptieră un pre­ zervativ, îl instală cu gesturi precise şi se întoarse la ce făcea înainte. - Eşti atât de îngustă, şopti în timp ce se poziţiona între coapsele ei, gata să o penetreze. E ca şi cum... - Opreşte-te, se auzi Phoebe spunând, deşi era pe de­ plin conştientă că trecuseră de punctul fără întoarcere. Spre surpriza ei, Dan se rostogoli pe spate. Sudoarea îi curgea pe tot trupul. - Vrei să mă omori cu zile? Pieptul i se ridica şi cobo­ ra rapid. Nu-i venea să creadă că-şi ţinuse promisiunea, iar în acea clipă începu să-l iubească. îşi spuse că nu era vorba de dragoste adevărată, eternă, ci doar de un sentiment efemer, născut din recunoştinţă. împreună cu inima ei, întregul trup i se dărui, cerându-i să o pătrundă fără să o rănească. Se agăţă de umerii lui, trăgându-1 în spate. - încet, îl rugă. Nu vreau să mă doară. - Nu te teme, nu te va durea. Nu ţi-aş face rău pentru nimic în lume. O pătrunse lent, cu nespusă tandreţe, urmărindu-i reacţiile în permanenţă. Phoebe îi putea simţi autocon­ trolul de oţel, în timp ce vaginul i se lărgea spre a-1 cu­ prinde cu totul. începu să se mişte ritmic în ea.

- E bine, iubito, o încurajă el în timp ce capul îi urca şi cobora pe pernă şi printre buze îi ieşeau mici gemete. Fă puţin zgomot pentru mine. Fă cât de mult zgomot vrei. O pătrunse adânc, şi ea se mişcă odată cu el. Senzaţia era minunată. începu să plutească. Acum nu-i mai era teamă de lipsa lui de control, ci de a ei. îşi înfipse dege­ tele în fâşiile de oţel de pe umerii antrenorului. Dacă-şi pierdea controlul, ceva teribil se putea întâmpla... - Stop! Sunetul ce ieşi din pieptul lui era aproape inuman. De data asta însă, ştia că nu va fi ascultată. Mersese prea departe, iar cererea ei nu mai era îndreptăţită. Cu toate acestea, Dan se retrase. Acest bărbat cu vo­ inţă de oţel ar fi putut face ce dorea cu ea; cu toate as­ tea, alesese să se arunce pe spate, cu respiraţia sacadată, pielea roşie şi leoarcă de sudoare. Această recunoaştere a puterii ei rupse dintr-odată toate lanţurile ce o fere­ cau în interior, lăsând în loc bucurie. Se prăbuşi peste el sărutându-1 cu limba, îşi trecu mâinile prin părul lui ud şi îşi revendică din toate puterile feminitatea pier­ dută. 1 se păru firesc să se urce deasupra şi să se înfigă în mădularul lui, mai încet decât îşi dorise, pentru a-1 putea primi cu totul. Când se trăsese complet în ţeapă, îşi îndreptă privirea în jos, spre chipul lui. Ochii îi erau larg deschişi, iar buzele lipite. începu să se mişte ritmat, şi el îi cuprinse fesele fixând-o mai bine, cu degetele atingându-i punctul unde acestea se uneau. îşi înfipse mâinile în părul de pe pieptul lui, îşi arcui spatele şi îl călări tot mai energic. Părul începu să-i salte pe umeri. Se simţea ca o amazoană care adusese la supunere cel mai puternic dintre bărbaţi. Dan se lupta, dar rămânea lipit de ea, în timp ce coapsele ei îi strângeau şoldurile de oţel. Dan respira tot mai greu, ca un atlet adus la limitele rezistenţei. înţelese că o aştepta pe ea să termine pri­ ma. Ei bine, asta nu avea să se întâmple. Era un bărbat hrănit din competiţie, iar la sportul pe care-1 practicau

acum se câştiga de pe locul al doilea. Dar nu o cunoştea. Nu ştia cu cine are de a face. Cu toate acestea, nici ea nu ştia de ce era capabil. îşi dorea atât de mult victoria, încât nu se dădea în lături să trişeze. Degetele lui îi găsiră rapid punctul cel mai sensibil oferindu-i o atingere pe cât de plăcută, pe atât de incorectă. Dintr-odată, Phoebe îşi pierdu suflul. Ca­ mera se învârtea tot mai repede în jurul ei, iar graniţele dintre trupurile lor se dizolvau. Nu se putea, nu i se întâmplase niciodată aşa ceva... Un strigăt puternic îi scăpă din adâncul trupului. Auzi imediat apoi un geamăt şi-l simţi sub ea cum se zguduia în spasmele orgasmului. Eliberându-se de gravi­ taţie, se lansară împreună în extaz.

capitolul 13 Stătea cu obrazul lipit de pieptul lui păros şi cu pi­ ciorul îndoit într-un unghi incomod, dar nu-i păsa. Ghemuită în braţele lui, se simţea plină de recunoştinţă faţă de luptătorul ei tandru, care reuşise să-i alunge duş­ manii din trecut. Aerul condiţionat şuiera furios. Pe hol, cineva trânti o uşă. Aşteptă să vorbească el primul, pen­ tru că nu ştia ce-ar fi putut să spună. Dan se rostogoli pe o parte, îşi scoase braţul de sub ea şi se aşeză pe mar­ ginea patului, cu spatele. Neliniştea îi dădea târcoale. Oare ce părere îi făcuse? -A i fost minunată, Phoebe. Se întoarse spre ea şi îi aruncă un zâmbet larg, pre­ făcut. Simţind un fior rece, se întrebă dacă tot aşa îşi felicita şi admiratoarele când termina cu ele. - M-am simţit foarte bine. Pe cuvânt. îşi adună blugii de pe jos. Mâine însă este o zi mare, trebuie să mă tre­ zesc devreme. - Sigur, e târziu, eu tocmai plecam. Se lăsă să alunece de cealaltă parte a patului. Dă-mi doar câteva secunde, să-mi găsesc hainele.

- Phoebe... - Gata, le-am adunat pe toate. Se repezi către baie. Obrajii îi ardeau de ruşine şi frustrare în timp ce se îmbrăca. Cum se putea ca un lucru extraordinar pentru ea să nu reprezinte cine ştie ce pentru el? încercă să respire adânc, simţind că era pe punctul să izbucnească în lacrimi. Dinţii îi clănţăneau, dar era hotărâtă să nu-i dea satisfacţie. Avea să se contro­ leze până când rămânea în sfârşit singură. -Vrei să bei ceva? o întrebă când ieşi din baie. îşi pusese pantalonii şi avea un aer vinovat. Adunându-şi ultimele puteri, îi aruncă la picioare sutienul. -Pune şi asta la colecţia de amintiri, antrenorule! N-aş vrea să pierzi şirul. Apoi părăsi apartamentul. Dan înjură printre dinţi. Oricâte scuze ar fi încercat să-şi găsească, ştia că se purtase ca un ticălos fără pe­ reche. Totuşi, încercă să se convingă că nu fusese atât de rău. Phoebe era adultă, ştia cum merg lucrurile as­ tea, aşadar, unde era problema? Problema era că nu-şi amintea când se bucurase de o asemenea experienţă sexuală intensă, iar asta îl speria, pentru că era cu to­ tul neaşteptat. Inocenţa ei îl excitase peste măsură. Era sălbatică şi supusă în acelaşi timp. Numai amintirea ace­ lui corp plin de curbe gingaşe îl făcea să i se întărească din nou. Aruncă cu piciorul sutienul mai încolo şi se repezi la minibar, de unde scoase o bere rece. în timp ce o deschidea, înţelese de ce se purtase atât de urât. Chiar se simţea vinovat. Din clipa în care o văzuse sărutându-1 pe Bobby Tom Denton la bar şi până în momentul în care superba blondă îl adusese pe culmile extazului, uitase complet de Sharon Anderson. La naiba! îşi pro­ misese că nu va mai face chestii din astea necugetate. Nu mai fusese cu altă femeie de când o cunoscuse pe Valerie, cu aproape cinci ani înainte. Sharon ar fi trebu­ it să fie prima, nu Phoebe. Acum, când ajungeau în pat,

nu se va putea împiedica să o compare pe micuţa educa­ toare cu această atletă a sexului. Cu toate astea, n-ar fi trebuit să o alunge aşa. Era ros de vinovăţie. în pofida defectelor de caracter, se simţea atras iremediabil de ea şi era aproape sigur că-i rănise sentimentele, deşi avea atâta tupeu încât nu putea fi sigur de nimic. Femeia asta îl cucerise încă de la pri­ ma întâlnire. Dacă nu era atent, îi putea arunca în aer frumoasa relaţie cu Sharon la care lucra intens. în acel moment îşi mai făcu o promisiune: nu avea s-o lase pe bomba sexy să-şi înfigă ghearele în el mai mult de­ cât o făcuse deja. Probabil că îi datora nişte scuze, dar nimic mai mult. De acum înainte era bărbatul unei singure femei. „Proastă! Cretină! Idioată!“ Phoebe se îndrepta spre teren înaintea meciului dintre Stars şi Sabers cu aceste gânduri furioase în minte. Dintre toate greşelile pros­ teşti pe care le putea face, o făcuse pe cea mai mare. Plânsese toată noaptea şi se simţea încă ameţită. Abia la patru dimineaţa îndrăznise să nu-şi mai plângă de milă şi să se analizeze serios, constatând că nu exista decât o singură explicaţie: îşi permisese să se îndrăgostească de Dan Calebow. Pieptul îi tresări dureros. Temându-se că va începe să plângă din nou, îşi înfipse unghiile în podul palme­ lor şi încercă să găsească o explicaţie raţională pentru dezastrul pe care-1 provocase. Nu era nici prima şi nici ultima femeie care se lăsa vrăjită de o pereche de bicepşi frumoşi. Un dezechilibru hormonal şi o dorinţă nesă­ nătoasă de autodistrugere o aruncaseră prea aproape de soarele arzător. Dar cât de puternic arsese acest soare în noaptea precedentă! Nu-şi imaginase niciodată că sexul putea fi aşa de amuzant, de tandru şi de plăcut. Inima i se opri o clipă când înţelese că ea făcuse dragoste, pe când el făcuse sex. Era din nou pe punctul să izbucnească în lacrimi, ceea ce nu-şi putea permite cu nici un chip. îşi lipi un zâmbet larg pe buze şi păşi în soarele Oregonului

plănuind să folosească fiecare secundă ca să se răzbune pentru cele petrecute în braţele lui trădătoare. Fotografii o detectară înaintea spectatorilor. Din di­ fuzoare începu să se audă cântecul clasic Ain’t She Sweet? înţelese că aceasta era surpriza despre care Ron refu­ zase să-i vorbească. Urma să fie singurul proprietar de echipă care intra pe teren în acordurile melodiei pre­ ferate. în larma de fluierături şi complimente, poză ca o divă, trimise câteva bezele galeriei şi se îndreptă către banca ce-i era rezervată legănându-şi şoldurile în ritmul muzicii. Fotografii nu se mai săturau să-i imortalizeze blugii coloraţi în roşu şi negru, cu motiv de piele de şarpe, care îi îmbrăţişau fiecare curbă, completaţi cu sacoul strâmt, bărbătesc, ce-i punea sânii în evidenţă. Patronul buticului cu haine de lux de lângă hotel se lă­ sase convins să deschidă magazinul la prima oră, când Phoebe se decisese că hainele clasice pe care le pregă­ tise nu-i mai conveneau. îi propusese să-şi completeze ţinuta cu un papion, dar ea preferase o panglică de mătase neagră, mult mai feminină, în timp ce culorile echipei i se legănau la urechi sub forma cerceilor de­ coraţi cu steluţe argintii. Ţinuta era costisitoare şi cu totul nepotrivită. Un semnal pe care Dan nu avea cum să-l rateze. Ştiu cum avea să reacţioneze încă înainte de a-1 vedea întorcându-şi încet capul către ea. Mai întâi păru şocat, apoi de-a dreptul furios. Ochii li se întâlniră o clipă. Ar fi vrut să-l bage în pământ cu privirea ei cea mai dură, dar nu reuşi. înainte ca el să-i poată citi în suflet, se întoarse către reporterii care-i cerşeau atenţia. Pe când aceştia îi filmau şi îi fotografiau fiecare detaliu al corpu­ lui, înţelese că niciodată nu se simţise mai puţin femi­ nină. Cum îi trecuse prin cap că un om ca Dan putea vedea în ea altceva decât un trup apetisant? -A m sentimentul că-mi vei purta noroc astăzi, spuse Bobby Tom plin de entuziasm. - Fac tot posibilul.

îl sărută fără grabă şi salută cu mâna mulţimea in­ trată în delir. Jim Biederot se prezentă şi el ca să-şi pri­ mească înjurătura rituală. Alţi jucători se înghesuiau pe lângă ea, şi le ură tuturor noroc. Ron îi strecură în mână pachetul cu gumă de mestecat, însă Dan nu se apropie să i-l ceară la lovitura de debut. Mingea descrise un cerc în aer, iar Phoebe reuşi să nu-şi mai acopere ochii cu palmele când trupurile ma­ sive ale jucătorilor începură să se ciocnească cu forţă pe teren. O speria în continuare să se afle atât de aproape de haosul din arenă, dar observă că era mai calmă de­ cât data trecută. Ron o învăţase regulile elementare ale jocului, aşa că în scurt timp se trezi prinsă de acţiune. Mai târziu, din loja ei privată, urmări cu satisfacţie cum Dan era scos cu forţa de pe teren, după ce insultase un arbitru. Inspirat de sărutul ei, fără îndoială, Bobby Tom valorificase cinci pase, dar nu era suficient pentru a le aduce victoria în faţa unei echipe atât de puternice ca Sabers, care se distanţase în final la optsprezece puncte. Alese să se întoarcă cu charterul echipei, după ce pantalonii cu model reptilian fuseseră înlocuiţi cu un pulover de bumbac roşu ce-i acoperea coapsele până la jumătate. Dan, aflat în primul rând, studia planul meciului de săptămâna următoare cu Gary Hewitt, co­ ordonatorul ofensiv. Se văzu obligată să treacă pe lângă el, sperând că nu va fi observată. Când văzu că nu era posibil, se proţăpi în faţa lui şi-i aruncă pachetul de gumă în poală. - Ar trebui să-ţi controlezi mai bine nervii, domnule antrenor. Bărbatul îi aruncă o privire ce ar fi putut sfredeli oţelul. După decolare, îşi părăsi locul de la clasa întâi şi se duse să stea de vorbă cu jucătorii. Fu şocată să vadă cât de răniţi erau. Medicul echipei îi administra unui vete­ ran o injecţie într-un genunchi, în timp ce asistentul lui avea grijă de un altul. Mulţi dintre ei îşi apăsau pungi cu gheaţă pe diferite părţi ale corpului. Păreau să aprecieze

prezenţa ei, după o înfrângere jenantă. Remarcă faptul că şi în avion se aşezau întro anumită ordine ierarhică. Antrenorii, directorul general şi presa ocupau scaune­ le de la clasa întâi, urmaţi de personalul administrativ şi de cameramani. Nou-veniţii stăteau pe locurile din faţă de la clasa economică, iar cele din spate erau re­ zervate veteranilor. Mai târziu, Dan avea să-i explice că aceştia din urmă preferau să stea cât mai departe posibil de antrenori. Era epuizată când aterizaseră pe aeroportul O ’Hare, la ora unu noaptea. Ron urma s-o conducă acasă cu ma­ şina. In timp ce se strecura în maşina acestuia, auzi un zgomot de paşi rapizi în apropiere. -Trebuie să discutăm, Phoebe. Te rog, vino cu mine! Ridică capul şi-l văzu pe Dan cu mâna sprijinită pe capotă, aplecat spre ea. Purta ochelarii cu ramă metalică subţire şi arăta mai serios decât un director de liceu. -Putem discuta şi mâine-dimineaţă, îi răspunse în­ cercând să-şi prindă centura de siguranţă. Ron, care încărcase bagajele, se pregătea să se aşeze pe locul şoferului. -A m ceva de vorbit cu Phoebe, Ronald. Ne putem recupera maşinile mâine, la birou. In ciuda protestelor ei, se aşeză autoritar la volan şi-i aruncă un set de chei directorului general. - Mă laşi să-ţi conduc Ferrariul? - Să nu laşi urme de bale pe pielea tapiţeriei, te rog! Ron îşi luă înapoi bagajul şi-i dădu cheia lui de la maşină, atât de bucuros că urma să conducă Ferrariul înregistrat „ICE 11“, încât uită să-şi mai ia la revedere de la Phoebe. Dan ieşi din parcare fără ca vreunul dintre ei să rupă tăcerea. In câteva minute, se îndreptau către sud, pe au­ tostradă. In luminile fulgurante ale reclamelor la pos­ turi de radio şi la mărci de bere, văzu că bărbatul avea o expresie de suferinţă, ca şi cum el ar fi fost cel jignit. Se hotărî că nu-1 va lăsa să vadă cât de mult o rănise.

- Sper că îţi dai seama că te-ai făcut de râs prezentăridu-te îmbrăcată aşa la meci. - Eu m-am făcut de râs? Dacă nu mă înşală memoria, tu ai fost cel gonit de pe teren. - Am fost sancţionat, nu gonit. Vorbim despre fotbal, nu despre o conferinţă a fermierilor. îi aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Până la urmă, ce încercai să de­ monstrezi? Eşti conştientă că, dacă porţi astfel de haine, e ca şi cum ţi-ai lipi pe piept un afiş pe care scrie mare „De vânzare“? - Sigur că sunt, tu ce părere ai? - Cred că încerci să mă scoţi din pepeni. Mâinile lui strângeau tot mai tare volanul. - Nu este treaba ta cum mă îmbrac. - Ba este, atunci când se reflectă asupra întregii echipe. - Nu crezi că ieşirile tale nervoase, de copil răsfăţat, au şi ele un impact asupra imaginii echipei? - Fac parte din joc. E cu totul altceva. Speră că tăcerea este suficient de elocventă pentru a-1 face să înţeleagă ce părere avea despre logica lui. Parcur­ seră câteva mile în tăcere, iar tristeţea i se adânci. Obo­ sise să se tot prefacă, dar nu mai ştia cum să se poarte normal. Poate că, în alte circumstanţe, cuplul lor ar fi avut o şansă. Furia lui Dan se mai stinsese când deschise gura din nou. -Ascultă-mă, Phoebe, îmi pare rău pentru seara tre­ cută şi vreau să-mi cer iertare. M-am simţit foarte bine cu tine şi n-am vrut să fiu nepoliticos. Dar se făcuse târziu, a doua zi aveam un meci important... scuzele lui se stinseră într-o tăcere stânjenitoare. Phoebe simţi cum i se punea un nod în gât. Mobilizându-şi toată voinţa de care era capabilă, îi răspunse pe cel mai aristocratic ton: - Pe cuvânt de onoare, Dan, dacă aş fi ştiut că te vei purta atât de copilăreşte, n-aş fi acceptat niciodată să mă culc cu tine. - Cum aşa? Ochii i se îngustară.

- îmi aminteşti de adolescenţii care tocmai s-au dez­ virginat pe bancheta din spate a maşinii şi au crize de conştiinţă. Sincer, sunt obişnuită cu amanţi mai rafi­ naţi. în orice caz, mă aşteptam la o rundă dublă. Nu me­ rită tot efortul dacă e s-o faci numai o dată, nu crezi? Cu scrâşnet de frâne, maşina se înscrise pe prima bandă. Continuă să-l atace, profitând de faptul că n-o putea vedea şi că începuse să se poarte defensiv, aşa cum era de aşteptat. -N u cred că sunt foarte pretenţioasă, dar le cer trei lucruri amanţilor mei: politeţe, rezistenţă şi capacitatea de a-şi reveni rapid pentru o nouă partidă de sex. Mi-e teamă că ai ratat toate probele. -N u vrei să-mi critici şi tehnica, dacă tot ai început? Vocea lui era suspect de calmă. -D acă tot întrebi, aş zice că tehnica este... adecvată. - Adecvată? -A i citit multe cărţi de specialitate, se vede, dar... mai bine nu continuăm. Poate cer eu prea mult. -N u , te rog, continuă! Chiar vreau să-ţi cunosc părerea. - îmi închipui că n-ai mai trecut prin atâtea întreru­ peri, Dan. Eşti un amant prea direct. Ar trebui să te mai relaxezi, să nu mai iei sexul atât de în serios. Pe de altă parte, înţeleg că erai stresat. Câţi bărbaţi sunt chemaţi să o satisfacă pe cea care le semnează cecul de salariu în fiecare lună? Spre oroarea ei, dinspre scaunul din faţă se auzi un chicotit amuzat. - Phoebe, dragă, mă laşi fără replică. - în locul tău, nu m-aş gândi prea mult la povestea asta. Un caz de nepotrivire. Se mai întâmplă. în lumina farurilor de pe sensul opus, putea vedea că bărbatul acum rânjea de-a binelea, cu gura până la urechi. - Draga mea, sunt multe lucruri pe lume despre care mă simt nesigur: religia, politica economică a guvernu­ lui sau ce şosete să asortez la un costum albastru, dar

performanţa mea din acea cameră de hotel nu-mi ridică nici un fel de semne de întrebare. - Cu egoul tău supradimensionat, nici nu mă mir. - Phoebe, ţi-am spus că-mi pare rău pentru atitudi­ nea mea. -Scuzele au fost acceptate. Acum, dacă nu te superi, aş vrea să mă odihnesc. Sunt foarte obosită. îşi sprijini capul de fereastră şi închise ochii. Se dovedi că era la fel de bun ca ea la comunicarea nonverbală. După numai câteva secunde, aprinsese radioul şi umpluse interiorul maşinii cu sonorităţile ostile ale trupei de heavy metal Megadeth. Nu rezolva­ seră nimic. Phoebe nu-1 văzu pe Dan decât sporadic în săptămâna următoare. Zilele sale păreau să se împartă între viziona­ rea unor kilometri întregi de înregistrări, participarea la nenumărate întâlniri cu antrenorii şi jucătorii, şi pre­ zenţa pe terenul de antrenament. Spre surprinderea ei, Molly acceptă s-o însoţească la meciul de duminică îm­ potriva celor de la Detroit Lions, deşi când Phoebe îi su­ gerase să vină cu o prietenă, o refuzase pe motiv că toate colegele ei erau infecte. Chicago Stars câştigă meciul la o diferenţă mică, dar la finalul săptămânii următoare pierdu pe stadionul Three Rivers din Pittsburgh, din cauza unei serii de greşeli. Intrau în ultima parte a sezo­ nului. Pe aeroportul din Pittsburgh, Phoebe se întâlni întâmplător cu Reed. Atitudinea acestuia, compătimi­ toare şi subtil critică în acelaşi timp, o făcu să scurteze cât mai mult întrevederea. A doua zi, când ajunse la birou, secretara îi înmână o notă de corespondenţă de la Ronald, care-i cerea să vină imediat în sala de şedinţe de la etajul al doilea. In timp ce înainta cu cana de cafea în mână, remar­ că faptul că toate telefoanele sunau disperate. Oare ce catastrofă îi lovise? în sală, Dan urmărea ceva pe ecra­ nul televizorului plasat pe o măsuţă mobilă, alături de un videorecorder. Stătea sprijinit de lambriul negru

al peretelui, cu picioarele şi braţele încrucişate, iar gri­ masa de pe chipul lui nu prevestea nimic bun. Ron era aşezat pe un fotoliu rotativ, la masa de conferinţe. Se strecură pe locul liber de lângă el, iar directorul general pivotă către ea. - Avem aici înregistrarea popularei emisiuni Sports in Chicago, care a fost difuzată noaptea trecută, în timp ce noi ne întorceam de la Pittsburgh. Mi-e teamă că trebu­ ie să o vezi. îşi îndreptă atenţia către televizor şi văzu un bărbat arătos, brunet, având în spate un peisaj cu turnurile de afaceri ale oraşului. Povestea ceva uitându-se fix în came­ ra de filmat, cu intensitatea cu care Peter Jenkins ar fi transmis în direct din mijlocul unui război devastator. Printr-o politică de achiziţii înţeleaptă şi o serie de alegeri inspirate în teren, Bert Somerville şi Cari Pogue au reuşit să adune cel mai talentat grup de jucători din ligă. Dar, pentru a aduce victorii, talentul nu este sufici­ ent. Echipa are nevoie de o conducere capabilă, iar cea actuală este departe de acest deziderat, când nu lipseşte cu desăvârşire. Cuvintele prezentatorului erau ilustrate acum cu secvenţele cu rateurile şi greşelile din meciul de duminică. Managerul general, Ronald McDermitt, nu este un vizionar al fotbalului - nici măcar nu a jucat vreodată - şi nu are capacitatea de a ţine sub control un antrenor uns cu toate alifiile ca Dan Calebow. Pe de altă parte, acesta din urmă ar trebui să se concentreze mai mult asupra elementelor fundamentale pe care tinerii săi jucători au nevoie să şi le însuşească şi mai puţin pe scandalurile cu arbitrii. Chicago Stars este o echipă ce alunecă în haos, afectată de un management inept, de antrenamente dezordonate, de o situaţie financiară proastă şi de un proprietar care face de ruşine întreaga Ligă Naţională de Fotbal.“ Phoebe se încordă când pe ecran începură să defileze fotografii cu ea făcute de-a lungul timpului. Prezentato­ rul schiţă pe scurt prevederile testamentului lui Bert.

Comportamentul mondenei Phoebe Somerville transformă un sport nobil şi serios Intr-un circ. Nu înţe­ lege regulile şi nu pare să fi gestionat în viaţa ei ceva mai complicat decât propriul carnet de cecuri. Ţinutele ei provocatoare, atitudinea arogantă şi refuzul de a acorda interviuri presei de specialitate spun totul despre lipsa de respect cu care tratează această echipă talentată şi iu­ bită de noi toţi.“ Camera se mută pe un interviu cu Reed. Sunt sigur că Phoebe face tot ce poate. Din păcate, ea este mai obişnuită cu cercurile artistice decât cu cele sportive. Odată îndeplinite prevederile testamentare lă­ sate de regretatul Bert Somerville, sunt convins că voi reuşi să aduc rapid echipa înapoi pe linia de plutire.“ Phoebe strânse din dinţi în timp ce Reed continua să peroreze, construindu-şi imaginea de gentleman res­ ponsabil, în contrast cu o fătucă fără prea multă minte. Camera reveni asupra prezentatorului din studio. In ciuda atitudinii cavalereşti a lui Reed Chandler faţă de verişoara sa, până în luna ianuarie mai e mult. Va reuşi domnişoara Somerville să-i arate direcţia co­ rectă directorului ei general? Mai mult, cum se va putea impune în faţa antrenorului principal, cunoscut pentru temperamentul său exploziv, în condiţiile în care există zvonuri ciudate despre relaţia dintre cei doi? în mod normal nu am relata astfel de bârfe, dar considerăm că publicul are dreptul să afle. O sursă de încredere a văzut-o pe proprietara clubului ieşind din apartamentul lui Dan Calebow de la un hotel din Portland, la primele ore ale dimineţii, în urmă cu două săptămâni.“ Dan trânti o înjurătură deosebit de obscenă, iar Phoebe îşi strânse mâinile ca într-o rugăciune mută. Prezentatorul se încruntă grav către camera de filmat. Poate că întâlnirea celor doi a fost complet ne­ vinovată, dar, dacă nu a fost, atunci viitorul Chicago Stars nu arată deloc bine. Suntem obligaţi să ne amin­ tim că extravaganţele domnişoarei Somerville nu se opresc aici.“

Ridică o ediţie a revistei glossy Beau Monde, o publica­ ţie cu distribuţie similară celei pe care o avea Vanity Fair. Phoebe lăsă să-i scape o exclamaţie surprinsă. Avusese atât de multe pe cap în ultima vreme, încât uitase com­ plet de Beau Monde. „- Noul comisar al Ligii Naţionale de Fotbal, Boyd Randolph, ar face bine să studieze ultimul număr al re­ vistei Beau Monde, care va ajunge mâine la standurile de presă şi unde domnişoara Somerville ni se arată în toa­ tă splendoarea. Poate că aceste fotografii, pe care Legea audiovizualului nu-mi permite să le prezint la cameră, îl vor determina pe domnul comisar să aibă o discuţie serioasă cu domnişoara Somerville, legată de responsa­ bilităţile ei în raport cu liga.“ Sprâncenele i se apropiará în atitudinea de indigna­ re exersată a ziaristului de televiziune care doreşte să-şi crească ratingul cu orice preţ. Fotbalul profesionist a evoluat mult încercând să-şi spele imaginea pătată de scandalurile cu droguri şi pari­ uri din trecut. Acum însă, o tânără inconştientă doreşte să-l tragă înapoi în mocirlă. Să sperăm că responsabilul ligii, comisarul Randolph, nu va permite acest lucru.“ - Nevăstuica asta veninoasă nu este unul dintre amicii lui Reed? întrebă Dan arătând cu degetul spre ecran. - Ba da, aşa cred. Cum înregistrarea ajunsese la sfârşit, Ron stinse televizorul. - Chandler este un mare prinţ, mormăi Dan scârbit. Luă un plic mare de pe masă, iar Phoebe simţi cum revolta i se transforma în groază. -Tocmai mi l-a adus secretara, spuse Ron arătând spre plic. N-am avut timp să mă uit. Dan extrase revista. Phoebe ar fi vrut să i-o smulgă din mână, însă era limpede că asta nu ar fi făcut de­ cât să amâne inevitabilul. O pagină se rupse în timp ce mâinile lui neîndemânatice răsfoiau febril, în căutarea fotografiilor incriminante.

- De ce te mai oboseşti? Oricum, ai văzut tot ce era de văzut. - Cum, este adevărat? Chiar aţi fost amândoi în acea cameră de hotel? sări ca ars Ron. - Nu vrei să închiriezi balonul publicitar de la Good­ year, ca să afle toată lumea? o întrebă ironic Dan. - Te asigur că nu se va repeta, Ron, dar trebuie să ştii adevărul. Mâinile ei tremurau pe cana de cafea. - Eu sunt de vină. Nu te-am avertizat asupra riscuri­ lor pe care le presupune o relaţie cu Dan. Ar fi trebuit să înţeleg. Povestea asta, împreună cu fotografiile, sunt o combinaţie explozivă pentru imaginea noastră. Nu ţi-ai dat seama că fotografiile nud, chiar dacă sunt publica­ te într-o revistă respectabilă, pun echipa într-o situaţie jenantă? Tonul lui Ron era cel al unui tată îngrijorat pentru viitorul unei fiice nesăbuite. - Am pozat pentru revistă în iunie, cu o lună înainte să moştenesc echipa. Cu tot ce s-a petrecut de atunci, am uitat complet. - îţi spun doar atât, Ronald, dacă primeşti un telefon de la Playboy, leag-o şi pune-i căluş, altfel într-o secundă va fi goală şi imprimată pe copertă. Dan se opri brusc din răsfoit şi începu să înjure. Phoebe detesta să se apere, dar nu avea încotro. - Fotografiile sunt făcute de Asha Belchoir, una din­ tre cele mai respectate profesioniste în domeniu din lume. Este şi o bună prietenă de-a mea. - Eşti pictată! strigă Dan lovind imaginea cu palma. -îm i dai voie să văd şi eu? zise Ron întinzându-se curios. Dan aruncă revista pe masă cu o silă nedisimulată. Ateriză deschisă la o pagină dublă ce o înfăţişa lăsându-se pe spate în faţa pânzei lui Flores intitulată „Nude #28“, un portret suprarealist pe care i-1 făcuse înainte să moară. Pe corpul ei gol era suprapus detaliul din tablou care altfel n-ar fi fost vizibil, din cauza poziţiei sale uşor înclinate. Efectul era superb, aerian şi erotic. Ron dădu pagina, scoţând la iveală o imagine cu un sân

al lui Phoebe fotografiat de aproape, cu sfârcul pictat cu cretă albă. Pielea ei devenise pânza suprarealistă pe care se desfăşurau mici siluete ale altor sâni pictaţi de Flores în maniera lui inconfundabilă. Ultima fotografie o înfăţişa complet goală, din spate. îşi ridica podoaba capilară cu mâinile şi avea un genunchi parţial îndoit, cu şoldul lansat puţin în lateral. De data asta, pielea constituia pânza pentru o serie de palme bărbăteşti, ne­ gre şi roşii, plasate strategic între omoplaţi, pe fund şi în interiorul genunchiului. Dan arătă acuzator cu degetul spre fotografie. - Probabil că un bărbat s-a amuzat foarte bine făcându-ţi asta! -A u fost doi, de fapt. Unul pentru fiecare culoare. Era o minciună. Palmele fuseseră imprimate pe corpul ei de o femeie în vârstă, dar nu trebuia să ştie asta. în orice caz, reacţia lui era ciudată pentru cineva care încer­ ca s-o ţină la distanţă. Ron ridică un creion şi bătu cu el în masă. - Phoebe, am programat o conferinţă de presă comu­ nă la ora unu. Wally Hampton, de la departamentul nostru de relaţii publice, te va pune la curent. Dan, aş vrea să stai deoparte până mâine. Când presa va reuşi să ajungă la tine, nu comenta altceva decât meciurile, despre care ştii ce ai de spus. Ţine-ţi pumnii în buzu­ nare atunci când reporterii te vor întreba despre inci­ dentul de la hotel, dacă nu vrei ca povestea să ajungă pe prima pagină. -N u vreau nici o conferinţă de presă, Ron. Ţi-am spus de la început că nu voi face asta. -Pune-o să vină dezbrăcată, va accepta cu plăcere, comentă Dan. -Ajunge! îmi pare rău pentru conferinţa de presă, adăugă Ron întorcându-se către Phoebe. -Aşa, fii dur, Ron! Se vede că ştii să dai milităria jos din pod. Ron se prefăcu că nu-1 aude.

- Din păcate, nu poţi continua să ignori presa ca până acum fără să dai impresia că ai avea ceva de ascuns. - Nu ştiu ce-ar mai avea de ascuns, chicoti Dan. Phoebe îşi ţinu respiraţia. Ron se ridică fără grabă din fotoliu şi se întoarse către antrenor. - Comentariile tale sunt complet deplasate. Ar trebui să-i ceri iertare lui Phoebe. -N ici nu-mi trece prin cap. Chipul lui exprima încăpăţânarea. - Nu te preface nevinovat. înţeleg că în camera aceea era doi oameni, nu unul singur. Iar dacă nu am fi pier­ dut atâtea meciuri, nimeni n-ar fi observat nimic. In loc s-o tot insulţi pe Phoebe, ai face bine să te ocupi cum trebuie de echipă. -Vrei să spui că nu eşti de acord cu metodele mele de antrenament? Lui Dan parcă nu-i venea să creadă că auzise bine. -C red că am fost foarte limpede. Eşti nepoliticos şi agresiv la adresa ei. Phoebe nu este numai patroana echipei şi angajatoarea ta, ci şi o fiinţă umană demnă de respect. Tânăra femeie nu avu timp să-i mulţumească pentru cuvintele frumoase. Era prea speriată de cutele pericu­ loase ce se formau în jurul gurii lui Dan. îşi aminti, prea târziu, că acest om fusese antrenat să răspundă oricărui atac cu un contraatac mult mai violent. -Ascultă la mine, papagalule! Este treaba mea cum mă port cu Phoebe, şi n-ai decât să-ţi bagi undeva lecţiile de etichetă! -Acum nu vreau să mai aud nici un cuvânt, îl aver­ tiză Ron. Dar furia era singura cale de exprimare a emoţiilor şi a adrenalinei ce clocoteau în Dan. - Eu decid când mă opresc! Dacă nu vrei să primeşti o găleată de rahat în cap, ai face bine să ţii minte că eu sunt antrenorul acestei echipe. în ce te priveşte, văd că nu eşti în stare să ai grijă nici măcar de o pipiţă fără

creier. Imediat ce încheie fraza, mâna dreaptă îi coborî pe lângă corp intr-un gest fără sens, aproape neajutorat. In sală se aşternu o tăcere de plumb. Chipul lui Phoebe era livid. Niciodată nu fusese umilită în felul acesta. - Eşti suspendat pentru o săptămână, rupse Ron tăce­ rea pe un ton calm. -N u mă poţi suspenda. Eu sunt antrenorul, nu vreunul dintre jucători. Buza de sus îi era răsfrântă într-o grimasă dispreţuitoare. -N u are importanţă. Eşti suspendat. Speriată, Phoebe făcu un pas înainte. - Ron... -Te rog, nu te băga, Phoebe. Am o treabă de termi­ nat şi o voi face aşa cum înţeleg eu că trebuie făcută. Dan se apropie de directorul general atât de amenin­ ţător, încât Phoebe simţi cum i se strângea stomacul. - îmi vei plăti scump pentru asta, anunţă el pe un ton veninos. Pielea lui Ron căpătase accente verzui, dar, spre meri­ tul lui, reuşi să-şi menţină vocea aproape neschimbată. -Vreau să ieşi din clădire imediat. Nu ai dreptul să iei legătura cu ceilalţi antrenori sau cu jucătorii până la finalul suspendării, care va avea loc după meciul de duminica viitoare. -Voi ieşi când am eu chef! -Pentru binele Iui Phoebe, nu înrăutăţi o situaţie deja extrem de dificilă. - Va veni o zi în care vei regreta decizia de azi, răspun­ se antrenorul cu o furie greu stăpânită. -Sunt convins că aşa va fi. Cu toate astea, trebuie să fac ceea ce consider că este bine. Dan îi mai aruncă o privire ucigaşă şi părăsi în trom­ bă încăperea. Phoebe rămăsese năucă, cu mâna la gură. Ron o strânse încurajator de umăr. - Conferinţa de presă va avea loc la ora unu, pe tere­ nul de antrenament. Trec să te iau de la birou, şi cobo­ râm împreună.

- Ron, eu chiar nu... - Scuză-mă, dar acum mă duc să vomit. Ieşi în fugă pe culoar, lăsând-o singură în mijlocul sălii de şedinţe. Paşii lui Dan bubuiau furios pe scări în timp ce co­ bora la parter. Odată ajuns, deschise uşa metalică de la intrare cu un şut năprasnic. Afară, blânda vară indiană ce se instalase peste oraş nu-i amelioră deloc starea de spirit. Se îndreptă spre maşină, plănuindu-şi următoa­ rele mişcări. Avea să-i sucească gâtul acelei nevăstuici trădătoare. Avea să-i scoată maţele. Contractul pe care îl semnase cu clubul nu prevedea nici un fel de suspen­ dare. Avocaţii lui de-abia aşteptau s-o facă jumări pe Phoebe, cu tot cu închipuitul ei de director general. Nu era obligat să le accepte toate rahaturile. Avea să... Avea să... Avea să înceteze să se poarte aşa. Se sprijini cu mâna de plafonul maşinii şi trase adânc aer în piept. Era jenat şi furios în acelaşi timp pe el în­ suşi. Cum putuse să o insulte în aşa hal? în viaţa lui nu se purtase atât de urât cu o femeie, nici chiar cu Valerie. Phoebe nu merita acest tratament. îl scosese din sărite, dar nu avea nimic rău în ea. Era simpatică, sexy şi nos­ timă în felul ei foarte special. Când îl auzise pe reporter anunţând că Phoebe fusese în camera lui de hotel, îi venise să spargă televizorul de furie faţă de încălcarea propriei intimităţi. Cunoştea destul de bine presa ca să-şi dea seama că ea va avea cel mai mult de suferit de pe urma greşelii lui. Ar fi trebuit să discute amândoi raţional, nu s-o insulte fără motiv. Mai ştia şi că ar fi făcut faţă altfel situaţiei dacă nu apăreau nenorocite­ le acelea de fotografii. Ideea că nişte străini o puteau vedea în pielea goală îl înnebunea. Reacţia lui fusese complet ilogică, dacă se gândea că nudurile ei decora­ seră pereţii atâtor galerii de artă din întreaga lume. Mai mult, picturile abstracte nu trebuiau confundate cu por­ nografia. Imaginile publicate în Beau Monde erau mici opere de artă, însă lumea era plină de excitaţi inculţi care nu aveau cum să înţeleagă arta. Gândul la cum vor

admira aceştia fotografiile, cu bale la gură, îl făcuse să-şi piardă cumpătul. El şi temperamentul lui păcătos. Când avea să se ma­ turizeze, când avea să înveţe să se stăpânească? Nu avea nevoie de un doctorat în psihologie ca să înţeleagă de unde veneau ieşirile de furie. Din fragedă pruncie, tatăl său îl bătuse dacă plângea sau se lamenta de spaimă ori de durere. După atâţia ani, încă îi putea auzi vocea tă­ răgănată, de alcoolic: „Adu-mi cureaua, ca să-ţi dau un motiv adevărat de plâns!“ Cu timpul, descoperise că sin­ gura emoţie pe care o putea afişa în preajma tatălui său era furia, fie cu pumnii, fie pe terenul de joc. La naiba! Era un bărbat în toată firea, de treizeci şi şapte de ani, care încă se purta ca un bătăuş din curtea şcolii. Numai că de data asta bătăuşul primise ce meritase. Fusese pus la punct de puştiul slăbuţ care nu reuşise nici măcar să fie acceptat într-o echipă de fotbal. Furia îi reveni pentru o clipă, dar acum avu puterea de a admite, în sinea lui, că nu era decât un camuflaj pentru ruşine. Ruşine pentru că Ronald fusese cel care o apărase pe Phoebe; ruşine pentru că trebuise s-o apere tocmai de el. Dacă n-ar fi fost atât de supărat pe el în­ suşi, s-ar fi putut bucura de faptul că, în sfârşit, Ronald McDermitt se dovedise bun la ceva. Dacă n-ar fi fost atât de supărat pe el însuşi, s-ar fi gândit că echipa încă putea spera.

capitolul 14 Ron îşi drese glasul. - Domnişoara Somerville a pozat pentru revista Beau Monde înainte de a moşteni Chicago Stars. Nu avea în nici un caz intenţia de a aduce daune imaginii echipei sau a Ligii Naţionale de Fotbal. - Este adevărat că i-a fost transmis un avertisment al comisarului? -N u este adevărat, nu a discutat cu comisarul.

„Doar pentru că nu l-am sunat înapoi“, se gândi sumbru Phoebe, care stătea tăcută între Ron şi Wally Hampton, responsabilul cu comunicarea. Conferinţa de presă mergea chiar mai rău decât se aşteptase. Nu se prezentase doar presa locală, ci şi cea naţională, adul­ mecând potenţialul de scandal. Veniseră atât de mulţi reporteri, încât se văzuseră obligaţi să folosească terenul de antrenament. Ea cu Ron şi cu Wally se aflau undeva lângă linia de cincizeci de yarzi, în spatele unei măsuţe acoperite cu un material albastru decorat cu emblema echipei. Unii jurnalişti stăteau în picioare, în timp ce al­ ţii se aşezaseră pe băncile din lemn pregătite pentru ei. La început, întrebările se concentraseră asupra tes­ tamentului lui Bert, dar avansaseră rapid. Puseseră sub semnul întrebării calităţile de manager ale lui Ron, pe cele de antrenor ale lui Dan şi moralitatea ei. Ron şi Wally Hampton răspundeau la toate întrebările, inclu­ siv la cele care îi erau adresate direct. Un reporter gras, cu o piele bolnavă şi o barbă încâlcită, se ridică. Wally o avertiză discret că reprezenta un tabloid scârbos. - Phoebe, o să mai pozezi în pielea goală? - Doamna Somerville este foarte ocupată cu echipa şi nu are timp de alte activităţi, răspunse Wally. -N u este prima dată când vă dezbrăcaţi în public, nu-i aşa? continuă reporterul scărpinându-şi bărbia. - Doamna Somerville a lucrat cu marele artist Arturo Flores, răspunse ferm Ron. Reporterul de scandal fu întrerupt de comentatorul sportiv al unui ziar local. -A u apărut numeroase critici la adresa activităţii an­ trenorului principal Calebow în ultima vreme, mai ales după înfrângerile suferite. Se spune că-i face pe atacanţi să alerge prea mult. Jucătorii se plâng că sunt extenuaţi şi că nu mai găsesc nici o bucurie în joc. Indiferent de motive, echipa a avut un sezon slab. Aveţi în vedere o schimbare? - Nu. Mai avem timp de ajustări, răspunse Ron. Con­ tinuă cu laude la adresa competenţelor lui Dan, iar

Phoebe nu se putu abţine să nu se întrebe ce avea să se întâmple când se va afla că antrenorul tocmai fusese suspendat pentru o săptămână. Ron spera să-i scuze ab­ senţa printr-o răceală sau alt pretext, însă ea avea unele bănuieli că nu va fi atât de simplu. Decizia lui Ron era complet ilegală, iar Dan discutase deja, probabil, cu avo­ caţii lui. îşi impuse să nu se mai gândească la insultele şi glumele lui nesărate, dar îi venea greu să şi le scoată din cap. Poate că tot răul era spre bine, acum ajunsese să-l cunoască. Era obligată să admită că se îndrăgostise de bărbatul nepotrivit. Enervantul reporter de tabloid luă cuvântul din nou, cu un rânjet libidinos pe chip. - Dar ce spui despre performanţa antrenorului Calebow în afara terenului, Phoebe? Aceea te satisface? Confraţii lui îl priviră cu dezgust, însă Phoebe nu se lăsă păcălită. în scurtă vreme, şi ei urmau să-i pună ace­ leaşi întrebări, dar împachetate mai diplomatic. -Antrenorul Calebow este... Nemaiputându-se abţine, Phoebe îl trase de mânecă pe Ron. - Răspund eu. Vreţi să-i dau un calificativ antrenoru­ lui ca amant? La asta vă referiţi? - Desigur, Phoebe, povesteşte-ne cum este, răspunse obraznic reporterul, luat iniţial prin surprindere de ata­ cul direct. - Foarte bine. Vreau să se ştie că este extraordinar în pat. Făcu o pauză, lăsându-i pe toţi cu gura căscată. La fel cum este şi antrenorul Tally Archer, alături de jucă­ torii Bobby Tom Denton, Jim Biederot, Webster Greer, toţi fundaşii, atacanţii şi cea mai mare parte dintre apă­ rători. Sper că i-am inclus pe toţi cei cu care se spune că m-am culcat. N-aş vrea să jignesc pe nimeni prin omi­ siune. Jurnaliştii râseră, dar ea încă nu terminase. Uitându-se fix în ochii reporterului de tabloid, îi aruncă pe un ton nevinovat: Apropo, dacă îmi amintesc bine, dumneata ai fost o mică dezamăgire.

De data asta, tot grupul se tăvălea pe jos de râs. Dacă nu putuse să-i cucerească, măcar să le arate că nu era atât de proastă pe cât credeau ei. Apartamentul pe care Bert îl păstra pentru amante se afla într-un cartier format din douăzeci de imobile de lux, construite intr-o zonă împădurită din partea vestică a ţinutului DuPage. Decorată cu cărămizi aparente bej, clădirea avea un etaj şi o mansardă din lemn. O pere­ che de ferestre înalte în stil palladian străjuia intrarea impresionantă ale cărei uşi aveau vitralii ovale. Lămpi de bronz completau decorul aruncând scânteieri galbe­ ne în lumina soarelui pe cale să apună. Phoebe parcă maşina în garaj şi intră în casă. Interiorul era amena­ jat plăcut, în nuanţe de albastru, gri perlat şi alb, dând camerelor un aspect relaxat, tropical. Bucătăria se des­ chidea către o terasă unde se putea lua masa într-un ca­ dru intim, iar tavanul boltit făcea ca sufrageria mică să pară spaţioasă. - Molly? Peg? Phoebe se aplecă s-o mângâie pe Pooh, care era în delir de bucurie că îşi revedea stăpâna. Cum nu auzi nici un răspuns, urcă la etaj urmată de căţeluşă. Dormitorul ei în acvamarin şi alb avea mobilă de ste­ jar decolorat şi o mulţime de ferestre. încă de la înce­ put se simţise prost în patul uriaş din mijlocul camerei, aşa că-1 înlocuise cu unul mai mic dintr-o cameră de oaspeţi de la reşedinţă. îşi aruncă jacheta pe cuvertura pufoasă şi se schimbă într-o pereche de blugi şi un tri­ cou cu însemnele clubului. Cum nici Molly şi nici Peg nu reveniseră, Phoebe duse bolul de salată de paste găsit în frigider pe tera­ sa însorită. Păşi pe dalele de gresie în şosete şi se aşeză pe unul dintre scaunele de grădină metalice ce se odih­ neau în faţa măsuţei de sticlă din acelaşi set. O mângâie pe Pooh cu degetele de la picioare în timp ce-şi ames­ teca salata. Pentru prima dată în viaţă scăpase cu uşu­ rinţă de cele trei kilograme în plus care i se aşezau atât

de urât pe şolduri. Poate pentru că se simţea tot mai tristă pe zi ce trecea? Ii era dor de Viktor şi de prietenii lui. Ii lipseau vernisajele şi deschiderile de galerii. Şi-ar fi dorit un piept plat şi o copilărie fericită. Şi-ar fi dorit un soţ şi un copil. Şi l-ar fi dorit pe Dan Calebow. Nu pe cel adevărat, care o jignise în dimineaţa aceea, ci pe cel glu­ meţ şi tandru cu care crezuse că face dragoste. Accesul de autocompătimire, care nu-i stătea în fire, fu întrerupt de sunetul uşii de la intrare care se deschise şi se închise la loc. Pooh începu să latre şi fugi să vadă despre ce era vorba. Phoebe auzi foşnet de pachete urmat de zgomot de paşi pe treptele ce duceau la etaj. Dădu sa­ lata într-o parte şi ajunse în hol la timp pentru a vedea maşina menajerei, Peg Kowalski, ieşind de pe alee. Urcă la rândul ei şi ciocăni la uşa camerei lui Molly. Cum nu auzi nici un răspuns, intră fără să mai aştepte. Patul era plin de pungi de la magazinele la care vi­ sau toţi adolescenţii: The Gap, Benetton, The Limited. Pooh, în mijlocul grămezii, o urmărea atent pe sora ei vitregă în timp ce extrăgea hainele. Molly ridică ochii şi o privi o secundă. Lui Phoebe i se păru că citise vino­ văţie pe micul ei chip, dar imediat aceasta fu înlocuită de obişnuita expresie plictisită. - Doamna Kowalski m-a luat cu ea să cumpărăm hai­ ne de şcoală. Are o nepoată de vârsta mea care cunoaşte cele mai bune magazine. Nici Phoebe nu era străină de magazinele de hai­ ne, dar propunerile ei se loviseră întotdeauna de un zid de refuzuri. Inghiţindu-şi dezamăgirea, se aşeză pe marginea patului. -V ăd că se pricepe bine la cumpărături. Molly se aplecă să mângâie căţeluşa. Aici, Dan avuse­ se dreptate, cele două se împăcau de minune. - Lasă-mă să văd ce ţi-ai luat. O vreme, micuţa se purtă ca o adolescentă autenti­ că. Ochii îi străluceau de bucurie când îi arăta gecile de blugi, pantalonii prespălaţi, bluzele şi tricourile pe care le alesese. Phoebe nu avea nimic de obiectat, Peg

o ajutase să-şi alcătuiască garderoba perfectă pentru vârsta ei. - Te-ai gândit la găurile pentru cercei? - Am voie? - De ce nu? -A ş vrea, răspunse fata fără ezitare.^ - Bine, mergem să le facem vineri. împături la loc o pereche de blugi şi o întrebă cu delicateţe cum mergea şcoala. De câte ori încercase până atunci, Molly refuzase să răspundă. Acum, se încruntă. -C e părere ai? O detest. Chiar şi clasele avansate sunt nule. - Oricum, pentru tine erau uşoare şi la Crayton, nu doar aici. - Sistemul educaţional public e plin de cretini. - Când te-ai înscris, mentorul tău a menţionat că de­ partamentul de engleză are nevoie de elevi buni pentru laboratorul de literatură. De ce nu te înscrii? - De ce aş face-o? -Uneori face bine să ajuţi alţi oameni. Cum Molly nu-i răspunse, consideră că putea să continue: Cel pu­ ţin, acum mergi la o şcoală unde sunt şi băieţi. Molly deveni brusc foarte ocupată de smulgerea unei etichete mai încăpăţânate. - Cum este? insistă sora ei mai mare. - Ce să fie? - Să mergi la o şcoală mixtă... -Su n t nişte lăudăroşi şi se poartă dezgustător la cantină. - Dar băieţii din clasele avansate, şi ei sunt lăudăroşi? - Unii dintre ei, da. Deşi majoritatea sunt tocilari. -Mi-au plăcut întotdeauna tocilarii, zise Phoebe reprimându-şi un zâmbet. Nimic nu este mai frumos la un bărbat decât inteligenţa. Desigur, nici cei drăguţi şi proşti nu sunt de lepădat. Molly chicoti şi, pentru o clipă, barierele dintre ele dispărură.

- Băiatul al cărui dulap se învecinează cu al meu are părul lung şi scoate mereu sunete de chitară. E zgomo­ tos, dar este şi drăguţ. - Chiar aşa? - Suntem colegi în clasa avansată de engleză, dar are dificultăţi să se menţină la nivel. - De ce nu-1 ajuţi? - Pentru că nici nu ştie că exist. Nimănui nu-i pasă de mine. Fetele sunt nişte javre. Dacă nu eşti majoretă şi nu ai hainele potrivite, nici nu te salută măcar. -Su n t sigură că nu toate fetele sunt aşa. Trebuie să-ţi găseşti grupul potrivit, ceea ce poate dura. Acum, Phoebe îi înţelegea mai bine pasiunea bruscă pentru cumpărături. - Nu-mi pasă, nu vreau să am de-a face cu ele! Ai spus că nu trebuie să stau decât un semestru şi că apoi mă poţ muta. înfrântă, Phoebe se ridică să plece. -Poartă-le cu plăcere. Mi-ar fi plăcut să mergem la cumpărături împreună. Chiar foarte mult. Poate că imaginaţia îi juca feste, dar văzu o umbră de incertitudine pe chipul surorii sale mai mici. Ataşă de zgarda căţeluşei o lesă fucsia şi o scoase la plimbare. După pericolele din Manhattan, se bucura de această zonă liniştită, unde se putea plimba la orice oră, fără teama de a se transforma într-o cifră din statis­ ticile poliţiei. Casele se opreau brusc într-un parc împă­ durit înconjurat de un drum pentru biciclişti, luminat din loc în loc. Adora liniştea aproape palpabilă, mirosul pădurii şi aerul tot mai rece prevestind încheierea verii. Pooh ţopăia fericită în faţa ei, oprindu-se din când în când să-şi bage nasul într-o grămăjoară de frunze sau să însemne anumite locuri mai interesante. Pantofii sport ai lui Phoebe scârţâiau pe vopseaua de pe alee, iar pu­ loverul de lână pe care-1 purta era moale şi cald. Pentru câteva minute îşi permise luxul de a alunga orice gând negativ, savurând tihna nopţii.

Senzaţia de bine îi fu tulburată de motorul unei ma­ şini ce întorcea în curtea ei. O văzu dând cu spatele pe alee şi oprindu-se brusc când farurile o luminară. Ştiu cine era la volan înainte ca autovehiculul să fie parcat lângă drum. Se încordă când Dan coborî din maşină şi începu să păşească spre ea. Purta ochelarii şi îşi arunca­ se pe umeri o geacă de vânt în culorile echipei, peste un tricou vişiniu şi blugi. Pooh începu să se smucească în lesă fericită că îl vede. Phoebe încercă să se pregătească psihologic pentru ceea ce ştia că va fi o conversaţie ten­ sionată, dar ziua fusese extrem de grea, aşa că nu prea mai avea resurse de rezistenţă. -Salut, potaie! Dan se aplecă asupra căţeluşei care încerca să-i lege gleznele cu lesa. - Numele ei este Pooh1. -A h, tot timpul uit. Cred că este un cuvânt pe care nu-mi place să-l folosesc prea des. Briza îi ciufuli cla­ ia de păr blond în timp ce o examina din cap până în picioare. - Arăţi diferit. Eşti drăguţă. - Ce doreşti? Fusese numită în fel şi chip, dar nicio­ dată aşa. - Ce părere ai de o conversaţie lejeră, pentru început? E o seară foarte plăcută, nu? Nu avea intenţia să se lase antrenată în cine ştie ce joc psihologic, aşa că trase de lesă şi mări pasul. Dan îşi potrivi imediat viteza cu a ei, ajustându-şi paşii uriaşi. - Este chiar foarte plăcută perioada asta. Zilele sunt încă prea călduroase, dar când cade noaptea simţi clar diferenţa. Phoebe rămase tăcută. - Şi zona asta e foarte frumoasă. Continuă să înainteze fără a-i acorda atenţie. - Ştii, ai putea să participi şi tu cu ceva la conversaţie. - Noi, pipiţele, nu gândim. 1 Expresie de scârbă, de respingere (fam., n.tr.)

- Phoebe, îmi pare rău. Firea mea păcătoasă a luato înaintea raţiunii. Nu am nici o scuză, ştiu. Dar acesta este purul adevăr. Dacă cineva merită să fie numit pipiţă, acela sunt eu. Se aşteptase la o nouă ieşire din partea lui, nu la regrete, dar atacul din aceeaşi dimineaţă o afectase pro­ fund. Nu spuse nimic. -A m impresia că, de când ne-am cunoscut, nu fac decât să-mi cer iertare. - Cred că suntem ca apa şi uleiul. - Eu aş fi spus că suntem ca benzina şi bricheta, răs­ punse Dan aplecându-se ca să evite o creangă ce atârna prea jos. - Oricum ar fi, cred că este mai înţelept să stăm de­ parte unul de celălalt, zise ea oprindu-se lângă un feli­ nar. Cât despre suspendare, nu pot face nimic. îi respect decizia lui Ron şi nu voi interveni. - Ştii că-mi încălcaţi contractul. -Ştiu. - Ultimul lucru de care are nevoie clubul acum este un proces. - Ştiu şi asta. - Dar dacă ţi-aş propune un aranjament? - Ce fel de aranjament? -Tu îmi ţii companie sâmbătă seară, iar eu îi ţin pe avocaţi departe de tine. Nu era tocmai ce se aşteptase. -Voi pleca spre sud, la Gulf Shores, pentru două zile. Oamenii îi spun riviera ţărănoilor, am o bucată de pla­ jă acolo. Când mă întorc, nu voi fi foarte ocupat. Mă gândesc la casa aceea uriaşă, la plictiseala pe care o voi avea de îndurat. Sâmbătă se deschide o expoziţie de artă locală şi, cum ştiu că eşti pasionată, m-am gândit că am putea merge împreună. - Vrei să spui că nu te vei opune suspendării? - Exact. - De ce?

- Am propriile mele motive, însă nu sunt pregătit să ţi le dezvălui. - Promit să nu spun nimănui. - Nmţi forţa norocul, Phoebe. - Te rog, vreau să ştiu. Oftă şi i se păru că vede în ochii lui umbra vinovăţiei. - Dacă spui cuiva, nu voi mai avea niciodată încrede­ re în tine. - Nu o voi face. - Suspendarea va dăuna echipei, ceea ce nu-mi convi­ ne. Victoria din partida de duminica asta ar fi un ade­ vărat miracol, iar recuperarea după patru înfrângeri va fi extrem de dificilă. Dar nu mă opun, pentru că Ron a făcut ceea ce trebuia să facă. Am depăşit orice limită. Nu mă aşteptam de la el să mă pună la punct. -N u pot să cred. Pentru prima dată, l-ai numit Ron. - Mi-a scăpat. Nu ştiu dacă o să se repete. Să nu crezi că mi-am schimbat părerea în ceea ce îl priveşte doar pentru că a demonstrat puţin curaj, în sfârşit. Nu este suficient pentru o judecată definitivă. Dar, să revenim, cum rămâne pentru sâmbătă? - De ce, Dan? Parcă am hotărât că nu ne potrivim. - Nu-mi asmut avocaţii pe tine. Nu este un motiv suficient? Ajunseseră la capătul aleii. -S ă ştii că nu sunt o jucărie. Nu poţi să te dis­ trezi cu mine şi apoi să mă arunci, când te-ai plictisit. Simţi că aceste câteva cuvinte o costaseră resurse uriaşe de curaj. -Atunci, de ce te porţi ca şi cum ai fi? veni răspunsul lui surprinzător de tranşant. Deşi părea mai mult curios decât vindicativ, Phoebe o luă ca pe o lovitură şi iuţi pasul. Dan o urmă fără dificultate. -N u le poţi avea pe amândouă. Nu poţi să flirtezi cu orice bărbat din preajmă, să porţi haine ce par lipite la cald de corpul tău, dar să te aştepţi ca oamenii să te trateze ca pe Maica Tereza.

Ştia că vorbele lui ascundeau un sâmbure de adevăr, aşa că alese să-l înfrunte. - N-am nevoie de lecţii de morală de la tine. Dacă tot eşti la capitolul analiză psihologică, de ce nu te uiţi în oglindă şi nu înveţi să-ţi controlezi ieşirile nervoase? - Ştiu foarte bine care este cauza, răspunse băgându-şi mâinile în buzunare. Din păcate, nu-ţi pot vorbi despre asta, aşadar nu te obosi să întrebi. -Atunci, nici tu nu ar trebui să mă întrebi de ce mă port ca o... aşa cum mă port. Ii aruncă o privire lungă, cercetătoare. - Nu te înţeleg. Nu semeni cu nici o femeie din câte am întâlnit, dar nu mă pot împiedica să cred că eşti la fel ca toate celelalte femei cu care am umblat, şi din acest moment încep necazurile. Privindu-1 în lumina reflectoarelor, cu vântul fluturându-i prin pletele blonde, aproape că putu auzi scârţâitul bătrânului ventilator din tavan. -N u voi mai face dragoste cu tine niciodată. A fost o greşeală. - Ştiu. Şi-ar fi dorit să n-o aprobe atât de repede. - Nu ştiu dacă sâmbătă este o idee bună. - Din contră, este o idee excelentă. Ţie îţi place arta, eu voi avea un pretext să ies din casă, deci vom avea ocazia să ne cunoaştem mai bine. - Nu asta voiam să spun! Chicoti şi o gâdilă sub bărbie arătând mult prea mul­ ţumit de el însuşi. - Vin să te iau la prânz, dulceaţă. - Să nu mă mai numeşti niciodată dulceaţă! apucă să strige în timp ce bărbatul se îndepărta către maşină. - Scuze, doamnă dulceaţă! Deschise uşa şi se strecură înăuntru. Rămase pe loc, privindu-1 cum se îndepărtează. Nu era decât un târg de artă, ce s-ar fi putut întâmpla?

Din punctul de observaţie pe care-1 alesese, aflat pe dealurile din spatele cartierului de lux, Ray Hardesty putea vedea părul blond al lui Phoebe, luminat de re­ flectoare. îşi parcase microbuzul pe o alee îngustă ce du­ cea la o mică zonă de dezvoltare imobiliară. Zvonurile se adevereau, Calebow şi noua proprietară a echipei Chi­ cago Stars erau angajaţi într-o relaţie specială, îşi spuse aşezând binoclul pe locul din dreapta.

capitolul 15 Sâmbătă, fix la ora douăsprezece, Phoebe trase la loc perdeaua de la fereastra prin care îl spiona pe Dan, care parca Ferrariul pe aleea din faţa casei. Stomacul i se strânsese ca unei adolescente la prima întâlnire. Coborî la parter şi o strigă pe Molly. - A venit Dan, hai să mergem! - Nu vreau. - înţeleg, dar tot vii cu noi. Am nevoie de cineva să se ocupe de căţeluşă. - Asta nu este decât o scuză, recunoaşte. Ai putea s-o laşi pe Pooh acasă, cu mine. -Are nevoie de exerciţiu. Nu te mai opune, Molly! Dă-mi o şansă! Este o zi superbă şi ne vom amuza copi­ os. Ar fi vrut să creadă ea însăşi în aceste cuvinte, însă de fapt spera ca Molly să funcţioneze ca un amortizor în cazul în care ea şi Dan s-ar fi certat. Povestea suspendării ajunsese în ziare marţi dimi­ neaţă, iar ea şi Ron fuseseră vânaţi de reporteri toată săptămâna. Unii jurnalişti reuşiseră chiar să-l găsească pe antrenor la casa lui de vacanţă din Alabama. Dan şi directorul general dăduseră publicităţii comunicate de presă, ambele la fel de găunoase, iar ea se văzuse obliga­ tă să-i telefoneze comisarului de la NFL. Fireşte, nu era deloc mulţumit de atitudinea ei. Ca veste bună, suspen­ darea lui Dan sufocase în faşă zvonurile despre relaţia lor intimă.

Molly îşi făcu până la urmă apariţia, purtând una dintre noile perechi de blugi, o bluză simplă pe gât şi o privire furioasă. Phoebe se gândise să-l avertizeze în prealabil asupra prezenţei surorii ei vitrege, dar ceva o făcuse să se răzgândească. Poate chiar puterea propriei dorinţe de a-i auzi vocea. Molly îşi strânsese părul la spate pentru a pune în evidenţă o pereche de cercei din aur, în lobii urechilor proaspăt perforaţi. Phoebe era fericită că reuşise cineva să o convingă, în sfârşit, să aleagă o coafură mai scur­ tă, mai sportivă, care nu-i mai strivea trăsăturile oricum meschine. Acum sora ei mai mică arăta superb, însă ori­ ce compliment îi era respins fără drept de apel. - Nu e corect. Nu înţeleg de ce mă pui să fac asta! - Pentru că sunt rea şi complet lipsită de inimă. Pentru acea zi călduroasă Phoebe alesese o pereche de pantaloni kaki simpli şi o bluză galbenă, şosete asortate şi espadrile Keds. înainte de a o lua pe Pooh, îşi îndesă o pălărie de pai pe cap, poziţionând fix pe mijloc pan­ glica de mătase roz ce menţinea borurile ridicate. -Arată stupid. -Mulţumesc că-mi dai încredere în mine, Molly. O doamnă trebuie să fie întotdeauna sigură pe aspectul ei exterior. -Voiam să spun doar că ar trebui să te îmbraci potri­ vit pentru vârsta ta. Alese să ignore ultima observaţie amabilă şi deschise uşa. Dan apăruse într-o pereche de blugi prespălaţi, un tricou alb şi o şapcă Chicago Bulls. Phoebe îşi spuse în sinea ei că întâlnise şi bărbaţi care arătau mult mai bine decât el. Avea nasul cam strâmb, maxilarul prea pătrăţos şi era exagerat de musculos. Cu toate acestea, ceva vibra înăuntrul ei ori de câte ori îl vedea. Respin­ se tentaţia de a număra de câte ori se gândise la el în ultima săptămână. O salută cu acel rânjet ucigaş ce-1 prindea atât de bine şi intră, în timp ce ea îşi făcu de lucru certând-o pe Pooh, care fusese cuprinsă de entuziasmul obişnuit.

-Cuminte, Pooh! Eşti de-a dreptul insuportabilă. Molly, aduci tu lesa? Limba căţeluşei atârna pofticios şi ochii ei îl fixau cu adoraţie. - Spune-mi că e doar un coşmar şi că nu vrei să iei cu tine această sursă permanentă de penibil. - Molly va avea grijă de ea. Putem merge cu maşina mea. Sper că nu te superi. -N u, câtuşi de puţin, spuse el zâmbindu-i larg fetei. Uşurată, Phoebe ieşi din casă. Expresia de pe chipul surorii ei vitrege arăta exact contrariul, însă Dan se pre­ făcu că nu observă. - Mă bucur că vii cu noi, domnişoară Molly. Mă vei ajuta să scap de această gustare chinezească. -Nu-ţi place de Pooh? întrebă ea, uitând să mai fie botoasă. -N u o suport. Le conduse pe amândouă la Cadillacul lui Phoebe. Molly era atât de şocată, încât făcea eforturi să ţină pasul cu el. - De ce, nu-ţi plac câinii? -B a da, ciobăneşti, labradori, collie. Câinii demni de acest nume. - Pooh este un câine adevărat. - E un căţel pentru domnişoare, asta e. Dacă petrec prea mult timp lângă o asemenea creatură, bărbaţii în­ cep să cânte ca o soprană şi să mănânce sparanghel. -Glumeşti, nu-i aşa? -N u glumesc deloc. Ochii lui sclipeau jucăuş. Cum poţi să crezi că aş putea glumi cu ceva atât de serios? Dă-mi cheile, iubito, spuse întorcându-se către Phoebe. Există încă lucruri pe care bărbaţii le fac mai bine, iar şofatul este unul dintre ele. Dând ochii peste cap, Phoebe îi întinse cheile. - Fii atentă, Molly! Vei asista la o lecţie de istorie des­ pre cum se trăia în anii cincizeci. Avem aici un bărbat care a reuşit să rateze o întreagă mişcare socială.

-Urcaţi, doamnelor, le invită Dan intrând în maşină şi deblocând manual portierele. Nu vreau să fiu acuzat că stau în calea cuiva. Fără a-şi putea reţine un zâmbet, Phoebe se strecură pe locul din dreapta şoferului. - Dacă ne duce la restaurant, comandă ce vezi mai scump în meniu. Ştii, în anii cincizeci bărbaţii făceau cinste întotdeauna, spuse ea întorcându-se către Molly. Naperville era un vechi oraş de fermieri din Illinois care se transformase de-a lungul timpului în cea mai mare aglomerare urbană din comitatul DuPage, cu o populaţie de peste nouăzeci de mii de persoane. Plani­ ficarea urbană inteligentă îşi dăduse toată măsura. Ora­ şul era presărat cu parcuri, cu vechi străzi umbrite, bine întreţinute, cu grădini şi case vechi. Mica bijuterie a co­ roanei era însă Riverwalk, un parc construit pe malul porţiunii din râul DuPage ce îmbrăţişa centrul oraşului. Avea poteci de cărămidă, un pod acoperit, un mic amfi­ teatru pentru spectacole în aer liber şi un iaz de pescuit. Intr-unui dintre capete, o porţiune largă cu pietriş alb fusese transformată în plajă publică. Dan lăsă maşina în mica parcare de la marginea festi­ vităţilor, şi cei trei porniseră pe cărarea cărămizie către mulţimea ce se aduna printre copaci. In fiecare an, în septembrie, parcul servea drept decor pitoresc pentru artiştii din regiune, un loc unde pictorii, sculptorii, bi­ jutierii şi sticlarii îşi puteau expune lucrările. Drapele viu colorate fluturau sub briza caldă, iar standurile de pictură, ceramică şi sticlărie dădeau culoare peluzei. Era o mulţime prosperă. Cupluri tinere împingeau cărucioare scumpe sau cărau copilaşi bine hrăniţi în ha­ muri rezistente, în timp ce adulţi mai în vârstă se pre­ zentau în hainele vesele de la partida matinală de golf. Chipurile adolescenţilor, tratate de cei mai buni der­ matologi, arătau impecabil, iar când râdeau se vedeau capodopere de ortodonţie, în valoare de mii de dolari. Din loc în loc, afro-americani, hispanici şi asiatici bine îmbrăcaţi se amestecau în mulţime.

Phoebe se simţea ca şi cum ar fi ajuns în inima visului american, un loc de unde sărăcia şi tensiunile interetnice dispăruseră. Ştia că oraşul avea probleme, dar pentru cineva care îşi petrecuse ultimii şapte ani în Manhattan, acestea păreau nesemnificative. Aici erau numai burţi pline şi un sentiment de solidaritate comunitară ce dis­ păruse în multe alte părţi ale ţării. Era greşit, se întrebă ea, să-ţi doreşti ca fiecare comunitate din America să se bucure de străzi curate şi sigure, de o rată a natalităţii ridicată şi de o diversitate de SUV-uri? - Cred că mai bine de atât nu se poate, spuse Dan, care parcă îi ghicise gândurile. - Aşa s-ar părea. - Destul de diferit faţă de locul unde am crescut. - îmi pot imagina. Molly o luase înainte cu Pooh, care smucea sălbatic de lesă ca să facă impresie. Dan îşi puse o pereche de ochelari de soare Ray Ban şi-şi coborî pe frunte şapca. - Nu ştiu ce-aş mai putea face ca să mă deghizez. De altfel, ar fi inutil, cu tine purtând pălăria aia. - Ce are pălăria mea? întrebă Phoebe ridicând mâna la panglica roz ce ţinea ridicate borurile moi. -Nimic. Chiar îmi plac, dar dacă ne-ar fi fost ori­ cum dificil să trecem neobservaţi, acum ne este complet imposibil. -Poate că n-a fost o idee aşa de bună să ieşim îm­ preună, prinse ea din zbor momentul pentru o replică înţepătoare. - A fost o idee excelentă. Acum, presa nu va mai şti ce să creadă despre noi. Pe mine mă distrează să le râd în faţă. în faţa lor, Molly smuci scurt de lesa lui Pooh şi se opri brusc. - Vreau să ne întoarcem. - Dar abia am ajuns. - Nu-mi pasă. Ţi-am spus că nu vreau să vin. îi urmări privirea către un grup de fete aşezate în iar­ bă pe o pantă lină chiar în faţa lor.

- Sunt prietenele tale? -Nişte jigodii. Toate se cred superioare fiindcă sunt majorete. Le urăsc. -U n motiv în plus să ţii capul sus. Dan îşi scoase ochelarii şi analiză grupul pentru un moment. Să mer­ gem, domnişoară Molly. Să le arătăm din ce eşti făcu­ tă. Phoebe, ţine-ţi şobolanul! Domnişoara Molly şi cu mine avem treabă. Era atât de îngrijorată, încât nici nu auzi insulta la adresa căţeluşei. Rămase pe loc uitându-se cum pro­ tejata ei era târâtă, vizibil împotriva voinţei ei, către grupul de colege. Abia când Dan îşi scoase şapca înţelese ce avea cu adevărat de gând. Alături de Bobby Tom şi de Jim Biederot, era cea mai cunoscută figură din oraş. Intenţiona să se folosească de celebritatea lui pentru a le impresiona pe colegele lui Molly. Pe măsură ce se apro­ pia, observa că strategia băiatului frumos dăduse greş. Dacă bărbaţii l-ar fi recunoscut imediat, fetele nu erau deloc pasionate de fotbalul american. -Tatăl tău nu este Tim Reynolds, dezvoltatorul imo­ biliar? o întrebă Dan pe o nimfetă cu gura plină de gumă de mestecat şi cu părul lung coafat permanent. -Îhî, replică fetiţa, mai preocupată de conţinutul propriei poşete decât de dialogul cu teroarea terenului de fotbal. - Bună încercare, murmură Phoebe apărută în spate­ le lor. Bună, fetelor, eu sunt sora lui Molly. - Credeam că e maică-ta, se auzi vocea unei roşcate machiate excesiv. Dan râdea pe înfundate. Fără să-l bage în seamă, căută rapid un subiect de conversaţie. - Cum merge şcoala? - OK, mormăi una dintre ele. O alta îşi puse căştile walkmanului pe urechi, în timp ce toate o ignorau expli­ cit pe Molly, căutând cu privirea colegi mai de soi. -A m auzit că profesorii sunt de treabă, făcu încă o încercare Phoebe.

-M da. -A şa cred. Roşcata se ridică în picioare. Hai să mer­ gem, Kelly! Aici e plicticos. Phoebe se uită disperată la Dan. Ideea lui se transfor­ mase într-un dezastru. Surprinzător, în loc de regrete, chipul său exprima satisfacţie. - Mi-a făcut plăcere să stăm de vorbă, fetelor. Acum trebuie să mergem. Distraţi-vă bine, da? Grupul se uită la el ca la un extraterestru şi se înde­ părtă în direcţia unor băieţi care veneau spre ei. - Nu prea le-ai impresionat, observă Phoebe. - Ai răbdare, mieluşico! Am impresionat femeile toa­ tă yiaţa, aşa că ştiu ce fac. In contrast cu siguranţa lui, chipul lui Molly exprima disperare. Era pe punctul să izbucnească în lacrimi. -Ţi-am spus că nu voiam să vin! Te urăsc! încercă să se îndepărteze în goană, însă Dan o apucă de mână şi o trase lângă el. -N u aşa de repede, domnişoară. Imediat ajungem la partea bună. Phoebe văzu imediat cauza panicii lui Molly. Se apro­ pia un grup de patru băieţi, cu şepcile puse cu cozorocul la spate, cu tricouri ce le atârnau până sub genunchi şi cu adidaşi negri din care ieşeau limbi enorme. -Te rog, las-o în pace! E suficient de umilită. -N u sunt atât de crud încât să vă las să suferiţi în continuare, deşi mi-a trecut prin cap. Fetele strigau numele băieţilor, încercând simultan să pară dezinteresate. Băieţii îşi dădeau coate. Unul dintre ei emise o râgâială zgomotoasă. Apoi îl văzură pe Dan. Feţele le căzură şi, pentru câteva secunde, părură să-şi fi pierdut capacităţile motrice. Fetele îi înconjurară sporovăind şi fluturându-şi pletele, dar nu reuşiră să le distragă atenţia de la antrenorul echipei Chicago Stars. Ochii lui Dan, în schimb, erau aţintiţi asupra lui Molly. -Acum, zâmbeşte şi poartă-te ca şi cum nu ţi-ar păsa de nimic pe lume. îi cunoşti?

- Doar pe cel cu părul lung. Dulăpiorul lui este lipit de al meu. Phoebe îşi aminti că sora ei menţionase un băiat dră­ guţ ce imita sunete de chitară. - E bine. Acum, ridică puţin mâna şi salută-1. -N u pot să fac asta. Molly era complet panicată. -In clipa asta e mult mai nervos decât tine. Fă ce te-am rugat! De când pasase prima dată mingea, Dan se obişnuise să conducă bărbaţi, aşa că o fetiţă speriată nu avea nici o şansă în faţa lui. Molly schiţă un salut rapid, apoi braţul îi căzu moale pe lângă corp, şi obrajii îi luară foc. Băieţii nu aveau nevoie de mai mult. Conduşi de ve­ cinul ei, se repeziră înainte. - Sunt impresionată, şuşoti Phoebe. - Era şi timpul să-mi acorzi ceva respect. Când ajunseră în dreptul lui Molly, chipul liderului lor era şi el roşu. Era un băiat înalt, făcut parcă numai din genunchi şi coate colţuroase, dar îngrijit, bine hră­ nit şi cu părul curat şi strălucitor. Băieţii se foiau pe picioare de parcă s-ar fi apărat de furnici. Braţul lui Dan rămăsese aşezat protector pe umerii lui Molly, dar capul îi era întors către Phoebe, ceea ce îi punea în dificultate pe nou-veniţi. - Frumoasă vreme. -Superbă, răspunse ea intrând în joc. Sper doar să nu plouă. -A m auzit la starea vremii că va fi soare toată săptămâna. - Ce bine ar fi. Băieţii păreau să înţeleagă că nu pu­ teau ajunge la antrenor decât prin Molly. Ochii le jucau neliniştiţi de la unul la celălalt. - Ne ştim de la şcoală, nu-i aşa? îndrăzni şeful grupului. - Îhî, răspunse Molly. - Cred că dulăpioarele noastre sunt vecine. -A şa cred. După părerea lui Phoebe, cineva cu IQ-ul astronomic al surorii ei ar fi putut găsi un răspuns mai inteligent.

Unde era acel citat deştept din Dostoievski atunci când aveai nevoie de el? - Mă cheamă Jeff. - Pe mine Molly. In timp ce Jeff îi prezenta pe ceilalţi colegi, Dan îi arătă lui Phoebe împrejurimile. Comentară copacii, florile, raţele de pe râu. însă nu-şi luă nici o clipă bra­ ţul protector de pe umerii fetei, iar căldura pe care o simţise pentru el când îi deschisese uşa o cuprinse din nou. Conversaţia tinerei generaţii se anima progresiv. Majoretele se apropiau şi ele, cu o curiozitate intensă în ochii daţi cu rimei. - Pline de pene creaturile astea, nu? comentă Dan cu ochii spre râu. -M ai ales maro, deşi cea din mijloc parcă are o pată albastră. - Cred că este verde. - Verde? Da, cred că ai dreptate. Prezenţa lui Dan era ca un magnet. Alţi băieţi se opri­ ră şi pătrunseră prin zidul majoretelor pentru a-1 vedea mai îndeaproape. -Salut, Jeff, ce faci omule? - Salut, Mark, salut, Rob. Ea este Molly. E nouă. Mai schimbară câteva impresii despre floră şi faună până când Dan catadicsi să se întoarcă spre băieţi. - Hei, salut! Sunteţi prietenii lui Molly? Toţi îşi declarară entuziaşti prietenia. Treptat, renun­ ţară la timiditate şi începură să pună întrebări despre echipă. Majoretele, care se alăturaseră grupului, o pri­ veau pe Molly cu interes renăscut. Unii băieţi anun­ ţară că se duceau să cumpere îngheţată şi o invitară să-i însoţească. - Pot să merg? o întrebă rugător pe sora ei. -Sigur. Se înţeleseră să se întâlnească la fântâna în formă de păpădie peste o oră. Dan însă nu terminase. - Molly, invită-ţi prietenii la meci duminica asta. Poa­ te le fac cunoştinţă cu câţiva jucători.

- Da! se auzi un urlet entuziast. - Molly, chiar îl cunoşti pe Bobby Tom? - Da, l-am întâlnit de câteva ori. - Mamă, ce norocoasă eşti! -Asta a fost oferire de mită în toată regula, îi spuse Phoebe când grupul se îndepărtase la o distanţă sigură. -Ştiu, zâmbi el. - Cu toate astea, fetele nu mi-au făcut o impresie prea bună. Unele par gata să-şi vândă cea mai bună prietenă pentru un prânz. -N u are importanţă. I-am oferit lui Molly şanse ega­ le. Acum e rândul ei să aleagă. Pooh, nerăbdătoare să-şi facă nevoile, începu să tragă din nou de lesă. Coborâră panta înverzită şi ajunseră la standurile de artă. Cu toate că Dan îşi pusese la loc şapca şi ochelarii, mulţi dintre cei prezenţi îl recunoscuseră şi acum îi adresau saluturi în timp ce o examinau lacom pe Phoebe. - Nu te opri, dacă te opreşti suntem terminaţi, îi stre­ cură el printre dinţi. Iar tu ai face mai bine să mergi fie în spatele, fie în faţa mea, se răsti către Pooh. N-aş vrea să se creadă că... - Stai liniştit! Imaginea ta de macho nu are de suferit prin asocierea cu un căţeluş. Dumnezeule, dacă faci atâ­ ta caz pentru un pudel, mă întreb ce-ai fi făcut dacă era şi Viktor cu noi. - Nu am nici o problemă cu Viktor. Dar de ce a trebu­ it să-i pui o fundă roşie acestei ruşini cu patru lăbuţe? - Nu este roşie, ci mov. Ai fost atât de nesigur pe pro­ pria identitate toată viaţa, sau e doar un simptom al crizei bărbatului la patruzeci de ani? - Nu eu am fost confundat cu mama surorii mele mai tinere. -Norocul tău. La cum ţi se prăbuşeşte masculinita­ tea, asta sigur te-ar fi împins în tabăra cealaltă. Continuară să se tachineze, fiecare atac verbal fiind contracarat imediat, dar fără lovituri dure şi fără izbuc­ niri vizibile.

Dan îi cumpără un bol handmade verde cu roz, de pus în dreptul unei ferestre însorite, iar ea îi oferi o fo­ tografie retro a zgârie-norilor din Chicago, cu luna plină pe fundal. - O voi agăţa în birou. De multă vreme caut ceva deosebit. Din păcate, poza îi aminti fără voia ei de un alt set de imagini, şi o parte din bucuria acelei zile se evaporă. Se surprinse jumulind în mână punga de plastic în care ducea bolul colorat. Se întrebă dacă avea curajul, măcar o dată, să fie onestă cu un bărbat, în loc să se ascundă şi să joace teatru. -D an, începu ea cu o voce blândă, încă mă întris­ tează reacţia ta la fotografiile din Beau Monde. Eu sunt mândră de ele. - După-amiaza plăcută tocmai s-a încheiat. -Mi-aş dori să nu reacţionezi de parcă ar fi porno­ grafice. Fac parte din cele mai reuşite serii ale Ashei Belchoir. - Sunt poze cu o femeie goală, atâta tot. -Nu-mi vine să cred că eşti atât de îngust la min­ te. Se mira singură că încercase să-l ridice din noaptea ignoranţei. - Iar mie nu-mi vine să cred că o exhibiţionistă de profesie are tupeul să mă judece. - Nu sunt o exhibiţionistă! -N u te supăra, Phoebe, dar te-ai dezbrăcat pentru mult prea mulţi oameni. -Ţărănoi idiot! N-ai fi în stare să recunoşti arta nici dacă te-ar lovi în cap. Ai capacitatea de judecată estetică a... a... - A unui jucător de fotbal? - Nu! A unei mingi de fotbal. - Sunt profund convins că femeile cumsecade ar tre­ bui să rămână îmbrăcate în public, ceea ce nu înseamnă că nu apreciez arta! - Săptămâna trecută eram o pipiţă, iar acum sunt o femeie cumsecade. Ce-ar fi să te hotărăşti?

După expresia lui, era clar că atinsese un punct sensibil, dar nu asta dorea. Nu-şi dorea să marcheze puncte pe o tabelă de scor imaginară, ci voia să-l facă să înţeleagă. - Mă doare că încerci să-mi transformi fotografiile în ceva sordid. Chiar nu sunt. -N u mă pot abţine. Vocea lui îşi pierduse agresivitatea. îl privi încercând să-l înţeleagă. -Atunci, de ce? De ce contează atât de mult pen­ tru tine? -N u ştiu. - Pentru că afectează imaginea echipei? - Nu poţi nega asta. - îmi pare rău că au apărut tocmai acum. -Ştiu. Se întoarse către ea cu o expresie surprinzător de tandră. Fotografiile sunt superbe, Phoebe. O ştim amândoi. Dar nu sunt atât de frumoase ca tine. Se opriră o clipă, faţă în faţă. Se uită în ochii lui şi i se păru că o trăgea într-o îmbrăţişare. Simţea cum se apleca în faţă şi vedea că Dan făcea la fel. Apoi Pooh se puse pe lătrat, stricând atmosfera. El o prinse de braţ şi o aduse înapoi în poziţie verticală. -S ă mergem, îţi voi cumpăra o minunată chiflă de hotdog. Cu puţin muştar şi castraveţi muraţi, nici nu-ţi vei da seama că partea cea mai bună lipseşte. -A i idee ce pun fabricanţii în crenvurşti? replică ea intrând în joc. -N u, şi nici nu vreau să ştiu. Sau, poate - hei, Pooh, n-ai vrea să încerci o carieră în industria cărnii? -N u e amuzant. Nu-1 băga în seamă, Pooh! Cinci minute mai târziu, ea ronţăia cartofi prăjiţi, iar el devora al doilea hotdog. O notă veselă se strecură în vocea ei. - Există vreo şansă să câştigăm campionatul? - îmi propun la începutul fiecărui sezon să câştigăm. - Nu mă refeream la vise. -Vom face tot posibilul, Phoebe. Depinde mult de sta­ rea fizică a jucătorilor. Mulţi dintre ei se accidentează.

De exemplu, anul trecut cei de la Cowboys aveau o echi­ pă mai bună decât Sabers, dar au pierdut cupa fiindcă aproape toţi atacanţii lor se accidentaseră. încă nu ju­ căm la înălţimea potenţialului echipei, dar, în curând, lucrurile vor începe să se aşeze. - Duminică? -Probabil nu atât de repede, îi răspunse el cu un zâmbet trist. -Toată lumea îmi spune că băieţii sunt nemulţumiţi. Li se pare că-i forţezi prea tare. -Asta e meseria mea. - Ştiu că abia aştepţi să lucrezi pentru Reed şi nu te condamn, oftă Phoebe. Se aştepta la o glumă răutăcioasă, dar bărbatul părea gânditor. - în realitate, vărul tău nu mi-a plăcut niciodată. Nu pot scăpa de bănuiala că el este în spatele scandalurilor din presă. A avut întotdeauna grijă să-şi facă prieteni în mass-media. Phoebe bănuia acelaşi lucru, dar simţea nevoia să ob­ ţină mai multe garanţii. - Cel puţin, el se pricepe la fotbal. - E adevărat, dar cine ar vrea să-l vadă sărutându-se cu Bobby Tom la începutul fiecărei partide? o întrebă Dan trecându-şi tandru mâna peste umerii ei.

capitolul 16 Din loja oficială, Ron urmărea evoluţiile din teren. - Când l-am suspendat, ştiam că asta se va întâmpla, dar nu mi-am închipuit că va fi atât de rău. Cei de la Chicago Stars jucaseră foarte slab împotriva mult mai agresivilor jucători de la Los Angeles Raiders. Jim Biederot fusese interceptat de patru ori, Bobby Tom nu-şi putuse păstra echilibrul, iar apărarea nu fusese la înălţime. Phoebe aruncă o ultimă privire către tabela de marcaj: Raiders 34, Stars 3.

- N-are nimic. Va fi mai bine săptămâna viitoare. -Vom juca cu cei de la Giants, care n-au pierdut de­ cât o singură dată, contra celor de la Sabers. Unul dintre amicii lui Bert se băgă în vorbă înainte de a-i putea răspunde. Dimineaţa următoare, conducând spre birou pentru şedinţa convocată de Ron la ora opt, se trezi că visa cu ochii deschişi la seara de sâmbătă. De la târgul de artă se duseseră la un restaurant, iar Dan dovedise că ştia să asculte pe cât de bine ştia să povestească. II invitase apoi la ea acasă, unde reuşise să o convingă pe Molly să pro­ beze toate hainele pe care le cumpărase. Complimentele lui, atent alese, avuseseră efectul scontat asupra fetei, întărindu-i încrederea în sine. Dan plecase puţin după ora opt seara, iar Phoebe îşi petrecuse restul serii torturându-se cu imaginea lui în pat cu fosta nevastă. Aglomeraţia neobişnuită de pe Naper Boulevard o menţinu alertă. Cu puţin înainte de ora opt, când ajun­ se în biroul lui Ron, Dan era deja acolo. Le aruncă un salut optimist şi se aşeză la masa de conferinţe, sperând că nu-i puteau ghici gândurile jucăuşe la adresa antreno­ rului. Ron deschise discuţiile, fără introduceri inutile. - Suspendarea ta a luat sfârşit, şi am vrut să ne întâl­ nim pentru a vedea unde ne aflăm şi ce avem de făcut în continuare. După cum ştiţi, am încasat câteva lovituri dure în presă în ultima vreme. Ziarele din dimineaţa asta sunt încă şi mai rele.AAseară am primit un telefon acasă de la noul comisar. în termenii cei mai clari, mi-a explicat că suntem o ruşine pentru ligă. - Nu e puţin cam mult? întrebă Dan. - A menţionat fotografiile din Beau Monde, suspenda­ rea ta, ţinutele lui Phoebe şi, desigur, relaţia voastră, des­ pre care vorbeşte toată lumea. A mai spus ceva despre o conversaţie telefonică pe care ar fi avut-o cu proprietara clubului săptămâna trecută. De ce nu ştiu nimic despre asta, Phoebe? Foindu-se în scaun, decise că Ron era mai simpatic când nu era bun de nimic.

-A m uitat să-ţi spun. - Cam greu de crezut, interveni Dan. - Comisarul este încă foarte supărat după convorbirea aceea. - Eu sunt cea care ar trebui să fie supărată. - Binevoieşti să ne spui şi nouă de ce? Căută o modalitate de a le prezenta lucrurile fără să provoace o explozie nucleară. -Şi-a asumat postura de tată cu mine. Mi-a spus că, uneori, un om poate ajunge întro funcţie care îl depă­ şeşte, mai ales dacă e vorba de cineva ca mine, o creatu­ ră dulce care încearcă să facă treaba unui bărbat. Mi-a spus că nu sunt corectă faţă de Reed. A înşirat toate lu­ crurile pe care ţi le-a zis şi ţie, la care a adăugat un zvon cum că aş avea o relaţie şi cu Bobby Tom. A sugerat că anumite fluctuaţii hormonale fireşti ar putea sta la baza problemelor prin care trec. - Ce i-ai răspuns? întrebă Ron, care o cunoştea destul de bine pentru a-şi închipui reacţia ei. - Mă rog, nu are importanţă... - Phoebe... -I-am spus că trebuie să închid pentru că aveam un apel de la Playboy pe cealaltă linie. Dan izbucni într-un râs sănătos, iar Ron se înnegri şi mai rău la faţă. -N-o încuraja. Directorul general îşi pierdea vizibil calmul. Ştii foarte bine că, dacă echipa câştiga, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. - Am fost suspendat săptămâna trecută! E greu să câş­ tigi un meci atunci când nu-ţi antrenezi echipa. -Acesta este unul dintre motivele pentru care ţi-am cerut să vii. In ceea ce mă priveşte, trecutul e trecut. Nu putem retrage fotografiile, iar ţinuta de pe marginea terenului nu este treaba comisarului. -N ici nu-mi pot imagina ce sentimente i-a produs tatuajul cu Chicago Stars pe care îl afişa ieri pe umăr. Sunt sigur că a dat foarte bine pe sticlă.

-Poate fi şters. Ar trebui să-mi admiri spiritul de echipă. - Arătai mai mult decât spiritul de echipă. -M ai umple din locurile goale, oftă Ron. Culmea e că vin tot mai multe femei. II privi în ochi pe Dan. Suspendarea a fost exclusiv decizia mea şi-mi asum răs­ punderea pentru înfrângerea de ieri. Vă dau însă un avertisment. Nu ştiu ce se petrece între voi, dar nu vreau să mai fiu prins la mijloc. Aţi înţeles? -A m înţeles, răspunse Dan milităreşte. -N u este nimic între noi. Privirea fixă a antrenorului o făcea să se simtă prost. Fu nevoită să-şi amintească încă o dată - că cei doi bărbaţi lucrau pentru ea. Se ri­ dică. Acum, domnilor, dacă vreţi să mă scuzaţi, trebuie să plec. -Salută prietenele de la Playboy din partea mea, îi aruncă Dan zâmbind. Ieşi din sala de şedinţe şi se îndreptă spre biroul ei, unde petrecu restul zilei citind rapoarte şi studiind fi­ nanţele clubului pe computer. Notă o serie de inadver­ tenţe pe carneţelul de lângă tastatură, hotărând că nu era rău să-ţi mai foloseşti şi creierul din când în când. Următoarea partidă urma să aibă loc pe stadionul Giants din Meadowlands şi era transmisă pe ABC la Monday Night Football. Cum nici o echipă nu dorea să piardă în faţa unei asemenea audienţe, meciurile de luni seara erau considerate printre cele mai importante din sezon. Pe măsură ce trecea timpul, atmosfera deja tensionată din complexul echipei Stars devenise atât de explo­ zivă, încât jucătorii se băteau între ei, administratorii strigau unul la celălalt, iar Dan urla la toată lumea. Phoebe nu se mai putea ascunde de presă, însă emo­ ţiile nu făcură decât să se agraveze când fu obligată să accepte un interviu pentru ABC la pauza dintre reprize. In charterul ce-i ducea duminică seară de la O ’Hare la Newark domnea tăcerea, nervii jucătorilor fiind întinşi la maximum.

- Parcă am fi la morgă, încercă Phoebe să glumească în timp ce stewarzii le aduceau băuturile cerute: bere pentru Ron, suc de roşii pentru ea. Nu cred că e o stare de spirit bună pentru jucători. -D an i-a muncit ca pe hoţii de cai săptămâna asta şi sunt conştienţi care este miza. Totul depinde de me­ ciul acesta. In cursul săptămânii ce tocmai se încheia făcuse şi altceva decât să stea cu nasul în contabilitate: citise arhiva pe un an al celor mai populare ziare şi reviste sportive şi trăsese anumite concluzii, printre care aceea că jucătorii ei erau mult prea încordaţi şi că stresul le afecta performanţa. - Singurul lucru care-i poate relaxa este o victorie. - Dacă nu se relaxează, nici victoria nu va veni. - Sper din toată inima că te înşeli. Ron îşi întoarse atenţia la revista Forbes. Phoebe ezi­ tă pentru o clipă, apoi, nevăzută de nimeni, deschise micul zăvor de la cuşca de călătorie în care se afla închi­ să Pooh, plasată sub picioarele ei. Câteva secunde mai târziu, avionul se cutremura de strigăte şi încurajări, căţeluşa luând-o la goană pe culoarul dintre rândurile de scaune. - La naiba, Phoebe! Ai luat animalul cu tine, mârâi Dan întorcându-se furibund către ea. -U ps! Buzele ei formară un oval roz perfect. Ea se ridică şi trecu peste Ron. Scuză-mă, am impresia că mi-a scăpat câinele! îşi croi drum spre partea din spate a avionului, de unde se auzeau râsete bărbăteşti. După cum se aştepta­ se, jucătorii se bucurau de distracţia gratuită pe care le-o furniza Pooh. Căţeluşa li se strecura printre picioare, le sărea în poală, îşi băga nasul în bagaje şi lingea orice bucăţică de piele neacoperită la care avea acces. Bobby Tom se aplecă să o prindă, dar Pooh se eschi­ vă şi îşi găsi refugiu între picioarele lui Webster Greer. Phoebe izbucni în râs văzându-şi căţeluşa, cu funda mov în vârful capului pufos, suită cu totul pe pantofii

mărimea patruzeci şi opt ai jucătorului. îşi urmărea în­ grijorată stăpâna, încercând să-şi dea seama cât de tare o încurcase. - Cred că nu vrea să vină la tine, observă Webster. - Nu-i place deloc cuşca de călătorie. Cum Pooh părea să se descurce foarte bine singură, Phoebe începu să se întreţină cu jucătorii de lângă ea, întrebându-i de familii, cărţi preferate, muzică şi alte lucruri ce dau conţinut vieţii umane şi ne diferenţia­ ză. Pooh se mutase acum lângă preţiosul picior drept al şutorului echipei, dar când stăpâna ei se apropie, o luă la sănătoasa şi ajunse în braţele puternicului taloner ofensiv Darnell Pruitt. - Asta căutaţi, domnişoară Somerville? Phoebe ezită. Dintre toţi jucătorii, Darnell Pruitt o intimida cel mai tare cu statura lui gigantică. Un din­ te de aur bătut cu un diamant de un carat îi strălucea printre buzele răsfrânte şi mai multe lanţuri grele de aur masiv îi atârnau pe vesta din piele neagră pe sub care nu purta nimic. Pieptul puternic şi antebraţele muscu­ loase se expuneau în toată gloria. Ochii îi erau ascunşi de ochelari complet negri, ameninţători, nasul îi era lat şi turtit, şi o cicatrice veche îi brăzda un umăr. Citise recent un articol în Sports Illustrated în care era enume­ rat printre primii cinci cei mai răi bărbaţi din NFL, iar aparenţele nu contraziceau această concluzie. Remarca­ se că nici coechipierii nu se aşezau lângă el în avion. Până şi Pooh era speriată, ceea ce nu prevestea nimic bun. Ajunse la rândul de scaune pe care se afla Pruitt şi-l privi cu teamă. - Poate ar fi mai bine să mi-o daţi mie. - Stai jos, lătră colosul. Era un ordin, nu o invitaţie, aşa că se lăsă să cadă în scaunul liber de lângă el. Lanţurile de la gâtul bărbatului zdrăngăniră, Pooh începu să tremure, iar Phoebe îşi găsi cel mai nepotri­ vit moment pentru a-şi aminti un fragment dintr-un interviu mai vechi al lui Darnell Pruitt: „Ceea ce ador

la sportul ăsta este să-mi văd adversarul scos de pe teren cu ambulanţa“. îşi drese glasul şi spuse: - Ştiţi, nu e bine dacă se enervează. - Chiar aşa? Luând căţeluşa într-o mână de mărimea unei uşi de cuptor, o ridică la nivelul ochilor. Se înfrun­ tau din priviri, ochişorii căprui ai lui Pooh reflectându-se în ochelarii negri ai colosului. Phoebe nu avea curaj nici să respire, aşteptând catastrofa. Pudelul scoa­ se o limbă lungă şi îl linse pe jucător pe obraz. - îmi place acest câine, rânji larg Darnell. -N ici nu pot să-ţi spun cât de bucuroasă sunt că vă înţelegeţi, îi răspunse dintr-o suflare. - Mama nu mă lasă să am un câine, zice că nu vrea purici în casă, se confesă el mângâind-o pe Pooh pe creş­ tetul de unde panglica mov se desfăcuse, ca de obicei. -N u toţi căţeii au purici, protestă Phoebe. Pooh nu are. - O să-i spun mamei. Poate se răzgândeşte. - Locuieşti cu mama ta, Darnell? - Da, doamnă, rânji larg jucătorul afro-american. Mă tot ameninţă că mă dă afară, dar ştiu că n-o va face până mă însor. Zice că n-are încredere că m-aş putea descurca singurel. - înţeleg. Plănuieşti să te însori curând? -Ah, nu. Nu că nu aş vrea, dar viaţa e complicată uneori, înţelegeţi? - Ş i încă cum. - Se pare că fetele care-ţi plac nu sunt atrase de tine sau viceversa. - La tine care este situaţia? - Cum adică? -Vice sau versa? Domnişoara te place, dar tu nu o placi, ori... -Invers. îmi place, dar ea nu se dă în vânt după mine. - Cum aşa? Credeam că voi, jucătorii de fotbal, puteţi avea orice femeie doriţi.

- încercaţi să-i explicaţi asta domnişoarei Charmaine Dodd. Phoebe adora să asculte poveşti de dragoste. îşi scoa­ se espadrilele şi-şi ridică picioarele pe scaun, ghemuindu-se comod. -Povesteşte-mi despre ea, dacă nu te deranjează, fireşte. - Ei bine, este o persoană cu adevărat încăpăţânată. Şi retrasă. Este organistă la biserica unde merge mama, iar în restul timpului e bibliotecară. Nici măcar nu ştie să se îmbrace. Poartă nişte fuste pedante şi bluze în­ chise până la ultimul nasture de la gât. E mereu cu nasul pe sus. - Dar tot îţi place de ea. -S ă spunem că nu reuşesc să mi-o scot din cap. Din păcate, domnişoara nu mă respectă, pentru că ea merge la şcoală, iar eu, nu. -A i fost la colegiu. Tânărul rămase tăcut pentru o clipă, adunându-şi gândurile. - Ştii ce înseamnă colegiul pentru unul ca mine? -N u, nu ştiu. - Se ia un puşti sărac de optsprezece ani şi i se spune: „Darnell,, tu joci fotbal pentru noi, iar noi avem grijă de tine. îţi vom da o bursă şi - îţi plac maşinile, Darnell? Sigur că-ţi plac. Ei bine, unul dintre foştii noştri studenţi are un garaj Chevrolet şi-ţi oferă un Corvette roşu nou-nouţ, ca semn de preţuire pentru că ai ales universitatea noastră. Ne vom ocupa de tine aşa cum trebuie, Darnell. Vei avea o slujbă de vară bine plătită, la care - surpriză! - nu trebuie să te prezinţi niciodată. Nu trebuie să-ţi faci griji nici cu cursurile, pentru că te vom înscrie la forma de studiu independent“. Ştii ce înseamnă cursurile independente pentru unul ca mine? înseamnă că dacă joc bine sâmbătă după-amiaza pri­ mesc calificativul maxim când se anunţă rezultatele, la toate materiile. N-am absolvit niciodată, şi acum fac o grămadă de bani. Dar nu mă pot împiedica să mă întreb

la ce sunt buni banii când o fată ca Charmaine Dodd îţi vorbeşte despre un poet alb care-i place la nebunie, dar tu nu ştii nimic nici despre poezie, nici despre lite­ ratură şi, în general, despre nimic dintre lucrurile care-s importante pentru ea. Intre ei se aşternu tăcerea. Pooh sforăia uşor cu botul pe umărul lui Darnell, unde se cuibărise. - Ce te împiedică să te întorci la şcoală? - Eu? Nu, n-aş mai putea. Fotbalul îmi mănâncă prea mult timp. - Poate că_ ai putea încerca în afara sezoanelor competiţionale. Ii zâmbi. De ce n o întrebi pe domnişoara Dodd ce părere are? - Ar râde de mine. - Dacă râde de tine, înseamnă că nu este femeia po­ trivită să-ţi fie nevastă. -N-am fost un student prea bun. - Pentru că nimeni nu se aştepta să fii. - Nu ştiu ce să zic. -Haide, Darnell! Ţi-e frică? în clipa în care uriaşul se aplecă deasupra ei, Phoebe spuse repede: Glumeam. Faptul că nu-ţi vine uşor să înveţi ar putea fi întors în avantajul tău. Ai putea fi obligat să ceri cursuri private, continuă ea zâmbind cu subînţeles. Darnell izbucni într-un râs zgomotos, şi întregul avi­ on se întoarse către ei. - Hei, ai de gând să monopolizezi căţeluşa tot zborul? Mai dă-neo şi nouă! Şi mie îmi plac câinii, se auzi vocea lui Elvis Crenshaw. - De ce nu duci în... ah, scuze, mormăi Darnell dându-şi seama la timp. Când jucătorii începură să râdă de ieşirea lui, cobo­ rî privirea ruşinat. Apoi, dintr-odată, toţi se liniştiră şi reveniră la ocupaţiile dinainte sau închiseră ochii prefăcându-se că dormeau, de parcă ar fi fost prinşi fluierând în biserică. Dan îşi făcu apariţia pe culoarul central. Pu­ terea lui asupra echipei nu înceta s-o uluiască. Auzise că toţi îl respectau, deşi detestau stilul lui de antrenament,

mereu sub presiune. Ron spunea că forma fizică exce­ lentă a antrenorului se datora faptului că nu le cerea niciodată ceva ce el însuşi n-ar fi putut face. Ochii i se măriră uşor la vederea cuplului format din Pooh şi principalul lui taloner. Ii aruncă o privire suspicioasă lui Phoebe, schimbă câteva cuvinte cu secundul lui şi se întoarse la clasa business, spre uşurarea tuturor. - Ce om ursuz, bombăni tânăra femeie. - Domnul antrenor are multe probleme pe cap. Cum Pooh începuse să se foiască, Darnell i-o întinse fără voie lui Elvis Crenshaw. Phoebe se opri să-l întrebe pe Webster despre soţia lui, Krystal, şi copii, apoi Bobby Tom se interesă ce părere avea despre ideea de a lansa pe piaţă o marcă de salsa cu chipul lui. II întrebă pe Jim Biederot dacă-1 mai durea umărul şi se întreţinu cu câţi­ va boboci pe tema vieţii de noapte din Chicago. Când o recuperă în sfârşit pe Pooh, atmosfera era mult mai relaxată, însă era sigură că Dan nu avea să lase lucrurile aşa. Nu-1 putea condamna pentru dedicaţia pe care o demonstra, dar uneori se întreba în ce măsură cunoştea natura umană. Petrecu seara şi cea mai mare parte a zilei următoare cu Viktor. Conversară entuziast despre meci şi fu foarte măgulit de invitaţia ei de a o însoţi în loja oficială. O luă pe Pooh cu el la plecare, promiţând s-o aducă înapoi la finalul partidei. Pentru prima dată de când preluase clubul, Phoebe se alătură echipei la cina din ajunul par­ tidei. în loc să se aşeze între Ron şi Dan, preferă com­ pania lui Darnell şi a lui Elvis Crenshaw, dar schimbă uriaşa friptură ce-i apăruse în faţă pentru un cartof fiert şi nişte salată. Mâncară într-o atmosferă glacială, încor­ dată. Un grup de fani ai formaţiei rivale, Ciants, reuşise să se strecoare în recepţia hotelului şi să întindă câte­ va drapele în culorile echipei preferate. Furia pe care o resimţi la vederea acestora o puse pe gânduri. Clubul Chicago Stars devenise important pentru ea. Emblema anonimă şi neinteresantă fusese înlocuită cu oameni

de care chiar îi păsa. Pierdută în astfel de consideraţii, se îmbrăcă automat cu hainele pe care Simone, creatoarea de modă şi prietena ei, i le pregătise pe fugă. îşi refăcu valiza pentru zborul de noapte ce-i aştepta după meci şi coborî înapoi la recepţie, unde îl întâlni pe Ron. - Perfect, îi zâmbi acesta admirându-i ţinuta. Era îmbrăcată într-o interpretare personală a unifor­ mei echipei: pantaloni până sub genunchi din mătase bleu cu vipuşcă aurie, şosete albastru cu auriu, pan­ tofi de sport bătuţi cu strasuri; cum serile de octom­ brie puteau fi răcoroase, pentru partea de sus, Simone prevăzuse o geacă cu mâneci bufante şi strâmtă pe ta­ lie în aceleaşi culori, cu o stea strălucitoare enormă pe spate şi mai multe mici răspândite pe piept. Părul blond îi cădea ondulat pe umeri şi era legat cu o pan­ glică lată, de culoare albastră, ce forma o fundă chiar în creştetul capului. -Te reprezintă foarte bine, comentă Ron încântat. Presa o va lua razna. Nu schimbară prea multe cuvinte pe drumul către Meadowlands, unde se afla stadionul Giants. înainte de a fi asanată, zona fusese o mlaştină unde erau aruncate maşini vechi şi cadavrele victimelor mafioţilor. Gurile rele spuneau că stadionul fusese construit pe nasul lui Jimmy Hoffa. Ajunseră la intrare cu patruzeci de minu­ te înainte de lovitura de start. Ron se oferi să o conducă în loja de protocol înainte de a coborî, conform tradiţi­ ei, la marginea terenului, însă ea avea alte intenţii. -V in cu tine. - La vestiare? - La vestiare, îi răspunse ferm. Directorul general o privi neliniştit, dar nu comen­ tă. îşi făcură drum prin subteranele arenei şi intrară într-un vestiar suspect de tăcut. Cu excepţia căştilor, jucătorii erau complet echipaţi, şi Phoebe se simţi de parcă ar fi aterizat pe planeta titanilor. Pe teren, îmbră­ caţi în armura completă, păreau oricum uriaşi, dar în acel spaţiu strâmt, impresia era copleşitoare. Unii dintre

ei erau în picioare, în timp ce alţii stăteau pe bănci, cu mâinile atârnându-le între genunchi. Bobby Tom şi Jim Biederot se aflau într-o parte, aşezaţi la o masă lungă, cu spatele sprijinit de perete. îl ascultau pe Dan cu expresii grave pe chipuri. -... vom juca propriul joc în seara asta. Nu vom în­ vinge cu field goals\ ci în zona roşie. Trebuie să-i batem la jocul pe distanţe scurte... Dan era atât de concentrat, încât le observă prezenţa abia după ce termină de vorbit. Ron îşi drese vocea. - Hm... domnişoara Somerville a ţinut neapărat să vă vadă şi să vă ureze succes. Sprâncenele tot mai încruntate ale antrenorului principal îi indicau că prezenţa ei nu era bine-venită. Hotărî să treacă peste mândrie şi se aşeză într-o postură de reclamă la costume de baie, punându-şi în eviden­ ţă ţinuta. - Salut, băieţi! Ce părere aveţi? Nu arată rău, nu-i aşa? Unii dintre ei zâmbiră, dar era clar că un mic specta­ col de modă nu era suficient pentru a-i destinde. Fără a se considera câtuşi de puţin un expert în fotbal, unele lucruri i se păreau evidente. Chicago Stars beneficia de jucători buni şi de o pregătire excelentă, dar, din motive obscure, nu reuşeau să spargă gheaţa. Ajunsese la con­ cluzia că era vorba de o problemă de mentalitate, nu de una fizică. încă de la zborul din seara precedentă, nu-şi putea scoate din cap ideea că puţină detaşare i-ar fi aju­ tat să fie mai buni pe teren. Se urcă pe o bancă spre a fi văzută de toţi şi strigă: -Atenţie la mine, toată lumea! Acesta este primul şi, sper, ultimul meu discurs la vestiare. Unii dintre ei zâm­ biră din nou. Am toată încrederea în antrenorul Dan Calebow. Am auzit numai lucruri bune despre strategia şi capacitatea lui de a-şi motiva oamenii. Mai mult, este atât de drăguuuţ!1 1 în fotbalul american, modalitate de înscriere prin trecerea balonu­ lui printre buturi, o lovitură reuşită valorând trei puncte (n.tr.)

Efectul scontat nu se lăsă aşteptat. Izbucniră toţi în hohote nestăpânite. Nu îndrăzni să se uite spre Dan, temându-se de ceea ce ar fi putut citi în ochii lui. - Acum, să nu credeţi că voi nu sunteţi drăguţi. Toţi, cu excepţia lui Webster. Am văzut-o pe Krystal în acţiu­ ne şi, credeţi-mă, nu vreau să am de-a face cu ea. Râsetele se înteţiră, iar Webster îşi plecă jenat capul. Zâmbetul ei se şterse însă când continuă pe un ton des­ tul de serios: - Ceea ce vreau să vă spun este că, dacă veţi învinge în seara asta, îmi veţi uşura relaţia cu presa. Lăsând glu­ ma la o parte, victoria este mai importantă pentru voi decât pentru mine. Vreau să spun că eu pot fi târâtă în noroi pentru încă o înfrângere, n-am o problemă, dar... -Domnişoară Somerville... avertismentul din vocea lui Dan era lipsit de nuanţe. Se grăbi să vorbească mai departe. - Oricum, am ajuns să-i îndrăgesc pe unii dintre voi, brute supradimensionate. Dacă vă doriţi cu adevărat vic­ toria în seara asta, ascultaţi-mă! Deşi evita intenţionat să se uite la Dan, îi simţea ochii sfredelindu-i pielea. Cu toate că era proprietara clubului, vestiarul era regatul lui, iar ea tocmai îl invadase. Se decise să continue, cu orice risc. -Antrenorul principal Calebow are o uriaşă experi­ enţă în spate şi sunt convinsă că-i sorbiţi fiecare cuvinţel, dar, dacă faceţi ceea ce vă spun eu, vă promit victoria. Putea simţi furia ce se acumula în sufletul lui Dan. Pe­ trecuse toată săptămâna aducând echipa în pragul isteri­ ei ucigaşe, iar acum venea ea şi-i anula tot efectul. - Astă-seară, domnilor, când vă aliniaţi pe teren îna­ inte de lovitura de început, vreau să faceţi următorul lucru: vreau să vă imaginaţi că cei de la Giants sunt în pielea goală. Se uitau la ea de parcă şi-ar fi pierdut minţile, ceea ce nu era întru totul greşit. Auzind câteva chicote, îi privi pe autori cu falsă severitate.

- Vorbesc cât se poate de serios. Când adversarii sunt şi ei aliniaţi, închipuiţi-vă că acela din faţa voastră, de dincolo de... cum se cheamă? îl întrebă ea pe Ron. - Linia de bătaie, o ajută acesta. -Aşa. închipuiţi-vă că cel de dincolo de linia de bă­ taie e în pielea goală. Va funcţiona, vă garantez. Este un truc pe care l-am învăţat la şcoală pentru a scăpa de trac. Cât de greu poate fi să baţi pe cineva care e în pielea goală, cu... chestia pe dinafară? încheie cu un zâmbet larg: Astă-seară, gândiţi-vă la bărbaţi goi! De bine, de rău, tensiunea din vestiar dispăruse. Când văzu cum li se zguduiau de râs platoşele de pe umeri, ştiu că-şi atinsese scopul şi permise propriului in­ stinct de conservare să preia frâiele. Sări jos de pe bancă şi se repezi spre uşă. - Ne vedem pe teren! Ghinion, Dan o prinse înainte de ieşire, iar curajul o părăsi la vederea chipului său palid. - De data asta, chiar ai mers prea departe, Phoebe. Când se termină meciul, vom avea o ultimă discuţie ce va clarifica situaţia dintre noi. înghiţi cu dificultate şi se strecură pe lângă el. Ron o ajunse zece metri mai încolo, prăbuşită la picioarele unui stâlp.

capitolul 17 Apărătorii de la Giants fură şocaţi când, ocupându-şi poziţiile pe linia de bătaie, descoperiră că se uitau la unsprezece feţe zâmbitoare. Nici unul din ei nu-şi dă­ dea seama de ce erau atât de veseli jucătorii unei echipe ce obţinuse o singură victorie şi patru înfrângeri, doar dacă nu aveau în mânecă vreun as cu care să trişeze. Giants nu apreciau surprizele şi, în mod clar, nu le plă­ cea să-şi vadă adversarii zâmbind. Avu loc un schimb de cuvinte.

Din nefericire pentru apărătorii de la Giants, unele dintre aceste cuvinte prezentau intr-o lumină nefavora­ bilă moravurile mamei lui Darnell Pruitt. La următorul lor atac, jucătorii de la Chicago Stars, furioşi, placară doi adversari puternici şi un fundaş considerat cel mai bun din campionat, obţinând câştig de cauză. Era superb. La sfârşitul primului sfert, Chicago Stars conducea cu trei puncte, şi Phoebe răguşise de atâta strigat. Deşi violenţa de pe teren o făcea să tresară, jocul o prinsese în aşa măsură, încât nu-şi aminti că trebuia să se întoarcă în lojă decât atunci când Ron veni s-o ia. Sub imperiul entuziasmului, se răsuci spre banca de rezerve, îşi duse mâinile la gură şi strigă: - Gândiţi-vă la bărbaţi în pielea goală! Se gândi prea târziu că se dădea în spectacol mai mult decât de obicei, dar jucătorii din apropiere rânjiră. Din fericire, Dan era prea absorbit de diagramele lui ca s-o observe. In al doilea sfert, Biederot declanşă o cursă spre touchdown care se termină cu o pasă spre mijlocaşul la deschidere debutant, în timp ce jucătorii de la Giants obţinură doar un field goal. Când sună fluierul, Chicago Stars conducea cu şapte puncte. Phoebe hotărâse deja că s-ar fi făcut de râs în timpul interviului de la pauză, cu redutabilul Al Michaels de la ABC, dacă-şi aroga nişte cunoştinţe pe care nu le avea, aşa că răspunse cinstit la toate întrebările şi mărturisi cât de greu îi era să facă faţă în condiţiile în care nu avea habar de regulile jocului. Se gândi că nu se descur­ case prea rău din moment ce, la finalul spectacolului, Michaels îi spusese lui Frank Gifford că, în opinia lui, Phoebe Sommerville încerca să salveze situaţia foarte grea şi merita şansa de a-şi demonstra aptitudinile. Mi­ chaels făcu unele comentarii înţepătoare despre testa­ mentul bizar al tatălui ei, afirmând că Bert Somerville îi nedreptăţise pe toţi: pe Phoebe, pe Reed Chandler şi echipa Chicago Stars.

A doua jumătate a meciului fu o adevărată tortură. Muşchii gâtului o dureau de încordare când îşi răsuci capul dinspre teren spre televizorul din lojă. Ron îşi sco­ sese sacoul şi-şi desfăcuse cravata. Jim Biederot fu inter­ ceptat numai o dată şi-şi arătă întreaga măiestrie. Bobby Tom avu o prestaţie fără cusur, iar apărarea nu le lăsă adversarilor nici o şansă. La final, Phoebe se repezi la Viktor şi la Ron, în timp ce Pooh lătra mărunt la picioarele ei. Pe tabela de scor apăru rezultatul. Stars 24, Giants 10. Refuză să-l însoţească pe Ron în vestiar. în loc de asta, rămase cu Viktor în lojă ca să urmărească interviu­ rile de după meci. Dan reuşi să fie deopotrivă modest şi exuberant, acoperindu-şi jucătorii cu laude. Cuvintele lui ajungeau fragmentar până la ea. - Un joc excelent al apărării... o mulţime de pasatori mai spectaculoşi decât Jim Biederot, dar nici unul cu o inimă atât de mare... Am fost prinşi pe picior greşit de vreo două ori, dar ne-am revenit imediat... încheie interviul spunând: N-o să găsiţi un club de fotbal mai bun decât Giants. Ne bucurăm c-am fost pregătiţi să le ţinem piept. Al Michael îl felicită pe Dan pentru victorie, apoi se îndreptă spre Bobby Tom, care-şi pusese pălăria Stetson peste părul încâlcit. - Bobby Tom, ai jucat excelent în seara asta. Cum se face? Texanul arătă spre cameră un zâmbet strălucitor. -A m muncit din greu toată săptămâna. Şi, Al, n-am destule cuvinte ca să laud pasele date de Jim... După alte câteva întrebări, Michaels se apropie de Webster Greer. - După tine, ce i-a ajutat pe cei de la Stars să câştige meciul ăsta? Webster îşi trase prosopul pe care-1 ţinuse pe gâtul ud de sudoare. -A m fost buni tot sezonul, dar eram crispaţi. Dom­ nişoara Somerville ne-a vorbit tuturor înainte de meci,

ajutându-ne să ne mai relaxăm. Ne-am dus peste cei de la Giants şi i-am forţat să joace după regulile noastre. Asta a fost diferenţa. Al Michaels nu-şi câştigase reputaţia în branşa repor­ terilor sportivi lăsând să-i scape asemenea mine de aur. - Ce v-a spus mai exact? Greer zâmbi şi se frecă pe ceafă cu prosopul. -N u mare lucru. Vreo două glume. Este o doamnă extraordinară. Phoebe se îmbujoră. Se simţea de parcă ar fi primit o felicitare de Sfântul Valentin. Era aproape două dimineaţa când avionul decolă de la Newark spre O ’Hare. Deşi victoria era proaspătă în minţile tuturor, Ron se gândea deja la meciul de săptă­ mâna următoare. -In seara asta ne-am înscris pe o traiectorie ascen­ dentă, spuse el când avionul ajunse la altitudinea de croazieră şi semnalul de legare a centurilor de siguranţă se stinse. Sper s-o menţinem. - încearcă să te relaxezi şi să te bucuri de victorie. Ei nu sunt îngrijoraţi. Phoebe îşi întoarse capul spre par­ tea din spate a avionului, de unde se auzeau chiotele sărbătoreşti ale jucătorilor. - Cred că ai dreptate. La trei rânduri în faţa ei, îl auzi pe Dan râzând la o glumă de-a lui Tully. Până acum reuşise să-l evite, dar nu-i uitase ameninţarea. Voia să creadă că el înţelegea ce încercase să facă înainte de meci, dar se îndoia că avea să fie la fel de politicos ca Webster. De parcă i-ar fi citit gândurile, Dan se răsuci spre ea încruntat. Neliniştită, văzu că începea să-şi desfacă centura de siguranţă, aşa că sări în picioare, trecu peste Ron şi se duse în spatele avionului, unde jucătorii o întâmpinară cu urale. Stătu de vorbă cu ei, dar, când Darnell îi propuse s-o aducă pe Pooh, refuză. Se afla deja în zona de pericol şi nu vedea nici un motiv să-şi agraveze situaţia.

Ron dormea deja când Phoebe se întoarse la clasa întâi şi se strecură până la locul ei. Se sprijini de fereas­ tră şi închise ochii, însă descoperi că toată apa gazoasă pe care o băuse îşi cerea tributul, aşa că ieşi din nou pe culoar şi se duse la toaletă. Detesta toaletele din avion. întotdeauna se temea că aeronava avea să se prăbuşească tocmai atunci când ea era lipsită de apărare, şi că avea să-şi petreacă ultimele secunde din viaţă rotindu-se spre pământ cu fundul ex­ pus întregii lumi. Drept urmare, se grăbi să termine şi să se spele pe mâini. Dădu să deschidă uşa, însă aceasta îi zbură din mână. înainte ca Phoebe să poată reacţiona, Dan se strecură lângă ea şi trase la loc ivărul. - Ce-ţi închipui că faci? Corpul lui solid o lipi de chiuvetă. -Vreau să vorbim între patru ochi. Cabina era mult prea mică pentru ei amândoi. Un genunchi de-al lui i se proptise între coapse, iar pieptul lui lat îi strivea sânii. Abia mai putea să respire. - Nu vreau să vorbim acum. E limpede c-o să te înfu­ rii, şi n-am acum dispoziţia să te ascult ţipând la mine. - Poate că ar fi trebuit să te gândeşti la asta înainte de a da buzna în vestiar! - N-am dat buzna! -A i fost pe punctul de a sabota munca unui sezon întreg! Ochii i se îngustară în acele fante ameninţătoare care găsiseră punctul slab al celor mai redutabile apă­ rări din fotbalul profesionist. Vreau ca jucătorii mei să fie concentraţi înainte de meci, nu distraşi de aiurelile îndrugate de tine! Dacă aveau nevoie de vreo dovadă că nu te pricepi deloc la jocul ăsta, au primit-o în seara asta. N-ai idee cu ce se confruntă acolo, pe teren. E o treabă serioasă, nu o glumă. Se strădui să treacă pe lângă el, însă n-avea nici o şan­ să. Corpul lui o apăsă şi mai tare, iar vocea i se înăspri. - Să nu mai faci niciodată ce-ai făcut în seara asta, s-a înţeles? Stai departe de vestiar înainte de meci. Ai noroc

că băieţii sunt destul de disciplinaţi, aşa că mica ta exhi­ biţie nu i-a distras până acolo încât să piardă! II privi uluită. -H abar n-ai de ce m-am dus acolo! Habar n-ai ce voiam să fac. Dumnezeule, chiar crezi că sunt o pipiţă fără creier! - După ce ţi-am ascultat teoriile idioate despre fotba­ liştii în pielea goală, n-o să te contrazic. Nu se considera o persoană iute la mânie, dar acum pumnul îi ţâşni aproape fără voia ei, lovindu-1 în coaste cu toată forţa. Icni şi se uită la ea nevenindu-i să creadă. Phoebe era la fel de şocată. Deşi lovitura nu fusese foarte puter­ nică, până atunci nu mai dăduse niciodată în cineva. Bărbatul acela o scotea din minţi, iar faptul că se lăsase împinsă până în acel punct nu făcea decât să-i amplifice furia. O pâclă roşie i se lăsă peste ochi. - Ticălos idiot, încăpăţânat şi ignorant! O să-ţi spun eu care-i problema mea! M-am ales cu un antrenor care nu doar că-i dezvoltat emoţional cât un copil de şase ani, dar are şi mintea tot pe-acolo! - Ei, ascultă... bolborosi el. Umărul ei lovi oglinda din spate când, părăsită de ori­ ce urmă de raţiune, îşi înfipse arătătorul în pieptul lui. - Ba nu! Tu să mă asculţi pe mine, băiete, şi să mă asculţi cu mare atenţie. Eram în vestiarul ăla nu pentru că ţineam morţiş, ci pentru că tu ai reuşit să-mi aduci echipa mea la un asemenea hal de încordare, că nu mai erau capabili să ţină mingea. -Sugerezi cumva... - Oi fi tu mare strateg, dar cunoştinţele tale despre firea umană sunt egale cu zero. -N-ai nici cea mai mică idee... -Oricând... II împunse iarăşi, punctându-şi silabele prin lovituri de arătător. Oricând vreau să vorbesc cu jucătorii mei în vestiarul meu, o s-o fac, mă auzi? Oricând simt că-s prea încordaţi, prea iritabili, prea crispaţi ca să facă treaba pentru care le plătesc sume uriaşe, o să mă duc

în faţa lor şi-o să mă şi dezbrac, dacă vreau. O să fac tot ce consider că e necesar pentru ca Chicago Stars să-şi în­ deplinească misiunea. In caz că ai uitat, exact asta i-am ajutat să facă în meciul de azi. Să câştige! Eu, domnule creier de maimuţă, sunt proprietara acestei echipe, nu tu. S-a înţeles? Se lăsă o tăcere lungă. Obrajii i se înroşiseră, inima îi bătea gata să-i spargă pieptul. îngrozită de felul în care-şi pierduse controlul, se pregăti pentru ripostă. Totuşi, în loc să explodeze, Dan răspunse distrat: -Îhî. Phoebe înghiţi anevoie. - Asta e tot ce ai de zis? Avionul intră într-o zonă de turbulenţe. Din cauza balansului, coapsele lui le apăsară şi mai tare pe ale ei. Phoebe deschise ochii brusc, dându-şi seama că era ex­ citat la culme. Cu un aer vag stânjenit, Dan îşi ridică mâinile în semn de scuză. - N-a fost cu intenţie. Ştiu că încerci să-mi explici, şi am auzit fiecare cuvânt. Sincer. Dar te tot mişti în timp ce vorbeşti, şi avionul a început să se zguduie, şi... nu ştiu. Pur şi simplu s-a întâmplat. Furia ei reîncepu să clocotească. - N-am dispoziţia pentru aşa ceva. -Nici eu. Mental, cel puţin. Cât despre latura fizică... - Nu vreau să aud. Turbulenţele continuară, făcându-i să se lovească in­ voluntar unul de celălalt. Dan îşi drese glasul şi spuse: - Chiar vorbeşti serios când spui că... ăăă... datorită ţie i-am bătut pe The Giants? Blândeţea tonului său şi frecarea neîncetată dintre trupurile lor o făcură să se înmoaie. -N u. Nu chiar... Sigur că nu. Ei bine, poate un pic... în parte. Da, în parte. - înţeleg. îşi înclină capul şi-şi puse mâinile pe marginea chiu­ vetei, de-o parte şi de alta a lui Phoebe. Părul lui mirosea

a pin de la duşul de după meci. Tânăra femeie îi putea simţi degetele mari pe şoldurile ei. La o nouă zguduitură a avionului, se luptă să ignore senzaţia excitantă pe care i-o stârnea frecarea sânilor de pieptul lui. -E şti imprevizibilă, şi mie nu-mi plac surprizele, murmură el. Dacă nu-ţi convenea ceva la stilul meu de antrenament, ar fi trebuit să-mi vorbeşti despre asta. -A i dreptate. Teoretic. Vocea ei suna ca şi cum ar fi venit de undeva de departe. Dar poţi fi foarte intimidant. Simţi mângâierea bărbiei lui peste creştet. - Şi tu la fel. - Eu? Buzele i se curbară Intr-un zâmbet de satisfacţie. Chiar? - Chiar. Zâmbetul ei dispăru când observă cum o privea. îşi linse buzele. -Sunt... - Fierbinte? Pronunţase cuvântul tărăgănat, făcându-1 să dureze o veşnicie. Phoebe înghiţi în sec. - încălzită. Pe chipul lui apăru zâmbetul uşor strâmb de sudist, invocând nopţi umede fără sfârşit. - Nu încălzită, scumpo. Fierbinte. - Poate că... -Ş i eu. Ii putea simţi fiecare părticică din corp prin haine. O fascina şi-o speria deopotrivă. O făcea să se simtă de parcă până se cunoscuseră nu-şi trăise viaţa decât pe jumătate. Mâna lui îi cuprinse talia. -T u şi cu mine. Noi doi suntem... - Fierbinţi, completă ea fără să vrea. - Da. Aplecându-şi fruntea, o sărută. Ora târzie. Tensiunea meciului. Oricare ar fi fost mo­ tivul, în momentul în care buzele lui le atinseră pe ale ei, Phoebe îşi pierdu toată stăpânirea de sine.

Dan îi prinse şoldurile cu mâinile lui mari şi o ridică. Genunchiul ei se lovi de uşă, dar îşi trecu braţele pe după umerii lui şi se delectă cu senzaţia acelei apăsări delicioase. Sărutul lor se transformă intr-o împreunare orală sălbatică, ceva primitiv, incontrolabil, hrănit de o pasi­ une mistuitoare. Cu o exclamaţie răguşită, Dan o aşeză pe marginea hiatului chiuvetei şi-i trase bluza şi sutienul, apoi, luându-i sânii în palme, îi duse la gură. Phoebe se luptă să-i descheie cureaua în timp ce, cu mâna cealaltă, îi explora pe sub cămaşă muşchii tari ai pieptului. Pe când îi lingea sfârcul, Dan îşi coborî mâna pe pân­ tecul ei şi începu s-o maseze jos, prin pantaloni. - Să nu mai porţi chestiile astea niciodată, mur­ mură el. -Nu... - Numai rochii pe care le pot scoate, adăugă el trăgându-i fermoarul de la pantaloni. - Da. Phoebe îi trase în sus cămaşa. - Şi fără chiloţi. Gura lui se desprinse de pe sâni în timp ce mâna se strecura sub ţesătura de bumbac. Umedă. Fierbinte. O găsise. Icnind, Phoebe îşi apăsă gura deschisă pe pieptul lui gol. Ii simţi pe limbă părul mătăsos. -Aici, şopti el. înăuntru... -D a. Se luptă cu fermoarul lui, dar stofa se prinsese în din­ ţii de metal la jumătatea drumului. Cu un geamăt de frustrare, îşi vârî mâna după elasticul chiloţilor ca să-l cuprindă în palmă. Dan scoase o exclamaţie gâtuită şi o ridică în timp ce Phoebe îşi continua mişcarea de du-te vino. Umărul lui se izbi de perete. Proptindu-şi piciorul stâng în masca chiuvetei, încercă să-i tragă pantalonii şi chiloţii, dar era o sarcină foarte grea din cauza spaţiului restrâns. Phoe­ be simţea răceala chiuvetei pe fese şi fierbinţeala mem­ brului din mână. După ce se mai lovi de pereţi de câteva

ori, Dan trebui să-şi folosească vârful pantofului ca să-i tragă hainele pentru a-i elibera gleznele. Sărutând-o pa­ sional, începu s-o mângâie frenetic. Mâna ei tremură. Nu-i făcuse niciodată asta unui băr­ bat, dar îşi dădea seama că nu era de ajuns. Era prea departe de inima ei. II împinse cât de mult putu şi se lăsă să alunece de pe marginea chiuvetei, apoi, aplecată într-o poziţie imposibilă, îşi desfăcu buzele. Fu străbă­ tută de un fior în momentul în care îşi pierdu o nouă virginitate în faţa lui. Era teribil de excitant să-i facă asta lui Dan. Pe fruntea lui apărură broboane de sudoare când îi simţi atingerea blândă a buzelor. îşi abandona toate principiile, toate hotărârile, însă în clipa aceea nu-i păsa. Singurul angajament pe care şi-l luase fusese faţă de sine însuşi, iar asta putea rezolva mai târziu. îi observă curba graţioasă, vulnerabilă a gâtului. Mul­ te femei îi oferiseră asta, de ce acum i se părea diferit? Era diferit. Uşoara stângăcie a gesturilor ei îl încânta în aceeaşi măsură în care-1 uimea. Când îi prinse fesele în palme, pasiunea lui atinse noi culmi. O voce lăuntrică îi şopti că Phoebe părea în­ cepătoare în domeniu. Conform logicii, ar fi trebuit să fie profesionistă, dar nepriceperea acelor buze catifelate sfida orice logică. Străbătut de un val de tandreţe, îi mângâie părul. Fără să se gândească, o ridică spre el. Indiferent cum arăta, cum se îmbrăca sau cum se comporta, indiferent de ceea ce ştia despre ea şi oricât ar fi dorit-o, nu putea s-o aibă astfel. Merita mai mult decât o partidă rapidă în toaleta unui avion. - Nu, şopti ea, iar amestecul de dezamăgire şi de in­ conştienţă din ochii ei îl copleşi. O sărută pe buze şi se pierdu în gura aceea umflată. Phoebe îi murmură numele cutremurându-se, şi Dan înţelese că trecuse de limitele raţiunii. Lăsând la o parte nevoile violente ale propriului corp, începu s-o mângâie

cu gesturi blânde, moment în care Phoebe îşi înfipse degetele în umerii lui gemând sacadat. -M ă omori, iubito! Cu un mârâit gutural, îşi vârî limba în gura ei ca să-i înghită ţipetele de extaz. Se prăbuşi peste el moale şi vulnerabilă, cu ceafa udă de transpiraţie. Dan îi simţi pieptul umflându-se când se luptă să respire. Observând că încă se cutremura, Dan ştiu că nu terminase. Neputând s-o lase astfel, reîncepu s-o mângâie. Ajunse la orgasm aproape instantaneu, după care re­ începu să tremure, semnalându-i că nevoile ei încă nu fuseseră satisfăcute. Dan îşi reluă mângâierile. -N u... nu fără tine. Acea şoaptă tânguitoare îi aduse dorinţa la punc­ tul de unde începea durerea. Nimic nu-1 mai putea reţine. In clipa aceea nici măcar nu-şi putea imagina faţa lui Sharon. Iar Phoebe era o fată sexy, trecută prin lume, făcută anume pentru acest gen de distracţie. Dintre toate femeile cu care fusese, aceasta ar fi trebuit să fie ultima care să-i inducă scrupule. Şi totuşi asta se întâmpla. îşi strânse pleoapele şi se forţă să accepte faptul că nu putea să termine. Phoebe era prea pierdută în ceaţa pasiunii ca să gândească raţional, aşa că trebuia s-o facă în locul ei. jN u am nimic la mine, minţi el. îşi trecu mâna peste coapsa lui, atingându-1. -A ş putea... îşi ridică fruntea şi-l privi cu o ne­ siguranţă înduioşătoare. Aş putea face acelaşi lucru pentru tine. Ochii aceia de căprioară îl doborâră. Pur şi simplu nu putea să meargă mai departe. Cu gesturi nervoase, îşi încheie pantalonii. - E în regulă. Sunt bine. -Dar... îşi feri privirea de ochii ei răniţi. Cu mâini tremurânde, Phoebe îşi coborî bluza peste sâni.

-Toţi cei din partea din faţă ar trebui să doarmă, dar ar fi mai bine să ieşi tu prima, de îndată ce reuşeşti să te aranjezi puţin. Se luptă cu pantalonii, frecându-se de el la fiecare mişcare. Când termină să se îmbrace, îl întrebă: - Cum faci asta? - Ce anume? -S ă începi aşa de fierbinte şi după aia să te răceşti atât de brusc. Credea că fusese respinsă. Deşi încercase să n-o facă, ştia că o rănise. - In momentul ăsta mai am puţin şi explodez. -N u te cred. Cum îţi spune Tully? „Gheaţă“? Nu se putea certa cu ea, nu după ce văzuse cât era de vulnerabilă, însă nu-i venea în minte decât o singură modalitate de a-i uşura suferinţa. Scoase un oftat de­ monstrativ şi-şi luă o expresie plictisită. - O iei de la capăt, nu-i aşa? Singura situaţie în care nu ne certăm este aia în care ne sărutăm. Nu ştiu de ce mă mai străduiesc să mă port frumos cu tine, pentru că întotdeauna o încasez. Buzele ei încă erau umflate de la ultimul sărut. -Asta făceai? Te purtai frumos? - Cât de frumos am putut. Şi să ştii că nu e o treabă uşoară. Ştii ceva? îmi eşti datoare pentru asta. - Poftim? Ochii aceia de culoarea chihlimbarului nu mai erau neajutoraţi. Exact aşa cum anticipase el, înce­ puseră să lanseze fulgere de mânie. -îm i eşti datoare, Phoebe. încercam să-ţi arăt un anume respect. - Respect? Mă îndoiesc că se cheamă aşa. Cum sarcasmul din vocea ei nu reuşea să-i ascundă suferinţa, Dan continuă în acelaşi stil: - Exact asta este. în ce mă priveşte, tocmai mi-ai dat în cap cu respectul ăsta. Ceea ce înseamnă că-mi da­ torezi ceea ce n-am primit acum, şi am de gând să-mi revendic dreptul. - Şi cum plănuieşti să faci asta?

- îţi spun eu cum. într-o zi, indiferent ce zi mi se în­ tâmplă să aleg, la orice oră, în orice moment, în orice loc, o să mă uit la tine şi-o să pronunţ un singur cuvânt. - Un cuvânt? - O să-ţi spun „acum“. Doar atât. Acum. Şi când o să-l auzi, o să te opreşti din ceea ce faci, orice ar fi asta, şi-o să mă urmezi oriunde vreau eu să te duc. Şi când ajungem acolo, corpul tău devine terenul meu de joacă, înţelegi ce vorbesc? Se aşteptă la o explozie de indignare, dar ar fi trebuit să ştie că nu putea scăpa atât de uşor. Phoebe stăpânea jocurile minţii aproape la fel de bine ca el. - Cred că da, zise ea gânditoare. Hai să văd totuşi dacă am înţeles bine. îmi spui că, întrucât n-ai ajuns pe culme, ca să mă exprim aşa, îţi sunt datoare. Când te uiţi la mine şi-mi spui „acum“, eu trebuie să mă trans­ form în sclava ta sexuală. Corect? - Da. Tristeţea îi dispăruse din ochi; de acum începea să se distreze. - Indiferent ce fac. - Indiferent. - Oriunde alegi tu să mă duci. - Un dulap de mături, dacă vreau. Depinde exclusiv de mine. Se juca cu focul, aşteptând momentul în care incendiul avea să scape de sub control. - Ş i dacă sunt la muncă? îl întrebă ea cu un calm remarcabil. - E o probabilitate de cincizeci la sută că vei fi acolo. - Intr-o şedinţă? -îţi ridici fundul ăla drăguţ de pe scaun şi mă urmezi. - într-o şedinţă cu comisarul de la ligă? - îi spui: „Vă rog să mă scuzaţi, domnule comisar, dar nu mă simt bine, aşa că trebuie să mă retrag. Domnule antrenor Calebow, mă puteţi însoţi, în caz că leşin şi cineva trebuie să mă ridice?“ - Aha. Phoebe părea gânditoare. Şi dacă sunt în plin interviu cu, să zicem, Frank Gifford?

- Frank e un tip de treabă. Sunt sigur c-o să înţeleagă. Explozia era iminentă, Dan o ştia prea bine. Phoebe se încruntă. - Vreau doar să fiu sigură că am înţeles bine. Tu spui „acum“, iar eu mă transform în... cum te-ai exprimat? Terenul tău de joacă? - Asta am spus, replică el încordat. -Teren de joacă. -D a. Phoebe trase aer în piept şi zâmbi. - Fain. Şocat, o urmări deschizând uşa şi ieşind. Când râ­ mase singur, îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs. Phoebe reuşise. îl păcălise din nou.

capitolul 18 A doua zi, Molly tocmai venise de la şcoală când sună telefonul. în timp ce-o auzea pe Peg făcându-şi de lucru prin spălătorie, îşi puse geanta pe blat şi luă receptorul. -Alo? - Săru’ mâna, domnişoară Molly. Aici Dan Calebow. - Bună ziua, domnule antrenor, spuse ea zâmbind. -A m o mică problemă aici, şi m-am gândit că ţi-ar plăcea să mă ajuţi. - Dacă pot. -Exact asta-mi place la tine, domnişoară Molly. Ai o fire cooperantă, spre deosebire de altă femeie pe care n-o numesc, a cărei menire în viaţă pare să fie să-i facă zile amare unui tip cumsecade. Molly hotărî că se referea la Phoebe. - Mă gândeam să trec pe la voi în seara asta, cu niş­ te cutii de pizza adevărată din Chicago. Dar ştii cum e Phoebe. Probabil că nu m-ar lăsa să intru dacă aş ruga-o, şi chiar dacă ar zice că-i OK, ai văzut cum îi place să se certe cu mine. Prin urmare, mă gândesc că lucrurile

ar merge mult mai bine dacă m-ai invita tu. în felul ăsta, Phoebe ar trebui să fie măcar politicoasă. - Păi, nu ştiu. Phoebe şi cu mine... -Te mai plesneşte din când în când? Dacă da, o să-i spun eu vreo două. -N u m-a mai lovit, murmură fata muşcându-şi buza inferioară. -Zău? Se lăsă tăcerea. Molly ridică un caiet mov cu spirală care-i căzuse din ghiozdan. - Ştii că n-am spus adevărul în privinţa asta, nu? - Cum aşa? - Ea n-ar... Phoebe n-ar lovi pe nimeni în viaţa ei. Antrenorul mormăi ceva de genul: „Nu te baza pe . «. asta - Poftim? -Nimic. Zi-i mai departe! Molly nu era pregătită să intre în detalii cu privire la relaţia dintre ea şi Phoebe. Totul era prea derutant. Uneori Phoebe se purta de parcă ar fi ţinut la ea, dar cum ar fi fost posibil, din moment ce Molly se purta atât de urât? în ultima vreme îşi dorea tot mai mult să fie amabilă, dar îşi amintea imediat că tatăl ei o iubise numai pe Phoebe, şi orice simpatie pentru sora ei mai mare dispărea ca prin farmec. Totuşi, îi plăcea de an­ trenorul Calebow. Era haios şi de treabă şi-i făcuse pe puştii de la şcoală s-o bage în seamă. Ea şi Jeff vorbeau acum în fiecare zi în faţa dulăpioarelor. -Mi-ar plăcea dacă ai trece pe-aici în seara asta, zise ea. Dar nu vreau să vă încurc. - Şi cum ar putea să încurce pe cineva o domnişoară aşa de drăguţă ca tine? - Păi atunci, dacă eşti sigur... - Sunt foarte sigur. Când Phoebe ajunge acasă, spune-i că trec pe-acolo îndată ce pot să scap. E bine aşa? - Perfect.

- Şi dacă spune că nu mă lasă să intru, zi-i că tu m-ai invitat. In felul ăsta, n-are cum să se mai fofileze. Ne vedem diseară, domnişoară Molly. - Pe diseară. Cocoţat pe biroul lui Phoebe, Dan închise telefonul şi rânji la ea. - Diseară vin cu nişte pizza. Soră-ta m-a invitat. -N u poţi să faci nimic fără s-o iei pe după vişin? replică ea ascunzându-şi amuzamentul. Când ai intrat în biroul meu, acum mai puţin de trei minute, nu ţi-a dat prin cap să mă întrebi direct dacă poţi trece pe la mine în loc s-o suni pe Molly? - Ca să fiu sincer, nu mi-a dat prin cap. - Poate că nu vreau să te văd. - Sigur că vrei. Toată lumea ştie că-s un tip irezistibil. -Visezi, fraiere. - De ce eşti aşa de ţâfnoasă? -Ştii la cât a aterizat avionul. A trebuit să fiu aici la opt, pentru o şedinţă, şi n-am prins decât două ore de somn. - Somnul e lăudat cât nu face. - Pentru tine, poate, dar nu pentru aceia dintre noi care suntem fiinţe umane, nu androizi programaţi să stea treji tot timpul. în timp ce Dan râdea în hohote, Phoebe deschise sertarul ca să caute flaconul de aspirină pe care-1 ţinea acolo. Tot nu-i venea să creadă ce se întâmplase între ei noaptea trecută, în avion. La sfârşit, când îi dăduse acel ultimatum prostesc, nu putuse rezista să nu-1 contreze, deşi ar fi trebuit să ştie că nu era cazul să intre în jocurile lui, darămite să încerce să-l învingă. Cu toate astea, îşi păstra speranţa că noaptea precedentă schimbase ceva în relaţia lor. Dan nu avea să ştie niciodată ce dar preţios îi oferi­ se. Nu se mai temea de intimitatea sexuală, cel puţin nu cu el. Cumva, tipul ăsta arătos, solid, plin de tupeu din Alabama o ajutase să-şi recâştige feminitatea. Dacă

nu s-ar fi temut că, în acelaşi timp, avea să-i spargă inima intr-un milion de cioburi... El se mută de pe colţul biroului pe cel mai apropiat scaun. - Avem nişte treburi de pus la punct. Dacă ţii minte, azi-noapte ne-am luat cu altele înainte să ne terminăm discuţia. Phoebe se chinuia să deschidă flaconul de aspirină. -O f, nu reuşesc niciodată să deşurubez chestiile as­ tea. Urăsc capacele cu sistem de siguranţă! -N u te uita la mine. Ridic la sală o sută treizeci de kile, dar nu pot să scot porcăriile alea. Phoebe mai răsuci capacul câteva clipe, dar într-un târziu se resemnă. Dan avea dreptate. Trebuiau să stea de vorbă. Punând flaconul deoparte, îşi împreună mâi­ nile pe birou şi spuse: -Vrei să începi tu? -Bine, zise el întinzându-şi picioarele şi încrucişându-le la glezne. Cred că e foarte simplu. Eu sunt antrenorul principal, iar tu eşti proprietara. Ţi-aş fi re­ cunoscător dacă nu mi-ai spune cum să-mi fac treaba, în aceeaşi măsură în care eu nu-ţi spun cum să ţi-o faci pe a ta. Phoebe îl privi lung. - în caz că ţi-a scăpat, îmi spui cum să-mi fac treaba din august, când ai intrat pe nepusă masă în apartamen­ tul meu. -Credeam c-o să avem o discuţie, nu o ceartă, zise el cu un aer ofensat. Măcar o dată, Phoebe, fă şi tu un efort să-ţi stăpâneşti nervii! Mâna ei se întinse spre flaconul de aspirină. Când vorbi, pronunţă cuvintele rar, cu blândeţe: - Continuaţi, domnule antrenor. Stilul ei protocolar nu-1 descurajă. - Nu vreau să te mai amesteci în treburile echipei îna­ inte de meci. - Ce consideraţi dumneavoastră un amestec?

- Păi, nu mai trebuie să-ţi explic că, în primul rând, nu trebuie să te mai arăţi la vestiar înaintea meciului. Dacă vrei să li se transmită ceva jucătorilor, îmi spui mie, şi le comunic eu. De asemenea, ţi-aş fi recunos­ cător dacă nu te-ai aşeza pe primul rând al avionului când avem deplasări. Singura excepţie ar fi zborul spre casă, dacă am câştigat. Atunci ar fi probabil în regulă să treci rapid pe la băieţi şi să-i feliciţi. Dar vreau s-o faci într-un stil sobru. Le strângi mâna, după care-i laşi în pace. Phoebe îşi puse ochelarii cu model de leopard şi-i sus­ ţinu privirea. - Mă tem că ai impresia greşită că aseară eram în pli­ nă criză de isterie când ţi-am amintit, cu o anume fermi­ tate, că echipa e a mea şi nu a ta. - Sper că n-o iei de la capăt! -D an, mi-am făcut temele şi ştiu că o mulţime de oameni cu o experienţă impresionantă cred că vei deve­ ni unul dintre cei mai buni antrenori din NFL. Ştiu că echipa e foarte norocoasă să te aibă. In pofida sincerităţii care-i răzbătea din glas, Dan o privi cu prudenţă. - Continuă! - Cei de la Chicago Stars au început sezonul ăsta pe fundalul unor aşteptări imense din partea fanilor şi a presei, iar după primele meciuri pierdute atmosfera s-a încins foarte repede. Articolele despre mine n-au fost de mare ajutor, recunosc. Toţi, de la antrenori până la debutanţi, au avut de suportat o tensiune uriaşă, şi asta te-a făcut să uiţi una dintre lecţiile fundamentale pe care le-ai învăţat pe când erai în activitate ca jucător. Ai uitat să te distrezi. - Acum nu sunt jucător, sunt antrenor! Şi crede-mă, dacă toţi membrii echipei ar face nebuniile pe care le făceam eu, am retrograda urgent. Era adevărat, ţinând seama de poveştile care circulau. Phoebe îşi dădu jos ochelarii.

- Menţii o disciplină strictă, şi încep să-mi dau seama cât de important e lucrul ăsta. Dar cred că trebuie să descoperi când e cazul să măreşti ritmul şi când s-o laşi mai moale. - Nu începe! -Bine. Spune-mi tu de ce n-au fost în stare să ţină mingea până la meciul de aseară. -Este o chestie ciclică, atâta tot. Chestiile astea se întâmplă. -D an, băieţii erau prea încordaţi. Ai pus presiune pe ei săptămâni în şir, i-ai pedepsit pentru cea mai mică greşeală. I-ai terorizat pe toţi, de la personalul adminis­ trativ până la Tully. Ai împins prea tare, şi asta a afectat performanţele tuturor. La fel de bine ar fi putut să aprindă fitilul unei încăr­ cături de dinamită, căci Dan sări de pe scaun. - Fir-ar a dracului de treabă, nu-mi vine să cred! Stai acolo, de parc-ai fi John Madden1, nici mai mult, nici mai puţin, şi-mi spui cum să antrenez o nenorocită de echipă de fotbal! Habar n-ai nici cât negru sub unghie de fotbal! înjurăturile explodau deasupra ei ca un foc de arti­ ficii, iar furia lui era atât de arzătoare, încât Phoebe se aştepta ca, dintr-o clipă în alta, vopseaua de pe pereţi să se lichefieze. Era zguduită, dar, în acelaşi timp, avea sentimentul ciudat că o punea la încercare, că urletele lui făceau parte dintr-un scenariu alcătuit cu atenţie, astfel încât să vadă de ce era capabilă. Afişând un calm suveran, se lăsă pe spătar şi începu să-şi inspecteze oja de pe unghii. Mânia lui ajunse la paroxism. Venele de pe gât îi ie­ şeau în relief ca nişte funii. -Uită-te la tine! Abia dacă faci deosebirea între o minge de fotbal şi una de baseball! Şi-ţi închipui că-mi poţi spune cum să antrenez! îţi închipui că-mi poţi spu­ ne că echipa mea e prea încordată, de parcă ai fi vreo 1 Jo h n M adden (n. 1936) - celebru antrenor de fotbal am erican, cu rezultate im presionante în N F L (n.tr.)

afurisită de psiholoagă ori cine ştie ce mare expertă, când tu ştii un rahat! Făcu o pauză ca să răsufle. - Puteţi să înjuraţi cât vreţi, domnule antrenor, spuse ea pe un ton lipsit de expresie, dar asta nu schimbă fap­ tul că eu sunt patroana clubului. Acum, de ce nu daţi o fugă până la duşuri să vă răcoriţi? Preţ de o clipă crezu că avea să sară peste birou şi s-o strângă de gât. In loc de asta, îi aruncă o privire furioasă şi se îndreptă cu paşi mari spre ieşire. Peste o jumătate de oră, Ron îl găsi pe Dan în spatele clădirii, aruncând la coş o minge de baschet. Pe trico­ ul lui se vedeau mari pete de sudoare, iar respiraţia îi era gâfâită. Bătu mingea de câteva ori pe ciment, apoi o aruncă din răsucire. -Tully mi-a zis că te găsesc aici, spuse Ron. Am nevo­ ie de nişte informaţii despre Zeke Claxton. Inelul vibră când Dan trecu mingea prin el. - Phoebe nu e mulţumită de felul în care antrenez! se răsti el, apoi azvârli mingea spre pieptul lui Ron cu o asemenea forţă, încât directorul general se împletici înapoi. Ia-o! Ron se uită la minge de parcă ar fi fost o grenadă căreia i se scosese deja cuiul. Observase că Dan făcea nişte partide unu la unu de-a dreptul ucigătoare când era supărat, şi n-avea nici o intenţie să se bage în aşa ceva. Luându-şi o expresie de profund regret, arătă spre costumul său bleumarin impecabil. - îmi pare rău, Dan, dar am o întâlnire, şi nu-s îm­ brăcat pentru... - Ia-o, fir-ar să fie! Ron luă mingea. Dan îl lăsă să arunce, însă Ron era atât de nervos, încât mingea lovi panoul mult deasupra inelului. Dan o prinse şi se îndreptă rapid, bătând-o energic, spre cen­ trul terenului. Ron se frământa pe margine, căutând o modalitate de scăpare. - Apără, pentru numele lui Dumnezeu!

- De fapt, n-am fost niciodată bun la baschet. -Apără! Ron făcu tot ce putu, dar Dan era cu aproape treizeci de centimetri mai înalt şi douăzeci de kilograme mai greu, ca să nu mai punem la socoteală faptul că era spor­ tiv profesionist, nu un sedentar neîndemânatic. -Apropie-te! Foloseşte-ţi umerii, ce naiba! Fă ce tre­ buie să faci cu mingea aia nenorocită! -Păi... e contra regulamentului să foloseşti umerii, şi eu... Dan întinse piciorul şi-i puse piedică. în timp ce se prăbuşea pe ciment, Ron auzi cum i se sfâşia stofa pantalonilor în genunchi. Simţind o ustu­ rime insuportabilă în palme, ridică privirea în culmea indignării. - Ai făcut-o anume! Buzele lui Dan se întinseră într-un zâmbet. - Şi cum ai de gând să mă pedepseşti, laşule? Furios, Ron se opinti să se ridice şi-şi scoase haina. - O să-ţi vâr mingea asta pe gât, ticălos înfumurat ce eşti! - Nu dacă respecţi regulamentul. Dan începu să dribleze, privindu-1 batjocoritor. Ron se repezi la el, îşi împinse umărul în plexul lui şi trase un pumn în minge, trimiţând-o în partea cealaltă a terenului. Fugi după ea, însă Dan ajunse mai repede şi-o recuperă. Când antrenorul se răsuci cu mingea în mână, Ron îl izbi în coaste, apoi îi trase un şut în ge­ nunchi, dezechilibrându-1. înainte ca Dan să-şi revină, Ron aruncă la coş şi înscrise. - Ai prins ideea, zise Dan luând mingea. Ron încercă să-i pună capac, însă nu reuşi să-l împie­ dice să tragă. Recuperă la rândul lui mingea, îi trase lui Dan un cap în piept şi driblă până la marginea terenu­ lui, dar rată aruncarea. Urmă o luptă aprigă în care pumnii zburau, umerii se năpusteau înainte, se puneau piedici, ba se şi muşca.

Toate acestea erau metodele folosite de Ron, căci Dan respecta regulamentul cu stricteţe. La sfârşit, Ron examină pagubele. îşi distrusese costu­ mul, se rănise la mână şi pierduse la numai trei coşuri. Era cel mai glorios moment din viaţa sa. Soarele de toamnă tocmai ieşea de după un nor când cei doi se prăbuşiră lângă teren, pe iarbă, ca să-şi recape­ te suflul. Ron îşi sprijini coatele pe genunchi şi inspiră adânc, privind cu profundă satisfacţie la cucuiul care se umfla deasupra sprâncenei lui Dan. - Mă tem că te-ai ales cu o vânătaie pe cinste, zise el, nereuşind să-şi ascundă încântarea. Dan râse şi-şi şterse fruntea cu mâneca tricoului. - Odată ce-ai renunţat să mai joci ca o domnişoară, te-ai descurcat bine. Trebuie să repetăm experienţa. „Da!“ Ron ar fi vrut să-şi arunce braţele în aer ca Rocky pe treptele muzeului, dar se mulţumi să scoată un mormăit de macho. Dan îşi întinse picioarele în faţă şi se sprijini în pal­ me pe iarbă. -Spune-mi ceva, Ron. Crezi că-i presez prea tare pe băieţi? - Fizic, nu, răspunse Ron scoţându-şi cravata sfâşiată. - Nu asta întrebam. -D acă vrei să ştii ce părere am despre ce-a făcut Phoebe în vestiar, află că nu sunt de acord. Ar fi trebuit să-ţi vorbească ţie despre nemulţumirile ei. - Spune că nu suport criticile. Arăta atât de indignat, încât Ron izbucni în râs. - Nu văd de ce e atât de amuzant, bombăni Dan. - Chiar nu suporţi criticile, şi, ca să fiu sincer, pe une­ le le meriţi. Phoebe are dreptate. I-ai presat prea mult pe băieţi, şi asta le afectează atitudinea mentală. Probabil că Ron n-ar fi fost atât de brutal dacă n-ar fi simţit încă efectele adrenalinei din timpul meciului. Spre uimirea lui, Dan nu explodă. în schimb, îşi luă un aer rănit.

- C a director general al echipei, ai fi putut să-ţi aduni destul curaj ca să-mi vorbeşti tu însuţi despre problema asta, în loc să trimiţi o femeie care nu ştie nimic despre fotbal. - Exact asta mi-a spus şi ea azi-dimineaţă. -S-a luat şi de tine? -N u cred că-i place prea mult de vreunul din noi în momentul de faţă. Cei doi se uitară la terenul gol de baschet. Dan îşi mută greutatea, iar frunzele uscate foşniră sub el. - Aseară a fost o victorie grozavă. - Intr-adevăr. - Discursul ei din vestiar o să intre în istoria fotbalului. - N-o să-l uit niciodată. - Sigur, nu ştie mare lucru despre fotbal. - în sfertul al treilea a aplaudat când eram în ofsaid. Dan chicoti, apoi scoase un oftat mulţumit. -C red că, una peste alta, Phoebe se descurcă mai bine decât ne-am fi aşteptat. - Dan! După cearta lor de mai devreme, Phoebe era uluită să-l vadă pe antrenor în pragul uşii sale, cu o cutie mare de pizza. Era aproape zece, şi machiajul ei se şter­ sese de mult. Era îmbrăcată comod, într-o pereche uzată de colanţi Pucci contrafăcuţi şi un tricou mov lălâu care abia-i acoperea fundul. Nu te aşteptam, zise ea ridicându-şi ochelarii de citit pe creştet şi dându-se la o parte ca să-l lase să intre. - Nu-mi dau seama de ce. Ţi-am spus că vin. - Asta a fost înainte de altercaţia noastră. - Altercaţie? N-a fost nimic mai mult decât o discuţie de afaceri. Te enervezi din te miri ce, spuse Dan închi­ zând uşa. Phoebe nu trebui să caute un răspuns, căci Pooh se năpusti în hol tremurând de bucurie la vederea vizitato­ rului. Tânăra femeie luă cutia de pizza şi privi amuzată cum căţeluşa dădea ocol picioarelor lui Dan cu o aseme­ nea viteză, încât derapa pe podeaua lucioasă.

El se uită suspicios la patrupedul înnebunit de entuziasm. - N o să facă pipi, nu? -N u daco pupi şi-i spui „scumpete“. Dan se aplecă so mângâie, dar Pooh se răsturnă ime­ diat pe spate, oferindu-i acces la burtică. - Nu-ţi forţa norocul, câine! Fără să pară ofensat, pudelul îi urmă pe cei doi până în bucătărie. - Ce-ai păţit la ochi? - Care ochi? A, ăsta? Meci de baschet. Directorul tău general joacă foarte urât. Phoebe se opri uimită. - Ron ţi-a făcut asta? - Tipul e îngrozitor de ranchiunos. Te sfătuiesc să stai departe de el când e enervat. Phoebe n-ar fi crezut nici în ruptul capului că Ron putuse face aşa ceva, dar sclipirea din ochii lui Dan îi spuse că nu avea şanse să scoată mai multe detalii de la el. Chipul lui Molly se lumină când cei doi intrară în bucătărie. Se grăbi să se ridice de la masă, unde-şi făcuse temele. - Dan! Phoebe mi-a zis că nu vii. - Dar Phoebe nu ştie totul pe lumea asta, nu? Scuze c-am ajuns aşa de târziu, dar zilele de luni sunt foarte lungi pentru antrenori. Phoebe ştia că Dan şi secunzii lui lucrau lunea până la miezul nopţii, şi bănuia că antrenorul avea să se în­ toarcă la club după ce pleca de la ea. Aprecia faptul că-şi ţinuse promisiunea faţă de Molly. In timp ce ea aşeza farfuriile şi şerveţelele pe masă, Dan spuse: - Sper că n-aţi mâncat atât de mult la cină încât să nu mai aveţi loc pentru o gustărică înainte de culcare. - Eu am loc, îl asigură Molly.

- Ş i eu. Phoebe îşi depăşise deja norma de calorii a zilei cu un ecler cu ciocolată; ce mai conta o felie de pizza? Dan se aşeză la capătul mesei şi, în timp ce fiecare îşi lua câte un triunghi de aluat pufos, de pe care brân­ za topită ameninţa să curgă, o întrebă pe Molly despre şcoală. Fata nu avu nevoie de încurajări suplimentare ca să se lanseze într-o poveste interminabilă despre noua ei cea mai bună prietenă, Lizzie, despre ore şi profesori, oferindu-i spontan toate informaţiile pe care Phoebe se chinuise zile întregi să le scoată de la ea. Molly se întinse după a doua felie de pizza. - Ş i ghici ce? Doamna Genovese, vecina de alături, m-a angajat să stau cu gemenii ei marţea şi vinerea după şcoală, timp de câteva ore. Au trei ani şi jumătate şi-s nişte dulci, dar ea spune că are nevoie de o pauză din când în când, pentru că o epuizează. Mă plăteşte trei dolari pe oră. - Nu mi-ai pomenit despre asta, zise Phoebe punându-şi jos furculiţa. Pe chipul fetei apăru o expresie de încăpăţânare. - Peg a zis că pot s-o fac. Acum probabil c-o să-mi spui că nu pot. - Nu. Cred că va fi o experienţă foarte bună pen­ tru tine. Mi-aş dori numai să-mi fi vorbit despre asta înainte. Dan le urmări schimbul de replici, însă nu făcu nici un comentariu. Peste o jumătate de oră, în timp ce-1 conducea spre ie­ şire, Phoebe îi mulţumi pentru vizită. Aşa cum bănuise, se întorcea la club ca să termine planul de joc pentru me­ ciul următor, în care jucătorii de la Chicago Ştars aveau să înfrunte echipa rivală din oraş, Chicago Bears. El atinse mânerul rotund, dar nu-1 răsuci. - Phoebe, nu spun că ai avut dreptate în discuţia de azi, şi în mod clar nu-mi place cum ai gestionat proble­ ma, dar te asigur că sunt receptiv la observaţiile tale. - Deja e bine.

- în schimb, vreau să-mi promiţi că-mi vei spune des­ chis dacă te nemulţumeşte stilul meu de antrenament. -A r trebui să-mi aduc un bodyguard, sau mi-ar fi de-ajuns un pistol încărcat? Dan oftă şi-şi luă degetele de pe mâner. - De-acum mă exasperezi. Nu ştiu de unde ţi-a venit ideea că nu se poate sta de vorbă cu mine. Sunt cel mai rezonabil om din lume. - Mă bucur să aud asta, pentru că voiam să-ţi supun atenţiei o chestiune. Aş vrea ca data viitoare să-l laşi pe Jim Biederot pe bancă, astfel încât rezerva lui să apuce să joace puţin. Explozia se produse fără întârziere. -Poftim? Dintre toţi dobitocii, imbecilii... Expresia de pe faţa ei îl făcu să se oprească. Phoebe ridică o sprânceană şi rânji: - Era doar un mic test. Se revanşă măsurând-o cu privirea din cap până-n picioare şi vorbindu-i într-o şoaptă mătăsoasă care o făcu să se înfioare: - Fetiţele care se apropie prea mult de zona periculoa­ să pot da de mari necazuri. O sărută fugar pe buze, deschise uşa şi dispăru pe trotuar. Când se aşeză la volan, îşi dădu seama că regreta atât sărutul, cât şi cuvintele sugestive. „Nu mai fac dintr-astea“, îşi promise. în sfârşit, se hotărâse asupra modului în care avea să gestioneze acea relaţie, şi flirtul nu făcea parte din plan. îşi petrecuse ultima parte a zborului din ajun întrebându-se cum o putea aduce pe Phoebe în patul lui în timp ce o curta pe Sharon Anderson. O dorea pe Phoe­ be atât de intens, încât născocise tot felul de argumente pentru a se convinge că era posibil să aibă o scurtă aven­ tură, dar, chiar înainte de aterizare, îşi dăduse seama că nu putea face asta. Viitorul cu Sharon era mult prea important ca să-l pericliteze doar pentru că nu-şi putea controla dorinţa pentru Phoebe.

Cu câteva zile în urmă, în cursul unei cine grăbite cu Sharon, avusese revelaţia că ea era femeia cu care voia să se însoare. Fusese cam agitată la început, dar până s-o conducă acasă se relaxase în oarecare măsură. O sărutase de noapte bună în faţa uşii, însă asta fusese tot. La un moment dat, nu ştia exact când, îi intrase în cap că el şi Sharon n-aveau să facă dragoste înainte de noaptea nunţii. Cât despre Phoebe, o dorea dureros de mult, dar mai cunoscuse asemenea situaţii şi era convins că, odată cu trecerea timpului, avea să-i treacă. Ştia că soluţia cea mai sigură era să menţină relaţia lor la un nivel strict profe­ sional, însă perspectiva asta îl deprima cumplit. îi plăcea de ea, la naiba! Dacă ar fi fost bărbat, ar fi ajuns în cer­ cul lui de amici. De ce s-o scoată din viaţa lui personală tocmai acum, când ea urma să se întoarcă în Manhattan la sfârşitul anului şi, după toate probabilităţile, n-avea s-o mai revadă niciodată? Nu intenţiona să mai flirteze cu ea. Nu, în nici un caz! Tot ce trebuia să facă era s-o trateze ca pe o prietenă. N-aveau să mai existe scăpări ca sărutul de mai devreme, nici provocări sexuale în toaletele avioanelor. Poate că pe moment ea era interesată să aprofundeze latura fizică a relaţiei lor, dar, din experienţa lui, femeile ca Phoebe erau foarte raţionale în această privinţă. Odată ce-i arăta că voia să schimbe regulile, ea avea să se plieze, ştiind că uneori lucrurile merg, alteori nu. Nimeni nu trebuia să i-o spună pe litere. Zâmbi pentru sine când răsuci cheia în contact. Phoebe era o ţipă deşteaptă, intr-adevăr. Fără să ştie exact cum se întâmplase asta, reuşise să-i câştige respec­ tul. Dan nu se aşteptase s-o vadă luându-şi în serios res­ ponsabilităţile de proprietară a clubului, iar dedicarea ei era cu atât mai impresionantă cu cât era un dome­ niu cu totul străin pentru ea. De asemenea, trebuia s-o admire pentru modul în care îl contra. Cumva reuşise să-i facă faţă purtându-se cu eleganţă, spre deosebire

de Valerie, care se năpustea la el doar pentru că-i plăcea gustul sângelui. Relaţia cu Phoebe devenise importantă pentru el; atât timp cât nu ceda puternicei, dar neconvenabilei atracţii fizice dintre ei, nu vedea de ce n-ar fi putut fi pri­ eteni. Nu că i-ar fi fost uşor să-şi ţină mâinile departe de ea. Mai devreme, noroc că stătuse jos în cea mai mare parte a timpului, deoarece vederea fundului aceluia în colanţi, abia acoperit de tricou, îl menţinuse permanent în erecţie. Rânji când puse maşina în mişcare. Dacă ruşii ar fi fost deştepţi, ar fi luat în calcul trupul radioactiv al lui Phoebe înainte să semneze tratatul de neproliferare nu­ cleară cu Statele Unite. Nu era decât un motiv în plus ca să se însoare cu Sharon. Ştia, dintr-o experienţă dureroasă, că relaţiile pe termen lung nu se bazează pe dorinţa fizică, ci pe valori împărtăşite, şi asta aveau în comun el şi Sharon. Prin urmare, se hotărâse deja înainte ca avionul să aterizeze. La sfârşitul anului, când Phoebe pleca din oraş, avea să-i ceară mâna lui Sharon, dar deocamdată intenţiona să se distreze cu amândouă. Atâta timp cât îşi ţinea şliţul încheiat, avea conştiinţa curată. In plus, gândul că nu avea să mai facă niciodată dragoste cu Phoebe îl deprima atât de rău, încât era un motiv su­ plimentar să păstreze relaţia la un nivel platonic. Indi­ ferent ce s-ar fi întâmplat, nu avea de gând să repete greşelile din prima căsătorie. Reflecţiile îi fură întrerupte de vederea unei camio­ nete gri parcate pe o străduţă laterală, nu departe de imobilul lui Phoebe. înjurând, trecu Ferrariul în marşarier. Cauciucurile scrâşniră când vehiculul se întoarse cu o sută optzeci de grade. Trecu iarăşi în modul de conducere, iar motorul puternic răspunse instantaneu. Maşina ţâşni pe străduţă, ajungând la camionetă exact când şoferul începea să înainteze, şi Dan trase de volan, prinzând camioneta între Ferrari şi maşina parcată în spatele ei.

Sări din maşină. Din patru paşi mari deschise fără menajamente portiera, îl luă pe şofer de guler şi-l trase afară. - De ce mă urmăreşti, nenorocitule? Bărbatul se împletici, aproape să cadă. îşi dădu înapoi braţul ca să lovească, însă Dan îl trânti de camionetă. - Spune-mi! - Lasă-mă, idiotule! -N u înainte să... Dan se opri când îşi dădu seama că bărbatul i se părea familiar. Supraponderal, faţă rume­ nă, nas mare, păr cărunt. în clipa aceea îl recunoscu. Hardesty? - Da, pufni celălalt. Dar ce contează pentru tine, şmecherule? Dan ar fi vrut să-i tragă un pumn în plex, dar îşi aminti de suferinţa lui Ray Senior la înmormântare şi se stăpâni. Reduse puţin presiunea de pe pieptul indivi­ dului, fără să-i dea totuşi drumul. - Mă urmăreşti de săptămâni întregi. Care-i treaba? - E o ţară liberă. Pot să merg oriunde am chef. - Legea are altă părere. Ceea ce faci tu se cheamă hărţuire. - Şi ce? Te apasă conştiinţa de nu-ţi place să mă ai pe urme? - De ce ar trebui să mă mustre conştiinţa? - Din cauză că mi-ai omorât băiatul, ticălosule! Ray Junior a murit din cauza ta. Dacă nu l-ai fi scos din echipă, acum ar fi în viaţă. Dan avu senzaţia că tocmai primise un pumn în figu­ ră, căci nu reuşise să-şi înlăture sentimentul de vinovă­ ţie. Dându-i drumul bărbatului, spuse: - N-am avut de ales, domnule Hardesty. L-am păstrat în echipă atât de mult cât am putut. Expresia înnebunită din ochii lui Hardesty îi dădu de înţeles că acesta nu mai judeca. -A i nevoie de el, nemernicule! Numai printr-un no­ roc chior aţi câştigat meciul cu Giants fără el. Jucătorii

de la Chicago Stars nu pot câştiga multă vreme fără băia­ tul meu. Fără Ray Junior nu sunteţi decât nişte rataţi! Dan fu năpădit de un val de compasiune. Ray fusese singur la părinţi, iar moartea lui îl adusese pe tată pe culmile disperării. - Ray a fost un jucător extraordinar, îi spuse, încer­ când să-l liniştească. - Sigur c-a fost! Datorită lui, puteam să merg cu frun­ tea sus oriunde în oraşul ăsta. Toată lumea ştia cine sunt. Toţi voiau să stea de vorbă cu mine. Dar acum nimeni nu-mi ştie numele, şi asta din cauza ta. Dacă nu l-ai fi scos pe băiatul meu din echipă, oamenii m-ar trata în continuare cu respect. La colţurile gurii i se adunaseră bule de salivă. Mila lui Dan se topi ca prin farmec. Lui Hardesty nu-i era dor de băiat, ci îi lipsea popularitatea lui Ray, care se răsfrângea şi asupra lui. Tatăl său murise cu cincispre­ zece ani în urmă, dar acum, când se uita în ochii mici şi răutăcioşi ai lui Hardesty, avea impresia că se afla din nou în faţa lui Harry Calebow. Şi Harry îşi folosise fiul ca să devină cineva. în liceu, Dan se revoltase la neîncetata lăudăroşenie a tatălui său în public, cu atât mai paradoxală cu cât între patru ochi nu-i adresa decât critici. îşi aducea aminte că, într-a zecea, Harry îl lovise cu o sticlă pentru că nu prinsese mingea în ultimele treizeci de secunde ale unui meci cu Talladega. Făcu un pas înapoi înainte să-l pedepsească pe acel bărbat pentru vina altuia. -Ţine-te departe de mine, Hardesty. Dacă mai văd camioneta aia în spatele meu, o s-o regreţi. -D a, marele om, rânji Hardesty când Dan se înde­ părtă. Pe dracu’! Să te vedem cât de mare eşti săptămâ­ na viitoare, când echipa ta o să piardă iar. Să te vedem cât de mare eşti când terminaţi sezonul la coada clasa­ mentului. Chicago Stars nu valorează nimic fără băiatul meu! Nimic!

Dan trânti portiera ca să nu-i mai audă insulte­ le. Lăsându-1 pe Hardesty în urmă, se gândi că poate de asta voia atât de mult să devină tată. Poate simţea nevoia să-şi dovedească sieşi că se putea achita bine de această sarcină.

capitolul 19 Phoebe îşi studia imaginea reflectată în oglinda lun­ gă şi îngustă din singura toaletă pentru femei de la Stars Complex. Bluza lejeră, gri, cu guler drapat pe care ale­ sese s-o poarte în acea zi la muncă o acoperea de la gât până la coapse. Pe dedesubt, o fustă de lână asortată cădea în pliseuri moi până la jumătatea gambei, continuându-se cu ciorapi gri opaci şi o pereche de escarpeni sobri. îşi prinsese părul cu o bentiţă de catifea gri, şi numai cerceii enormi din argint şi brăţările late o îm­ piedicau să semene cu preşedinta unui club de bridge dintr-un cartier rezidenţial. Bine că Viktor nu putea s-o vadă, căci ar fi murit de râs. Nu-i păsa. Pentru prima oară în viaţa ei, îi făcea plă­ cere să se îmbrace diferit în funcţie de situaţie. Acum, dacă-şi punea o ţinută mai spectaculoasă, o alegea pen­ tru că se potrivea cu starea ei de spirit, nu pentru că ar fi încercat să-şi remodeleze personalitatea. Spandexul şi lameul auriu aveau să facă parte întotdeauna din garde­ roba ei, dar nu se mai temea să poarte haine care să iasă mai puţin în evidenţă. Se întoarse într-o parte şi se încruntă când îşi trecu palmele peste şolduri. Oricâte eforturi de imaginaţie ar fi făcut, nu erau slabe. Poate că lui Dan i se părea grasă, şi de aceea nu arătase nici o dorinţă de a face dragoste cu ea după scena aceea din toaleta avionului, cu aproape două luni în urmă. Se întreba dacă avea să i se ivească vreodată ocazia de a-i cere să-şi respecte promisiunea. Pe coridor, Pooh înaintă veselă spre ea. Fundiţele roşu cu verde pe care Phoebe tocmai i le legase la urechi

atârnau dezlegate. Personalul plecase de o oră, şi, după haosul din timpul zilei, clădirea părea nefiresc de linişti­ tă. In timp ce Phoebe trecea pe lângă birourile decorate cu beteală aurie şi ghivece de Steaua-Crăciunului, în an­ ticiparea sărbătorii până la care mai era doar o săptămâ­ nă, Pooh se duse în hol să-şi ocupe unul dintre locurile sale favorite, chiar lângă uşă. Dan prefera să-şi facă exerciţiile fizice la ora cinei, pentru că aşa putea să aibă sala de greutăţi numai pen­ tru el, şi Phoebe îşi făcuse obiceiul de a trece pe acolo să schimbe câteva vorbe înainte de a pleca acasă. îi auzi gemetele ritmice încă de la uşă. Culcat pe o bancă, cu genunchii îndoiţi şi picioarele pe podea, ţinea deasupra pieptului o cantitate alarmantă de greutăţi. Muşchii lui păreau nişte noduri uriaşe, iar venele de pe antebraţe ieşeau în relief ca nişte frânghii groase, întunecate, în timp ce ridica bara şi o cobora încet. Observându-i pec­ toralii contractându-se sub tricoul ud de transpiraţie, Phoebe simţi că gura i se uscase complet. încă n-o zărise, aşa că nu trebuia să-şi ascundă dorin­ ţa. Muşchii coapselor lui se întăriră, şi ochii ei urcară spre marginea şortului larg. Preţuia prietenia lor tot mai strânsă, deşi îi provoca o frustrare enervantă. Voia să fie iubita lui, nu o simplă prietenă, dar ajunsese la con­ cluzia că la fel de bine şi-ar fi putut dori luna de pe cer. După ce zece ani îi respinsese pe toţi bărbaţii din viaţa ei, se temea că nu-i putea oferi ceea ce-şi dorea el de la o femeie, orice ar fi fost asta. Cu un mârâit sonor, Dan puse bara în suport şi se ridică în şezut. Când o observă, zâmbi. Părul umed îi era ciufulit, iar transpiraţia îi strălucea pe gât. - Când îţi pui un trening şi te apuci şi tu de sport? - O să-mi reiau cursurile de aerobic în curând, spuse ea fără mare entuziasm. în plus, Pooh şi cu mine ieşim la plimbare în fiecare seară. - Mare efort, n-am ce zice! - Nu fi aşa de îngâmfat. Nu toată lumea vrea muşchi de talie mondială.

- Deci crezi că am muşchi de talie mondială? o între­ bă el rânjind. - Pentru un tip de vârsta ta, cu siguranţă. Se ridică râzând în hohote şi merse spre o altă bancă unde se afla un cilindru căptuşit cu burete. Când se întoarse cu spatele ca să-şi ajusteze greutăţile, Phoebe îşi azvârli pantofii din picioare şi păşi pe cântarul imens de la capătul sălii. Dacă socotea cinci kilograme pentru haine, avea exact greutatea dorită. Ecranul era aproape cât un semn de circulaţie, aşa că se dădu jos înainte ca Dan să apuce să vadă ce indica. Se duse la banca de unde plecase el şi se aşeză, cu fusta căzându-i în pliuri elegante în jurul gambelor. La meciul din duminica precedentă purtase o rochie în stilul ani­ lor 1920 care stârnise entuziasmul fanilor, dar arborarea unei ţinute noi în fiecare săptămână avea un impact se­ rios asupra alocaţiei sale. -Azi a fost nebunie la biroul de relaţii cu publicul, zise ea. Cum The Bears au ieşit din cursă, tot oraşul ne susţine cu frenezie. Dan îşi fixase gleznele sub cilindru, iar acum îşi îndrepta gambele ca să ridice o stivă impresionantă de greutăţi. -Locuitorii din Chicago sunt nişte împătimiţi ai sportului. Jucătorii de la Chicago Stars obţinuseră încă două victorii după ce-i bătuseră pe cei de la Giants, apoi, în ultimele săptămâni din noiembrie, pierduseră cu Saints şi cu Buffalo Bills. De atunci câştigaseră trei meciuri cu nişte adversari redutabili, ceea ce le dădea şanse pentru titlul de campioni ai Diviziei Centru din AFC. Cea mai surprinzătoare evoluţie avusese loc în Divi­ zia Vest a AFC. Dan îi spusese ce efect devastator pot avea accidentările asupra unei echipe, dar acum văzuse asta în cazul celor de la Portland Sabers. Ceea ce înce­ puse ca un sezon de excepţie se apropia de un sfârşit dezastruos după ce-şi pierduseră talentatul fundaş şi alţi trei jucători esenţiali. După un şir de cinci meciuri fără

înfrângere, le pierduseră pe toate, în afară de unul. To­ tuşi, fundaşul respectiv se refăcuse, iar experţii le preve­ deau o performanţă remarcabilă în playoff-uri. - Hai să vedem dacă am înţeles bine, spuse ea balansându-şi un pantof pe vârful piciorului. Brăţara de ar­ gint de la gleznă, cu mărgeluşele ei din cristal, sclipea în lumina lămpilor fluorescente. Putem lua titlul Divi­ ziei Centru dacă batem săptămâna asta şi dacă cei de la Houston pierd cu Redskins. Corect? - Numai dacă Bengals îi bat pe Steelers, mormăi el în plin efort. Şi ţin să-ţi amintesc că weekendul ăsta jucăm cu Chargers. La ultimul meci cu ei, apărarea lor i-a ţinut pe ai noştri de n-am putut să mişcăm nimic. - Bobby Tom mi-a zis că nu se teme de apărarea celor de la Chargers. -Bobby Tom o să-ţi spună că nu se teme nici de războiul nuclear, aşa că n-aş pune prea multă bază pe părerile lui. Sistemul de calcul al clasamentului era atât de com­ plicat, încât lui Phoebe îi luase o veşnicie să se lămu­ rească. Deşi nu înţelegea pe deplin toate variabilele, ştia că, dacă Stars câştiga campionatul Diviziei Centru, urma să joace două meciuri în playoff-ul AFC, culmi­ nând cu Campionatul AFC în a treia săptămână din ianuarie. Dacă-1 câştiga şi pe acesta, ea ar fi fost propri­ etara incontestabilă a echipei, iar tatăl ei s-ar fi răsucit în mormânt. N-ar fi putut spune exact în ce moment ideea de a păstra echipa începuse să i se pară mult mai atrăgătoa­ re decât întoarcerea la New York şi deschiderea unei galerii de artă. Nu era vorba doar de atracţia pentru Dan sau de o răzbunare postumă la adresa tatălui ei. Fiecare zi de lucru îi aducea noi provocări. îi plăcea la nebunie să pornească computerul şi să mute cifrele de colo-colo în fişele de calcul, îi plăceau şedinţele, telefoanele, sarcina imposibilă de a îndeplini o misiune pentru care era atât de necalificată. Era de-a dreptul îngrozită la gândul că trebuia să-i predea echipa lui Reed.

- Sincer, mi-aş dori să pari mai încrezător. Unde-s toa­ te discursurile alea mobilizatoare pe care, din câte am auzit, le ţii în faţa jucătorilor? -Acum suntem numai noi doi, zise el gâfâind. Nu vreau să-ţi dau speranţe false. Avem o echipă grozavă, care joacă tot mai bine de la un meci la altul. Dintr-un motiv necunoscut, Dan se uita la ea cu o iritare cres­ cândă. Nimeni n-a avut încredere în noi la începutul sezonului. Deşi băieţii noştri sunt inimoşi, încă sunt tineri şi fac prea multe greşeli. Cei de la Chargers au o echipă extraordinară, şi cum Murdrey nu mai este pe lista accidentaţilor de la Sabers... Vrei să încetezi cu asta? se răsti el dintr-odată, lăsând greutăţile să cadă cu un zornăit. - Ce să încetez? - Ce faci! Se holba la escarpenul gri pe care-1 balansa pe vârful piciorului. Uimită, Phoebe se opri. - De ce eşti aşa de arţăgos? Dan se ridică de pe bancă. - încerc să mă concentrez, atâta tot, şi tu stai acolo şi-ţi afişezi picioarele! Fusta ei se ridicase până la nivelul scandalos de şapte centimetri sub genunchi. - Glumeşti. Asta te deranjează? -Ţi-am explicat deja, n-ai fost atentă? Se propti în faţa ei cu mâinile în şolduri şi cu acea expresie încăpăţânată care o informa că n-avea să dea înapoi, deşi ştia că era pe cale să se facă de râs. Phoebe se strădui să-şi reprime zâmbetul, dar înăun­ trul ei se ridicau mici bule de fericire. - îmi pare rău. Cu un aer spăsit, se ridică în picioare. N-aveam idee că eşti aşa de sensibil. -N u sunt sensibil. - Sigur că nu, zise ea apropiindu-se pe nesimţite. -A i face bine să te ţii mai departe, spuse el prudent. Sunt destul de transpirat.

-A , nici nu mai bag de seamă. Probabil că mi se trage de la faptul că petrec atâta timp în apropierea unei echipe de fotbal. - Da, păi... Cu acel curaj pe care-1 dă numai disperarea, Phoebe îşi aşeză palma pe tricoul lui umed, chiar pe locul inimii. - Ai lucrat din greu. Dan nu se mişcă. Ii putea simţi bătăile iuţi ale inimii, dar spera că nu era doar efectul antrenamentului. în clipa când privirile li se întâlniră, Phoebe fu năpădită de o asemenea dorinţă, încât ştiu că i se vedea şi pe faţă. - Nu e o idee bună. Dan rostise aceste cuvinte de par­ că ar fi avut un nod în gât, însă nu făcu nici o încercare să se retragă. - Nu te-a deranjat când te-am atins atunci, în avion, când ne întorceam din Meadowlands. - în noaptea aia nu gândeam raţional. -Atunci nu gândi raţional nici în momentul ăsta. închizând ochii, îl prinse de braţe şi-l sărută. îşi lăsă bu­ zele să zăbovească puţin pe ale lui, sperând să capete un răspuns înainte să-şi piardă tot curajul. Cu un geamăt, Dan îşi împinse limba în gura ei. îi puse o mână pe fund, iar cu cealaltă o apucă de ceafă, trăgând-o mai aproape. Gurile li se uniră, limbile îşi în­ cepură explorarea. Mâinile ei umblau înnebunite peste corpul lui, atât de rău îl dorea. îl simţea tare, pulsând. Poate acum. O apucă de umeri şi-o îndepărtă cu blândeţe, făcând eforturi vizibile de a se controla. - Nu trebuie să facem asta, Phoebe. - De ce nu? Năucită, se străduia să înţeleagă motivul respingerii. -Aici sunteţi! Phoebe se răsuci spre uşă când Reed intră. Haina lui neagră de lână era descheiată, lăsând să se vadă un fular alb de caşmir. Oare cât văzuse?

Pe măsură ce jucătorii de la Chicago Stars adunau victorii, în atitudinea amicală a lui Reed începuseră să apară fisuri. Nu se aşteptase să aibă nevoie de atât de mult timp ca să obţină controlul asupra echipei. Deşi o trata cu deferenţă atunci când erau şi alţii în preajmă, când erau doar ei doi Phoebe îl redescoperea pe tânărul agresiv care rupsese poza mamei sale. îşi scoase mănuşile negre de piele. - Mă bucur că te-am prins, Dan. Vreau să ne vedem cât de curând ca să vorbim despre componenţa echipei. Am câteva idei pe care vreau să le discutăm. - Mi-ar face mare plăcere să stăm de vorbă, Reed, zise Dan pe un ton agreabil. Dar, până pierdem, mă tem că nu pot asculta decât ideile lui Phoebe. Tânăra femeie observă că lui Reed nu-i plăcuse repli­ ca, dar era prea inteligent ca să-şi dezvăluie nemulţumi­ rea. în schimb, îi oferi un zâmbet superior care-i stârni lui Phoebe dorinţa de a-i scoate ochii cu ghearele. - Phoebe nu ştie nimic despre componenţa echipei. -A i fi surprins de câte ştie Phoebe. De fapt, tocmai îmi spunea ce părere are despre Rich Ferguson de la Michigan State. Nu-i aşa, Phoebe? -Puştiul ăla e grozav, răspunse ea cu o convingere impresionantă, ţinând cont că nu auzise niciodată de Rich Ferguson. - E uimitor câte lucruri poate învăţa o femeie deş­ teaptă în numai câteva luni. Totuşi, asta nu înseamnă că-s de acord cu tine în privinţa lui Jenkins. - S-ar putea să ai dreptate. O să mă mai gândesc la asta. „Doamne, nu mă trăsni pentru că mint cu atâta neruşinare.“ Aprecia modul în care Dan îi lua apărarea, dar asta nu compensa faptul că o respinsese după ce practic sărise pe el. Nemulţumit, Reed sesizase complicitatea celor doi. - Până la urmă vei avea de-a face cu mine, spuse el rigid. Şi mă tem că stilul meu de management o să fie mai direct decât cel al lui Phoebe.

-M ă aştept să ai metodele tale de lucru, răspunse Dan, refuzând să muşte momeala. Gary Hewitt, care lucra peste program aproape la fel de mult ca Dan, îşi vârî capul prin deschizătura uşii. -Scuze pentru întrerupere, Dan, dar am primit un film la care vreau să arunci o privire. S-ar putea să avem un răspuns la problema cu Collier. -Sigur, Gary. Se întoarse spre Phoebe şi, printro ridicare de sprânceană, o întrebă dacă avea nevoie de sprijinul lui moral în continuare. - Ne putem termina discuţia mâine, îi spuse ea zâmbind. El îşi trecu prosopul peste umeri şi, după ce-i salută printro înclinare a capului, plecă. Reed îşi bătu mănuşile de podul palmei intr-un gest dominator. - Hai să luăm cina împreună! Aşa o să putem să stăm la poveşti, să aflăm ce-a mai făcut fiecare. - îmi pare rău, încerc să iau cina cu Molly în timpul săptămânii. Ochii lui se îngustară puţin. -N u ţi-am spus cât de mult admir felul în care te ocupi de ea. Cum nu eşti deloc genul matern, ştiu că a fost un sacrificiu pentru tine. - Molly mi-e dragă, n-a fost nici un sacrificiu. - Mă bucur. Acum că Bert nu mai e, mă simt cumva răspunzător pentru voi. E firesc, până la urmă, din mo­ ment ce-am rămas singurul bărbat din familie. - îţi mulţumesc pentru grijă, dar mă descurc foarte bine. - Slavă Domnului că eşti o femeie umblată. Din ce-am văzut aici în seara asta, când am venit, este evident că rechinii au început să dea târcoale. - Rechinii? - E în regulă, Phoebe, zise el chicotind. Cu mine nu trebuie să te prefaci. Sunt sigur că eforturile lui Dan de a-ţi face curte ţi se par la fel de amuzante ca mie. Nimeni nu se aştepta ca Chicago Stars să ajungă atât de departe,

nici măcar antrenorul lor. E firesc ca el să se protejeze punându-şi ouăle în mai multe coşuri, deşi m-aş fi aştep­ tat să dea dovadă de mai multă subtilitate. -Reed, n-am idee despre ce vorbeşti, replică ea cu asprime. Pe fruntea lui apărură riduri de îngrijorare. - Doamne, Phoebe, îmi pare rău! Am crezut... Tu ţii la el, aşa-i? Dumnezeule, mă simt ca un tâmpit. N-am vrut să fiu atât de lipsit de tact. - De ce nu spui pur şi simplu ce ai în minte? îl îndem­ nă ea cu prefăcut calm. O privi ca şi când ar fi fost un unchi blajin. -Fotbalul este cel mai important lucru din viaţa lui Dan. Amândoi ştim asta. Cea mai mică şansă de a pune mâna pe Chicago Stars trebuie să-l înnebunească. Acum te foloseşte fără să se expună pe el însuşi nici unui risc. Dacă echipa pierde, el poate să-ţi dea papucii fără con­ secinţe. Dar dacă nu pierde... Maxilarul lui Reed se în­ cleşta când spuse: Te poţi aştepta ca antrenorul nostru principal să te ceară de nevastă cu o asemenea repeziciu­ ne, încât n-o să ştii unde ţi-e capul. Dan avea păcatele lui, însă n-ar fi folosit-o pe ea ca să pună stăpânire pe echipă. Phoebe nu-1 detestase nicio­ dată pe Reed mai mult decât o făcea în acel moment. Era şiret şi unsuros, total lipsit de principii şi îngrozitor de egoist. Chiar şi aşa, probabil era convins de teoria pe care tocmai o expusese, deoarece el asta ar fi făcut în locul lui Dan. -Iţi mulţumesc pentru grija pe care mi-o porţi, dar cred că iei relaţia mea cu Dan mai în serios decât o iau eu. „Mincinoaso!“, îşi zise. - Mă bucur să aud asta. N-ar fi trebuit să aduc subiectul în discuţie. Oricum, n-are rost să vorbim până duminică, în meciul care urmează, jucătorii de la Chicago Stars n-au nici o şansă. Sper că eşti pregătită pentru o înfrângere. - O să vedem. După ce Reed plecă, Phoebe rămase în sala de for­ ţă gândindu-se că suspiciunile lui aveau o mare doză

de ironie. Dacă Dan încerca să pună mâna pe echipă vrăjind-o pe ea, nu se descurca deloc bine. Ron trebuise să poarte o ultimă convorbire la tele­ fonul din maşină, aşa că Phoebe intră singură în holul impresionant, în nuanţe de albastru şi argintiu, al celui mai nou şi mai prestigios country club din districtul DuPage. Era a treia zi de Crăciun, şi sala era încă de­ corată cu rămurele verzi şi fundiţe argintii. Cum Jason Keane era principalul sponsor al clubului, nu o mira că alesese ca întâlnirea solicitată de ea să se desfăşoare în sala privată de mese de acolo. încă nu reuşea să asimileze ideea că speranţele echi­ pei rămâneau în picioare pentru încă o săptămână cel puţin. în pofida pronosticului dat de Reed, jucătorii de la Chicago Stars îi bătuseră pe cei de la Chargers la un punct diferenţă, într-un meci cu un final plin de suspans, reuşind să câştige titlul Diviziei Centru în faţa celor de la Steelers, care pierduseră meciul cu Bengals în prelun­ giri. Acum mai aveau o şansă de a-i îndeplini visul. Se pregătea totuşi pentru un rezultat negativ al întâl­ nirii. Bert se străduia în zadar, de ani întregi, să renegocieze contractul pentru stadion cu Jason Keane, şi nu avea nici un motiv să creadă că putea rezolva o situaţie în care tatăl ei dăduse greş. După săptămâni întregi de studiu se lămurise în privinţa finanţelor echipei, dar nu avea nici o experienţă cu negocierile complexe. Logic ar fi fost să semneze pur şi simplu contractul pe care i-1 trimiseseră avocaţii cu câteva zile în urmă. Nu avea să mai fie nici o amânare de ultimă clipă pentru Chicago Stars; următoarea înfrângere avea să-i scoată din joc pentru totdeauna. Dacă reuşea cumva să îm­ bunătăţească termenii contractului, nu făcea decât să-l ajute pe Reed. Pe de altă parte, până la primul meci pierdut, ea era încă proprietara clubului, şi intenţiona să facă tot posibilul pentru a-1 salva. Toate aceste gânduri îi puseseră un nod în stomac. Senzaţia i se accentuă când uşile de sticlă mată, purtând

o inscripţie ce permitea accesul exclusiv al membrilor, se deschiseră în capătul opus al holului. Trase aer în piept când descoperi că bărbatul înalt, bine făcut, îm­ brăcat în smoching, era Dan. Fusese prea ocupată cu planificarea acelei întâlniri ca să mai reflecteze la felul în care-i respinsese el sărutul în sala de forţă. Acum, durerea îi reveni, făcând-o să-l întâmpine cu o mină încruntată. - Ce faci aici? - Sunt membru. Credeai c-o să mă bag din senin pes­ te tine şi Keane? - De unde ştii că urmează să ne întâlnim? - De la Ron. - Era ceva confidenţial. -N-am spus nimănui. -N u despre asta e vorba. Tu n-ar fi trebuit să ştii des­ pre întâlnire. -N-are nici o logică, Phoebe. Cum ar fi putut Ron să mă invite dacă nu-mi spunea că aveţi o întâlnire? Ar fi fost destul de greu şi fără ca Dan să asiste la o discuţie care avea toate şansele să se transforme într-un dezastru. -M ă tem că trebuie să retrag invitaţia lui Ron. Am fost de acord că va fi o întâlnire privată între noi doi, Jason Keane şi câţiva consilieri de-ai lui. - îmi pare rău, Phoebe, dar Ron face urât când nu-i îndeplinesc ordinele. Mi-e frică să-l super de când mi-a făcut cucuiul ăla. -N u ţi-a făcut nici un cucui! Eşti... E cea mai absurdă... Pe când ea tot mormăia furioasă, Dan abia se putea abţine să nu se aplece şi să-i lingă buzele tremurânde. O doză de dorinţă pură îi fusese injectată în vene în clipa când o văzuse. în loc să se obişnuiască, îi era tot mai greu să se ţină departe de ea. Fiecare trăsătură a ei îl excita. Chiar acum, de exemplu. în general, atunci când femeile se îmbracă elegant, părul lor arată ţeapăn de atâta fixativ. Al lui Phoebe dădea impresia că abia ieşise din aşternuturi. Cădea în valuri blonde mătăsoase

până la umeri, încreţindu-se uşor la capete, de parcă un iubit tocmai şi-ar fi trecut degetele prin el. Şi avea cel mai frumos gât pe care-1 văzuse Dan vreodată, lung şi plin de graţie. Ar fi trebuit să fie recunoscător că restul trupului ei era acoperit de un mantou negru de seară. Nici măcar hainele comode pe care le purta în ultima vreme la muncă nu reuşeau să-i ascundă formele. Faptul că adop­ tase o ţinută conservatoare, de femeie de afaceri, ar fi trebuit să-l bucure; în realitate, aştepta nerăbdător zilele când îşi afişa vechea ei personalitate. Nu că ar fi fost dispus să-i mărturisească asta. Cel mai greu lucru pe care-1 făcuse în viaţă fusese să se abţină ultima dată. Deşi retrăgându-se intenţio­ nase să se poarte ca un om de onoare, expresia dispera­ tă de pe chipul ei îl făcuse să se simtă ca un ticălos. Cu excepţia celor două secunde când îşi pierduse controlul, în aproape două luni nu făcuse nici un gest senzual. Ar fi trebuit să fie mândru; în schimb, era în culmea nefericirii. îşi tot spunea că Phoebe urma să se întoarcă în Manhattan curând şi că situaţia avea să se îmbunătă­ ţească, dar gândul acesta, în loc să-l învioreze, îl deprima şi mai mult. Crisparea lui Phoebe nu dispăruse. Ochii ei stră­ lucitori aveau o nuanţă de coniac vechi în timp ce-1 măsura din priviri, încercând să înţeleagă motivul pre­ zenţei lui neaşteptate din acea seară. Dan şi-ar fi dorit ca Sharon să-i opună aceeaşi rezistenţă, dar Sharon era o fiinţă dulce, căreia impertinenţa lui Phoebe îi era complet necunoscută. Deşi se vedea cu Sharon cel puţin o dată pe săptămâ­ nă, asta era prima oară când avea o relaţie cu o femeie timidă, şi încă nu reuşise să se adapteze. Uneori, firea blândă a lui Sharon îl irita, dar îşi amintea imediat de avantaje. Niciodată nu trebuia să se îngrijoreze că Sha­ ron Anderson i-ar fi plesnit copiii când se enerva. Nu trebuia să se îngrijoreze că i-ar fi tratat copiii aşa cum îl tratase pe el mama lui.

Phoebe bătea mărunt din pantoful cu toc înalt în timp ce cerceii strălucitori i se legănau prin păr. -D e ce vrea Ron să participi şi tu? Nu mi-a spus nimic despre asta. - Trebuie să-l întrebi pe el. - Dă-rni o idee! - Păi, a spus că s-ar putea să aibă nevoie de un fundaş de rezervă. In caz că o iei razna. - Chiar aşa? -A i obiceiul să mai faci asta, după cum ştii. - Ba nu! Phoebe îşi descheie nasturele mantoului. Când văzu ce purta dedesubt, amuzamentul lui Dan se evaporă. - S-a întâmplat ceva? Cu un zâmbet înnebunitor, îşi lăsă mantoul să-i alunece de pe umerii goi. Dan avu impresia că fusese lovit în moalele capului. Cum putea să facă aşa ceva? Fusese încordat prea multă vreme, aşa că acum explodă. - Pe toţi dracii! Tocmai când mă gândeam c-ai înce­ put să înveţi ce înseamnă bunul-simţ, îmi demonstrezi că m-am înşelat! Credeam că te-ai prins cu ce se mă­ nâncă toată afacerea asta, dar acum îmi dau seama că nu eşti nici măcar pe-aproape! - Vai, vai! Cineva e morocănos în seara asta. Poate că ar trebui să-ţi vezi de treabă şi să te duci acasă. Phoebe îşi scoase mantoul şi porni spre garderobă cu un mers legănat care-i punea şoldurile în evidenţă. Când se întoarse la el, Dan simţi pulsul lovindu-i tâm­ plele ca un ciocan. Cu câteva clipe în urmă se gândea cât de mult îi plăceau ţinutele ei exhibiţioniste, dar asta fusese înainte de a vedea ce alesese să poarte acum. Era îmbrăcată ca matroana unui bordel pentru pa­ sionaţii de bondage. Rochia lungă şi mulată arăta mai mult ca un costum sado-maso decât ca o piesă de vesti­ mentaţie. Partea de sus era făcută din plasă şi fâşii în­ guste de ţesătură neagră. O fâşie îi înconjura gâtul ca o zgardă, pe când altele, dispuse în formă de evantai, se uneau cu o fâşie ceva mai lată care-i trecea peste sâni,

abia acoperindu-i sfârcurile. Prin plasa neagră, cu găuri de mărimea unor monede, se vedeau umflăturile sâni­ lor presaţi la mijloc. La talie, plasa lăsa loc unei ţesături subţiri care se li­ pea de fiecare curbă a şoldurilor ei. In zona coapselor, rochia avea nişte ornamente aurii care semănau cu nişte jartiere, doar că jartierele ar fi trebuit să fie ascunse, în loc să fie expuse în văzul tuturor. Pe deasupra, şliţul lateral nu-i mai lăsa privitorului nici o iluzie. Dan ar fi vrut s-o acopere cu haina lui şi s-o ascundă de restul lumii, deoarece nu voia ca alţi oameni să vadă atât de mult din trupul ei. Desigur, era o idee absurdă, ţinând cont de plăcerea cu care se dezbrăca ea. O luă de braţ şi-o duse într-o nişă, unde o putea boscorodi după bunul-plac. -A şa crezi tu că trebuie să te îmbraci pentru o întâl­ nire de afaceri? Asta crezi tu că trebuie să porţi când negociezi un contract? Nu pricepi că tot ce-o să negociezi, îmbrăcată aşa, este cât capeţi ca să biciuieşti un tip peste fundul gol? - Cât ai plătit ultima dată? înainte ca Dan să-şi revină după această replică obraz­ nică, Phoebe scăpă din strânsoare şi se îndepărtă. Dan îl văzu pe Ron intrând şi, din expresia lui uluită, înţelese că era la fel de şocat de ţinuta tinerei femei. Când li se întâlniră privirile, Dan se întrebă dacă arăta la fel de ne­ ajutorat ca directorul general. Oare nebuna nu-şi dădea seama că erau în districtul DuPage? Pe toţi dracii, feme­ ile nu se îmbrăcau aşa în districtul DuPage! Mergeau la biserică şi votau cu republicanii, aşa cum le spuneau soţii lor. Se îndreptă spre ea cu vaga idee de a-i pune piedică şi de-a o lua pe umăr ca pe un sac de cartofi când apăru unul dintre oamenii lui Keane s-o conducă. Dan nu avea altă soluţie decât să-i urmeze. Printr-o înţelegere tacită, el şi Ron grăbiră paşii până când reuşi­ ră să-l îndepărteze pe bărbat, poziţionându-se de o parte şi de alta a lui Phoebe. La capătul holului cu oglinzi

se afla o uşă care dădea în sala de mese privată a lui Jason Keane. Dan îl cunoştea pe Keane de aproape zece ani. Fu­ seseră împreună la câteva petreceri şi jucaseră golf din când în când. O dată fuseseră la pescuit în insulele Cayman, într-un weekend stropit cu mult alcool, alături de nişte manechine superbe. Keane fusese un adevărat magnet pentru femei şi, din câte auzise Dan, împlinirea vârstei de patruzeci de ani nu-1 făcuse mai înţelept. încăperea arăta ca biblioteca unui conac englezesc, cu covoare orientale, fotolii de piele şi lambriuri întune­ cate. Tavanul era împodobit cu medalioane de ipsos şi ghirlande care străluceau în umbra aruncată de flăcări­ le buştenilor din şemineu. Draperiile groase de catifea acopereau geamurile, ascunzând vederii terenul de golf de afară. Masa lungă, acoperită cu damasc, era pregătită pentru şase persoane, cu argintărie şi porţelanuri deco­ rate cu benzi roşu-închis şi aurii. Jason Keane şi doi acoliţi de-ai săi stăteau lângă şemi­ neu, ţinând în mâini pahare grele de cristal. Atmosfera era cât se poate de masculină. Când Dan intră împreună cu Phoebe îmbrăcată în ţinuta ei sado-maso, amintirea incomodă a uneia dintre cărţile pornografice favorite ale lui Valerie îi reveni în minte. încercă să-şi alunge sentimentul neplăcut că Phoebe era O 1şi că el urma s-o ofere pe tavă unui grup de bărbaţi. Keane veni spre ei cu mâna întinsă. Multimilionarul era un tip trecut prin viaţă, şi totuşi nu-şi putu ascunde uimirea la vederea rochiei lui Phoebe. Uimirea se schim­ bă rapid într-o atitudine mai intimă, şi Dan abia se putu abţine să nu se posteze în faţa tinerei femei, spunându-i lui Jason să-şi pună ochii pe gagica altuia. Keane îi strânse mâna lui Dan. -C ând facem un golf, amice? Ai timp să strecori o partidă între două călătorii? - Mă tem că nu. 1 Histoire d’O, celebru rom an erotic de D om inique Aury, publicat în 1954 sub pseudonim ul Pauline Reage (n.tr.)

- De ce nu jucăm la Pebble săptămâna viitoare? -Sună bine. Keane îl salută pe Ron, care i-1 prezentă lui Phoebe. Spre dezgustul lui Dan, ea făcu tot programul: voce uşor gâfâită, privire cu vino-ncoa, sâni zbătându-se parcă să scape din strânsoarea fâşiei de pânză. In timp ce-şi arăta marfa lui Keane şi acoliţilor lui, nu se uită nici măcar o dată în direcţia lui. Dan privi cu un amestec de scârbă şi furie când gaz­ da îşi puse mâna pe umărul lui Phoebe şi o conduse spre şemineu. Keane era întruchiparea playboy-ului milionar în smochingul lui făcut la comandă şi căma­ şa imaculată, cu nasturi din diamant. De înălţime şi corpolenţă medie, avea părul negru, drept, şi o frunte înaltă. Până în seara aceea, lui Dan i se păruse că arăta bine, dar acum hotărî că avea nasul prea mare şi ochii prea şireţi. Antrenorul luă un pahar de la un chelner şi îi salută pe ceilalţi bărbaţi prezenţi: Jeff O ’Brian, asistentul ad­ ministrativ al lui Jason, şi Chet Delahunty, avocatul său. De îndată ce termină, se grăbi spre şemineu ca să tragă cu urechea. Evident, Ron avusese aceeaşi idee, deoarece se apropiase şi el. Phoebe stătea cu spatele la ei, şi Dan era aproape si­ gur că-i putea distinge linia dintre fese prin materialul mulat. 11 mânca pe Jason din priviri şi se sprijinea de el de parcă ar fi fost un stâlp de lumină de la colţul străzii. Tensiunea arterială a lui Dan ar fi distrus orice aparat de măsură în acel moment. - Iţi pot spune Jason, nu-i aşa? gânguri ea. Mai ales că avem atâţia prieteni comuni. Dan se aştepta să vadă balele curgând din gura lui Keane. -C um ar fi? -Jumătate din Manhattan. îşi aşeză o mână posesivă pe mâneca lui, unghiile ei roşii ieşind în evidenţă ca nişte picături de sânge după o lovitură de bici. îi ştii

pe soţii Blackwell şi pe Miles Greig, desigur. Nu e un ticălos? Şi mai e şi Mitzi Wells, drăcuşorule. în mod limpede, Jason simţea efectele tuturor acelor raze gamma care se îndreptau asupra lui, căci zâmbetul i se lărgi. - O ştii pe Mitzi? - Sigur că da. Aproape că i-ai sfâşiat inima. -N u eu. Phoebe îşi coborî vocea până la o şoaptă senzuală, apoi îşi supse buza inferioară într-un mod care-1 făcu pe Dan să se teamă că avea să-i explodeze capul. - Dacă-ţi mărturisesc ceva, îmi promiţi că n-o să crezi că'S o fiinţă îngrozitoare? -Jur pe roşu. -Am rugato să ne facă cunoştinţă - asta era înainte ca voi doi să fiţi împreună -, şi ea a refuzat. Asta aproa­ pe că ne-a distrus prietenia, dar acum înţeleg de ce era atât de protectoare. Dan observă că Jason încerca să identifice fermoarul sau copcile rochiei lui Phoebe, ca mai târziu să nu piar­ dă timpul cu dezbrăcatul. Cu un mormăit dezgustat, îşi dădu capul pe spate şi-şi goli paharul. Keane avea să scoată rochia aceea numai dacă trecea de el. Cina era gata. Se aşezară, cu Jason în capul mesei şi Ron şi Phoebe de fiecare parte. Dan era în capătul opus, între Jeff O ’Brian şi Chet Delahunty. Masa păru să dureze o veşnicie. Când se servi desertul, bărbaţii de la capătul mesei renunţaseră la orice încercare de con­ versaţie ca să poată trage cu urechea mai bine. Dan o privi pe Phoebe vârând o căpşună în gura ei demnă de un film porno în timp ce se uita în ochii lui Keane şi îşi promise s-o ceară de nevastă pe Sharon Anderson chiar în acel weekend. Ron abia dacă-şi ridicase privirea din farfurie până atunci, dar, când li se aduse cafeaua, păru să revină la viaţă, cam cu nouăzeci de minute prea târziu, în estima­ rea lui Dan.

- Scuză-mă că vă întrerup, Phoebe, dar cred că ar fi momentul să discutăm despre motivele care ne-au adus împreună în seara asta. Privirea inexpresivă a lui Phoebe îi stârni lui Dan dorinţa s-o zguduie. Voia atât de mult să-l adauge pe Keane la colecţia ei de scalpuri încât să uite de ce se aflau acolo? - Motive? întrebă ea. - Contractul pentru stadion, îi aminti Ron. -A , prostii! M-am răzgândit, Ronnie. Nu vreau să vor­ bim acum despre asta. De ce nu te relaxezi şi nu te simţi bine? Jason şi cu mine suntem prieteni acum, şi toată lumea ştie că nu trebuie să faci afaceri cu prietenii. - Iată o femeie pe gustul meu, chicoti Jason. -Ronnie nu se gândeşte decât la afaceri. E atât de plicticos! In viaţă sunt lucruri mai importante decât o prostie de contract vechi de când lumea. Dan îşi îndreptă spatele. Ceva nu era în regulă. Lui Phoebe îi păsa foarte mult de contract, şi niciodată nu-1 numise „Ronnie“ pe directorul general. Keane îi adresă lui Ron un zâmbet arogant. - De ce nu mai bei un pahar de vin, McDermitt? -N u, mulţumesc. -N u te bosumfla, Ronnie. Poţi să-l suni pe Jason mâine şi să-i spui ce-am hotărât. - Ce e de hotărât? întrebă Kaene pe un ton calm. To­ tul e stabilit. Din nou, degetele lui Phoebe se curbară pe mâne­ ca lui. -N u chiar, dar hai să nu ne stricăm seara vorbind despre afaceri. Keane deveni brusc mai atent. -Ţi-am trimis un contract echitabil. Acelaşi pe care l-a semnat şi tatăl tău. Sper că eşti mulţumită. - Eu nu sunt mulţumit, interveni Ron cu o duritate care-i stârni admiraţia lui Dan. Antrenorul aşteptă cu interes răspunsul lui Phoebe.

-A , nici eu nu sunt mulţumită, chicoti ea. Ronnie atâta m-a bătut la cap cu condiţiile proaste pe care le obţinem, încât m-a convins să iau măsuri. Ca o fetiţă recitând o lecţie învăţată pe de rost, adăugă: Ronnie îmi tot aduce aminte că acum sunt femeie de afaceri, Jason. Şi, cu toate că o să mai am echipa doar puţin timp, tre­ buie să gândesc ca un proprietar. Dan nu lăsă emoţiile să-i transpară pe chip când se aplecă în faţă să urmărească spectacolul. Oare ce punea la cale gagica aia deşteaptă foc? Ea îşi rostogoli ochii demonstrativ. - Ştiu la ce te gândeşti. Te gândeşti că Phoebe Somerville nu e cu adevărat o femeie de afaceri şi nu poate face alegeri dificile, dar te înşeli. -N u mă gândeam deloc la asta. Zâmbetul leneş al lui Keane era în contradicţie cu intensitatea de şoim a privirii lui. Ce alegeri dificile ai în minte? Te-aş putea ajuta. Am multă experienţă în domeniu. Gura lui Ron se strâmbă în ceea ce, la orice alt băr­ bat, ar fi fost un surâs batjocoritor. - încearcă să te manipuleze, Phoebe. Ai grijă! Phoebe se încruntă uşor. -N u fi nepoliticos, Ronnie! Jason n-ar face nimic de genul ăsta. Ochii lui Keane îi sfredeleau cutia craniană, de parcă ar fi vrut să afle dacă avea vreun neuron. - Sigur că nu. Cu toţii trebuie să facem alegeri dificile din când în când. Bosumflarea lui Phoebe se transformă în scâncet. - Dar asta a fost grea de tot, Jason. Ronnie n-a încetat să-mi spună c-o să te înfurii, dar nu sunt atât de convin­ să. Nu văd de ce te-ar bucura să vezi echipa plecând. Jason se înecă cu cafeaua din care tocmai sorbea. - Să plece? Ceaşca lui ateriză pe farfurioară cu un zăn­ gănit, şi orice aluzie erotică îi dispăru din glas. Despre ce naiba vorbeşti? Unde să plece? Dan observă că buza inferioară a lui Phoebe începuse să tremure.

-N u te înfuria. Ronnie mi-a explicat, şi totul va fi bine. O să folosim acea opţiune de un an trecută în contract, aşa că nu ne mutăm imediat, ci abia la anul. O să ai o grămadă de timp ca să găseşti altă echipă care să joace pe stadionul tău. Keane scrâşni din dinţi. - Ş i unde, mai exact, te gândeşti să duci echipa? -Poate în Manhattan. N-ar fi grozav? Evident, nu sunt absolut sigură că vor fi de acord şi ceilalţi proprie­ tari, dar Ronnie a angajat nişte tocilari să facă un studiu de piaţă, şi ei i-au spus că la New York ar mai fi loc pen­ tru o echipă de fotbal. Keane, crezând că ştia de-acum cine deţinea puterea în culise, îi aruncă lui Ron o privire furioasă. - E absurd! Chicago Stars n-o să poată juca pe Giants Stadium. II folosesc deja două echipe. Phoebe încă nu era pregătită să-l lase pe directorul gene­ ral în luminile rampei, aşa că-1 prinse pe Keane de braţ. -N u Giants Stadium. Asta este în New Jersey, pen­ tru numele lui Dumnezeu, şi eu nu merg în New Jer­ sey decât dacă trec pe-acolo în drum spre Philadelphia. Chiar dacă n-o să mai fiu proprietara echipei, asta nu înseamnă că n-o să vreau să asist la toate meciurile. Sunt atât de pasionată de fotbal, încât ştiu numele tu­ turor jucătorilor. - Nu poţi muta echipa decât dacă ai un stadion! stri­ gă Keane. Nu ţi-a spus McDermitt? - Dar asta e partea cea mai bună! Donald tocmai şi-a revenit după toate chestiile alea oribile care i s-au în­ tâmplat acum câţiva ani şi vrea să construiască un sta­ dion acoperit pe terenul din West Side pe care-1 deţine. Sprâncenele ei se ridicară şi coborâră sugestiv. Suntem prieteni apropiaţi, ştii, şi mi-a zis c-o să-mi dea o lojă nu­ mai pentru mine dacă semnez cu el înainte de a-i trans­ fera echipa lui Reed. Cu ochii măriţi inocent, adăugă: Vai, Jason, nu trebuie să te înfurii! Trebuie să urmez indicaţiile lui Ronnie. Se supără foarte tare dacă nu mă comport ca o adevărată femeie de afaceri.

Dan era mulţumit că nimeni nu-i acorda atenţie, pentru că scena îl ameţise de-a binelea. Trebuia să recu­ noască talentul tipei, jos pălăria! Ron se lăsă pe spătarul scaunului cu aerul zeflemitor al unui mafiot care avea pachetul majoritar de acţiuni la o fabrică de ciment. Atitudinea lui Keane suferise o transformare subtilă; acum o privea pe Phoebe cu un amestec de duşmănie şi superioritate. Lui Dan îi trecu prin minte că, oricât ar fi fost de versat, Keane trebuia să fie foarte atent. Antre­ norul ştia din experienţă cât de uşor era să fii păcălit de cei doi artişti ai escrocheriei. -Trebuie să te avertizez că toată treaba mi se pare iluzorie. Mă îndoiesc foarte tare că liga o să aprobe pre­ zenţa unei a treia echipe în zona New Yorkului. Dacă aş fi în locul tău, n-aş spera prea mult să-i mut pe Chicago Stars în Manhattan. Phoebe scoase acelaşi chicotit care, cu numai zece mi­ nute mai devreme, îl scosese pe Dan din minţi. Acum i se părea la fel de muzical ca sunetul unor clopote de biserică. Oare cum se putuse îndoi de ea? Nu numai că era deşteaptă foc, dar avea şi un curaj nebun. - Exact asta a spus şi Ronnie, ciripi ea. Am însă un plan de rezervă. -Da? Se aplecă mai aproape de Keane. - N-o să crezi cât de mult vor cei din Baltimore să aibă o echipă în NFL. încă de când... Se uită peste masă la Dan, care-i recunoscu licărirea din ochi. în timp ce-şi menţinea o expresie impenetrabilă, pieptul lui se umflă de mândrie. Cum se chema echipa aia care a plecat din Baltimore? îl întrebă ea. -The Colts. - Ei bine, încă de când au plecat The Colts, cei din Baltimore se dau de ceasul morţii să facă rost de altă echipă. Şi mai e şi Orlando, spuse ea încântată. Tipii ăia sunt extraordinar de drăguţi. Săptămâna trecută, când am stat de vorbă, mi-au oferit un stilou Montblanc incredibil, cu urechiuşe de şoricel din aur. Imitând-o

pe Minnie Mouse, scoase un mic ţipăt, apoi oftă de plă­ cere. O, îmi place la nebunie Orlando. Stadionul lor este chiar lângă Disney World. Keane se holba la ea uluit, incapabil să scoată o vor­ bă. Peste câteva clipe, ea zise: - Prin urmare, vezi tu, nu ştiu cum să mă port ca o femeie de afaceri. Phoebe îşi puse şervetul pe masă şi se ridică. Acum, domnilor, vă rog să mă scuzaţi, trebuie să mă duc la toaletă. Ronnie, te rog să fii politicos cu Jason cât sunt plecată. Ai obţinut tot ce-ai vrut, aşa că-ţi poţi permite să fii elegant. In timp ce se îndepărta de masă, ochii tuturor con­ vivilor erau aţintiţi asupra ei. In cele din urmă, uşa se închise. Dan ar fi vrut să sară în picioare şi s-o ovaţioneze. In acel moment ştia fără pic de îndoială că nu se pu­ tea însura cu Sharon Anderson, şi se simţea de parcă o greutate uriaşă i s-ar fi ridicat de pe umeri. Phoebe îi umplea inima, nu Sharon, şi trebuia să-şi schimbe toate planurile. Viitorul de care fusese atât de sigur se vedea acum ca prin ceaţă, o constatare care ar fi trebuit să-l deprime. In loc de asta, era în culmea fericirii. Jason îşi aruncă şervetul pe masă şi se repezi spre Dan. - Credeam că suntem prieteni! Ce dracu’ se întâm­ plă aici? Dan îşi ascunse repede entuziasmul printr-o ridicare din umeri. - E treaba direcţiunii. Eu nu-s implicat. -N ici atunci când jucătorii tăi s-ar putea trezi cu urechi de şoarece pe căşti? Dan îşi puse pe masă ceaşca de cafea şi-şi şterse colţul gurii cu şervetul. -Ţinând cont de trecutul ei, Baltimore e varianta mai probabilă. E mai aproape de Manhattan. Jason îşi direcţionă furia asupra lui Ron. -Asta-i lucrătura ta, McDermitt. Ai manipulat-o pe idioată! O tragi de sfori ca pe-o păpuşă, fir-ar a dracului să fie!

Zâmbetul lui Ron dezvălui nişte dinţi de rechin tânăr. - Am făcut ce trebuia, Keane. Ne-ai traso ani în şir, şi într-un final am găsit o cale să te opresc. Bert nu s-ar fi gândit niciodată să mute echipa, dar Phoebe nu este atât de ataşată de tradiţie, deşi nu mi-a fost uşor s-o con­ ving să caute în altă parte. Are nişte relaţii excepţionale, nu vreau să ştiu cum şi le-a făcut. Azi vorbeşte la tele­ fon cu Trump, mâine, cu cei de la Disney. I-au promis chirii mici, procentaje mari din încasări. Ei plătesc pen­ tru pază. îmi dau seama că stadionul tău rămâne gol, dar poate că The Bears... - Să-i bag undeva! zbieră Keane. Crezi că vreau să-l simt pe McCaskey suflându-mi în ceafă? Ochii lui se plimba­ ră de la Ron la Dan şi înapoi, îngustându-se bănuitor. Se întoarse spre avocatul lui. Du-te la uşă şi ţine-o pe Phoe­ be ocupată dacă se întoarce! O ’Brian, fă-mi legătura cu Trump! Dan putu să vadă licărirea de alarmă din ochii lui Ron. La rândul lui, nu-şi putu înăbuşi dezamăgirea. „Ai făcut tot ce-ai putut, Phoebe“, se gândi. Din păcate, Keane nu era la fel de uşor de păcălit cum fusese el. Se lăsă o tăcere grea câtă vreme bărbaţii aşteptară să se facă legătura telefonică. După câteva momente, O ’Brian îi dădu receptorul patronului său. Keane vorbi cu o însufleţire mimată: - Donald, aici Jason Keane. Scuze că-ţi întrerup seara, dar sunt pe urmele unui zvon interesant. îndreptându-se spre şemineu, continuă: Umblă vorba pe-aici că ai de gând să construieşti un stadion pe un teren de-al tău din West Side. Dacă-i adevărat, m-aş băga şi eu la investiţie. Cu condiţia să ai deja o echipă. Strânse mai tare receptorul în mână în timp ce asculta. - Chiar? Nu, înţeleg. Mă gândeam că poate The Jets... Adevărat? Ei, chestiile astea se mai întâmplă. Da, sigur. O, fără îndoială. Urmă o pauză lungă. -A şa o să fac. Bineînţeles. Şi eu mă bucur mult că te-am auzit.

Faţa lui era cenuşie când trânti receptorul în furcă. -Nenorocitul vrea ca Chicago Stars să joace la el. Mi-a zis că i-a promis lui Phoebe o lojă din marmură roz. Ba ticălosul a avut şi tupeul să râdă! In încăpere se lăsă tăcerea. Ron îşi drese glasul. -Vrei să'ţi dau numele tipilor de la Orlando şi Băltimore cu care a vorbit? - Nu te deranja, se răsti Keane, în timp ce Dan aproa­ pe că putea să-i vadă rotiţele bine unse învârtindu-i-se în minte. Dan, ţin minte că-mi admirai crosa de epocă, George Low Wizard. Este a ta dacă o scoţi pe Phoebe de-aici. - Mă bucur întotdeauna să pot ajuta un prieten, zise Dan încet. - Cât despre tine, mârâi Keane întinzându-şi degetul spre Ron. Nu te duci nicăieri până nu întocmeşti un nou contract. Fără grabă, Ron îşi alese un trabuc din cutia care fusese adusă odată cu coniacul şi o răsuci tacticos în­ tre degete. -Va trebui să fie o ofertă atractivă, Jason. Foarte atractivă. Ca să fiu sincer, mie-mi place la Orlando. - O să fie foarte atractivă, ticălos viclean ce eşti! - Atunci ne-am înţeles. Zâmbind, Ron îşi vârî trabu­ cul în colţul gurii, apoi spuse: Şi, Keane, nu uita cine-1 are pe Trump în buzunar!

capitolul 20 - Eşti sigur că mi-ai povestit tot ce s-a întâmplat după plecarea mea? Cum încălzirea Ferrariului mergea la turaţie maximă, dinţii lui Phoebe nu clănţăneau de la frig, ci din cauza supradozei de adrenalină. -Atât de fidel pe cât îmi pot aminti.

Mintea ei încă nu putea cuprinde faptul uimitor că, în acel moment, Ron şi Jason Keane renegociau con­ tractul de închiriere a stadionului. Gândindu-se la tatăl ei, avu o senzaţie nefamiliară de linişte când îşi dădu seama că niciodată nu trebuise să-i dovedească lui ceva, ci numai ei înseşi. Ferrariul dădu peste o groapă din asfalt, ceea ce o făcu să observe brusc peisajul rural. - Credeam că mă duci acasă. -Te duc. Acasă la mine. - De ce? -Pentru că ultima dată când am trecut pe la tine, domnişoara Molly era acolo, împreună cu trei prietene de-ale ei. Până atunci n-am ştiut ce voci ascuţite pot să aibă patru adolescente. Aruncându-i o privire, adăugă: Am impresia că avem nevoie de puţină intimitate ca să discutăm câteva chestiuni. Phoebe nu-şi imagina care erau subiectele atât de ar­ zătoare, încât să nu poată aştepta până a doua zi. După ce se întâmplase cu o săptămână în urmă în sala de for­ ţă, nu mai voia să fie respinsă, şi ştia că n-ar fi trebuit să rămână singură cu el. Totuşi, cum intrase deja pe aleea casei lui, era cam târziu ca să-i ceară să se întoarcă. - întâi o să vorbim, spuse el. După aia o să dăm foc chestiei ăleia pe care o porţi. Mânia lui îi dădu de înţeles că promisiunea nu avea nici o conotaţie sexuală. Cu toate astea, în timp ce Ferrariul gonea pe sub copacii dezgoliţi, ale căror ramuri scheletice se profilau pe cerul nopţii, îşi dădu seama că palmele i se umeziseră. - E Versace. - Poftim? - Rochia. E Versace. Designerul. Sau cel puţin este copiată după un model Versace. Am o prietenă în Man­ hattan care poate să reproducă orice haină. - Ce-ai păţit? Vocea ta sună bizar. - Dinţii îmi clănţănesc, murmură ea când maşina tre­ cu peste o bordură.

-A m dat drumul la căldură. - Nu mi-e frig. Cred că e o reacţie întârziată. Am fost destul de nervoasă în seara asta. - Aşa şi trebuia să fii. Phoebe, de când sunt pe lume n-am văzut ceva asemănător cu reprezentaţia de mai devreme. Totuşi, Ron m-a cam dezamăgit nespunându-mi nimic de planurile voastre, mai ales că el m-a invitat. - Ron nu ştia precis ce aveam în minte. -Vrei să spui c-a improvizat? -N u în întregime. I-am spus ce atitudine voiam să afişeze, dar nu i-am explicat în detaliu care erau pla­ nurile mele. Are problema asta cu aritmia cardiacă. Se declanşează când e prea agitat, şi mă temeam c-o să mă trădeze. Dar e un improvizator excelent, aşa că nu mi-am făcut prea multe griji. - Respectul meu pentru bunul meu prieten Ron creş­ te pe zi ce trece. Se opriră în faţa casei din piatră, ale cărei ferestre luminate răspândeau pete de lumină aurie pe verandă. Viţele uscate de aristolochia atârnau obosite pe spalier, dar tot erau frumoase în noaptea rece de decembrie. Phoebe aşteptă până când Dan îi deschise portiera, apoi ieşi din Ferrari aruncându-şi picioarele înainte, deoare­ ce rochia era îngrozitor de strâmtă. El întinse mâna s-o ajute. Când degetele lui le strân­ seră pe-ale ei, Phoebe se strădui să-şi reprime un fior de plăcere. O frunză trosni sub tocul ei negru, brodat cu perle, când urcară împreună treptele verandei. Dan descuie uşa şi-o invită să intre. -Credeam că totul s-a dus pe apa sâmbetei când Keane l-a sunat pe bunul tău prieten, Donald Trump. - Donald are un simţ al umorului extraordinar. N-a trebuit să fac mari eforturi ca să-l conving să-mi confir­ me povestea. Holul era luminat de o lampă din alamă cu abajur negru, aşezată pe un mic cufăr de epocă. II urmă în su­ fragerie, unde el apăsă pe întrerupător, scăldând încă­ perea într-o lumină blândă, intimă. încă o dată, o frapa

aspectul confortabil al locuinţei lui. O jachetă bleuma­ rin era aruncată peste braţul canapelei cu model ecosez roşu şi verde, în timp ce câteva ziare din Chicago, plus The Wall Street Journal erau răspândite pe podea lângă un fotoliu. Mirosea a cuişoare şi a scorţişoară. - E un loc atât de plăcut, murmură ea melancolică. Dan urmă direcţia privirii ei spre un coş cu conuri de brad aşezat pe cămin. - îmi place să am în jur lucruri din natură. îşi scoase haina şi-şi desfăcu papionul, apoi se aplecă să aprindă focul în şemineu. Când se asigură că flăcările erau destul de puternice, trase paravanul de protecţie şi îşi îndreptă spatele. - îţi scoţi mantoul? Poate că era rezultatul tuturor acelor săptămâni în care purtase numai perle şi bentiţe, dar nu voia să stea în faţa lui în acea rochie vulgară pe care o folosise ca să-l dezarmeze pe Jason Keane, nu atât timp cât în jurul lor domnea atmosfera intimă a acelei case minunate. - încă mi-e puţin frig. Dacă-şi dădea seama că era o minciună, n-o arătă în nici un fel. - O să-mi iau o bere. Vrei ceva ca să te încălzeşti? Cafea? Ceai? -N u, mulţumesc. Când el se duse în bucătăria deschisă din spate, Phoebe îşi scoase mantoul şi-l înlocui cu jacheta pe care-o găsise pe braţul canapelei. Pe lângă mirosul proaspăt de detergent, putea simţi o aromă care nu era nici picantă, nici citrică, dar îi aparţinea indiscutabil lui Dan Calebow. Se aşeză la un capăt al canapelei exact în clipa în care el se întoarse cu o sticlă de Old Style în mână. Dan se aşeză la celălalt capăt, picior peste picior, şi se sprijini de braţul capitonat. - Tu şi cu Ron vă pricepeţi tot mai bine la păcălit oa­ menii. Trucul de seara asta a fost chiar mai bun decât cel pe care mi l-aţi făcut mie. Apropo, sunt destul de matur

ca să recunosc că ai avut dreptate în privinţa lui, iar eu m-am înşelat. - Mersi. - O să recunosc chiar şi că ai avut parţial dreptate în privinţa încordării pe care au manifestat-o jucătorii la începutul sezonului. -Num ai parţial? -In cea mai mare parte, admise el. Dar asta nu în­ seamnă că nu sper să-mi trăiesc restul vieţii fără să mai aud discursuri despre jucători în pielea goală. Cutremurându-se, adăugă peste câteva clipe: Crezi că tu şi Ron mă puteţi informa dinainte când mai aveţi de gând să mai faceţi o asemenea înşelătorie? Sper că-ţi dai seama că azi mai aveam puţin şi săream la bătaie, deşi nu-s sigur pe cine aş fi bătut, pe Keane sau pe tine. - Probabil că pe Keane. Deşi faci atâta scandal, nu mi te pot imagina lovind o femeie. -U iţi de Valerie. -A r trebui să i-o prezinţi lui Jason. Se potrivesc perfect. - De unde ştii? - Mi-o spune instinctul. Tipului i-ar plăcea la nebunie toate jocurile excentrice pe care le-ar putea inventa ea. -N u ştiu. Unele dintre ele... - Las-o baltă! Am un stomac sensibil. Deşi Dan îi spu­ sese că nu se mai vedea cu Valerie, imaginea celor doi făcând dragoste o împunse ca un pinten ascuţit, aşa că vocea îi sună mai înţepător decât ar fi vrut: Sunt sigură că toate celelalte femei ţi se par mult prea cuminţi după ce-ai fost însurat cu o ţipă cu asemenea gusturi, pe lângă faptul că era membră a Congresului. - Eşti hotărâtă să te cerţi cu mine, aşa-i? o întrebă el oftând. -N ici vorbă. -B a da, şi eu nu-s într-o dispoziţie certăreaţă. îşi întinse picioarele şi-şi puse berea pe covor. Ce-aş vrea acum e să găsesc o foarfecă şi să te scot din rochia aia.

Phoebe îşi ţinu răsuflarea. Căldura i se răspândi prin trup, urmată de incertitudine. - Dan, nu glumi pe tema asta. - Nu glumesc. Expresia lui era atât de solemnă, încât aproape c-o înfricoşă. Crede-mă, am încercat să mă ţin departe de tine, dar nu mai pot. -Acum e acum.7îl întrebă ea în şoaptă. -Am spus eu „acum“7 -N u. -Atunci nu e acum. E doar ce-am zis. -Aha, murmură ea trecându-şi limba peste buzele uscate. - întâi aş vrea să-ţi scoţi jacheta. Am aprins focul, şi e foarte cald. - Aş prefera s-o păstrez. -Adică nu vrei să faci dragoste? - Nu. Mustrându-se pentru că refuzase atât de prompt, încercă să vorbească pe un ton mai rezonabil: In clipa în care o să-mi vezi rochia, o să te pui iar pe ţipat. - Phoebe, orice femeie cu jumătate de creier şi-ar da seama că ţipatul e ultimul lucru pe care am de gând să-l fac în momentul ăsta. -Asta spui acum, dar temperamentul tău e imprevi­ zibil. N-ai înţeles că am făcut exact ce se aştepta echipa să fac. - Vrei s-o luăm de la capăt cu chestia asta? - Mi-am pus corpul la bătaie pentru binele echipei. Nu asta face toată lumea la fotbal? - începi să mă scoţi din minţi. Ştii asta, nu? Phoebe nu-i mai putu rezista când observă licăririle verzi de amuzament care-i dansau în ochi. - E o copcă la spatele gulerului. -V ino încoace şi arată-mi. Când ea se supuse, Dan o apăsă uşor pe umeri, sugerându-i să se aşeze cu faţa în jos în poala lui. îşi culcă obrazul pe genunchiul lui, astfel că sânul i se lipea de coapsa puternică.

O mângâie pe păr, degajând şuviţele care se prinsese­ ră sub jachetă. -M ă gândesc aşa: începem aici, pe canapea, şi cumva ne croim drum dintr-o cameră în alta. - Sună de parcă am face curăţenia de primăvară. Ii trase încet jacheta de pe umeri şi o aruncă pe podea. Degetele lui îi mângâiară spatele prin plasa rochiei. - Presupun că se pot face unele paralele. Mă pot gân­ di la nişte lucruri interesante pe care să le facem cu apă şi săpun. -Ţinând cont de trecutul tău, probabil că ştii să faci lucruri interesante cu orice ai avea la dispoziţie, murmu­ ră Phoebe ţinându-şi respiraţia când el îi atinse un loc deosebit de sensibil de la ceafă. Dan chicoti şi-i prinse fundul în palmă. - Eşti sigură că nu-ţi place să fii plesnită peste fund? - Sunt sigură, răspunse ea zâmbind. - Uite încă o chestie care-mi place la tine. O mângâie prin mătasea rochiei, urmărind cu degetul valea dintre fese până când ea nu mai suportă plăcerea, îşi întoarse capul şi, când îşi apăsă buzele de fermoar, descoperi că era excitat la culme. - O să mă faci să termin înainte de a fi început, gemu el. O ridică de umeri şi o luă în braţe. Când ochii li se întâlniră pentru o clipă, Phoebe crezu că avea să se retragă aşa cum o mai făcuse; în loc de astea, mâinile lui mari, de atlet, o traseră mai aproape. Buzele li se uniră, deschise, dornice de explorare, şi trupurile lor înlănţui­ te se adânciră în pernele canapelei. Prin plasa rochiei, îi putea simţi mâinile atingând-o peste tot. în timp ce el îşi mută greutatea, trăgând ne­ răbdător de materialul subţire ca să ajungă la corpul ei, Phoebe începu să-i descheie nasturii de la cămaşă. Nici unul nu-şi dădu seama cât de precară le era poziţia până nu se treziră alunecând de pe canapea. în momentul în care ajunseră pe covor, Dan se răsuci astfel încât să n-o zdrobească cu greutatea lui.

Chiar şi după ce aterizară, nu-şi întrerupseră sărutul. Când Phoebe deschise ochii ca să-l privească în sfârşit, el zâmbea. -Te distrezi la fel de bine ca mine? -M ai bine, chicoti ea, aplecându-se să-i sărute mica cicatrice din bărbie. - Phoebe, scumpo, trebuie să te scot din rochia aia. -N u ţipa, şopti ea. - Credeam că deja ţi-am explicat... - N-am nimic pe dedesubt. Dan clipi şocat. -Nimic? Ştiu că ai dresuri. Am văzut... Phoebe clătină din cap. - N-am dresuri. N-am jartieră. Rochia e prea strâmtă. Dan se rostogoli mai departe de ea. - Phoebe Somerville, îmi spui că n-ai nici măcar chiloţi? - S-ar vedea dunga. - Doar ciorapi cu bandă adezivă? - Şi un strop de parfum White Diamonds. Dan se ridică dintr-un salt şi o trase în picioare fără prea multe menajamente. -Mergem direct în dormitor, scumpo. Cum e foarte probabil să am un atac de cord până la răsăritul soare­ lui, vreau să mor în patul meu. Gluma lui o făcu să se simtă cea mai dorită femeie din lume. Cu trupurile lipite, se întoarseră în hol şi urcară la etaj. Când ajunseră pe palier, Dan o conduse într-un dormitor spaţios care arăta ca şi cum ar fi fost obţinut prin unirea mai multor camere mai mici. Tavanul avea pantă dublă, iar peretele din dreapta era din piatră. La un capăt se afla un spaţiu confortabil pentru relaxare şi lectură, iar la celălalt un pat vechi, cu tăblii curbate, acoperit cu o pătură ţesută de indienii zuni în nuanţe de portocaliu stins, negru, verde şi crem. Şe opri în mijlocul încăperii şi începu să-i descheie copca de la ceafă, care-i ţinea panglica din jurul gâtului. Apoi mâinile lui pricepute coborâră până găsiră copcile

fâşiei care-i ţinea atât de strâns sânii. Phoebe oftă de uşurare când presiunea dispăru, iar corsajul din plasă îi căzu pe şolduri. - Te doare? -U n pic. Dan întinse mâinile din spate şi o mângâie cu blân­ deţe pe sâni. - Phoebe, promite-mi că n-o să te mai expui aşa. Se răsuci în braţele lui şi-l sărută în loc de răspuns, căci nu voia să-i facă nici o promisiune până nu căpăta altele în schimb. Mâinile mari ale lui Dan îi alunecară mai jos pe şira spinării. Ar fi vrut s-o sărute la nesfârşit. Nu se sătura de gura ei, de pielea ei, de mirosul ei dulce şi feminin. Dar nu aşteptase atât de mult ca să termine atât de repede, aşa că o eliberă. Phoebe scoase un geamăt dezamăgit când el făcu un pas înapoi. încântat să constate că îl dorea, îşi scoase că­ maşa din pantaloni şi se aşeză pe un scaun ca s-o poată privi mai bine. Fâşiile de material şi plasa îi căzuseră în bucle mari în jurul taliei, iar sânii, rotunzi şi umflaţi, erau atât de frumoşi, încât nu-şi putea lua ochii de la ei. Cum îşi putuse imagina o căsătorie cu Sharon când nu­ trea aceste sentimente pentru Phoebe? Inima lui ştiuse adevărul cu mult înaintea minţii. Când ridică privirea, nesiguranţa pe care o citi în ochii ei îl zgudui. Şănţuleţele minuscule dintre sprânce­ ne, şovăiala din atitudine erau în totală contradicţie cu trupul ei de păcătoasă. Vulnerabilitatea aceasta îl speria. O parte din el o voia agresivă şi experimentată, gata ca, la final, să-şi înfigă unghia lăcuită în stâlpul patului şi să adauge iniţialele lui la lista trofeelor. Dar inima lui nu voia deloc asta. Zâmbi ca să risipească tensiunea cres­ cândă dintre ei şi spuse: -M-ai face fericit, scumpo, dacă ţi-ai scoate rochiţa aia încet, da’ încet de tot, ca să pot să văd dacă nu minţi în privinţa lenjeriei.

Buzele ei se întredeschiserâ, iar ochii i se măriră, ca şi cum nu s-ar mai fi dezbrăcat niciodată în faţa unui bărbat. Vederea acelui aer de inocenţă sfioasă, combi­ nat cu trupul demn de un reactor nuclear, îl aduse pe marginea prăpastiei. Cum ea nu se mişca, o întrebă: - Nu vrei s-o faci pe fecioara, nu? Mă tem că m-ai adus în starea în care-mi doresc ceva mai picant. -S-o fac pe fecioara? O, nu, murmură ea începând să-şi îndepărteze fâşiile de material de la talie. -Stai, nu te grăbi. Am putea să ne prefacem - nu mi-o lua în nume de rău, nu vreau nicidecum să par lipsit de respect, dar am putea să ne prefacem că am de gând să las o bancnotă de o sută de dolari pe noptieră după ce terminăm şi că sper să obţin un spectacol de striptease demn de preţul ăsta? Colţurile gurii ei tremurară când schiţă un surâs. - Ceea ce e sub rochia asta merită mult mai mult de­ cât o sută de dolari. -Atât timp cât accepţi cârdurile American Express, n-ai decât să spui preţul. Phoebe se jucă alene cu panglicile rochiei. Deşi îşi trecuse degetele mari pe sub ţesătură ca să se dezbrace, nu ajunsese mai jos de buric. - Credeam că te-ai pocăit. Că nu-ţi mai plac chestiile neconvenţionale. - Era înainte să te văd în rochia asta blestemată. - Nu-ţi scoţi mai întâi cămaşa? îmi place să-ţi privesc pieptul. - Chiar? Nu era prima femeie care-i admira corpul, dar tot îi făcea plăcere s-o audă. îşi scoase panglica papionului, apoi brâul de mătase. Fără să-şi ia ochii de la ea, îşi des­ făcu butonii din onix şi-şi scoase cămaşa. Privirea ei lacomă îl făcu să se simtă încă şi mai bine. - E rândul tău, îi spuse.

Phoebe îşi trase rochia mai jos pe coapse, dar, oprindu-se chiar înainte de zona cu adevărat fierbinte, îi aruncă privirea jucăuşă pe care el o adora. - Care-i limita de credit pe cârdul tău American Express? -Nu-ţi bate capul cu asta. Ar trebui să te îngrijoreze mai tare dacă o să mai fii în stare să mergi când termin cu tine. - Mă faci să tremur, durule. Cu buzele ţuguiate, co­ borî materialul mulat centimetru cu centimetru, peste şoldurile rotunde, peste coapsele perfecte, într-o repre­ zentaţie atât de sexy, încât Dan se temu că avea să ex­ plodeze înainte s-o atingă. Atunci când ridică întâi un picior, apoi pe celălalt ca să iasă din încurcătura de plasă şi fâşii, văzu că nu minţise în privinţa lenjeriei. O pereche de ciorapi negri cu bandă adezivă şi panto­ fii cu tocuri foarte înalte erau tot ce purta. Era sălbatică şi pusă pe rele, şi era a lui pentru tot restul nopţii. Voia să-şi treacă mâinile peste fiecare bucăţică a acelui trup, să-şi vâre degetele în fiecare adâncitură, dar pen­ tru asta trebuia să se ridice, ceea ce însemna să piardă priveliştea de-a dreptul incredibilă. Prin urmare, rămase pe loc, mângâind-o cu privirea din cap până-n picioare, până se opri la punctul dintre coapse. Secundele treceau una după alta. Pe măsură ce tă­ cerea se prelungea, nervozitatea o cuprinse iarăşi pe Phoebe. De ce Dan nu spunea nimic? Cu cât o privea mai mult, cu atât era mai sigură că-i găsise un defect. Fu­ sese plină de încredere în puterile ei sexuale, însă acum îşi amintea că era departe de silueta unui manechin. Coapsele ei nu erau destul de slabe, şoldurile erau clar prea rotunde, iar abdomenul ei nu fusese cu adevărat concav decât atunci când avusese gripă. Cum el nu dă­ dea nici un semn că ar fi vrut să rupă tăcerea, îşi pierdu cumpătul şi se aplecă să-şi culeagă bretelele rochiei. Dan sări imediat în picioare, cu un aer îngrijorat.

- Phoebe, scumpo, glumeam la faza cu striptease-ul şi cu banii. Ştii asta, nu? Ii luă rochia dintre degete şi o strânse în braţe. Pieptul lui cald se lipea de sânii ei. Phoebe îşi apăsă obrazul de pectoralul lui tare. Mintea îi spunea că nu era în siguranţă în braţele lui, dar inima avea senzaţia că-şi găsise căminul mult dorit. -Spune-mi ce-ai păţit, scumpo. Te-am tachinat prea mult? Ştii că n-am vrut să te jignesc. Fie se ascundea în spatele flirtului glumeţ, ca de obi­ cei, fie era onestă. -M ă jenează să te uiţi la mine aşa. -Aşa, cum? -Ştiu că ar trebui să slăbesc vreo cinci kile, dar nu pot ţine regim, şi tu eşti obişnuit cu femei mai slabe. Valerie este... - Ce are de-a face Valerie cu asta? - E slabă, şi eu sunt puţin... sunt grasă! - Of, Doamne! Să nu mai văd femei în viaţa mea. Gata, mă las de sportul ăsta! Pe când bombănea, înce­ pu să-i mângâie şoldurile, şi Phoebe simţi furnicături în tâmple de la mişcarea blândă a buzelor lui. Ştiu că o mulţime de femei se simt nesigure pe corpurile lor şi ştiu că ar trebui să fiu drăguţ şi înţelegător. Dar, Phoe­ be, scumpo, dacă tu te îngrijorezi că eşti prea grasă e ca şi cum un miliardar s-ar îngrijora că banii lui sunt prea verzi. -Te uitai la mine. -Aici m-ai prins, dar mi-am învăţat lecţia. De acum înainte, o să-mi ţin ochii închişi. îi luă ambii sâni în palme, îşi înclină fruntea şi prinse un sfârc între buze. în timp ce-1 sugea cu tandreţe, prin trupul ei se răspândiră valuri fierbinţi de plăcere. Nesi­ guranţa ei se evaporă când se agăţă de umerii lui pentru a-i oferi un câmp mai larg de acţiune. Nu ştia cum ajunseseră lângă pat sau ce se întâmpla­ se cu pantofii ei, dar Dan tocmai o aşeza pe cuvertura

moale, cu model colorat. îl privi scoţându-şi restul hai­ nelor şi venind să se culce lângă ea. - încă am ciorapii. -Ştiu. îşi trecu mâna peste nailonul negru, fin, ur­ când până la pielea neprotejată a coapsei interioare, şi Phoebe ştiu că ciorapii îl excitau. Desfă-ţi picioarele pentru mine, scumpo. Phoebe se supuse. - Mai larg, îi ceru el. Ridică-ţi genunchii. Se supuse şi de data asta. - Iar te uiţi, protestă ea. - Şi eşti la fel de frumoasă aici ca în tot restul corpului. Abia mai putea respira când el îi trasă zona intimă cu vârful arătătorului. Fără grabă. Admirând-o pe îndelete. Uneori apăsându-şi buzele pe pielea fină din interiorul coapselor. Murmurând alinturi înăbuşite. Degetul lui deveni alunecos pe măsură ce intră pu­ ţin şi se retrase, trasând cercuri cu o lentoare infinită. Phoebe începu să gâfâie. Trupul ei nu mai era în camera aceea, pe patul acela, ci în zbor spre cine ştie ce ţinut fierbinte şi umed. Dan îşi înclină capul şi o cuprinse în gură, făcând-o să se piardă în valurile de plăcere. Apoi Phoebe nu mai simţi un deget, ci două. Alunecând. Pompând. Ştia că o urmărea cu privirea. O auzi lăudându-i abandonul. - E minunat, scumpo. Atât de bine. Lasă-te în voia plăcerii. Dă-i drumul, iubito! - Nu, icni ea, abia capabilă să vorbească. Nu. Te vreau pe tine. Degetele lui intrară mai adânc. - Mă vrei, iubito? Mă vrei? - Da, eu... Ochii i se deschiseră larg. Degetele acelea umblau acum peste tot! N-avea pic de ruşine. Dan scoase un hohot de râs diabolic şi senzual.

- Relaxează-te, scumpo! Relaxează-te şi lasă-mă să te simt! Gemu şi-l lăsă să facă ce voia, pentru că nimic n-ar fi putut-o determina să-i ceară să se oprească, nici măcar atunci când îi luă sfârcul în gură şi-l supse tare, arun­ când-o de pe muntele extazului. Zbură prin spaţiu rotindu-se, se lovi de soare şi apoi căzu pe pământ. Dan o prinse înainte de impactul cu solul. Trecură câteva clipe lungi până când reuşi să deschi­ dă ochii. - N-am putut să te aştept, şopti ea. -N u te-am lăsat, replică el poziţionându-se între pi­ cioarele ei. Era umedă şi alunecoasă; cu toate astea, nu reuşea să-l primească înăuntru. îşi ridică şoldurile ca să-i facă loc, apoi gemu când el îşi forţă drumul şi o pătrunse. Dan îngheţă. - Te-am rănit? -N u, icni ea. E minunat. El îşi arcui spinarea ca o uriaşă felină din junglă şi-şi împinse şoldurile, moment în care Phoebe avu un nou orgasm. Dan râse când îi simţi spasmele, apoi îi umplu gura cu limba lui şi îi răpi trupul, făcându-1 al lui. Dulcea pra­ dă de pe un câmp de bătălie mătăsos. Fiecare centime­ tru îi aparţinea, şi-l putea stăpâni după bunul plac. Tare şi adânc, lăsând-o să simtă puterea crudă a unei forţe mult mai mari decât a ei. Folosind-o fără ruşine. Senzu­ al. Făcând-o să strige iar şi iar pe culmile pasiunii. Nu era destul! Voia mai mult. Mai mult din sexul ei. Din inima ei. Din sufletul ei. Phoebe scoase un ţipăt slab, sfâşietor, şi ceva se trezi în el, ceva ce-ar fi trebuit să rămână ascuns, în siguranţă. Speriat de instinctele care i se dezvoltaseră în copilărie, instincte care-1 avertizaseră să se ferească de durerea insu­ portabilă a emoţiilor, o întoarse pe burtă ca pe o păpuşă de cârpe. Sprijinindu-şi o mână pe ceafa ei ca s-o ţină

cu faţa lipită de cuvertură, îi ridică şoldurile şi-o aşe­ ză pe genunchi. Părul ei blond se răspândi ca o pânză aurie pe pernă. Se împinse în ea din spate în timp ce-i luă sânul minunat în palmă şi-i răsuci sfârcul între de­ gete, ducând-o în zona supremă a plăcerii, chiar la fron­ tiera cu durerea. Phoebe îi strigă numele, implorându-1 s-o ducă iarăşi acolo, pe culme, şi de data asta Dan ştiu că n-o putea trimite singură. Faţa ei era ascunsă, îi oferea sexul pentru a-1 folosi cum credea de cuviinţă. El era ca un animal în călduri, aşa că n-ar fi trebuit să simtă acea tandreţe copleşitoare, o senzaţie atât de caldă, încât aproape îl făcea să plângă, îşi alungă acele sentimente blestemându-se, dar, când îi simţi un nou spasm de dorinţă, îşi dădu seama că ar fi murit pentru ea. Ferocitatea îi dispăruse. O întoarse pe spate ca să poată privi acel chip minunat, cu obrajii roşii şi bu­ zele întredeschise. Trăgând-o la pieptul său, îşi strân­ se pleoapele ca să oprească o emoţie pe care refuza s-o identifice. Cu un strigăt răsunător, o inundă.

capitolul 21 Dan traversă dormitorul nepăsător la propria nudita­ te. Pe când îi studia nenumăratele cicatrice de pe trup, Phoebe se gândi la toate loviturile pe care le încasase de-a lungul anilor. El scoase un halat alb din dulap şi-l îmbrăcă. -Trebuie să vorbim, Phoebe. Nu-1 văzuse niciodată atât de serios, şi amintirea sce­ nei din hotelul de la Portland, când făcuseră dragoste pentru prima dată, îi reveni în minte. - Mă tem că ne-am lăsat amândoi duşi de val în seara asta, îi spuse el aşezându-se pe marginea patului. N-am folosit nimic. Cum ea îl privea nedumerită, continuă:

Nu ştiu ce s-a întâmplat. N-am fost niciodată atât de neglijent, nici măcar când eram mic. în sfârşit înţelese, moment în care simţi o dezamăgire iraţională la gândul că perspectiva de a o lăsa gravidă îl îngrijora atât de mult. - Stai liniştit, iau anticoncepţionale. Nu avea să ştie niciodată cât de recent începuse să le ia, abia după noaptea din avion. -Suntem în anii nouăzeci. Mă preocupă ceva mai mult decât contracepţia. A trecut un an de când am fost cu altcineva în afară de Valerie, iar contractul meu de la club impune controale fizice regulate. Ştiu că sunt sănătos, zise el privind-o în ochi. Dar nu ştiu nimic des­ pre tine. Phoebe se holbă la el nevenindu-i să creadă. -A i avut o viaţă agitată, continuă Dan. Nu te judec. Vreau doar să ştii cât de atentă ai fost şi cât timp a trecut d eja ultimele tale analize. în sfârşit pricepu la ce se referea. Cum ar fi putut să recunoască faţă de acest tip trecut prin viaţă că SIDA fusese o problemă serioasă ultima dată când se culcase cu cineva? Se propti cu un cot în pernă şi-l privi printr-o buclă de păr care-i căzuse peste ochi. -Te pricepi de minune să faci o fată să se simtă bine. -Asta nu-i o glumă. -N u, nu e. îşi trecu picioarele peste cealaltă margine a patului şi se duse la scaunul unde-şi lăsase el cămaşa. Nu voia să poarte această conversaţie în pielea goală şi nu suporta ideea de a se chinui să-şi pună rochia sub ochii lui. N-ai nici un motiv de îngrijorare, îl asigură. Sănătatea mea e perfectă. - De unde ştii? -Pur şi simplu ştiu, zise ea trecându-şi braţele prin mânecile cămăşii lui. - Mă tem că nu e de ajuns. -N-ai nici un motiv de îngrijorare, crede-mă pe cuvânt.

Cămaşa nu mai avea nasturi, aşa că-şi trecu brâul de două ori în jurul taliei şi înnodă capetele. -N ici măcar nu te uiţi la mine. Ai ceva de ascuns? -N u, minţi ea. -Atunci stai jos, ca să putem vorbi despre asta. - Nu mai am nimic de zis. Ar fi mai bine să mă duci acasă. -N u până nu terminăm discuţia, spuse el ridicându-se în picioare. Mă sperii. Nu părea speriat, ci furios. - Ultimul control mi-a ieşit bine, zise ea în timp ce-şi încălţa pantofii cu toc. - Când a fost asta? - In primăvară. - Cu câţi ţipi ai mai fost de atunci? întrebarea era de înţeles, dar tot îi făcea greaţă. - Zeci! Toată lumea ştie că mă culc cu oricine mi-o cere! Din doi paşi lungi fu lângă ea. - La naiba, nu face asta! Câţi au fost? -Vrei numele şi adresele? Phoebe îşi ridică bărbia într-o atitudine sfidătoare. - Dă-mi numărul întâi! Ochii începură s-o usture. -Trebuie să ai încredere în mine. Ţi-am spus că n-ai nici un motiv de îngrijorare. Trecutul meu sexual nu e treaba ta. - In momentul de faţă e fix treaba mea. O prinse de braţ, nu ca s-o rănească, ci ca să-i dea de înţeles că nu putea scăpa. Câţi? - Nu-mi face asta! - Câţi, fir-ar să fie? - N-a mai fost nimeni! Doar tu! - Da, sigur, mormăi el. Scepticismul lui fu picătura care umplu paharul în acea noapte de emoţii contradictorii. Cu lacrimi în ochi, Phoebe gemu: - Crezi ce vrei tu să crezi.

Se smulse din strânsoare şi o luă spre uşă, însă el o prinse imediat şi-o trase în braţele lui. -N u plânge, îi spuse pe un ton îmblânzit. Nu trebuie să plângi, scumpo. Doar să-mi spui adevărul. -N-a fost nimeni de mult timp, oftă ea. De foarte mult timp. Dan se retrase cât s-o poată privi în ochi, iar Phoebe văzu că uimirea luase locul mâniei. - Spui adevărul, aşa-i? Ea confirmă printr-un gest. Dan îşi trecu degetele prin părul ei şi o strânse mai tare la piept. - Nu te înţeleg deloc. -Ştiu, şopti ea. O duse până la un fotoliu comod şi o aşeză în poa­ la lui. - Ce-o să facem de acum înainte? M-ai întors cu susul în jos din ziua când ne-am cunoscut. Sprijinindu-şi băr­ bia de creştetul ei, o întrebă: Când spui că a trecut mult timp, asta înseamnă peste un an? Phoebe încuviinţă din cap. - Mai mult de doi? încuviinţă iarăşi. - Mult mai mult? O nouă încuviinţare. - încep să mă prind, zise el mângâindu-i părul. Chiar l-ai iubit pe Flores, aşa-i? -M ai mult decât pe oricine. „Până acum“, adăugă ea în gând. - încerci să-mi spui că de atunci n-a mai fost nimeni în viaţa ta? Despre asta e vorba? Phoebe, dar el a murit acum şase sau şapte ani! Trebuia să facă asta. Nu puteau spera la un viitor comun dacă nu avea curajul să-i spună adevărul ui să-l lase s-o vadă aşa cum era, cu toate cicatricele. însă o speria de moarte gândul de a-şi dezvălui astfel cele mai intime secrete.

Dan nu încercă s-o oprească atunci când se ridică din poala lui şi se duse să se aşeze pe marginea patului, cu genunchii apropiaţi şi mâinile crispate pe cape­ tele brâului. -Arturo era gay, Dan. Nu era iubitul meu. In toate privinţele, a fost pentru mine ca un tată. Nu-1 văzuse niciodată atât de şocat. -N u pricep nimic. Să aibă atâta încredere într-un om era cel mai greu lucru pe care-1 făcuse vreodată, dar îl iubea şi nu mai pu­ tea trăi în umbră. Adunându-şi curajul, îi spuse despre viol, poticnindu-se şi frământându-şi mâinile în timp ce se străduia să-i explice. De-abia când îi văzu indignarea de pe chip îşi dădu seama că în subconştient se pregă­ tise pentru alt gen de reacţie, mai curând dezgust, aşa că vorbele începură să-i vină mai repede. In timp ce-i povestea despre acele luni îngrozitoare de la Paris, când se culcase cu atâţia bărbaţi, în ochii lui nu se citea con­ damnarea, ci o compasiune care-i îmblânzea trăsăturile severe, făcând-o să-şi dorească să i se arunce în braţe. Dar rămase pe loc, descriindu-i în pragul lacrimilor cât de îngheţată se simţise ani în şir, fiind incapabilă să aibă o relaţie intimă. La sfârşit, cu muşchii urlându-i de încordare, tăcu, aşteptându-1 să asimileze informaţia că el era bărbatul cu care alesese să-şi încheie lunga perioadă de celibat. Dan nu-i făcuse nici o promisiune; cu toate astea, îi dădea de înţeles, fără cuvinte, ce însemna pentru ea. Nu riscase niciodată atât de mult. Stând ţeapănă pe marginea patului, îl privi cum se ridică de pe fotoliu. In timp ce se apropia, îi remarcă muşchii umflaţi ai gâtului, semn al mâniei înăbuşite, dar şi ochii plini de compasiune, care-i spuneau că nu ea era ţinta. O luă în braţe şi apoi îi spuse cu o voce îngroşată de emoţie: - îmi pare rău, iubito. îmi pare atât de rău!

începu s-o sărute cu buzele lui calde, vindecătoare, în acel moment ar fi vrut să-i spună câ-1 iubea, dar sărutul deveni mai pasional, şi mâinile lui începură s-o dezmierde. Nu după mult timp era pierdută în plăcerile simţurilor, în timp ce el învingea urmele trecutului cu mişcările blânde ale trupului său. Era aproape trei dimineaţa când o conduse acasă. Phoebe îşi pusese rochia de scandal, peste care avea ja­ cheta lui şi mantoul de seară. După furtuna emoţională din acea noapte, se simţea uimitor de liniştită. La rân­ dul lui, Dan părea relaxat. - O să fii epuizat mâine, îi spuse ea lipindu-se de bra­ ţul lui. -N-am nevoie de mult somn. Chiar şi când eram mic, mă dădeam jos din pat şi mă strecuram afară. - Golanule! -Eram un puşti încăpăţânat. Mama mă pocnea de fiecare dată, dar, oricât m-ar fi bătut, continuam s-o întind. Tonul lui fusese calm, dar Phoebe ridică alarmată capul. - Mama ta te bătea? Muşchiul maxilarului lui începu să pulseze. -Părinţii mei nu erau adepţii metodelor moderne de educaţie. Erau oameni de la ţară, se căsătoriseră în adolescenţă. Amândoi erau destul de nemulţumiţi că se treziseră cu un plod. - îmi pare rău. -N u trebuie să te întristezi aşa. Lucrurile s-au îm­ bunătăţit când am mai crescut. Tata a fost cu adevărat mândru de mine odată ce-am început să joc fotbal. Phoebe nu-şi putu stăpâni revolta faţă de tatăl care avea nevoie de o tabelă de scor ca să-şi măsoare dragostea. - Şi mama ta? - Era alcoolică. în zilele bune, şi ea era mândră de mine. Au murit într-un accident de maşină când eram în primul an de facultate.

Phoebe înţelegea cât de mult îl costa să-i facă nişte dezvăluiri atât de intime. Tăcu, pentru a-i permite să continue în ritmul ales de el: - Dacă vrei să ştii adevărul, am simţit că-i pierdusem cu mult timp înainte de asta. E ciudat. Acum două luni era un tip care mă tot urmărea cu maşina. Ii povesti despre Ray Hardesty, puştiul care fusese scos din echipă, şi de vendeta tatălui său, apoi zise: Nu l-am mai văzut pe Hardesty de atunci, presupun că şi-a băgat minţile în cap. Dar în ziua aia, când l-am lipit de camionetă, am avut impresia că mă uitam iarăşi în ochii lui taică-meu. Era limpede că Hardesty nu făcuse nimic în viaţă şi că trăia prin intermediul fiului său. Nu-1 jelea pe Ray, ci îşi jelea propria soartă. E oribil. Phoebe se cutremură la gândul că îl putuse cineva hărţui astfel pe Dan. Vocea lui se aspri. - De asta... e greu de explicat, dar familia e foarte im­ portantă pentru mine. O familie adevărată, cu copii şi părinţi care ţin unii la alţii. - De asta s-a destrămat căsnicia ta? - Pe Val n-au interesat-o niciodată copiii. N-o con­ damn pe ea pentru că relaţia noastră n-a mers; a fost mai mult vina mea decât a ei. Ar fi trebuit să-mi ordonez pri­ orităţile înainte să ne căsătorim. Ea spunea întotdeau­ na că eram gelos pe cariera ei, dar nu era nicidecum vorba de asta. Devotamentul lui Val pentru munca ei reprezenta o calitate pe care o admiram. Dar voiam să-i pese şi de familie, şi nu pot să mai fac greşeala asta cu o femeie. Nu vreau să-mi văd copiii crescând cu genul de părinţi pe care i-am avut eu. Nu vreau să fiu genul de tată care-şi face copiii să simtă că trebuie să marcheze un touchdown înainte să poată primi puţină afecţiune. Şi vreau ca ei să aibă o mamă adevărată. Se uită la el pe când vira pe alee, încercând să în­ ţeleagă la ce se referea. Oare pur şi simplu îi împărtă­ şea trecutul lui pentru că ea o făcuse mai devreme, sau exista un mesaj ascuns în substratul acelei conversaţii?

Intimitatea lor era prea recentă şi fragilă ca să îndrăz­ nească să-l întrebe. Veni s-o ajute să coboare, iar când ajunseră la uşă o sărută pe tâmplă, apoi pe buze. Trecură câteva minute până se desprinseră din îmbrăţişare. - O să-mi fie dor de tine. - Ne vedem în fiecare zi. - Ştiu, dar nu e acelaşi lucru, zise el îndepărtându-i o buclă de păr de pe faţă. Săptămâna asta o să fiu ocupat cu pregătirile pentru meciul cu The Bills, aşa că nu in­ terpreta în nici un fel dacă nu trec pe-aici. - N-o s-o fac, spuse ea zâmbind. -Ţ ii bărbia sus, da? Ii mângâie părul privind-o cu o asemenea tandreţe, încât Phoebe simţi că făceau iarăşi dragoste. Iubito, înţeleg perfect care-i miza meciului de sâmbătă. O să facem tot ce putem. - Ştiu. Preţ de o clipă crezu că el avea să mai spună ceva. In loc de asta, o strânse de mână, o mai sărută o dată şi se îndepărtă. - Dan? Când el se întoarse, vocea ei se transformă în şoaptă. Trage-le-o ălora din Buffalo pentru mine, da? Răspunsul lui fu la fel de blând ca briza din Alabama. -A şa o să fac, scumpo. Deşi ritmul de lucru era îngrozitor, Phoebe avu im­ presia că săptămâna trecu în paşi de dans. Râdea fără motiv şi flirta cu toată lumea - bărbat, femeie, tânăr, bătrân, nu conta. Se descurcă de minune la interviurile cu presa, ba chiar reuşi să fie politicoasă cu Reed când acesta sună să-i transmită nişte urări de succes foarte gă­ unoase, din moment ce nu-şi putea ascunde frustrarea că-i lua atât de mult timp să pună mâna pe echipă. Cu cât reflecta mai mult la dezvăluirile lui Dan des­ pre copilăria lui, cu atât mai mult voia să creadă că o sonda ca să-i afle sentimentele despre întemeierea unei familii. Pe de altă parte, dezvăluirile ei o ajutaseră să dez­ groape toate acele visuri preţioase pe care le ţinuse sub

cheie atâţia ani, visuri despre un soţ care s-o iubească şi o casă plină de copii care n-aveau să ştie niciodată ce înseamnă să creşti fără dragoste. In puţinele rânduri când se întâlniseră în hol, simţise cum o căldură minunată trecea de la unul la celălalt. Cu toate astea, o speria gândul că se îndrăgostise. Cum avea să-şi revină dacă el nu-i întorcea iubirea? După atâţia ani petrecuţi în umbră, putea oare în sfârşit să iasă la lumina soarelui? Primul sfert al partidei dintre Stars şi Bills se încheia­ se cu un scor nul. Când părăsi terenul pentru a merge în lojă, Phoebe era atât de încordată, încât ar fi vrut să poată petrece restul meciului ascunsă, uitându-se la un film vechi cu Doris Day. Luă de la bar un pahar cu suc de roşii şi aruncă o privire spre cele două televizoare din lojă, pe care rula o reclamă la Nike. - Te tot plângi că trebuie să te uiţi la meci cu bărbaţii, aşa că ţi-am adus companie. Când se răsuci, îl văzu pe Ron însoţit de o tânără cu păr roşu buclat şi un zâmbet timid, dar prietenos. - Prietena mea era în loja VIP de alături, dar fumul de ţigară o deranja. - Sper că nu te deranjează, spuse femeia. Fumul mă face să strănut, şi Ron a zis că aici nu permiţi nimănui să fumeze. -N u mă deranjează deloc. Era ceva înduioşător la trăsăturile acelea fine, aproape de spiriduş, şi la nasul pistruiat. Phoebe decise că le era mult superioară ţipelor elegante şi versate cu care ieşea Ron în ultima vreme, aşa că-i întoarse zâmbetul. Unul dintre asistenţii lui Ron veni să-l cheme, aşa că directorul general îşi ceru scuze şi plecă. -A m senzaţia c-am dat buzna, spuse tânăra. - Prostii! Mă bucur să am companie. Ar fi grozav dacă mi-ai distrage atenţia. Tocmai mă întrebam cum o să rezist până la sfârşitul meciului fără să vomit ori să leşin, întinzând mâna, se prezentă: Sunt Phoebe Somerville.

- Sharon Anderson, zise femeia strângându-i mâna. - Dă-mi voie să-ţi aduc ceva de băut. Phoebe o condu­ se la bar, unde Sharon ceru un Diet Pepsi. Eşti la fel de mare băutoare ca mine, remarcă ea. -Alcoolul îmi dă dureri de cap. Am fost aleasă cea mai plicticoasă fată în asociaţia de la facultate. Phoebe râse. Ii era dor de prietenele ei şi-i plăcea umorul autocritic al acestei fete. Al doilea sfert începea, aşa că-şi luară băuturile şi se aşezară la geam. Phoebe îi aruncă o privire lui Dan, apoi se întoarse să-i vadă imaginea mărită pe ecran. Dădea ordine în microfon în timp ce stătea cu ochii pe apăra­ rea echipei sale. Phoebe tresări când running back-ul de la Bills găsi un spaţiu larg în linia defensivă a celor de la Stars şi câştigă cincisprezece yarzi înainte ca Webster să-l placheze. -N u cred că mai rezist trei sferturi. Mi-aş dori să-mi dea cineva în cap, să mă trezesc abia la sfârşit. -Trebuie să fie greu să te uiţi la meci când ai o miză atât de mare. - Pe vremuri detestam fotbalul. Era... Icni dezamăgită şi sări în picioare când The Bills reuşiră o pasă de do­ uăzeci şi unu de yarzi. Asta este! Trebuie să ies de aici. Rămâi, simte-te bine! O să dau o tură pe hol, să mă mai liniştesc. Sharon se ridică şi ea. -V in cu tine! -N u trebuie, serios. -N u mă deranjează. Ca să fiu sinceră, nu mă pa­ sionează fotbalul. Bineînţeles, asta dacă nu vrei să fii singură. - Mi-ar face mare plăcere compania ta. Holul acoperit cu mochetă era gol, dar zgomotul tele­ vizoarelor, al ţipetelor şi al bombănelilor venite dinspre celelalte loji era ameţitor. Phoebe mergea cu braţele în­ crucişate strâns la piept. Sperând să-şi distragă atenţia de la meci, ea o întrebă: - De când sunteţi împreună tu şi Ron?

-A , nu suntem împreună. Azi ne-am cunoscut. To­ tuşi, e un tip drăguţ. - E foarte cumsecade, iar faptul că arată superb nu poate fi considerat un defect. - Recunosc, îmi place să fiu lângă un tip care nu mă domină. Sunt atât de scundă, încât aşa mi se întâmplă cu cei mai mulţi. Asta e unul dintre principalele avanta­ je ale meseriei mele. Toţi sunt mai mici ca mine. - Cu ce te ocupi? - Sunt educatoare la grădiniţă. - îţi place? -L a nebunie! Nu că n-aş aştepta cu nerăbdare sfâr­ şitul zilei de muncă. Sincer, copiii sunt drăgălaşi, dar foarte obositori. Ajunseseră la o cotitură a holului. Deşi nu voia să se uite la meci, Phoebe nu se putea îndepărta prea mult, aşa că se întoarse spre loja ei. -Sora mea, Molly, face baby-sitting pentru gemenii unei vecine. Uneori îi aduce pe la noi, când sunt prea mofturoşi şi nu se mai descurcă în nici un chip cu ei. Sunt teribili, dar îmi place să mă joc cu ei. Sharon îi aruncă o privire plină de curiozitate. - Nu pari genul care... întrerupându-se, îşi plecă ochii stânjenită. -N u par genul de femeie căreia îi plac copiii? - îmi pare rău. A sunat ca o jignire, dar nu asta a fost intenţia mea. Pur şi simplu eşti atât de elegantă, atât de frumoasă! -Mulţumesc, dar nu eşti prima persoană care gân­ deşte asta despre mine. Nici măcar cei cu o imaginaţie foarte dezvoltată nu par capabili să mă vadă în postura de mamă. Phoebe îşi muşcă buza simţind că toate teme­ rile ei legate de Dan îi reveneau în minte. - S-a întâmplat ceva? Un geamăt colectiv răsună din lojile din apropiere, toate ocupate de fani ai echipei Stars, aşa că Phoebe grăbi pasul.

- Copiii sunt foarte importanţi pentru tipul cu care am un fel de relaţie. Şi pentru mine sunt importanţi, dar el n-a descoperit asta încă. Zâmbind cu tristeţe, adă­ ugă: Mă tem că m-ar vedea mai uşor ţâşnind dintr-un tort la o petrecere a burlacilor decât având grijă maternă de copiii lui. Cum nu şi-a exprimat intenţiile deocam­ dată, nu ştiu cum să-i sugerez că am aceeaşi opinie ca el despre întemeierea unei familii. - Crede-mă, te înţeleg din proprie experienţă. - Ai pe cineva? -D a. Tânăra se opri sfioasă, dar Phoebe o încurajă printr-un zâmbet. Oftând, Sharon continuă: E o relaţie stranie. De când mă ştiu am atras ţipi obişnuiţi - fraţii prietenelor mele, bărbaţi liniştiţi şi cumsecade, fără să iasă cu nimic din comun. Apoi, acest zeu grec a apărut în viaţa mea din senin, genul de bărbat care nu bagă în seamă fetele banale ca mine, orientându-se spre cele pli­ ne de strălucire ca tine. în mod subtil mă tatonează de câteva săptămâni, vorbindu-mi despre căsătorie şi copii, şi sunt sigură că o să-mi ceară mâna foarte curând, dar tot nu ştiu ce vede la mine. - Poate că vede acelaşi lucru pe care-1 văd eu, o fată foarte drăguţă care ar fi o soţie minunată. - Mulţumesc, Phoebe. Aş vrea să pot crede asta. Pur şi simplu mă înnebuneşte. în epoca noastră... dacă vrei să ceri o fată în căsătorie, nu te-ai aştepta... Sharon roşi şi îngăimâ: Mă tratează de parcă aş fi Fecioara Maria? - Nu faceţi sex? Sharon îşi aranjă părul cu un aer stânjenit. -N u pot crede că purtăm conversaţia asta. Nu i-am spus nici măcar surorii mele şi ei îi spun tot. -Ne-am cunoscut intr-o situaţie de criză. Suntem ca doi străini care stau alături într-un avion sortit dezastru­ lui. Din loji se auzi un alt cor de gemete, care o făcu pe Phoebe să tresară. Secretul tău e în siguranţă, îi zise ea tinerei. Ca să-ţi spun adevărul, sunt puţin invidioasă. Măcar nu trebuie să te temi că te vrea numai pentru sex.

-Presupun că ai dreptate. Şi, ca să fiu sinceră, nu l-am încurajat deloc. E tipul cel mai pasionant pe care l-am cunoscut vreodată, dar nu pot să mă relaxez în pre­ zenţa lui. E complicat. Phoebe îşi aminti că Ron spusese că Sharon fusese în loja de alături, cea destinată VIP-urilor care nu-şi găseau loc în altă parte. Pretendentul lui Sharon era fără îndo­ ială o personalitate cunoscută. Curiozitatea o împinse să tatoneze: -N-am auzit nici o bârfă în ultima vreme. înseamnă că tu şi zeul tău grec păstraţi bine secretul. - Presa locală a făcut mare vâlvă cu divorţul lui, aşa că ne-am ferit să apărem împreună în public. Ăsta e primul meci la care asist. De fapt, au fost mai multe zvonuri despre voi doi decât despre noi. Prietenia voastră pare să însemne foarte mult pentru el. Phoebe o privi nedumerită, apoi îngheţă. Din loji iz­ bucniră urale, însă nu le auzi. Nu auzea nimic în afară de bătăile inimii sale. Sharon nu observă nimic. -N u trebuie să mă mir că Dan nu ţi-a vorbit des­ pre mine. -N u. Nu, nu mi-a vorbit. Vocea lui Phoebe părea să vină de la mare depărtare. - E un tip foarte discret într-o mulţime de privinţe. Nu mă umilesc când spun asta, dar pur şi simplu nu-mi dau seama ce vede la mine. Phoebe îşi dădea seama. Sharon Anderson era fata drăguţă, cumsecade de care bărbaţii se îndrăgosteau şi cu care se însurau. Phoebe era tipa sexy căruia un bărbat i-o trăgea, după care o dădea uitării. Izbucniră noi urale. Nu ştiu cum ajunsese în lojă sau cum reuşise să treacă peste interviul de la jumătatea me­ ciului. Din fericire, ovaţiile din al treilea şi al patrulea sfert făcură imposibilă orice conversaţie până la sfârşit, când abia putu să înţeleagă că jucătorii de la Chicago Stars obţinuseră o victorie decisivă, cu 24 la 20.

Pe cele două ecrane suspendate din tavan, comenta­ torul explica evoluţia partidei. -The Bills au început să-şi piardă elanul în al doi­ lea sfert şi nu şi l-au recăpătat până la final. Nu poţi să faci atâtea greşeli grave împotriva unei echipe atât de talentate şi atât de bine antrenate ca Chicago Stars. Echipa-gazdă şi-a îmbunătăţit spectaculos jocul în cursul sezonului. Nu încape îndoială, echipa Chicago Stars este Cenuşăreasa acestui sezon. Intre timp, proprietara Cenuşăresei se alesese cu ini­ ma zdrobită şi cu un pantof de cleştar spart în milioane de cioburi. Peste câteva ore, pe când stătea la fereastra dormitorului, cu ochii umflaţi şi un junghi dureros în piept, se întrebă cum avea să-şi adune curajul să conti­ nue. Suferise o trădare atât de profundă şi de chinuitoa­ re, încât avea senzaţia că fusese sfâşiată în bucăţi. Pentru prima oară de când se ştia, îndrăznise să spere că era demnă de iubire, numai ca să descopere, încă o dată, că se înşelase. Nu-i mai rămăseseră lacrimi. Pe dinăuntru era la fel de goală ca un vas spart. „Te-am iubit atât de mult, Dan. De ce nu m-ai putut iubi şi tu?“ Marţea următoare, Sharon punea în dulap ultima planşă cu desene când Dan intră în sala de clasă. Avea ţinuta în dezordine, ca de obicei, şi încercă să-şi vâre repede cămaşa în pantaloni. De ce trebuia să arate atât de rău de câte ori trecea el pe acolo? - I-ai ratat pe copii. Au plecat acum o oră. - N-am putut scăpa mai devreme. - Mă mir că ai scăpat şi aşa. Sharon îşi trase agitată mânecile cămăşii ca să le încheie. Când pleci la Miami? - în seara asta. Avem primul antrenament miercuri dimineaţă. - încă o victorie, şi intraţi în campionatul AFC. -Partea proastă e că trebuie să-i batem pe cei de la Dolphins ca să ajungem acolo, zise el vârându-şi mâini­ le în buzunare. Trebuie să mă văd cu nişte reporteri la cinci şi jumătate. Vrei să luăm repede o gustare?

- Nu ştiam că treci pe-aici, şi i-am promis surorii mele că mergem la cumpărături. Observă ndu-i iritarea, Sharon îl întrebă: S-a întâmplat ceva? - Poate să aştepte. - Eşti sigur? Ştiu că ai un program foarte strâns. N-am apucat să ne vedem nici după meciul de duminică. - Aş prefera să discutăm intr-un loc mai intim decât ăsta. Ea nu era o persoană care să-şi impună voinţa, mai ales faţă de el, dar voia să rezolve această problemă. îndreptându-se spre una dintre mesele micuţe, îşi trase un scaun şi se aşeză. -A plecat toată lumea, aşa că n-o să ne întrerupă nimeni. Hai să vorbim acum! Dan ar fi trebuit să arate ridicol când îşi ghemui si­ lueta impresionantă pe scăunelul de lângă ea, dar făcu această mişcare cu eleganţa lui obişnuită. Simpla lui ve­ dere o făcea să se simtă stingheră şi nesigură pe sine. Când avea să se simtă în largul ei cu tipul acela? El îi luă mâna şi i-o strânse. -Sharon, eşti una dintre cele mai bune persoane pe care le-am întâlnit vreodată. Inima ei începu să bată nebuneşte. Aştepta momen­ tul acesta de săptămâni întregi, dar acum că venise, des­ coperea că nu era pregătită. -Imediat ce te-am cunoscut, mi-am dat seama că eşti tot ceea ce admir la o femeie. Ai o fire blândă şi generoasă... Ii enumeră virtuţile, dar Sharon, în loc să se simtă flatată, voia să-i dea drumul la mână. Totul la Dan era prea mare pentru ea: corpul lui, reputaţia lui... Arăta prea bine, era prea puternic, prea bogat. De ce nu putea fi un tip banal, la fel ca ea? - De ceva timp cochetez cu ideea că noi doi am putea avea un viitor împreună, îi spuse el masându-i podul palmei. Presupun că ştii asta. Urma s-o ceară de soţie, iar ea trebuia să accepte, de­ oarece numai o nebună ar fi refuzat un tip ca el. Viaţa

se pregătea să-i ofere verigheta mult visată; de ce se simţea de parcă ar fi vrut să sară din carusel în timpul mersului? -... de asta mi-e foarte greu să-ţi spun că am făcut o greşeală, continuă el privindu-i mâna. - O greşeală? -Te-am îndreptat spre o direcţie care mi se părea cea corectă, dar numai de curând am înţeles că nu e. Sharon se îndreptă pe scăunel şi-şi îngădui prima li­ cărire de speranţă. -N u e? - Sharon, îmi pare rău! M-am gândit mult la noi doi în ultimele câteva zile... -Şi? - E vina mea. Sunt destul de matur ca să mă cunosc şi să nu fac o asemenea greşeală. Dacă nu ajungea la subiect, Sharon se temea să nu leşine de nerăbdare. - Oricât de deosebită ai fi, şi eşti deosebită... oricât de importantă ar fi relaţia asta pentru mine... Din nou, vocea lui se stinse. - Dan, mă părăseşti? - Doamne, nu! strigă el îngrozit. Nu e nimic de genul ăsta. Suntem prieteni. Doar că... - Ba da! Mă părăseşti. Trăsăturile lui se schimonosiră într-o grimasă a disperării. -M ă simt cumplit pentru că te-am indus în eroare. M-am lăsat prins de povestea cu copiii şi tot restul. Ar fi trebuit să ştiu până acum ce vreau de la viaţă. îmi pare rău că te-am făcut să-mi suporţi criza vârstei mijlocii. -N u, nu, e în regulă! Serios, înţeleg. Sharon abia îşi putea reţine bucuria. Cred că mi-am dat seama acum ceva timp că nu ne potrivim, dar n-am ştiut cum să ţi-o spun. Mă bucur că ai venit să mă vezi şi-ţi sunt recunos­ cătoare pentru sinceritate. Majoritatea bărbaţilor n-ar fi vrut să-şi asume o confruntare. Pur şi simplu ar fi înce­ tat să mai sune.

- N-aş fi putut face asta. - Sigur că n-ai fi putut. Cum Sharon era incapabilă să-şi stăpânească zâmbe­ tul care i se întindea pe faţă, Dan o întrebă amuzat: - Nu vrei să plângi ori să mă loveşti? Nu se prindea întotdeauna la glumele lui, dar pe asta o înţelese. - Probabil ai sesizat că sunt uşurată. In ultimele săptă­ mâni m-am simţit aiurea. Eşti visul oricărei femei, şi ştiu că ar fi trebuit să mă îndrăgostesc de tine. - Dar nu te-ai îndrăgostit. -N u. -Sharon, nu pot crede c-o să fac asta, însă nu mă aşteptam ca această discuţie să meargă atât de bine. Ieri, un prieten de-al meu m-a întrebat de tine. In primul moment am crezut că era doar curios, deoarece ştia că te invitasem la meciul de duminică, dar apoi mi-am dat seama că voia să te invite el însuşi în oraş. - Un lucru pe care l-am descoperit în ultimele luni e că nu mă simt în largul meu în compania sportivilor. -Perfect. Cu un zâmbet larg, Dan se ridică de pe scăunel şi zise: Prietenul meu nu e mare sportiv. Joacă baschet, dar, între noi fie vorba, e destul de jalnic. -N u ştiu ce să spun. - E Ron McDermitt, directorul nostru general. - Ron? -Te deranjează dacă-i dau numărul tău de telefon? -S ă mă deranjeze? O, nu! Nu, nu mă deranjează chiar deloc. Probabil că păruse prea dornică, deoarece el începu să râdă. Aplecându-se, o sărută pe obraz. - Presimt c-o să te văd pe la club. Clătina din cap amuzat pe când se îndrepta spre ma­ şină. îşi lua viaţa de la capăt, iar viitorul nu mai era înceţoşat, ci limpede precum cristalul. Acum că rezol­ vase situaţia cu Sharon, putea să-i spună lui Phoebe cât de mult o iubea. Gândul acesta i se cuibărise în min­ te de ceva vreme, dar fusese prea derutat de ecranul

de erotism care o înconjura ca să-şi dea seama. Gagica lui superbă, generoasă, deşteaptă, cu un tupeu cât carul. Nu avea să uite niciodată cum arătase când, aşezată pe marginea patului, îi dezvăluise secretele ei cele mai in­ time. îl făcuse să trăiască nişte senzaţii care-1 speriaseră de moarte. Când ajunse la maşină, o parte din euforie i se evapo­ rase. Supravieţuise copilăriei învăţând să nu iubească pe nimeni prea mult, şi profunzimea emoţiilor pe care le nutrea pentru ea îl îngrozea mult mai mult decât orice linie defensivă pe care o înfruntase în carieră. întotdeau­ na fusese reţinut faţă de femei, dar asta nu era posibil cu Phoebe. Să-i spună cât de mult o iubea era cel mai mare risc pe care şi-l asumase vreodată, deoarece exista posibilitatea ca ea să şteargă pe jos cu sentimentele lui. îşi aminti că, dincolo de îndrăzneala ei, Phoebe era cea mai cumsecade persoană pe care o cunoştea. Cu siguranţă, nu avea de ce să se teamă. Cu siguran­ ţă, inima lui avea să fie la adăpost odată ce încăpea pe mâinile ei.

capitolul 22 - Nu te mai strâmba, Darnell! îi sperii pe fotografi. Phoebe strânse braţul lui Darnell Pruitt ca să-l po­ tolească, obţinând acelaşi rezultat ca în cazul în care ar fi vrut să îndoaie o bară de fier. îi făcu semn din cap unui reporter. Toată săptămâna suferise cumplit, dar nu lăsase pe nimeni să-i vadă disperarea. îi era recunoscă­ toare lui Darnell pentru că acceptase s-o însoţească in­ tr-un tur al apartamentelor pe care clubul le punea la dispoziţia oaspeţilor în ajunul meciului cu Dolphins. Ochii lui se îngustară până la dimensiunea unor fan­ te când îi spuse în şoaptă lui Phoebe, în timp ce-1 privea încruntat pe reporterul de la Associated Press: - Nu vreau ca apărătorii de la Dolphins să vadă vreo poză cu mine zâmbind.

- Slavă Domnului că nu-s copii prin preajmă! - Nu ştiu de ce spui asta. îmi plac foarte mult copiii. Cum era aproape ora unsprezece, când pentru jucă­ tori se dădea stingerea, plecară de la petrecere şi-şi croiră drum spre lift. Darnell o curta de zor pe domnişoara Charmaine Dodd, dar lucrurile nu mergeau atât de re­ pede pe cât ar fi dorit; prin urmare, spera ca în ziarele din Chicago să apară o poză de-a lui cu Phoebe care să-i stârnească gelozia lui Charmaine. Phoebe îl evitase pe Dan rezervându-şi un loc în cursa de Miami de după-amiază. Abia avusese timp să se schimbe în rochia de seară, una veche, pe care o cum­ părase pentru o petrecere de Crăciun cu câţiva ani în urmă. Era o rochie mulată, închisă la gât, din dantelă aurie strălucitoare, purtată peste un body de culoarea pielii. Darnell purta un smoching cu o cămaşă neagră de mătase şi un papion auriu care se asorta cu dintele său împodobit cu diamante. întrucât liftul era gol, Darnell putu să reia discuţia pe care o începuse când venise în camera ei, cu trei ore mai devreme. -N u ştiu de ce toată lumea crede c-ar fi rău căpitanul Ahab. La naiba, dacă n-ar fi piciorul lui lipsă, mi l-aş dori în echipă la fiecare meci. Nimic nu-i stă în cale, te-ai prins? Tipii de genul ăsta câştigă meciurile de fotbal. Moby Dick era doar una dintre cărţile pe care Phoebe i le recomandase şi pe care Darnell, dornic să-şi creas­ că nivelul, le devorase în ultimele câteva luni. Poate că fotbalul îl îmbogăţise material, dar îl privase de şansa de a-şi folosi intelectul. Cum era mare, negru şi pu­ ternic, nimeni nu se obosise să descopere că avea şi o minte ascuţită. Darnell continuă să-l laude pe căpitanul Ahab prin tot hotelul, până la uşa apartamentului ei. Phoebe se temea să rămână singură cu gândurile ei, aşa că ar fi vrut să-l invite înăuntru, dar regulile privind stingerea nu puteau fi încălcate. Prin urmare, îi ură noroc şi-l să­ rută pe obraz.

-Mâine să rupi nişte oase pentru mine, Darnell. Cu un rânjet larg, fotbalistul se îndepărtă păşind apăsat în pantofii lui mărimea 50. Phoebe închise uşa şi oftă. Charmaine Dodd era o proastă dacă nu punea mâna pe el. In acel moment sună telefonul. Phoebe îşi scoase cercelul de cristal şi se aşeză pe canapeaua tapiţată cu creton ca să răspundă. -Alo? - Unde naiba ai fost toată săptămâna? Când marginile ascuţite ale cristalului i se înfipseră în palmă, strânse pleoapele cât putu de tare ca să-şi ab­ soarbă durerea. - Bună seara, domnule antrenor. -A m trecut pe la tine marţi seară, ca să te văd înain­ te de plecare, dar Molly mi-a spus că te culcaseşi deja. Dădeai interviuri când am sunat la birou joi şi vineri, iar aseară n-a răspuns nimeni acasă la tine. Vin în ca­ mera ta. -N u! Muşcându-şi buza, adăugă: Sunt obosită. A fost o săptămână grea. -Trebuie să te văd. Nu avea nevoie de un glob de cristal ca să ştie de ce. Voia sex, o partidă scurtă cu o piţipoancă în timp ce viitoarea lui mireasă rămânea neatinsă. - Nu în seara asta. - Hai, zi-mi numărul camerei, îi ceru el exasperat. Trebuie să vorbim. -Altă dată, Dan. Sunt epuizată. Răsuflă adânc, apoi spuse: Mult noroc mâine. Ne vedem la stadion. Lacrimile îi străluceau în colţurile ochilor când puse receptorul în furcă. Agăţă semnul cu „Nu deranjaţi“ pe uşă şi merse la fereastră, de unde contemplă luminile din jurul Golfului Biscayne. In ultimele luni învăţase o mulţime de lucruri de la jucători. învăţase că, dacă voiai să fii pe teren, trebuia să poţi încasa loviturile. Asta făcea acum. încasa loviturile. Dan îi dăduse o lovitură de moarte, dar nu avea de gând

să-l lase să vadă ce efecte produsese. A doua zi, când se intona Ain’t She Sweet?, avea să-şi ţină fruntea sus, să salute mulţimea şi să-şi ovaţioneze echipa. Nimeni nu avea să ştie că juca accidentată. în după-amiaza când jucătorii de la Chicago Stars îi bătură pe cei de la Dolphins în semifinalele AFC, Ray Hardesty era acasă, cu pistolul de calibrul 38 în poală, dorindu-şi să aibă destul whisky ca să se îmbete. Peste o săptămână, jucătorii de la Chicago Stars aveau să joace cu Portland Sabers în campionatul AFC. Duse sticla la gură şi sorbi ultimele picături, dar focul din gâtlejul lui nu era la fel de arzător ca furia care-1 mistuia. Jucătorii de la Stars nu ajunseseră niciodată atât de departe când Ray Junior era în echipă, iar acum obţineau toate acele succese fără el. Cu un mârâit aproape neomenesc, azvârli sticla în partea cealaltă a încăperii. Se lovi de raftul cu trofee şi se sparse, dar zgomotul nu avea de ce să-l îngrijoreze, căci în preajmă nu era nimeni care să-l audă. După o căsnicie de treizeci de ani, Ellen îl părăsise. îi spusese că se purta iraţional şi că trebuia să meargă la psihiatru. Pe dracu’! Nu avea nevoie de nici un psihiatru. Trebuia doar să regleze conturile cu Dan Calebow. După meciul cu Chargers, se gândise să-l omoare pe Calebow. Până la urmă renunţase, nu din prea multe scrupule, ci pentru că moartea lui Calebow n-ar fi asi­ gurat o înfrângere pentru Stars. Avea nevoie de ceva care să funcţioneze garantat. Nu era destul de înstărit ca să mituiască pe cineva. în plus, jucătorii câştigau prea mulţi bani ca să se lase corupţi, iar majoritatea arbitrilor erau cinstiţi. Phoebe Somerville apăru pe ecranul televizorului. Cu o săptămână în urmă, pândea în păduricea de lângă casa lui Calebow când antrenorul o adusese cu el. Lu­ minile din dormitor se aprinseseră după nici o oră şi jumătate. îi spiona de câteva luni, împrumutând maşini pentru ca antrenorul să nu-1 observe, şi ştia că relaţia

lor trecuse la alt nivel. Reţinuse această informaţie, însă nu-i era clar cum s-o folosească. Ideea care i se conturase încet în minte era deopo­ trivă complexă şi uimitor de simplă. Probabil că avea să fie prins, dar ar fi fost prea târziu; oricum, nu-i păsa de consecinţe. Un singur lucru conta, să împiedice echipa Stars să câştige campionatul AFC. La televizor, interviul cu Phoebe Somerville se înche­ iase, iar camerele se întoarseră spre antrenorul echipei. Ray ridică pistolul şi trase în ecran. Dan suportase forfota presei, inevitabilă la meciurile din campionat, când era jucător, dar niciodată ca antre­ nor, şi se felicită pentru faptul că învăţase să supravieţu­ iască fără somn. Chiar şi aşa, când se eliberă marţi seară, după victoria echipei sale cu Dolphins, era epuizat. De asemenea, era furios la culme pe Phoebe. Când intră pe aleea ei şi coborî din maşină, se gândi că primul lucru pe care avea să-l facă era s-o sărute. Apoi avea să-i spună vreo două. Ştia exact cât era de ocupată, dar şi el era la fel de ocupat; în ultimele două zile ar fi putut să-şi găsească zece minute ca să stea de vorbă cu el. Amândoi avuseseră de îndurat o presiune extraordi­ nară, însă asta nu însemna să nu se mai vadă. Nici mă­ car nu fusese în acelaşi avion cu echipa duminică seară. Ultima dată când o văzuse fusese în vestiar, după meci, când Ron o adusese să felicite echipa. Menajera lui Phoebe, Peg, care se pregătea de pleca­ re, îl invită înăuntru. îşi aruncă haina peste balustradă, moment în care auzi din casă nişte ţipete ascuţite. întâi nu le recunoscu, nu pentru c-ar fi fost neobişnuite, ci pentru că erau complet neaşteptate. Pooh veni să-l întâmpine. Cu pudelul lipit de glez­ nă, se îndreptă spre camera de zi, oprindu-se brusc la arcada ce dădea spre bucătărie. Scena pe care o văzu îi tăie picioarele. -Vreau să fac asta, Phoebe! - E rândul meu!

-B a al meu! -G ura! Amândoi puteţi s-o faceţi, mucoşilor. Uite, vă dau un cuţit la fiecare. Aşa, Jared. Bravo, Jason. încă puţină glazură pe margine. Nu, Jared, n-o linge până nu... A, bine, ce mare lucru nişte microbi schimbaţi în­ tre prieteni? Nu, amice? „Dumnezeule“, îşi zise Dan. Ochii îl usturau nu doar de la lipsa de somn, ci şi de emoţie. în viaţa lui nu vă­ zuse ceva mai frumos decât pe Phoebe acoperind cu gla­ zură acel tort nereuşit, ajutată de doi băieţei fără stare. Nu arăta deloc ca mama din închipuirea lui. Unghii­ le ei sexy erau lăcuite într-un roşu-vampir. Cerceii creoli se jucau de-a v-aţi ascunselea cu părul ei de manechin, şi cel puţin trei brăţări îi zăngăneau la fiecare încheietură. Purta un tricou prea mare inscripţionat The Stars - mă­ car aici o nimerise -, dar, în loc să-l combine cu nişte jeans, cum ar fi făcut orice mamă normală, avea cea mai mulată pereche de colanţi aurii din câte se puteau găsi. Nu, nu arăta ca mama nimănui, dar băieţeii cu fe­ ţele mânjite de ciocolată o adorau. La fel şi el, din tot sufletul. Şi-o imagină apărând la şedinţa cu părinţii îm­ brăcată în satin roşu şi strasuri; ideea aceasta, în loc să-l deprime, îl umplu de plăcere. Avea să se mărite cu el. Fără nici o îndoială. în timp ce o privea, refuză să se lase descurajat de umbrele copilăriei sale. O femeie nu întrerupea o abstinenţă sexuală de cincisprezece ani cu un bărbat pe care nu-1 iubea. - Mai cântă-ne o dată cântecul ăla, Phoebe, ceru unul din băieţi în timp ce Pooh lingea bucăţelele de ciocolată de pe podea. - Care cântec? - Ala cu monştri. - Cântecul vârcolacului? Când puştii încuviinţară din cap, Phoebe se apucă să intoneze cu entuziasm Werewolves of London al lui Warren Zevon, marcând ritmul printr-o legănare a şolduri­ lor ei delicioase. Era superbă, se gândi Dan. Ciudata pace lăuntrică pe care o simţea îl făcu să-şi dea seama

că nimic nu i-ar fi plăcut mai mult decât să-şi petreacă restul vieţii cu ea. în continuare cu spatele la uşă, Phoebe îi dădu jos pe gemeni de pe scaune ca să danseze cu ei. Dan o urmări unduindu-se în ritm şi zâmbi când băieţii încercară s-o imite. Făcu o piruetă şi încremeni văzându-1. - Nu vreau să întrerup petrecerea, spuse el zâmbind. - Ce faci aici? - Peg m-a lăsat să intru, tocmai pleca. Cum gemenii începeau să se agite, Phoebe le dădu drumul. - Mă tem că m-ai prins într-un moment nepotrivit. Jason o trase de mână. - Glazura s-a întărit. Putem să luăm câte o felie? - Sigur. Stai să aduc nişte farfurii. Mâna îi tremură când puse farfuriile pe masă. Văzu că Dan îngenunchease în faţa băieţilor, ca să fie la acelaşi nivel. Pe chip îi apăruseră riduri de oboseală, dar Phoe­ be îşi reprimă orice urmă de compasiune. Fără îndoială, era epuizant să jongleze cu două relaţii în acelaşi timp, se gândi ea, clipind repede ca să-şi alunge lacrimile. - Tortul arată grozav, băieţi. Voi l-aţi făcut? - Peg l-a făcut, răspunse Jared. - Dar Phoebe ne-a lăsat să punem glazura, completă fratele lui. - De ciocolată, explică Jared fără să fie nevoie, ţinând seama de cantitatea pe care o avea pe faţă. Dan chicoti, iar sunetul îi străpunse inima lui Phoebe. Puse câte o felie de tort pe farfurii şi le puse pe masă. -Trebuie să fie delicios, le zise el băieţilor. Jared avea gura plină, însă asta nu-1 împiedica să vorbească. -Tipul vrea şi el o felie, Phoebe. - Nu înghiţi bucăţi atât de mari, îi răspunse ea încer­ când să păstreze un ton vesel. O să te îneci. în acea clipă, Molly dădu buzna în bucătărie. - Am venit! Salut, băieţi. Bună ziua, domnule antre­ nor. îi mângâie pe gemeni pe creştet, se aplecă s-o sărute

pe Pooh, care sărise pe ea, apoi se uită la Phoebe. Ţi-a spus Peg ce s-a întâmplat? - A zis că ai o întâlnire. - A fost o problemă în laboratorul de creaţie lite­ rară, şi doamna Miller a vrut să ne vorbească despre asta. Mersi c-ai stat cu băieţii, spuse Molly fără mare entuziasm. Phoebe se spălă pe mâini şi se şterse cu un prosop în timp ce Molly încerca să aranjeze ţinuta băieţilor. Dan veni în spatele ei. - Acum că poţi să-i predai ştafeta domnişoarei Molly, ce părere ai de o plimbare? - E prea frig. - Ba e o vreme foarte bună pentru Chicago. Fără să-i lase timp să mai protesteze, o prinse de în­ cheietură şi o trase afară din bucătărie. Phoebe nu vru să-i opună rezistenţă în faţa copiilor, aşa că-1 urmă până în hol, unde nu-i putea auzi nimeni. - Dă-mi drumul! Câteva clipe Dan nu spuse nimic; pur şi simplu o privi cu ochii mijiţi. -A m impresia că mă prind cam greu. Credeam că eşti doar obosită, dar de fapt mă evitai. - Am fost ocupată. -Avem nevoie de intimitate ca să vorbim. Ia-ţi haina! -N u. - Bine, mârâi el luând-o de braţ şi trăgând-o pe scări. - Opreşte-te! şuieră ea. Nu vreau să fac asta. -Ghinion. O duse în dormitor şi închise uşa. Numai atunci îi dădu drumul, punându-şi mâinile pe şolduri ca atunci când stătea pe marginea terenului. Avea expresia înver­ şunată a unui om care se pregătea de o bătălie grea. - In regulă, hai să vedem! Care-i motivul acestei răceli bruşte? o întrebă el. Phoebe încercase să amâne această întâlnire, spe­ rase chiar s-o evite cu totul, dar ar fi trebuit să ştie că era imposibil. Dan nu era genul de om care să evite

confruntările. îşi muşcă obrazul pe interior deoarece, dacă ar fi început să plângă, n-ar mai fi putut să se opreas­ că, şi nu voia ca el s-o vadă pierzându-şi controlul. -Eşti supărată pentru că nu te-am sunat imediat după ce-am făcut dragoste? Ştii ce nebunie a fost săp­ tămâna asta. Am crezut că înţelegi. Dan se uită la ceas. De fapt, chiar acum sunt în întârziere. La şase avem o şedinţă cu antrenorii. -Atunci, grăbeşte-te să te dezbraci. încercase să pară dură, dar o tristeţe sfâşietoare îi răzbătuse din voce. - Despre ce vorbeşti? - Despre sex. Nu de asta ai venit? Ca să faci o parti­ dă scurtă înainte de şedinţă? Abia reuşise să pronunţe acele cuvinte. -L a dracu’. E o chestie dintr-aia femeiască, nu? Eşti supărată, eu o să te întreb de ce eşti supărată, iar tu o să-mi spui că, dacă nu-mi pot da seama singur, n-o să-mi zici. Fir-ar să fie, nu vreau să mă joc de-a baba-oarba cu tine, se răsti el. - Scuze! Phoebe îşi smulse brăţările de la încheietură şi le aruncă pe pat, ştiind că era mai simplu să-şi mani­ feste furia decât durerea. Să-i dăm drumul, atunci. îşi scoase pantofii, azvârlindu-i în partea cealaltă a încăpe­ rii. Grăbiţi-vă, domnule antrenor. încă aveţi pantalonii pe dumneavoastră. Dan se apropie de ea şi o prinse de umeri, apăsându-şi degetele în carnea ei. - Opreşte-te! Nu-mi vine să cred. Ce-ai păţit? Phoebe, dându-şi seama că-şi încălcase hotărârea de a-şi păstra demnitatea, încremeni în braţele lui. Inspi­ rând profund, vorbi cât mai calm cu putinţă: -N-o să mă mai culc cu tine, Dan. A fost o greşeală, şi n-ar fi trebuit s-o fac niciodată. El se retrase, astfel că nu se mai atingeau. Deşi vo­ cea lui îşi pierduse tonul războinic, în ochi i se citea exasperarea. -Ştiu că ţii la mine. Altfel n-ai fi acceptat să facem dragoste.

-A m întâlnit-o pe Sharon la medul cu Bills. Expresia de vinovăţie care apăru pe chipul lui Dan era edificatoa­ re. E foarte drăguţă, continuă ea. Ai gusturi bune. - Sharon n-are nimic de-a face cu noi doi. Dacă-ţi în­ chipui că mă culcam cu voi în acelaşi timp, te înşeli. -Asta am înţeles. Ai avut ce-i mai bun din ambele lumi, nu-i aşa? Puteai să te descarci cu femeia uşuratică în timp ce-ţi păstrai viitoarea soţie neprihănită. In loc să arate părere de rău, Dan se înfurie. - Crezi că sunt genul ăsta de bărbat? - Cum aş putea să cred altceva? II văzu făcând eforturi uriaşe să se stăpânească. - O invitasem pe Sharon la meciul cu Bills acum câ­ teva săptămâni, şi n-am putut să anulez în ultima clipă. Dar nu mă mai văd cu ea. Crezusem că era femeia pe care mi-o doream, însă, după ultima noastră seară îm­ preună, mi-am dat seama că mă înşelasem. Vestea că se despărţise de Sharon ar fi trebuit s-o bucure, dar nu se întâmplă aşa. Avea nevoie să-l audă spunând că n-o voia doar pentru sex, că voia dragoste. Până atunci nu putea fi nimic între ei. Cu o voce joasă, nesigură, îl întrebă: -A i încetat s-o mai vezi pentru că nu era destul de sexy pentru tine? Muşchii gâtului lui se încordară când înghiţi în sec. - Nu face asta, Phoebe. Nu pronunţa cuvinte care nu pot fi luate înapoi. Ţi-am spus ce familie am avut. De mulţi ani îmi doresc să am o căsnicie adevărată, nu doar o orgie continuă cum a fost cea cu Valerie. Vreau copii. - Prin urmare, ai organizat un concurs pentru a o găsi pe mama viitorilor tăi copii, iar Sharon a câştigat. - Nu e greu de explicat de ce m-a atras. Voiam o feme­ ie căreia să-i placă mult copiii, care nu avea să-i plesneas­ că imediat ce întorceam spatele. - înţeleg. Şi a cui mamă trebuia să fie? A copiilor tăi sau a ta?

Dan tresări ca lovit, însă Phoebe nu găsi nici o satis­ facţie în faptul că-1 rănise. Nu voia asta. Voia doar ca el să plece înainte de-a o vedea prăbuşindu-se. -Asta a fost o porcărie. - Probabil, dar presupun că e adevărat. - Ştii că, atunci când te-am văzut cu puştii în bucătă­ rie, am fost cel mai fericit bărbat din lume? o întrebă el cu glasul înăsprit de emoţie. Preţ de câteva minute, am crezut că astrele se aliniau în favoarea noastră. El ezită, şi dintr-odată Phoebe intui ce urma. Era ca şi cum pronunţase deja cuvintele; deşi în cameră era cald, simţi un fior de gheaţă pe spinare. „N-o spune! In loc de asta, spune-mi că mă iubeşti. Spune-mi că vrei dragoste de la mine, nu doar copii.“ Dan îşi înfipse mâinile în buzunare. -N u te-am văzut niciodată cu nişte copii. Aveam impresia că eşti la fel de nepăsătoare ca Valerie. Dar am observat cum te purtai cu gemenii, şi nu mi-a fost greu să-mi dau seama că te iubesc la fel de mult cum îi iubeşti tu. O durea fiecare părticică a corpului. -Asta înseamnă că sunt o candidată valabilă, odată ce Sharon a ieşit din peisaj? - Nu ştiu de ce trebuie să formulezi aşa, dar da, cred că ai fi o mamă minunată. Phoebe simţi că i se pusese un nod în gât. -Spune-mi sunt pe primul loc, sau mai sunt şi altele în faţa mea? -N u mai e nici o femeie, zise el scrâşnind din dinţi. - Deci sunt singura candidată în momentul ăsta. -D e când mă ştiu n-am dormit mai mult de două ore pe noapte, spuse Dan crispat. Funcţionez pe mân­ care de fast-food şi adrenalină, şi n-o să-mi cer scuze pentru că vreau să mă însor cu tine. Sigur că voia să se însoare cu ea. Se potriveau per­ fect în pat, ştia că Phoebe nu avea să-i maltrateze co­ piii, ba existau şi şanse ca Chicago Stars să facă parte din zestrea ei.

Până în acea clipă uitase de insinuarea lui Reed, dar acum îi reveni în minte cu toată forţa. Camera începu să se învârtă. Abia capabilă să pronunţe cu­ vintele, îngăimă: -Această dorinţă bruscă de a te căsători cu mine... îşi drese glasul. E doar pentru că m-ai văzut cu gemenii sau are legătură cu faptul că mă desparte doar un meci de ziua când voi fi proprietara echipei? Dan încremeni, iar faţa i se făcu albă ca varul. - Ce vrei să spui mai exact? - Ne cunoaştem de câteva luni, dar e prima dată când sugerezi că ai vrea de la mine mai mult decât o partidă de sex. Despre asta e vorba? îţi pregăteşti terenul pentru o cerere în căsătorie în caz că echipa bate duminică? - Nu-mi vine să cred că gândeşti aşa. Phoebe zâmbi cu tristeţe. - Nu-mi dădusem seama ce partidă bună pot fi. Dacă Chicago Stars câştigă, tipul care se însoară cu mine ca­ pătă nu doar nişte sâni superbi, ci şi o echipă de fotbal grozavă. Sunt fantezia oricărui bărbat. - Te rog să te opreşti aici, spuse el încordat. -A i stârni invidia tuturor antrenorilor din ligă. -Te avertizez... -Ţi-ai mai dori să mă iei de nevastă dacă echipa pierde? Un muşchi începu să-i pulseze pe obraz. -C eea ce se întâmplă în meciul de duminică n-are nici o legătură cu noi doi. -D ar dacă învingi n-o să fiu niciodată sigură de asta, aşa-i? N-o să pot şti că eşti sincer cu mine decât dacă pierzi şi în continuare vrei să te însori cu mine. „Spune-mi că mă iubeşti, Dan. Spune-mi că vrei să te însori cu mine pentru că mă iubeşti, nu pentru că sunt bună la pat ori pentru că visezi să-ţi fac copii ori speri să pui mâna pe echipa mea de fotbal. Spune-mi că mă iu­ beşti şi înlătură toată mizeria asta din vieţile noastre.“ - O să câştig meciul de duminică. -Atunci n-avem nici o şansă, şopti ea.

- Ce vrei să spui? Phoebe sângera pe dinăuntru. Gâtul i se uscase în aşa măsură, încât nu mai putea vorbi. Dan o privea cu răceală. - N-o să buşesc meciul. întâi nu înţelese la ce se referea, dar expresia lui sum­ bră o făcu să ameţească. Vocea lui era aspră, mânioasă. Phoebe îşi aminti că-şi ascundea emoţiile puternice în izbucnirile de furie. -A m jucat dur toată viaţa, dar am jucat cinstit, ori­ câte tentaţii aş fi avut. Mi s-au oferit bani. Mi s-au oferit droguri şi femei. Dar nu buşesc meciuri. Pentru nimeni. Nici măcar pentru tine. - N-am vrut să spun... îi aruncă o privire dispreţuitoare, apoi ieşi cu paşi mari din cameră. Nu ştia precis de când stătea pe marginea patului cu mâinile încleştate în poală. Auzi voci pe hol când Molly îi duse pe gemeni acasă, apoi o auzi întorcându-se. Pooh zgârie uşa, dar plecă văzând că nu-i deschidea nimeni, încet, încet, Phoebe se strădui să-şi revină. La ora zece auzi apa curgând în baia lui Molly. Cu gesturi maşinale, se dezbrăcă, apoi îşi puse halatul vechi şi comod, găsind alinare în ţesătura pufoasă. Dintr-odată, cineva bătu la uşă. - Eşti bine, Phoebe? în alte împrejurări ar fi fost mulţumită că Molly se gândise la ea, dar sufletul ei se golise de orice emoţie. -M ă doare capul. Ne vedem mâine, înainte să pleci la şcoală. Se duse la fereastră şi trase draperiile ca să se uite la pădurea din spatele casei. Ochii i se umplură de lacrimi. - Phoebe? N-o auzise pe Molly intrând. Nu voia s-o vadă. Mai devreme sau mai târziu trebuia să-i spună că urmau să plece din Chicago, însă nu putea s-o facă în acea seară.

-U şa era închisă, îi spuse. -Ştiu. Dar... Eşti sigură că totul e în regulă? Se aprinse lumina. Phoebe rămase cu faţa la geam, deoarece nu voia ca Molly să observe că plânsese. Auzi paşii uşori ai lui Pooh pe covor. - E doar o durere de cap. - Te-ai certat cu Dan, aşa-i? - Dan şi cu mine ne certăm tot timpul. -V ă tachinaţi, dar nu e o ceartă adevărată. -Asta n-a fost deloc tachinare, Molly. A fost ceartă pe bune. - îmi pare rău, zise Molly după o lungă tăcere. -N-ai de ce. Mă urăşti, ai uitat? Ştia că nu era corect să-şi reverse nefericirea asupra fetei, dar nu-i mai păsa. Pooh o împunse în gleznă, ca şi cum ar fi mustrat-o. - Nu te urăsc, Phoebe. -A m nevoie să fiu singură, nu înţelegi? spuse ea sim­ ţind că noi lacrimi îi înceţoşau ochii. - Plângi. - E doar o slăbiciune trecătoare. O să-mi revin. - Nu plânge. Dan ar suferi dacă ar şti că te-a supărat în halul ăsta. - Mă îndoiesc foarte tare. - Cred că eşti îndrăgostită de el. Cu lacrimile curgându-i pe obraji, Phoebe înghiţi anevoie. - O să-mi revin şi din asta. Când simţi atingerea blândă a unei mâini i se puse un nod în gât. Fără să-şi dea seama cum se întâmplase, era în braţele lui Molly. - Nu plânge, Phoebe, murmură sora ei bătând-o uşor pe spate. Nu plânge, te rog! O să fie mai bine, îţi promit. Nu plânge! Ii vorbea pe acelaşi ton cântat pe care-1 folosea cu Pooh. întrucât era cu câţiva centimetri mai scundă, po­ ziţia lor era incomodă; cu toate astea, nu-şi dădură dru­ mul din îmbrăţişare.

Phoebe n-avea idee cât stătuseră aşa, însă nimic pe lume n-ar fi făcut-o să se desprindă de sora ei. în cele din urmă, Molly se retrase, numai pentru a se întoar­ ce peste câteva clipe cu nişte şerveţele pe care le luase din baie. Phoebe se aşeză pe marginea patului şi-şi suflă nasul. - O să fie mai bine mâine, dar acum dă-mi voie să-mi plâng de milă. Salteaua se lăsă când Molly veni să se aşeze lângă ea. După câteva secunde de tăcere, o întrebă: - Eşti gravidă? Phoebe o privi uimită. - De unde ţi-a venit ideea asta? - O fată din grupa mea de istorie antică e gravidă. Ştiu că se poate întâmpla, chiar şi adulţilor care ar trebui să ştie totul despre contracepţie şi tot restul. Dacă eşti, sunt sigură că Dan ar vrea să se însoare cu tine. Altfel, noi două... Continuă rostind cuvintele cu repeziciune: Te-aş ajuta să ai grijă de bebeluş. Nu va trebui să avortezi ori să-l dai spre adopţie, ori să-l creşti singură. Patima cu care vorbise sora ei o făcu pe Phoebe să zâmbească emoţionată. -N u sunt gravidă. îţi mulţumesc, totuşi. îţi mulţu­ mesc din suflet. -N-o să te pui iar pe plâns, nu? Phoebe clătină din cap şi-şi suflă nasul. - Nu mă pot abţine. De când mă ştiu, e cel mai dră­ guţ lucru pe care s-a oferit cineva să-l facă pentru mine. Te iubesc, Mol. - Chiar? - Da, murmură Phoebe ştergându-şi lacrimile. -C hiar dacă sunt insuportabilă? - îngrozitor de insuportabilă, confirmă Phoebe cu un zâmbet slab. -Nimeni nu m-a mai iubit până acum. - Mama ta te-a iubit. -Da? -Te-a iubit enorm.

-Nu-mi aduc aminte de ea. Bert zicea că era o pipiţă. Phoebe râse înăbuşit. - Era. La fel era şi mama mea. Ăsta era genul de fe­ mei cu care se însura Bert. îi plăceau tipele blonde, sexy şi nu prea deştepte. Noi am moştenit inteligenţa de la el, Mol, nu de la mamele noastre. Dar mama ta a fost una dintre cele mai cumsecade femei pe care le-am cu­ noscut şi te iubea foarte mult. Am fugit de-acasă când erai foarte mică, dar ţin minte că te ţinea în braţe ore în şir, chiar şi când dormeai, pur şi simplu pentru că nu-i venea să creadă că te avea. -A ş vrea să mi-o amintesc. - Era o doamnă foarte drăguţă. îmi povestea adesea despre viaţa ei de artistă de cabaret. La fel făcea şi Cooki, a doua soţie a lui Bert. Amândouă erau adorabile. Molly îi sorbea fiecare cuvânt. - Spune-mi despre ele. Phoebe îşi trase nasul şi-l tamponă cu batista. - Păi, Bert şi-a găsit toate cele trei soţii în Las Vegas. Nici una nu pornise în viaţă cu altceva în afară de un fizic perfect, dar erau nişte femei excepţionale. Uneori mă gândesc că bărbaţii au inventat cuvinte precum „pi­ piţă“ ca să se simtă superiori faţă de femeile care sunt mai apte la supravieţuire decât ei. Când Pooh îi sări în poală, începu să-i mângâie blana. în loc să-şi plângă de milă, continuă ea, toate soţiile lui Bert au muncit din greu ca să realizeze ceva în viaţă. Au avut parte de bărbaţi răi, condiţii de muncă mizerabile, bronşite cauzate de ţinutele sumare, dar în tot acest timp şi-au păstrat zâmbetul. Mama ta nu era ranchiunoasă, n-a manifestat resentimente nici măcar când şi-a dat sea­ ma ce fel de om era Bert. Cu un zâmbet nesigur, adău­ gă: Ai în sânge paietele şi ciorapii de plasă, Mol. Să fii mândră de asta! Sora ei cea inteligentă şi serioasă părea încântată de această idee. în timp ce-o privea, un gând oribil o frapă pe Phoebe, alungându-i nefericirea pentru pro­ pria soartă.

- Ai poze cu ea, nu? - Nu. I-am cerut lui Bert de câteva ori, dar mi-a spus că nu avea nici una. -Nu-mi vine să cred că nu m-am gândit să te în­ treb! Phoebe se duse la şifonier, iar peste câteva clipe reveni cu una dintre cutiile pe care şi le trimisese de la New York. Sub ochii curioşi ai lui Molly, răsturnă conţinutul pe pat şi începu să caute. Ştiu că e pe aici. A, da, uite-o! Ridică o ramă ieftină cu o fotografie ce-o înfăţişa pe Lara aşezată pe un şezlong, lângă piscină, ţi­ nând-o în poală pe Molly, în vârstă de câteva luni. Părul blond al Larei era acoperit cu o eşarfă înflorată, iar be­ beluşul avea scutece roz. Ţinându-şi răsuflarea, îi dădu fotografia surorii sale. Molly o atinse cu prudenţă, de parcă s-ar fi temut să nu i se dezintegreze în mână, şi privi chipul mamei sale. - E superbă, murmură ea emoţionată. - I-ai moştenit ochii, spuse Phoebe încet. - Mi-aş dori s-o fi cunoscut. - Ş i eu. - Pot s-o păstrez? -Sigur. Am luat-o cu mine când am fugit. Obişnuiam să spun că e mama mea. Gura lui Molly începu să tremure a plâns. De data asta fu rândul lui Phoebe s-o ia în braţe. - îmi pare rău că m-am purtat urât. Eram geloasă pe tine pentru că Bert te iubea, în timp ce pe mine mă ura. Phoebe o mângâie tandru pe păr. -N u te ura, după cum pe mine nu mă iubea. -B a da. întotdeauna mă compara cu tine. Molly se retrase uşor, astfel că Phoebe putu să-i vadă faţa pătată de lacrimi. îmi zicea că-1 sperii cu mutra mea, şi că arătam de parcă aş fi fost pe punctul să leşin ori de câte ori vorbea cu mine. Mi-a zis că tu întotdeauna îi ţineai piept. Phoebe o trase din nou mai aproape.

- Nu i-am ţinut piept decât la maturitate. Crede-mă, când eram de vârsta ta nu-mi doream decât să nu-i stau în cale. - Spui asta ca să mă consolezi. - Bert a fost un tip agresiv, Molly. Un dur în cel mai rău înţeles al cuvântului. Nu-i găsea nici o utilitate unei femei care nu-i făcea menajul ori nu se culca cu el. Asta ne excludea pe noi două. - II urăsc. -Pe bună dreptate. Dar, când o să mai creşti, o să ajungi să-ţi fie milă de el. In timp ce vorbea, Phoebe sim­ ţi o eliberare lăuntrică şi-şi dădu seama că respingerea paternă nu mai avea nici o putere asupra ei. Continuă cu glas ferm: Bert a avut două fiice minunate şi nici măcar nu i-a păsat. E trist, nu? - Intr-adevăr, zise Molly după o clipă de gândire. Iluminate de razele lunii ce intrau pe fereastră, de­ getele lor se întâlniră şi se strânseră deasupra fundiţei lui Pooh.

capitolul 23 Fanfara intonă Ain’t She Sweetî, iar majoretele din for­ maţia Star Girls alcătuiră pentru Phoebe un tunel din pompoane aurii şi albastre. Pentru acel meci din cam­ pionatul AFC alesese o ţinută strălucitoare, compusă dintr-o jachetă de catifea scurtă, cu mii de paiete bleu, o bluză aurie, o fustă mini, ciorapi cu sclipici şi pantofi cu tocuri pătrate în vârful cărora licăreau steluţe aurii. Mulţimea o întâmpină cu chiote şi fluierături admirati­ ve în timp ce majoretele îşi agitau pompoanele şi zvâc­ neau din şolduri în ritmul muzicii. Pe când saluta şi trimitea sărutări către public, pu­ tea simţi tensiunea atât în rândul spectatorilor, cât şi pe chipurile sumbre ale jucătorilor, care se încălzeau pe marginea terenului. Evită să se uite la Dan când se îndrep­ tă spre banca de rezerve pentru ritualul de dinaintea

partidei. Mulţi jucători credeau că le purta noroc, aşa că, de nevoie, trebuia să îndure bătăile în căşti şi peste umeri şi strecurarea de bănuţi norocoşi în încălţări. In ce-1 privea, Bobby Tom insista să-şi primească sărutul de bun augur. - O să reuşim azi, Phoebe. O sărută sonor pe buze, apoi o puse iarăşi cu picioarele pe pământ. -Ştiu. Vă ţin pumnii. Ii privi pe jucătorii de la Sabers intrând pe teren. Mij­ locaşul lor ofensiv se accidentase iarăşi la ultimul meci, astfel că jucătorii de la Stars erau favoriţi, însă Ron o prevenise că adversarii aveau să le pună mari probleme. Se apropia începutul partidei,, aşa că nu mai putea să-l evite pe Dan multă vreme. Ii văzu tendoanele în­ cordate pe gât când le dădu ordine antrenorilor prin microfon, apoi îi spuse câteva cuvinte lui Jim Biederot, care stătea lângă el. Se întoarse spre ea numai în mo­ mentul în care jucătorii se poziţionaseră pentru lovitura de începere. Ochii li se întâlniră, dar expresia lui era de necitit. Phoebe îşi căută guma de mestecat în buzunarul jachetei când îl zări apropiindu-se. Fanii învăţaseră repede ritualul celor de la Chicago Stars, aşa că acum aşteptau clipa în care kickerul avea să aşeze mingea, iar Phoebe avea să-i dea antrenorului guma Wrigley’s. -N-am uitat de gumă, îi zise ea lui Dan cu un aer cât mai firesc cu putinţă. O studie câteva secunde cu buzele strânse. - Bobby Tom primeşte un sărut, iar eu, un pachet de gumă. Nu-i corect. Ochii ei se lărgiră când antrenorul îşi scoase casca şi microfonul. înainte să poată reacţiona, o prinse în braţe şi o sărută îndelung, cu forţă, de parcă ar fi vrut s-o pedepsească. Blitzurile se aprinseră, iar mulţimea izbucni în urale şi fluierături. Când Dan se retrase, Phoebe făcu un efort să zâmbească. Publicul credea că fusese o glumă, însă

ea ştia adevărul. Sărutul lui fusese plin de furie, menit s-o rănească, li dădea de ştire că nu-i iertase insulta. Dan îşi concentră atenţia asupra terenului. Mingea zbură prin aer, iar un jucător de la Sabers o prinse în terenul celor de la Stars. în ciuda emoţiilor care o măcinau, Phoebe se lăsă prinsă în agitaţia meciului. Ştia de la Ron că strate­ gia lui Dan era să-i aducă pe cei de la Sabers în situa­ ţia de turnover1, iar apărarea, printr-un joc ofensiv, reuşi asta la mai puţin de patru minute după lovitura de start, când Elvis Crenshaw îi smulse mingea mij­ locaşului la deschidere al echipei adverse. Jucătorii de la Chicago Stars dobândiră rapid controlul asu­ pra partidei; la sfârşitul primului sfert aveau şapte puncte, pe când jucătorii de la Sabers nu obţinuseră nici unul. îşi croi drum spre lojă, unde atmosfera era la fel de tensionată ca pe teren. Jucătorii de la Stars îşi consoli­ dau ascendentul, în timp ce aceia de la Sabers se stră­ duiau să recupereze, însă meciul nu era nici pe departe jucat. Peste zece minute, când jucătorii de la Stars in­ terceptară o pasă de treizeci de yarzi, Phoebe îşi dădu seama că nu mai suporta suspansul. Jucau splendid, dar ce se întâmpla dacă cedau? Ii spuse lui Ron că se ducea să se plimbe, îşi luă poşeta şi părăsi loja. Salutându-1 pe agentul de securitate de la uşă, o luă pe coridor. Când un nou val de chiote se auzi din spatele uşilor închise, coti şi merse mai departe. Ar fi vrut ca Molly să fie acolo în loc să stea afară cu prietenele ei. Ultimele câteva zile fuseseră de-a dreptul magice: Molly sporovăise fără oprire, hotărâtă să-şi in­ formeze sora mai mare despre toate detaliile vieţii sale. Phoebe zâmbi. Oricâte lucruri ar fi regretat din ultimele luni, nu avea să regrete niciodată decizia de a o lua pe Molly cu ea. 1 Turnover - recuperarea mingii de către o echipă în cazul în care adversarul, după patru încercări, n-a reuşit să parcurgă distanţa de 10 yarzi. (n.tr.)

Era atât de preocupată de aceste gânduri, încât nu observă cât de mult se îndepărtase decât atunci când uşa unei loji se deschise brusc, amplificând ovaţiile spec­ tatorilor. Văzându-1 pe Reed, degetele i se strânseră pe poşetă. Ultimul lucru pe care-1 voia în acel moment era să stea de vorbă cu el, însă o zărise deja, aşa că nu putea bate în retragere. Ultima victorie a echipei pusese capăt prefăcutei lui afabilităţi. Acum nu mai rămăsese decât ostilitatea. Când ajunse la ea, îşi aprinse o ţigară cu o brichetă de aur şi miji ochii, iritat de fum. -Te-ai plictisit deja de meci? Phoebe ridică din umeri, nevrând să-l înfrunte şi spu­ se doar: - Nu, sunt doar agitată. Dar tu? -A m ieşit la o ţigară, atâta tot. Norul de fum care se răspândise în hol când Reed deschisese uşa lojii nu se risipise complet. -N ici tu nu suporţi să te uiţi. îşi dori să-şi fi ţinut gura. Deşi nu intenţionase să-l provoace prin acele vorbe, el reacţionă imediat: -N u este nici măcar la jumătate. Eu n-aş începe să sărbătoresc. - Nu fac asta. Se auzi un nou val de urale, şi Reed trase adânc din ţigară. - Ai avut noroc toată viaţa. Dintre oamenii pe care-i cunosc, eşti singura care, dacă ar călca într-un rahat, l-ar transforma în aur. - întotdeauna m-am gândit că tu eşti cel norocos. Reed pufni dispreţuitor. - Mă urăşti chiar şi după toţi anii ăştia, nu-i aşa? îl în­ trebă ea strângându-şi cureaua poşetei. Când eram mică nu puteam înţelege de ce. Aveai tot ce-mi doream eu. - Sigur că da, pufni el. Am crescut într-un apartament vai de capul lui, cu o mamă nevrotică şi fără tată. -Aveai un tată. îl aveai pe al meu. Buzele lui se strânseră într-un rânjet.

- Da, îl aveam. Lui Bert i-a păsat de mine mai mult decât de tine până în ziua în care a murit. Voia doar să-ţi dea o lecţie. Nu contenea să repete că eşti singurul lui eşec şi se gândea c-o să-ţi vină mintea la cap dacă reuşea să te îndepărteze de poponarii cu care umblai. Reed îşi strivi ţigara într-una dintre scrumierele cu nisip înşirate pe lângă perete, apoi continuă: Bert nu voia ca lucrurile să ia turnura asta. Nimeni n-ar fi putut prezice accidentele petrecute în timpul sezonului. The Sabers i-au pierdut pe Simpson şi McGuire, The Chargers l-au pierdut pe Wyzak, iar The Dolphins s-au destrămat pur şi simplu. Dumnezeule, dacă ar fi avut idee că cei de la Stars o să ajungă în playoff-uri, nu te-ar fi lăsat să te apropii de echipă nici măcar o zi. - Chicago Stars a ajuns în playoff-uri. Şi, dacă e să mă iau după urale, câştigă. Faţa lui se întunecă de furie. Omul de afaceri de suc­ ces dispăruse, lăsând loc tipului dur din copilăria ei. - Fir-ar să fie, nu mai poţi de bucurie, asa-i? -Nu... Negarea ei veni prea târziu, căci Reed se împinse în ea şi-o trânti de perete. Phoebe se cutremură când îşi lovi umerii de suprafaţa tare, iar poşeta îi căzu pe jos. -A i distrus tot ce am! întotdeauna ai făcut asta! Speriată, îi împinse pieptul cu palmele. - Dă-mi drumul, sau ţip! - Foarte bine! Dacă ne vede cineva, o să creadă că te dai la mine, aşa cum te dai la toată lumea. -Vorbesc serios, Reed! Dă-mi drumul! Phoebe încremeni când mâna lui i se aşeză pe un sân şi-l strânse. - Erai o bucăţică faină la optsprezece ani şi încă mai eşti. Şocul o împiedica să se mişte. - Ia-ţi mâinile de pe mine! - Când termin. Se luptă să scape de atingerea lui obscenă, însă trupul lui o ţintuia. Expresia de pe chipul lui îi trezea o spaimă

cumplită. Se aşteptase să vadă dorinţă, dar în loc de asta era ceva mult mai periculos: ură şi nevoia de a-şi exercita puterea asupra ei aşa cum o făcuse întotdeauna. -Poate c-o să te alegi cu echipa, dar, înainte să te bucuri, e ceva ce-ar trebui să ştii. Zâmbetul lui triumfător îi răspândi frica prin vene ca pe o otravă. Era din nou copil, îl vedea ţinând o fo­ tografie de-a mamei ei cât mai departe, ca să n-o poată atinge. Chiar dacă erau înconjuraţi de optzeci de mii de oameni, nu se simţise niciodată atât de singură. Buza lui se răsfrânse. - In noaptea aceea, în adăpostul de lângă piscină... -N u! Nu vreau să aud asta! Toate coşmarurile i se năpustiră în minte. Putea să audă tunetele, să simtă căl­ dura fierbinte, lipicioasă. încercă din nou să se elibere­ ze, însă el era de neclintit. - îţi aminteşti furtuna? Cât de întuneric era? -Opreşte-te! icni ea începând să plângă, dar el îi strânse sânul mai tare. - Era atât de întuneric, încât nu puteai să-ţi vezi mâna dacă o ţineai în faţa ochilor... - Nu face asta! -Noaptea aceea în care Craig ţi-a tras-o... -Te rog... - Nu era Craig. Stomacul i se răscoli şi un geamăt îi ieşi dintre buze când vorbele acelea o loviră ca un ciocan. Avea senzaţia că plămânii îi fuseseră zdrobiţi şi că urma să moară sufocată. - Eu sunt cel care te-a găsit în adăpost. Voma îi urcă în gât. Oare bănuise asta în cele mai as­ cunse colţuri ale subconştientului, sau era o informaţie nouă? Mirosul coloniei lui îi făcea greaţă. îi eliberă sânul şi începu să-i răsucească o şuviţă de păr pe după deget. Phoebe îşi muşcă buza pentru a se împiedica să ţipe când o trase cu toată forţa. -Ş i partea cea mai bună e că nu poţi face nimic în privinţa asta, domnişoară Mare şi Tare, pentru că s-a

întâmplat cu prea mult timp în urmă. Ar fi cuvântul tău contra cuvântului meu, şi, în timp ce tu călăreai tot ce purta pantaloni, eu am fost un model de moralitate. Prin urmare, ori de câte ori te bucuri pentru succesul echipei, să ştii că ţin minte cum ai ţipat când ţi-am gă­ urit păsărică. - Sunteţi bine, domnişoară Somerville? Reed sări înapoi când un agent de securitate se apro­ pie de ei. Phoebe îşi apăsa buzele cu degetele. - Domnişoară Somerville? Totul e în regulă? -N u, eu... bâigui ea. - Ne vedem mai târziu, Phoebe. Reed îşi îndreptă cra­ vata şi traversă holul spre loja lui, dar, înainte să intre, se răsuci ca să-i rânjească: Mersi pentru colivie! Deschise apoi uşa şi dispăru înăuntru. Când Phoebe îşi duse mâna la pântec, paznicul se repezi s-o ia de braţ. -Totul o să fie bine, domnişoară. Lăsaţi-mă să vă ajut! Merse ca un robot, sprijinită de el, de-a lungul culoa­ rului. Amintirile acelei nopţi cumplite îi reveneau cu o forţă insuportabilă. Adăpostul metalic, neavând feres­ tre, acumulase o căldură apăsătoare. Când el deschisese uşa, ea nu văzuse decât o siluetă masculină masivă pe fundalul ploii torenţiale. Crezuse că era Craig, dar nu-i zărise faţa. Sărise pe ea înainte să apuce să facă vreo mişcare, îi sfâşiase bluza şi-o muşcase de sâni ca un animal. îşi aminti cum betonul rugos îi julise fesele când el îi ridi­ case fusta şi-i rupsese chiloţii. Se lovise cu ceafa de un butoi de metal când îi desfăcuse picioarele. Individul scosese un geamăt gutural când se împinsese în ea, dar după aceea singurele sunete pe care şi le amintea erau ţipetele ei. Brusc, podeaua o luă în jos sub picioarele ei. Pentru o clipă fu dezorientată, apoi îşi dădu seama că agentul o condusese la lift. - Unde mergem?

- La cabinetul medical. - Sunt bine, n-am nevoie de asistenţă medicală. - Sunteţi albă ca varul. Nu ştiu ce voia de la dumnea­ voastră tipul ăla, dar ar trebui să staţi culcată o vreme, până vă reveniţi. Vru să protesteze, însă îşi dădu seama că nu era în stare să se întoarcă în lojă. Câteva minute departe de ochii curioşilor i-ar fi dat prilejul să se refacă. - Bine, o să stau puţin. în timp ce liftul cobora, simţi mirosul de ţigară pe uniforma paznicului. Fu năpădită de un nou val de greaţă, pentru că-i amintea de Reed. Sentimentul de neajutorare o copleşea. într-adevăr, nemernicul avea să scape. Trecu­ se prea mult timp ca să-l mai poată acuza. Agentul începu să tuşească. La vreo cincizeci de ani, era obez, cu părul înspicat şi un ten rumen. Pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare. Phoebe citi numele scris pe insigna din plastic. -A r trebui să vă lăsaţi de fumat, domnule Hardesty. - Aşa-i. Uşile liftului se deschiseră. Văzând ţevile de deasu­ pra, Phoebe îşi dădu seama că erau în subsolul clădirii. - Unde ne aflăm? - E aici un post de prim ajutor pentru angajaţi. în felul ăsta o să fiţi ferită de ochii mulţimii. îl urmă pe un coridor îngust zugrăvit într-o nuanţă cenuşie. Ţevile şuierau, iar dintr-odată se auzi un tunet îndepărtat. Erau urletele mulţimii de deasupra lor, se gândi Phoebe. Culoarul coti brusc. -Aici, zise el prinzând-o de umăr şi răsucind mânerul unei uşi pe care nu scria nimic. Străbătută de un fior de nelinişte, ezită, însă agentul o împinse înăuntru. - Ce faceţi? icni ea. Ochii ei se măriră de groază când văzu că bărbatul îndrepta spre ea un pistol. Trebuia să fie un vis urât, se gândi. Reed era duşmanul ei, nu individul acela pe care

nu-1 mai întâlnise niciodată. Deasupra, mulţimea urla ca o fiară în cuşcă, în timp ce ea era prinsă într-un coş­ mar; de-abia scăpase de un moment de teroare, că dădu­ se peste altul. Agentul trânti uşa. - Du-te acolo! - De ce faceţi asta? - Mişcă! Phoebe se împletici în spate. încăperea era o combi­ naţie de oficiu al îngrijitorilor şi spaţiu de depozitare. Văzu un birou metalic cenuşiu, un fişet şi un perete acoperit cu rafturi pe care erau stivuite cutii şi piese de schimb. Bărbatul arătă cu pistolul spre un scaun fără braţe care avea o tăietură în formă de V în tapiţeria neagră de vinii. -Stai jos! Se aşeză tremurând. Spătarul de formă ovală scârţâi şi se înclină uşor când se sprijini de el. Privea fascinată arma neagră, urâtă, care era aţintită asupra inimii ei. Ţeava nu se clinti când individul se aplecă să scoată o frânghie de rufe din spatele unei cutii de pe raft. - Cine sunteţi? şopti ea. în loc să răspundă, el împinse scaunul cu piciorul, făcându-1 să se învârtă. Phoebe ajunsese cu faţa la pere­ te. încercă maşinal să-şi ducă mâinile la faţă, însă el i le trase la spate, smulgându-i un ţipăt. îi legă încheieturile de bara verticală care susţinea spătarul. Când termină, împinse iar scaunul, trimiţându-1 în colţul încăperii. Phoebe îl opri cu piciorul îna­ inte să se lovească de perete şi apoi, panicată, se răsuci, ajungând faţă în faţă cu el. Ar fi trebuit să se bucure că nu-i legase şi picioarele, dar frânghia îi rodea încheieturile, trimiţându-i fulgere de durere prin corp. Bărbatul luă pistolul de pe raftul unde-1 lăsase când se apucase s-o lege şi-l vârî în tocul de piele de la şold.

Cât avea să dureze până când Ron urma să îi observe dispariţia? Se strădui să-şi înăbuşe panica, ştiind că, ori­ ce se întâmpla, trebuia să-şi păstreze cumpătul. Cum se auzea muzică din depărtare, îşi dădu seama că începuse spectacolul de la jumătatea partidei. încercând să-şi igno­ re durerea din braţe, se apucă să inventarieze obiectele din încăpere. Biroul era plin cu manuale, cataloage şi hârtii în de­ zordine. Un mic televizor portabil, cu carcasa pătată de amprente, era aşezat pe un fişet cu patru sertare chiar în faţa ei. Pe peretele din spatele biroului erau atârnate în cârlige mai multe clipboarduri, precum şi un calendar înfăţişând o femeie goală ce ţinea o minge de plajă colorată. Paznicul îşi aprinse o ţigară şi o ţinu între degetele pătate de nicotină. -U ite cum o să fie, domnişoară. Atâta vreme cât iubitul matale face exact ce-i spun, n-ai de ce să te îngrijorezi. - Nu ştiu despre ce vorbiţi. - Ei, nici nu prea contează. Se duse la fişet şi aprinse televizorul. Pe ecranul alb-negru apărură comentatorii sportivi în cabina lor de la stadion. -... Jucătorii de la Stars au jucat extraordinar în pri­ ma jumătate a meciului. Ofensiva a fost formidabilă. Au protejat mingea bine. Cei de la Sabers trebuie să fie mult mai agresivi dacă vor să recupereze diferenţa. Afişajul de la baza ecranului indica scorul: Stars 14, Sabers 3. Paznicul înjură cu sete şi dădu sonorul mai încet. Phoebe îl privi atent când se îndreptă spre capătul din­ spre uşă al încăperii, trăgând furios din ţigară. Ochii îi căzură pe insigna din plastic. HARDESTY în momentul acela înţelese. îşi aminti că Dan îi vor­ bise despre bărbatul care-1 urmărea, tatăl unui fost jucă­ tor de la Stars. Numele lui era Hardesty.

O reclamă la bere clipea muteşte pe ecran. Phoebe îşi linse buzele uscate. - Mă dor braţele. Frânghia e prea strânsă. - Nu te dezleg. - Doar lărgiti-o puţin. -N u. Trebuia să-l facă să vorbească. Avea să-şi iasă din minţi dacă nu-i afla intenţiile. - E vorba de fiul dumneavoastră, nu? Hardesty gesticula cu ţigara înspre ea. -H ai să-ţi spun ceva, domnişoară. Ray Junior a fost cel mai bun jucător defensiv din câţi a avut echipa asta. Ticălosul n-avea nici un motiv să-l dea afară. - Antrenorul Calebow? - 1 se pusese pata pe Ray Junior. Nu i-a dat nici măcar o şansă. - Dan nu face aşa ceva. înconjurat de un nor de fum, nu părea s-o audă. -U ite ce cred eu. Cred că şi-a dat seama că Ray Ju­ nior era un jucător mai bun decât fusese el. Cred că era invidios. Presa l-a lăudat în fel şi chip pe Calebow, dar el nu era nimic în comparaţie cu Ray al meu. Omul era nebun, se gândi Phoebe. Poate că era aşa de multă vreme, sau poate că moartea fiului său îi dădu­ se lovitura de graţie. încercă să-şi ascundă spaima. - O mulţime de jucători sunt scoşi din echipă într-un moment sau altul. Aşa e în sport. -N u ştii cum e! Azi eşti în atenţia tuturor şi mâine nu te cunoaşte nimeni. - Vorbiţi despre Ray sau despre dumneavoastră? - Gura! Ochii îi ieşiră din orbite, iar tenul lui căpătă o tentă vineţie. Phoebe, temându-se să nu-i provoace o criză, tăcu. - Tu nu însemni nimic pentru mine, continuă el răs­ tit. Nu vreau să te rănesc, dar o s-o fac dacă trebuie. Pentru că, orice-ar fi, n-o să îngădui ca Stars să câştige meciul ăsta.

*

Ron ajunse la tunel chiar când jucătorii se întorceau pe teren. îl îngrozea ceea ce trebuia să facă. Dan fusese morocănos toată săptămâna - temperamental, cu pre­ tenţii absurde şi imposibil de împăcat - şi habar n-avea cum urma să reacţioneze la vestea îngrijorătoare. în momentul în care Dan ieşi din vestiar, Ron porni pe urmele lui. - Mă tem că avem o problemă. - Descurcă-te. în caz că n-ai observat, încerc să câştig un meci, şi... Ron îşi tamponă fruntea cu batista. - Phoebe a dispărut. Dan se opri brusc, alb ca varul la faţă. - Despre ce vorbeşti acolo? - A plecat din lojă în timpul celui de-al doilea sfert şi nu s-a mai întors. Cineva i-a găsit poşeta în hol. Am sunato acasă şi la birou. Am verificat la postul de prim ajutor şi am trimis pe cineva să ia lojile la rând. A dispă­ rut, Dan, şi trebuie să luăm în considerare o răpire. Ron îl văzuse pe Dan în situaţii stresante, dar nicio­ dată nu zărise o asemenea panică în ochii lui. -N u! Nu se poate... Dumnezeule! Ai sunat la poliţie? - Da, dar nu tratează dispariţia ei cu mare seriozitate, e încă prea devreme. îmi pare rău că trebuie să te deran­ jez în timpul meciului, dar m-am gândit că ştii vreun loc unde s-o caut. Ai vreo idee? - Nu, zise Dan înşfăcându-1 de braţ. Ai vorbit cu Molly? Doamne! Vorbeşte cu Molly! Poate că Phoebe este cu ea. Ron nu-1 văzuse niciodată intr-o asemenea stare, şi îşi dădu seama că relaţia dintre proprietarul echipei şi antrenorul principal era mult mai apropiată decât bă­ nuise el. -Molly a vorbit cu ea ultima dată înainte de înce­ perea meciului. E foarte supărată. Soţia lui Tully stă cu ea. - Dacă Phoebe păţeşte ceva...

- Dan? îl strigă un antrenor secund de la gura tunelului. Dan se răsuci spre el cu muşchii gâtului îngroşaţi ca nişte odgoane. - Lasă-mă dracului în pace! Ron îl prinse şi de celălalt braţ şi-l scutură. -Trebuie să te întorci pe teren! în clipa asta nu poţi face nimic pentru Phoebe. O să te informez imediat ce o găsim. în ochii lui Dan se citea o spaimă cumplită. - Nu lăsa să i se întâmple nimic, Ron. Pentru numele lui Dumnezeu, găseşte-o! - O să fac tot posibilul, răspunse Ron, dorindu-şi să-i poată oferi o garanţie. In subteran, Hardesty scotoci prin buzunar după un nou pachet de ţigări. Pe Phoebe o usturau ochii de la fum, de parcă n-ar fi fost de ajuns durerea din braţe şi încheieturi. Tăcerea dintre ei îi întinsese nervii în aşa măsură, încât hotărî să vorbească. -A l cui e biroul ăsta? Pentru o clipă crezu că n-avea să-i răspundă, însă el ridică din umeri. -A l unui tehnician. Trebuie să fie la generatoare până se închid porţile, aşa că n-o să treacă pe-aici, dacă asta speri. Ecranul mut arăta lovitura de începere a celei de-a doua jumătăţi. Phoebe tresări când Hardesty dădu vo­ lumul mai tare. - N-o să scăpaţi de consecinţe. - Ştii ceva? Nu-mi pasă. Atâta vreme cât jucătorii de la Stars pierd campionatul, nu-mi pasă nici cât negru sub unghie! Hardesty aruncă o privire la televizor, apoi se duse la birou, luă receptorul telefonului şi formă patru cifre. Peste câteva secunde rosti: - Aici Bob Smith de la Stars. Phoebe Somerville e aici, lângă mine, şi vrea să vorbească urgent cu antrenorul

Calebow. Fă-mi legătura cu banca de rezerve, te rog! As­ cultă un moment, apoi zise: Nu-i trebuie nici o autoriza­ ţie. Spune că e important şi ea e şefa, dar e fundul tău la bătaie, aşa că faci cum vrei. Persoana de la celălalt capăt al firului hotărâse proba­ bil să dea curs solicitării, căci Hardesty făcu să alunece telefonul spre capătul biroului, în dreptul locului unde stătea ea. Roţile scârţâiră când îi împinse scaunul mai aproape. Aşteptă în tăcere, cu mâna strânsă pe receptor, apoi se încordă brusc. -Calebow? Am aici pe cineva care vrea să-ţi vor­ bească, zise el împingând receptorul spre urechea lui Phoebe. - Dan? murmură ea cu vocea subţiată de frică. - Phoebe? Unde eşti? Dumnezeule, eşti bine? -N u, eu... Ţipă de durere când Hardesty îşi înfipse degetele în părul ei şi trase tare. Pe marginea terenului, Dan se crispă. - Phoebe! Ce s-a întâmplat? Eşti acolo? Vorbeşte cu mine! Inima lui bătea să-i spargă pieptul, şi o transpiraţie rece îi umezea fruntea. Phoebe era terorizată, iar el n-o putea ajuta în nici un fel. Cu o claritate zdrobitoare, frica paralizantă pătrunse prin toate straturile lui de autoprotecţie, făcându-1 să înţeleagă cât de mult o iubea. Dacă Phoebe păţea ceva, viaţa lui nu mai merita trăită. O stri­ gă pe nume, încercând să-i transmită tot ceea ce simţea pentru ea, dar nu fusese niciodată capabil să spună. O voce bărbătească hârşâită se auzi în cască. - Am pus mâna pe ea, Calebow. Dacă nu vrei să fie rănită, ascultă cu mare atenţie ce am de zis. - Cine e acolo? -Jucătorii de la Stars pierd azi. Ai priceput? Echipa ta nenorocită pierde, altfel domnişoara moare. Dan percepu şuieratul din respiraţia individului şi fu lovit de o bănuială sinistră. - Hardesty? Tu eşti, nu-i aşa, nebunul dracului! - Echipa ta n-o să câştige campionatul fără băiatul meu.

Faptul că Hardesty nu încercase să-şi ascundă iden­ titatea spori şi mai mult teama lui Dan. Numai un om căruia nu-i păsa dacă trăieşte sau moare ar fi putut fi atât de neglijent. Conştient că nu avea mult timp, vorbi rapid, pe un ton poruncitor. - Ascultă-mă! Ray n-ar vrea ca tu să faci asta. - Erai invidios pe el. De asta l-ai scos din echipă. -Asta e între noi doi. Phoebe n-are nici o legătură. Dă-i drumul! - Nu suna la poliţie. Hardesty avu un acces de tuse uscată. Când se potoli, adăugă: Mă uit la televizor, şi dacă văd că se întâmplă ceva neobişnuit, o să-ţi pară rău. - Gândeşte-te, Hardesty! Ai o femeie nevinovată... - Dacă Stars mai marchează un singur punct, o să-ţi rănesc iubita. - Hardesty! Convorbirea se întrerupse. Dan rămase nemişcat, de parc-ar fi fost lovit în moa­ lele capului. Auzind uralele publicului, îşi aduse aminte de instrucţiunile pe care tocmai le dăduse jucătorilor şi-l luă ameţeala. Terifiat, urmări mingea zburând şi ate­ rizând printre buturile adverse, ceea ce însemna un field goal, adică trei puncte. Când tabela de marcaj se modifică, Dan Calebow simţi o mână de gheaţă strângându-i inima. In subsolul stadionului, Ray înjură şi dădu un şut în scaunul lui Phoebe. Cu un ţipăt, tânăra femeie alunecă pe podea şi se lovi de perete cu umărul. Din cauza impac­ tului îşi muşcase limba, aşa că avea un gust oribil de sânge în gură. Speriată de ceea ce putea urma, se strădui să nu bage în seamă durerea şi-şi roti scaunul, astfel încât să fie cu faţa la Hardesty, însă acesta nu se uita la ea, ci la televi­ zor, mormăind ca pentru sine. Chipul lui Dan umplu ecranul. Părea foarte agitat, ceea ce-i făcu pe comentatori să glumească, întrucât

jucătorii de la Stars conduceau cu 17 la 3. La vederea lui, Phoebe fu copleşită de disperare. Poate că avea să moară în acea zi. Oare în momentul fatidic urma să-l aibă pe Dan în faţa ochilor? Ideea era insuportabilă. Cu gesturi frenetice, începu să pipăie nodurile sforii care o ţinea legată de scaun. în timp ce-şi înghiţea durerea pe care i-o provocau aceste mişcări, îşi aminti ultima lor discuţie şi convingerea de neclintit din glasul lui când îi spusese că niciodată n-ar fi buşit un meci. „Nu fac asta, Phoebe. Pentru nimeni. Nici măcar pentru tine.“

capitolul 24 Pe marginea terenului, Dan îl chemă la el pe Jim Biederot. Spera că mijlocaşul ofensiv nu avea să-i simtă nesiguranţa din voce. - O să facem unele schimbări la următoarea serie de pase, Jim. Când termină şirul de instrucţiuni, ochii lui Biederot ajunseseră nişte fante pline de indignare deasupra dun­ gilor negre pe care şi le trasase pe obraji. - E o strategie de rahat! Eu îl lovesc pe fiecare receiver pe care-1 văd. - Fă ce ţi-am spus sau rămâi pe bancă! se răsti Dan. Biederot îi aruncă o privire furioasă şi se duse la Charlie Cray, unul dintre secunzi. Peste câteva clipe înşfăcase casca lui Charlie şi răcnea în microfon. Dan ştia că Jim vorbea cu Gary Hewitt, coordonato­ rul ofensivei, care stătea cu Tully în boxa antrenorilor, sus, în tribună. Aşteptându-se la o reacţie indignată şi din partea lui Hewitt, încercă să profite de răgaz ca să-şi pună gândurile în ordine. Hardesty spusese că se uita la televizor, ceea ce însem­ na că orice mişcare neobişnuită pe marginea terenului sau oriunde pe stadion era în raza de acoperire a ca­ merei de filmat. în consecinţă, Dan nu-şi putea asuma

riscul de a anunţa poliţia. Odată ce-a fi aflat că Phoebe fusese răpită, ar fi început să mişune peste tot, inclusiv acolo, lângă el, pentru a-i pune întrebări. Mai mult, ar fi putut decide să oprească meciul, ceea ce ar fi putut să-l determine pe Hardesty să comită ireparabilul. Se gândi să ia legătura cu Ron prin staţie, dar se temea ca Hardesty să nu-i asculte. Deşi nu înţelegea toate detaliile sistemului intern de comunicaţii, ştia că Hardesty n-ar fi avut acces la el decât din interiorul stadionului. Era deci foarte posibil ca el să asculte discuţiile dintre banca de rezerve şi boxa antrenorilor. De asemenea, era foarte posibil ca Phoebe să fie undeva în apropiere. îşi şterse fruntea cu mâneca, încercând să găsească o cale de a-i transmite un mesaj lui Ron. Cum nu-i putea explica prin staţie ce se întâmplase, îşi luă clipboardul şi mâzgăli un mesaj criptic, astfel încât nimeni altcineva nu l-ar fi putut înţelege. Am vorbit cu jucătorul despre care am discutat în pauză. Evaluarea ta negativă asupra situaţiei s-a dovedit corectă. E imperativ să nu iei nici o măsură. O să-ţi explic după meci. îi dădu biletul unuia dintre responsabilii cu echipa­ mentul şi-şi spuse că Phoebe avea să scape teafără din acest coşmar. Orice altă variantă era de neconceput. Pentru prima dată, îşi permise să reflecteze la modul în care acţiunile lui i-ar fi afectat dreptul de proprietate asupra echipei după ce întreaga poveste se termina şi ea era în siguranţă. Deşi nu exista nici un precedent, nu-şi putea imagina că NFL avea să omologheze meciul - cu excepţia cazului în care jucătorii de la Stars câştigau în pofida indicaţiilor sale, ceea ce nu avea să îngăduie să se întâmple. Odată ce conducerea NFL afla că el buşise meciul intenţionat, avea să-l reprogrameze, iar Phoebe îşi păstra şansa de a rămâne proprietara clubului. Dintr-odată îl lovi un gând sinistru. Cum ar fi fost dacă poliţiştii nu credeau că Phoebe fusese răpită? Dacă

Hardesty scăpa, n-ar fi existat nici o probă tangibilă, doar mărturia ei. Dan era singurul care i-ar fi putut con­ firma relatarea, însă n-ar fi fost credibil, având în vedere relaţia lor intimă. Ar fi putut fi acuzată că-şi înscenase răpirea pur şi simplu pentru că jucătorii de la Stars pier­ duseră şi voia o altă şansă ca să păstreze echipa. NFL n-ar fi permis sub nici o formă rejucarea meciului. Se forţă să accepte realitatea dureroasă că, dacă nu anunţa poliţia, Phoebe avea să-şi piardă drepturile asu­ pra echipei. Cu toate astea, nu avea alternativă. Pentru nimic în lume nu i-ar fi pus viaţa în primejdie. Vocea lui Gary Hewitt hârâi în cască. - Dan, ce se întâmplă? De ce i-ai zis lui Jim să slăbim ritmul? Nu ăsta era planul nostru. Niciodată n-a pasat mai bine. - Fac nişte modificări, lătră Dan. Conducem, aşa că o să jucăm inteligent. - E abia al treilea sfert! E prea devreme ca să ne retra­ gem în apărare. Dan era întru totul de acord; prin urmare, îşi scoase căştile şi se concentră asupra terenului. Indiferent ce-ar fi trebuit s-o facă, era hotărât s-o menţină pe Phoebe în siguranţă. Până la jumătatea reprizei, cei de la Sabers marcaseră primul touchdown, în timp ce jucătorii de la Stars nu reuşiseră să ducă mingea destul de departe, astfel că-şi reduseseră avansul la şapte puncte. Huiduielile fanilor erau atât de puternice, încât jucătorii din atac nu auzeau bine indicaţiile lui Biederot. Secunzii lui Dan erau furioşi, jucătorii erau livizi. La două minute de la începerea celui de-al patrulea sfert, când jucătorii de la Sabers egalară la şaptesprezece, comentatorul postului de televiziune îşi pierdu răbdarea. -V ă vine să credeţi ce se întâmplă? strigă el în faţa camerelor. Tot sezonul, Dan Calebow a fost unul dintre cei mai agresivi antrenori din NFL. E cumplit să-l vezi înmuindu-se aşa. Nu ăsta e genul de fotbal pe care vor să-l vadă fanii!

Phoebe încercă să-şi blocheze creierul ca să nu audă evaluarea aspră a comentatorului, aşa cum se străduise să ignore huiduielile spectatorilor. Nu voia să se gân­ dească la felul în care suporta el această umilire publică; în acel moment, ştiu că niciodată nu-1 iubise mai mult. încheieturile ei, roase în urma eforturilor de a scă­ pa de frânghie, sângerau de acum. „Ignoră durerea, îşi spuse. Treci peste ea.“ îşi repetă toate îndemnurile pe care le auzise de la jucători, dar începea să creadă că nodurile n-aveau să se slăbească niciodată. Hardesty îi trecuse frânghia peste încheieturi în for­ ma cifrei opt, apoi legase capetele de bara verticală care susţinea spătarul. Deşi degetele îi deveniseră lipicioase din cauza sângelui, nu avea să cedeze. „Joacă fără să simţi durerea. Scapă de ea!“ Cu ochii la ecran, Hardesty trase din ţigară şi începu să tuşească. Aerul era atât de plin de fum, că Phoebe abia mai putea să respire. Uneori se gândea că uitase de ea, dar apoi o privea cu nişte ochi atât de goi, lipsiţi de orice remuşcare, încât nu avea nici o îndoială că inten­ ţiona s-o ucidă. La cinci minute după începutul celui de-al patrulea sfert, cei de la Sabers preluară conducerea. Pe marginea terenului, emoţiile jucătorilor şi ale secunzilor cuprin­ deau toată gama de sentimente, de la furie la deznădej­ de, în timp ce mulţimea începuse să arunce în Dan cu gunoaie. Stătea deoparte, izolat de ceilalţi membri ai echipei. Numai disciplina de fier pe care o instaurase împiedica izbucnirea unei revolte pe banca de rezerve. Sabers 24, Stars 17. Când cei de la Sabers marcară punctul suplimentar, Biederot îşi trânti cu o asemenea forţă casca de bancă, încât viziera se crăpă. Dan ştia că era doar o chestiune de timp până când Jim, uitând de ameninţarea lui, avea să le transmită coechipierilor propriile indicaţii. Cum mai rămăseseră mai puţin de zece minute, iar publicul urla înnebunit, nu mai putea menţine strategia defensi­ vă stabilită de Dan.

Toată viaţa, Dan fusese un jucător de echipă, iar acum îşi asumase un risc enorm acţionând de unul singur. Sperând că nu făcea o greşeală fatală, îi chemă la el pe Jim şi pe Bobby Tom chiar înainte ca atacanţii să-şi ocupe poziţiile. Faţa lui Jim era schimonosită de furie, a lui Bobby Tom - o mască rigidă. Amândoi începură să înjure în gura mare. - Lasă-mă pe bancă, nenorocitule! Mă doare-n fund, pentru că nu vreau să particip la aşa ceva. -N-am muncit ca nişte ocnaşi ca să ne-o tragi tu în halul ăsta! O cameră de luat vederi focaliză imaginea asupra lor. Dan îl prinse de braţe şi-şi aplecă fruntea. Vocea lui era coborâtă şi înverşunată. -Tăceţi din gură şi ascultaţi! Phoebe a fost răpită. Individul e nebun. Spune c-o s-o omoare dacă batem în meciul ăsta. Le simţi muşchii încordându-se, dar nu ridică privirea, ca să nu fie surprins de camere. Conti­ nuă: Nemernicul se uită la televizor. Nu pot să vă las să marcaţi nici măcar un field goal, pentru că a ameninţat c-o răneşte dacă adăugăm măcar un punct la scorul nos­ tru. In cele din urmă, trase aer în piept şi se îndreptă. Cred c-o s-o facă. Biederot înjură în surdină, în timp ce Bobby Tom arăta ca un ucigaş. Dan îşi lăsă emoţiile să-i răzbată din privire când le dădu indicaţiile pentru următoarea secvenţă a jocului. - Faceţi cum vă spun eu, vă rog! Viaţa lui Phoebe de­ pinde de asta. Vedea că aveau o mulţime de întrebări, dar nu era timp pentru asta. Spre meritul lor, cei doi nu-1 contrazi­ seră cu nimic. In subsol, Phoebe auzi uralele publicului. Degetele însângerate îi înţepeniră pe nod, iar ochii i se îndreptară spre televizor. I se opri răsuflarea când Jim îi dădu o pasă lungă, spre centrul terenului, lui Bobby Tom. Acesta îşi întinse corpul zvelt cu bine-cunoscuta lui eleganţă,

surprinsă de atâtea ori de fotografi, lăsându-şi toată gre­ utatea pe vârfurile picioarelor. De câte ori nu-1 văzuse prinzând mingea în aer exact din această poziţie, sfi­ dând gravitaţia cu aceeaşi uşurinţă ca un balerin? Nu şi de data asta. Mulţimea gemu dezamăgită când mingea îi scăpă printre vârfurile degetelor. Bobby Tom căzu pe iarbă, moment în care Phoebe îşi aminti să res­ pire din nou. Era prima pasă lungă pe care Biederot o dăduse după pauză, şi Phoebe se întreba dacă nu cumva Dan pierdu­ se controlul asupra jucătorilor. Refuza să se gândească la ce însemna asta. Nu acum. Nu acum, când nodul care o ţinea legată de scaun cedase în sfârşit. Fusese entuziasmată când îl simţise slăbindu-se, dar micul moment de triumf se evaporase când îşi dădu­ se seama că nu era liberă. Deşi nu mai era legată de scaun, încheieturile ei erau prinse cu un nod de care nu ştiuse până atunci, care ţinea bucla în formă de opt a frânghiei. Se putea ridica de pe scaun, dar asta nu era de ajuns când Hardesty avea o armă şi ea nu-şi putea folosi braţele. Camera de luat vederi îl arătă pe Bobby Tom în prim-plan. Durerea îi amorţise simţurile, aşa că avu ne­ voie de câteva secunde ca să se prindă că era ceva în nere­ gulă. Când rata o pasă, Bobby Tom suferea teribil, se strâmba şi se certa furios. Acum însă, chiar şi pe ecranul mic al televizorului, Phoebe observă că expresia lui era lipsită de orice emoţie. „Ştie.“ Era sigură că Dan îi spusese ce se întâmpla­ se. Ştiind cât de mult însemna acel meci pentru Bobby Tom, nici nu voia să-şi imagineze cât îl costase să rateze intenţionat prinderea mingii. Arzând de furie, se uită fix la spinarea lui Hardesty. Nu avea nici un drept să le răpească acelor băieţi momentul de glorie. Jucătorii de la Sabers preluară ofensiva, în timp ce secundele se scurgeau pe ceasul tabelei de scor. 7:14... 7:13... 7:12...

Adversarii începură să-şi paseze. Phoebe se gândi la felul cum arătau jucătorii după meci: murdari, şchio­ pătând, plini de sânge. Ii văzu cu ochii minţii în avion, după meci, cu genunchii înveliţi în pungi cu gheaţă, cu umerii bandajaţi, înghiţind analgezice cu pumnul ca să poată dormi. Bărbaţii aceia ar fi făcut orice pentru echi­ pa lor. 6:21... 6:20... 6:19... Cum rămăsese atât de puţin timp, nu era deloc si­ gură că putea desface ultimul nod înainte de sfârşitul meciului. Se slăbea, dar nu destul de repede. Avea senti­ mentul cumplit că trăda echipa, că nu se străduia destul de mult. 5:43... 5:42... 5:41... Cei din Portland mai marcară un field goal. Sabers 27, Stars 17. Trebuia să ia o decizie. Putea să evite riscurile şi să rămână pe loc, sperând că Harvesty avea so elibereze la sfârşitul partidei. Sau putea să rişte totul pentru a-şi câştiga libertatea. Când faţa lui Dan apăru pe ecran, se hotărî. Nu avea să-l piardă pe el sau echipa fără luptă. Rotiţele minţii i se învârteau nebuneşte. Avea o singură şansă, şi trebuia să-şi aleagă foarte bine momentul. 5:07... 5:06... 5:05... Hardesty se aplecă în faţă, zguduit de un nou acces de tuse. Phoebe îşi înfipse picioarele în podea şi dădu un impuls scaunului, care zbură înainte. Bărbatul se răsuci greoi când auzi scârţâitul rotiţelor. Cu o exclamaţie guturală, ridică pumnul ca s-o lovească, însă ea îşi strânse genunchii la piept şi-i înfipse tocul în vintre. Harvesty scoase un urlet de durere şi se repezi spre ea. Phoebe sări în picioare, trecându-şi braţele peste spătar. Cu mâinile încă legate, alergă împleticit spre uşă, răsuci mânerul pe la spate şi o luă la fugă pe coridor. Gonea în direcţia liftului în timp ce continua să-şi tragă mâinile. Deşi frânghia se slăbise, tot nu reuşea

să se elibereze. Auzind un mârâit în spate, se uită peste umăr şi-l văzu pe Hardesty clătinându-se în cadrul uşii. Se îndreptă spre o uşă metalică gri pe care scria „Scări“, dar se împiedică, reuşind să-şi recapete echili­ brul în ultima clipă. Mai pierdu câteva secunde preţioa­ se când se întoarse cu spatele ca să apese pe clanţă. O bucată de frânghie îi alunecase pe degete, îngreunându-i sarcina. Hardesty, îndoit de durere, se apropie de ea. -Ticăloaso, mârâi el. Spaima o străbătu ca un fulger când bărbatul întinse mâna spre pistolul de la şold. Chiar atunci, uşa casei scărilor se deschise. Phoehe se repezi înainte, însă ţipă şi-şi încovoie umerii când bucăţi de ciment săriră din zid, lovind-o cu forţă. Scoase un ţipăt înăbuşit. înainte ca Harvesty să mai poată trage o dată, începu să urce pe scară, trăgând în­ nebunită de frânghia care-i încurca mişcările. Aproa­ pe ajunsese pe palier când reuşi să se elibereze. Chiar atunci auzi şuieratul cumplit, amplificat de spaţiul gol al casei scărilor. -Nenorocito! Se răsuci şi-l văzu la baza treptelor, cu faţa vânătă, chinuindu-se să respire de parcă s-ar fi sufocat. Paralizată, se holbă la arma aţintită asupra ei. - Nu... Se sprijini de perete, ducându-şi mâna la piep­ tul zguduit de spasme. N-o să... te las... Arma se clătină, scoţând-o din starea de perplexita­ te. Phoebe alergă spre cotul palierului. Răsună o altă împuşcătură care lovi peretele din spatele ei, însă nu îndrăzni să se oprească pentru a verifica dacă Harvesty o urmărea, ci zbură practic peste ultimele trepte. Când ajunse la uşă, auzi un urlet de durere aproape neome­ nesc. Apăsă mânerul chiar în momentul în care zgo­ motul unui corp greu care cade pe podea reverberă în casa scării. Se năpusti în hol, căutând disperată să se orien­ teze. Auzind vuietul mulţimii, îşi dădu seama că era în capătul coridorului care ducea spre vestiarul celor

de la Chicago Stars. Fără să piardă timpul, porni spre tunel, scoţându-şi din mers jacheta cu mânecile însângerate. La gura tunelului stătea un agent de securitate pe care ţăcănitul pantofilor ei îl făcu să se răsucească alarmat. Rămase cu gura căscată când îi văzu părul în neorându­ ială, ciorapii rupţi şi încheieturile pline de sânge. -U nul dintre paznici a căzut la baza scărilor dinspre vestiar! bolborosi ea, chinuindu-se să-şi recapete suflul. Cred că a făcut un atac de cord. Ai grijă, e nebun şi are o armă. Bărbatul se holba la ea crezând probabil că-şi pier­ duse minţile. Nu apucă să-i pună nici o întrebare, căci Phoebe trecu în goană pe lângă el în direcţia terenului. Agentul postat lângă gardul de protecţie o recunoscu şi se dădu în lături. Atacanţii de la The Sabers îşi ocupase­ ră poziţiile. Se uită la tabela de scor. 2:58... Şi atunci, tot ce văzu fu spatele lui Dan. Toate problemele dintre ei se evaporară când Phoebe alergă spre banca de rezerve. Cum jucătorii îi blocau trecerea, îi trase de tricouri. - Lăsaţi-mă să trec! Se dădură deoparte unul câte unul, uluiţi s-o vadă acolo. Când o zăriră, Bobby Tom şi Jim se apropiară în grabă. - Dan! El se răsuci brusc, iar chipul i se schimonosi în expre­ sia unei emoţii profunde. Phoebe îi sări în braţe. - Phoebe! Slavă Domnului! O, mulţumescu-ţi, Doam­ ne, Phoebe!... Nu contenea să-i repete numele în timp ce o strângea la piept. Camera de luat vederi se focaliză asupra lor. In loja proprietarului, Ron sări în picioare şi alergă spre uşă. în acest timp, în boxa jurnaliştilor, crainicii se între­ bau unii pe alţii, în culmea confuziei, de ce proprietara echipei Chicago Stars îl îmbrăţişa pe antrenorul care

petrecuse ultima jumătate a meciului ducându-şi jucăto­ rii spre dezastru. Phoebe îşi petrecu braţele pe după gâtul lui şi-l sărută pătimaş. Dan îi întoarse sărutul strângând-o atât de tare încât aproape îi tăie răsuflarea. - Poţi să câştigi? îi şopti ea. -Atâta timp cât eşti teafără, nu contează. Nimic nu contează. Vocea lui era asprită de emoţie, iar în ochi îi jucau lacrimile. Credeam că te-am pierdut. Te iubesc atât de mult! O, Doamne, te iubesc! Phoebe puse la păstrare acele cuvinte ca pe o comoa­ ră pe care avea s-o contemple mai târziu. Deocamdată, nu se putea gândi decât la el şi la ceea ce făcuse pentru ea. -Vreau să câştigi. Ai muncit atât de mult ca să ajungi aici! - Nu e important. -B a da. E foarte important, spuse ea, şi brusc îşi dădu seama că plângea. -N u plânge, iubito, murmură el strângând-o mai tare. Să ne bucurăm că ai scăpat cu viaţă. Credea că voia victoria pentru ea însăşi, se gândi Phoebe. - Nu înţelegi. Nu vreau să câştigi pentru mine. Vreau s-o faci pentru tine însuţi! -Suntem conduşi cu zece puncte, scumpo. Nu mai avem nici trei minute de joc. -Atunci ar fi cazul să te pui pe treabă. Dan îi feri părul de pe faţă. Ochii lui erau atât de plini de dragoste, încât toate îndoielile pe care le mai avusese Phoebe cu privire la sentimentele lui dispărură ca prin farmec. -Trebuie să marcăm două touchdoum-uri ca să câşti­ găm, iar în momentul ăsta băieţii mă urăsc. - O să vorbesc eu cu ei. - Phoebe... - Te iubesc, domnule antrenor, spuse ea mângâindu-i obrazul. Acum, treci la treabă! E un ordin.

Se desprinse cu greu din îmbrăţişare, lăsându-1 năucit după declaraţia de dragoste. Abia făcuse doi paşi când Bobby Tom şi Jim veniră lângă ea. - Eşti bine? Faţa lui Bobby Tom era palidă de îngrijo­ rare. La naiba, Phoebe, ne-ai speriat în ultimul hal! -Sun t bine. Prinzându-i de braţe, le spuse: Vreau să câştigaţi meciul ăsta. Vreau ca Dan să-l poată câştiga. - Dacă am avea mai mult timp... Phoebe îl întrerupse pe Jim. - Nu-mi pasă de asta. Nu-1 pot lăsa să îndure aşa ceva. Nu vă pot lăsa pe nici unul dintre voi. Se întoarse şi alergă spre Darnell. Cumva trebuia să refacă încrederea jucătorilor în antrenorul lor, dar avea atât de puţin timp! Alarmat de înfăţişarea ei, Darnell îi veni în întâmpinare. - Ce-ai păţit, Phoebe? II lămuri cât de repede putu. La sfârşit, abia trăgându-şi răsuflarea, îi zise: - Dan nu făcea decât să mă protejeze pe mine. Spune-le asta şi celorlalţi. Trebuie să câştigăm meciul ăsta. înainte ca el să poată comenta, jucătorii care nu erau pe teren o înconjurară, şi Phoebe le repetă mesajul. In timp ce o asaltau cu întrebări, jucătorii de la Sabers de­ gajară mingea departe în terenul advers. Dan îşi pusese casca la loc şi striga indicaţii. Jim îl bătu pe umăr, după care se năpusti pe teren împreună cu atacanţii. Se auzi semnalul indicând că mai rămâneau două mi­ nute din meci. Dan se aplecă în faţă cu mâinile depărtate pe coap­ se. Jucătorii de la Stars renunţară la obişnuita grupare pentru transmiterea instrucţiunilor. Phoebe îşi înfipse unghiile în palme când începu atacul. Jim trimise o pasă spre flancher, care o prinse. Data următoare îl rată foarte puţin pe alergător. Nici a treia pasă nu fu prinsă. Preparatorul fizic veni lângă ea şi începu să-i ban­ dajeze încheieturile cu tifon. întreaga echipă aflase

ce se petrecuse, aşa că Webster Greer se postă lângă ea ca un bodyguard. Când Jim preluă mingea la linia de treizeci şi opt de yarzi, cupola stadionului reverberă de urale. Apărarea adversarilor se adaptă lent la atacul necru­ ţător. Cu gura uscată, Phoebe îşi privi echipa înaintând spre linia de şaptesprezece yarzi.

1:10 Biederot îi pasă lui Collier Davies. Phoebe ţipă când Davis marcă un touchdown. Fanii erau înnebuniţi de entuziasm. Pe margine, Dan ţinea şedinţă cu echipa care urma să dea lovitura de reîncepere a jocului şi cu coordonatorul echipelor speciale. Jucătorii de la Stars marcară şi punctul suplimentar. Sabers 27, Stars 24. 0:58 In timp ce jucătorii de la Stars se pregăteau să repună mingea în joc, publicul anticipă o lovitură scurtă, ştiind că gazdele trebuiau să recupereze mingea. Dan îi forţase pe jucători să exerseze de sute de ori lovitura scurtă de pornire, până când o executaseră fără cusur. Dar acesta nu era un antrenament, şi echipa adversă ştia la ce să se aştepte. Phoebe îi aruncă o privire lui Dan. Era minunat, cu aerul acela aprig şi hotărât. Mingea efectuă o rotaţie incredibilă când ţâşni din piciorul fotbalistului. Abia dacă străbătu cei zece yarzi prevăzuţi de regulament până ateriză în mâinile unui mijlocaş la deschidere de la Sabers. Acesta încercă s-o ţină, dar nu reuşi, căci Elvis Crenshaw se năpustise asu­ pra lui. Fu o aruncare liberă, şi douăzeci şi doi de bărbaţi se repeziră să prindă mingea. In timp ce căştile se ciocneau, răcnetele jucătorilor se puteau auzi pe margine chiar şi peste urletele publicului. Sună fluierul, iar arbitrii începură să-i despartă pe ju­ cători. Phoebe îşi înfipse degetele în braţul lui Webster.

Unul câte unul, sportivii se ridicară, care de la Stars, care de la Sabers, până nu mai rămaseră decât doi ju­ cători pe jos, unul în echipament roşu-aprins, celălalt în bleu. Dan scoase un răcnet triumfător. Fotbalistul de la Sabers se ridică încet, lăsându-1 jos pe Darnell Pruitt, care strângea mingea la piept. Vuietul mulţimii era asurzitor. Darnell începu să ţo­ păie cu mâinile în aer. Jucătorii de la Stars recuperaseră mingea la propria linie de patruzeci şi opt de yarzi. 0:44 Dan îl bătu pe Biederot pe spate, când jucătorul intră în goană pe teren. Aproape imediat, Jim prinse o pasă la linia de patruzeci şi doi de yarzi. 0:38 Apărarea adversă, anticipând continuarea atacului, se poziţionă în adâncime. In locul unei lovituri-bombă, fură păcăliţi de una dintre cele mai elegante manevre de ocolire din câte născocise Dan vreodată. Mingea ajunse la douăzeci şi doi de yarzi. 0:25 Cum următoarele două pase ale celor de la Stars fură ratate, Phoebe începu să se pregătească pentru înfrângere. 0:14 Biederot solicită ultimul time-out şi alergă spre Dan. După un dialog furios, Jim se întoarse în goană. Atmosfera de sub cupola stadionului era încărcată de electricitate. în timp ce echipele îşi ocupau poziţiile, Phoebe se uită la tabela de scor. Era a treia lovitură, şi mai aveau douăzeci şi doi de yarzi. Jim aruncă, însă colegul său nu prinse mingea. 0:08 Dan gesticula frenetic în timp ce jucătorii refăceau în grabă formaţia. în loc să vizeze un field goal, care le-ar fi adus un scor egal şi prelungiri care s-ar fi încheiat când prima echipă marca, cei de la Stars voiau un touchdoum. A patra lovitură şi încă douăzeci şi doi de yarzi de parcurs.

Jim îşi căută ţinta favorită: prinzătorul rapid, cu de­ gete agile, valorând opt milioane de dolari, din Telarosa, Texas. Bobby Tom făcu o fentă ca să-l păcălească pe adversarul care-1 talona. Când mingea veni spre el răsucindu-se, sări şi o prinse din aer cu un gest atât de graţios, încât părea aproape feminin. Apărătorii se repeziră asupra lui. El se răsuci spre linia de tuşă, dar se împiedică. în momentul în care-şi relua alergarea, fu lovit dintr-o par­ te. încă o dată, reuşi să se elibereze şi să continue. Dar Brewer Gates, apărătorul-vedetă al celor de la Sabers, venea spre el cu toată viteza. Deşi ştia că urma să fie lovit, Bobby Tom îşi expuse corpul pentru a întinde mingea în faţă şi a se arunca spre linia de tuşă. Cu dinţii dezgoliţi şi un răcnet barbar, Gates se nă­ pusti să-l prindă la linia de doi yarzi. Fu însă interceptat în aer de Darnell Pruitt. Bobby Tom se izbi de pământ cu fiecare muşchi din trup încordat la maximum. Capul îi vuia, şi privirea i se înceţoşase.

0:01 Prin vizieră, îşi privi linia braţelor până la mâini, care plantară mingea chiar pe linia de tuşă. Braţele arbitrului se ridicară brusc, semnalând touchdown-ul. Urletele mulţimii cutremurară pereţii curbaţi ai cupolei. Phoebe râdea şi plângea în acelaşi timp. Webster o îmbrăţişă, apoi veni şi Elvis Crenshaw. Când se auzi semnalul ce marca finalul meciului, pe teren şi în tribu­ ne se dezlănţui iadul. încerca să-l găsească pe Dan, însă nu se putea mişca prin marea de tricouri albastre care o înconjurau. Se cocoţă pe bancă şi-l zări croindu-şi drum printre jucă­ tori în direcţia ei. Pe faţa lui trona un rânjet imens de satisfacţie, observă Phoebe, care-şi flutură râzând mâna spre el. în spatele lui văzu câţiva jucători apropiindu-se

cu un container din plastic verde şi râse şi mai tare când i-1 răsturnară deasupra capului. Sub şuvoiul de Gatorade cu gheaţă, Dan îşi încovoie umerii şi strigă victorios. Primise botezul focului. Unii spectatori huiduiră. Neavând idee despre drama care se petrecuse în culise, îl condamnau pe Dan pentru că adusese meciul la un final atât de disperat. Antrenorul clătină din cap, răspândind în jur stropi de băutură energizantă, pentru a-şi limpezi privirea. Voia s-o vadă pe Phoebe. Bobby Tom îşi trecu braţul pe după umerii lui şi-i dădu mingea. -Asta-i pentru tine, camarade. Bărbaţii se îmbrăţişară. Cu mingea la piept, Dan se întoarse din nou către Phoebe. Când îşi şterse faţa cu o bucată uscată din mânecă, văzu că era tot pe bancă, în picioare. Arăta ca o zeiţă ieşind din marea de tricouri albastre, cu părul blond strălucind în lumina reflectoarelor. Era cea mai frumoa­ să creatură din câte văzuse vreodată, şi o iubea din tot sufletul. Forţa sentimentelor lui nu-1 mai speria. După ce fusese atât de aproape s-o piardă, nu mai voia să-şi asume acest risc. Băieţii se pregăteau să-l ridice pe umeri, însă el nu voia să meargă nicăieri fără Phoebe. Se întoarse spre ea, însă jucătorii îl înşfăcară şi începură să-l plimbe pe dea­ supra mulţimii. Phoebe râdea. Râdea şi el. Dintr-odată însă, simţurile îi intrară în alertă, căci o siluetă din pri­ mul rând al tribunei îi atrăsese atenţia. în oceanul de fani bucuroşi de victorie, Ray Hardesty stătea nemişcat. Fiecare muşchi din trupul lui era în­ ţepenit de ură, iar privirea lui fixă era îndreptată spre antrenorul principal. Dan zări sclipirea armei înainte ca Hardesty să-şi ridice braţul. Totul dură numai câteva secunde, dar fiecare mo­ ment se imprimă în mintea lui ca un instantaneu al oro­ rii. Dan, ţinut pe umerii jucătorilor, era o ţintă perfectă, însă Hardesty, cu mintea lui diabolică, găsise o cale mai

bună de a-1 distruge pe omul pe care-1 ura. Orbit de lu­ mina blitzurilor, asurzit de întrebările reporterilor, Dan privi cu teroare neputincioasă cum Hardesty orientă ţeava armei spre ceafa lui Phoebe. Un grup numeros de agenţi de securitate îşi croiau drum printre spectatori în direcţia lui Hardesty. Cei din faţă văzură pistolul, dar nu-şi puteau folosi propriile arme în mijlocul mulţimii. In prim-plan, Phoebe, neştiind în ce pericol se afla, râdea în continuare. Dan nu avea armă, nu avea nimic ca s-o protejeze pe femeia pe care o iubea. Nimic, în afară de mingea pe care o strângea la piept. Făcea parte din grupul exclusivist al celor mai buni pasatori din istorie, dar trecuse de mult de vârful de for­ mă. Instinctiv, vârfurile degetelor se aşezară în poziţia care i se părea mai familiară decât contururile propriu­ lui chip. Numele nemuritorilor i se perindară prin minte: Bart Starr, Len Dawson, Namath şi Montana, marele Johnny U. Nici unul dintre ei nu avusese o miză atât de mare. îşi dădu braţul înapoi şi lansă mingea. Aceasta ţâşni peste capetele mulţimii la mică înălţime, într-o spirală implacabilă, aruncată mai precis decât oricare alta din istoria fotbalului profesionist. în primul rând al tribunei, Hardesty se răsuci într-o parte când mingea îl izbi în umăr. Forţa impactului îl trânti pe scaun, iar pistolul îi zbură din mână. Phoebe, care în sfârşit îşi dăduse seama că nu era ceva în regulă, văzu un roi de agenţi de securitate apropiindu-se în grabă de ea. Nu apucă să înţeleagă despre ce era vorba, că Bobby Tom şi Webster o înşfăcară şi-o duseră în grabă spre tunel.

capitolul 25 Ron o întâmpină pe Phoebe în vestiar; după ce se asi­ gură că era nevătămată, o conduse la mica estradă unde

se desfăşurau interviurile de după meci şi prezentarea trofeului. - Am vorbit cu poliţiştii, strigă el ca să acopere vacar­ mul. O să vină la tine îndată ce se termină ceremoniile. In viaţa mea n-am fost aşa de speriat. - Molly e bine? Jucătorii agitau sticle de şampanie, şi Phoebe se feri de un duş cu bule. - A fost îngrijorată, dar acum e bine. Când ajunseră la estradă, Phoebe văzu că Dan îi dădea un interviu lui O.J. Simpson. îşi pusese o şapcă inscripţionată Super Bowl peste părul ud şi tocmai evi­ ta cu măiestrie întrebările lui O.J. despre evenimentele din a doua jumătate a meciului, promiţând o conferinţă de presă când se linişteau lucrurile. Fără s-o privească, îşi puse mâna pe spatele ei într-un gest protector. In cele din urmă, Phoebe nu reuşi să scape de du­ şul cu şampanie. Părul îi venea în ochi şi abia putea să vadă când preşedintele NFL îşi făcu apariţia cu trofeul campionatului AFC. Postat între Dan şi Phoebe, îşi în­ cepu discursul. - în numele... - Vă rog să mă scuzaţi o clipă! Phoebe se duse repede la marginea estradei, îl luă de mână pe Ron şi-l trase alături de Dan şi de ea. Cu un zâmbet aprobator, Dan apucă o sticlă de şam­ panie de la Collier Davis şi o goli peste capul lui Ron. în timp ce directorul general pufnea şi împroşca, Phoebe se întoarse râzând spre oficialul de la NFL. - Puteţi continua. Bărbatul zâmbi. - în numele Ligii Naţionale de Fotbal, am marea plă­ cere de a le acorda trofeul campionatului AFC propri­ etarei Phoebe Somerville, antrenorului principal Dan Calebow şi întregului club Chicago Stars. Jucătorii izbucniră în urale şi lansară un nou şuvoi de şampanie. Phoebe vru să spună câteva cuvinte, dar se înecă de emoţie, aşa că Ron trebui să-şi asume această

sarcină. O.J., care tot voia să se lămurească în privin­ ţa evoluţiei ciudate a meciului, se duse să-l intervieve­ ze pe Jim Biederot, în timp ce Phoebe îi dădu trofeul lui Ron. Dan o luă de mână şi-o conduse în spatele grupului de jucători exuberanţi, astfel încât să nu fie văzuţi de reporteri. - Hai, avem doar câteva minute! Străbătură sala cu echipamente, trecură de sala de an­ trenament, apoi ajunseră într-un coridor. Peste câteva clipe o împinse într-un mic spaţiu de depozitare, nu cu mult mai mare decât un dulap. îndată ce închise uşa în spatele lui, Dan o luă în braţe şi începu s-o sărute. Trupurile lor erau ude şi lipicioase de la Gatorade şi şampanie. Gustară cocktailul fiecare de pe buzele celuilalt. - Nu ştiam dac-o să te mai pot ţine aşa vreodată, spu­ se el într-o şoaptă răguşită. - Eram atât de speriată... -Te iubesc atât de mult! Doamne, te iubesc! - Mă temeam că nu mă iubeşti şi nu suportam gân­ dul ăsta, mărturisi ea tremurând. Of, Dan, a fost o zi cu adevărat groaznică! -Mie-mi spui? -N u doar răpirea, dar... Cutremurată de un fior, îi povesti despre Reed. Ii simţi muşchii încordându-se pe măsură ce vorbea şi aşteptă izbucnirea de mânie. Când Dan, în loc de asta, îi oferi alinare, îl iubi încă şi mai mult pentru că-i înţe­ lesese atât de bine nevoile. - îmi pare rău, zise el cu vocea asprită de emoţie. îmi pare atât de rău, iubito! Faptul că i se confesase o ajuta să suporte mai bine situaţia. Ascunzându-şi chipul în gulerul ud al tricoului lui, murmură: -A ş vrea să putem sta aici pentru totdeauna. - Şi eu. Tot ce vreau e să te duc acasă şi să fac dragoste cu tine.

- Poliţiştii mă aşteaptă. - Şi eu o să trebuiască să le dau o declaraţie. Ca să nu mai vorbim de presă. - Şi trebuie s-o văd pe Molly. Ii prinse obrajii între palme şi-o mângâie cu tandreţe. - O să fii bine? - Da. Vreau numai să scap de toate astea. Ne putem întâlni diseară, la petrecerea dată de Ron. -N u te gândi co să stai prea mult acolo, spuse el. După un ultim sărut, ieşiră pe coridor ţinându-se de mână. în spaţiul de depozitare fu linişte câteva clipe, apoi se auzi o forfotă intr-un colţ întunecat. - Darnell? Din vocea blândă a femeii răzbătea oroa­ rea. Ai auzit ce-a spus? Despre Reed Chandler? -A m auzit. Charmaine Dodd, care credea în fair-play cu toată tăria, era revoltată. -Nemernicul! N-ar trebui să scape nepedepsit după ce a făcut aşa ceva! -N-o să scape, scumpo. îl cunosc pe antrenor, şi-ţi pot promite că Chandler n-o să scape. -M ă bucur. Charmaine prinse mâna rătăcitoare a lui Darnell, care începuse să-i mângâie sânul prin bluza albă, strictă, trezindu-i fiori de plăcere. O, nu, nu! încă nu suntem căsătoriţi. - Dar o să fim, şi atunci o să te ating în nişte locuri pe care nici nu ştii că le ai. - N-am zis că mă mărit cu tine. Cuvintele ei erau înă­ buşite, deoarece Darnell încerca s-o sărute în timp ce vorbea. Să îmbrăţişezi un jucător de fotbal care-şi purta încă echipamentul ori un tanc era totuna. Chiar şi aşa, Charmaine ar fi vrut să continue. Desigur, nu se punea problema să-i uşureze sarcina mărturisindu-i cât de mult ajunsese să ţină la el. Era şi-aşa destul de plin de sine. - Charmaine, scumpo, tocmai am ieşit de pe teren. N-am fost la duş, şi totuşi ai acceptat să intri în cămăruţa

asta cu mine. Dacă ăsta nu-i un semn că eşti gata de căsătorie, nu ştiu care ar putea fi. - Poate că pur şi simplu mi-e milă de tine. Cu un chicotit, uriaşul îşi strecură mâna sub fusta ei. Mângâierea lui era atât de pricepută, încât, timp de câ­ teva secunde lungi, domnişoara Charmaine Dodd uită de principiile sale riguroase. In timp ce-şi trecea limba peste diamantul incrustat în dintele lui, îşi zise că Darnell Pruitt avea să fie un soţ foarte bun. Se făcuse ora opt când Dan termină cu poliţia, cu co­ misarul de la NFL şi cu jurnaliştii. Conferinţa de presă, lungă şi agitată, fusese greu de suportat mai ales pentru Phoebe, însă rezistase cu stoicism, iar la ştirile de seară fusese acoperită cu laude. Lui Dan nu-i plăcea că presa voia să-l transforme într-un erou, dar ştia că poveştile de genul ăsta ies din atenţie după câteva săptămâni. Atunci, vieţile lor aveau să-şi reia cursul firesc. Ray Hardesty, care suferise un atac de cord, era la spital, sub supravegherea poliţiei. Privind în jur în vesti­ arul antrenorilor, unde ajunsese în sfârşit ca să se spele şi să se schimbe, Dan îşi zise că n-ar fi avut nici un regret dacă Hardesty nu-şi revenea. Toată lumea plecase deja la petrecerea dedicată victo­ riei. Pe când îşi punea canadiana, rupt de oboseală, nu se putea gândi decât la Phoebe. însă trebuia să rezolve o problemă mai întâi. Pe coridorul cufundat în tăcere, tresări când îi văzu pe Jim, Darnell, Webster şi Bobby Tom sprijiniţi de pe­ rete. Toţi erau îmbrăcaţi în haine de stradă. Se uită la ei nedumerit. - Credeam că sunteţi la petrecere. -A m hotărât să te aşteptăm, zise Jim. -Trebuie să mă opresc undeva. Ne vedem acolo. Bobby Tom îşi desprinse silueta prelungă de zid. - Şi noi ţinem la Phoebe. - Despre ce vorbeşti? Darnell făcu un pas înainte.

- Eu şi logodnica mea ne aflam în cămăruţa unde-aţi venit tu şi Phoebe după meci. Am auzit ce ţi-a spus des­ pre Reed Chandler. La rândul meu, le-am transmis in­ formaţia colegilor aici de faţă. Dan îi privi pe rând în tăcere. în cele din urmă spuse: - Mă descurc singur cu Reed. - Ştim asta foarte bine. Vrem doar să-ţi asigurăm spri­ jinul moral. Dan vru să se opună, dar se opri când îşi dădu seama că, din punctul lor de vedere, Phoebe devenise coechi­ piera lor în acea zi. Peste douăzeci de minute se opriră în faţa casei cu etaj a lui Reed. Dan fu uşurat să constate că luminile erau aprinse. Reed era acasă, aşa că nu trebuia să-şi amâ­ ne executarea planului. în timp ce mergeau pe alee, îşi vârî mănuşile în buzu­ nar şi se uită la însoţitorii lui. - Reed e al meu. Nimeni altcineva nu-1 atinge. Bobby Tom încuviinţă din cap. - Doar să ne asigurăm că nu mai e nimeni pe-acolo. Reed deschise uşa. Când îl văzu pe Dan, clipi mirat, apoi ochii i se măriră ele îngrijorare când observă micul grup din spatele lui. încercă să trântească uşa, însă nu fu destul de rapid. Dan îşi împinse umărul în ea, trimiţându-1 pe Reed în vestibul. Reed se împletici până la arcada ce dădea spre came­ ra de zi. Dan îi putea simţi frica. - Ce vrei? Pleacă de-aici! Dan făcu un pas înainte. - Cred că ştii ce vreau. Dacă eşti un tip religios, poţi începe să te rogi. - Nu ştiu despre ce vorbeşti? Ţi-a spus minciuni des­ pre mine, aşa-i? Cine ştie ce ţi-a îndrugat! Dan îi trase un pumn în falcă, şi Reed zbură spre canapea. Cu un geamăt de durere, se opinti să se ridice gâfâind.

-Vei pleca acum, Calebow. Sun la poliţie. O să... Webster smulse calm telefonul din perete. - Ghinion, Chandler. Telefonul nu funcţionează. - Dacă mă atingeţi, o să pun să fiţi arestaţi! - Şi cum o să faci asta? Bobby Tom îşi vârî o scobi­ toare în colţul gurii. în clipa de faţă, antrenorul bea un pahar cu noi patru în apartamentul meu. Oricine spu­ ne altceva e un mincinos. Corect? - Corect, Bobby Tom, zise Darnell ştergându-şi pan­ toful de un scaun tapiţat cu damasc alb. -A ţi luat-o razna! Sunteţi nişte nebuni periculoşi! -N u suntem nebuni, spuse Dan. Pur şi simplu nu credem că un jeg ca tine are voie să scape după ce a comis un viol. -Asta ţi-a spus? N-am violat-o. Minte. Ea a vrut-o. Ea... Următoarea lovitură a lui Dan îi sparse nasul. Reed începu să scâncească în timp ce sângele îi inunda faţa. -N-a fost vina mea, gemu el. Eram beat. N-am vrut să fac asta. Dan îşi puse canadiana pe spătarul canapelei. - Când termin cu tine în seara asta, n-o să mai simţi mare lucru. Reed încercă să se ridice în picioare. - Nu! Stai acolo! Nu mă bate! Dan înaintă spre el. - O să te bat, dar, dacă nu calculez greşit, o să scapi. Dacă vrei să trăieşti, nu te mai apropia de Phoebe. Dacă o ameninţi în vreun fel, pregăteşte-te să-ţi petreci restul vieţii într-un scaun cu rotile. -N u! Fu ultimul cuvânt pe care-1 îngăimă Reed înainte ca Dan să se năpustească asupra lui. Phoebe ajunse la petrecere abia pe la ora nouă. Eve­ nimentele din ziua aceea, plus conferinţa de presă o epuizaseră. Când ajunsese acasă, Molly sărise pe ea ca o cloşcă şi o obligase să se întindă. Era atât de obosită, încât adormise imediat.

Peste câteva ore, când se trezise, primul ei gând se îndreptase spre Dan. Făcuse duş şi sporovăise cu Molly în timp ce se îmbrăca. Sora ei fusese zguduită de întâm­ plările din cursul după-amiezii, dar se înviorase când Phoebe îi propusese o petrecere în pijamale. Peg con­ simţi să stea peste noapte, iar atunci când Phoebe se pregătea de plecare, fetele îi invadaseră deja casa. Restaurantul pe care-1 închiriase Ron era intim şi rus­ tic, cu pardoseală din cărămidă şi vase de cupru atârnate de grinzi. Când intră, părul îi era încă umed de la duş, formând bucle rebele. Temperatura scăzuse odată cu lă­ sarea serii, aşa că purta o bluză într-o nuanţă de fucsia comodă şi o fustă asortată de lână. Cu excepţia şliţului din faţă, care-i ajungea până deasupra genunchilor, era o ţinută conservatoare, care se potrivea cu părul buclat şi clipsurile de argint. Tocmai îşi lăsase haina la garderobă când auzi un grup intrând în restaurant în spatele ei. Intorcându-se, îl zări pe Dan, însoţit de Jim, Darnell, Webster şi Bobby Tom. Vederea lui îi umplu sufletul de căldură şi emoţie. - Credeam c-o să ajung ultima. Expresia lui era atât de tandră, încât îi făcu inima să-i bată mai tare. - Ne-a fost greu să ne urnim. Stăteau în mijlocul holului de la intrare, privindu-se în ochi, în timp ce jucătorii plecau să-şi caute soţiile şi iubitele. Bobby Tom tuşi demonstrativ. -A r trebui să respiraţi ori să facem un semn, altfel careva o să vă ia drept cuiere. -N-ai un manual de studiat, Denton? mârâi Dan fără să-şi ia ochii de la Phoebe. -A m înţeles, să trăiţi! Chicotind, uriaşul îi lăsă singuri. Phoebe s-ar fi putut uita la el o veşnicie, dar trebuiau să-şi îndeplinească îndatoririle. Dan o luă de braţ şi-o conduse spre sala restaurantului. - O jumătate de oră. După aia, eşti numai a mea.

Ron îi întâmpină la intrare. Spre uimirea lui Phoebe, Sharon era alături de el şi-i salută pe amândoi cu un zâmbet plin de căldură. Dan nu se obosi să-şi ascundă plăcerea de a o reve­ dea. Trăgând-o într-o îmbrăţişare de urs, îi spuse: -Bună, scumpo? Cum se poartă Ron cu tine? Te-a cerut deja de nevastă? Phoebe încercă să-şi aţâţe gelozia, dar afecţiunea lui pentru Sharon era atât de sinceră şi de făţişă, încât nu reuşi. Dându-şi seama că se purta cu Sharon la fel cum se purta cu Molly, se întrebă cum îşi putuse imagina Dan că ar fi putut fi fericiţi în cuplu. Era unul dintre cei mai inteligenţi ţipi pe care-i cunoscuse, dar în unele privinţe era de-a dreptul neghiob. I se făcu milă de Sharon, a cărei roşeaţă se întinse­ se de la rădăcinile părului pentru a-i cuprinde fiecare pistrui. -Nu-1 lăsa să te tachineze, Sharon. Ideea lui despre bunele maniere este să-i bage în pământ de ruşine nu­ mai pe oamenii care-i plac. -N-o băgăm în pământ de ruşine, protestă Dan. Asta e prima mea tentativă de peţit, şi vreau să ştiu cum a mers. -N u e treaba ta, interveni Ron. Acum, de ce nu-ţi vezi de propria viaţă amoroasă şi nu-i aduci lui Phoebe o băutură? Zâmbindu-şi sfios unul altuia, el şi Sharon se îndepărtară. Phoebe chicoti când Dan înhăţă o bere pentru el şi un pahar de vin pentru ea de pe tava unui chelner, dar zâmbetul îi dispăru când îi văzu juliturile de pe mâini. - Ce-ai păţit la mână? - Păi, ăăă... Luă o gură de bere, apoi spuse: Mă bucur foarte mult că Ron a reuşit să ascundă de presă adresa restaurantului. - Dan? Ce-ai păţit la mână? El ezită. Preţ de o clipă, Phoebe crezu că n-avea să-i răspundă, dar apoi îi dădu deoparte o şuviţă de păr de pe obraz şi mormăi:

- Am fost să-l văd pe Reed. Trebuia să avem o lămu­ rire pe tema incidentului aceluia de demult. îl cercetă rapid dar, în afară de mâini, nu părea să fie rănit. - Ce i-ai făcut? - Hai să spunem c-am făcut dreptate în spiritul jus­ tiţiarilor din Vestul Sălbatic. N-o să te mai deranjeze niciodată, iubito! Phoebe ar fi vrut să-l mai întrebe, însă expresia de pe chipul lui îi spuse că n-ar fi ajuns prea departe. Hotărî că oricum nu voia să afle detaliile. Darnell se apropie ca să le-o prezinte pe logodnica lui. Phoebe o plăcu pe Charmaine Dodd de la prima vedere şi-i felicită. Veniră şi alţi jucători cu soţiile lor, aşa că ea şi Dan se separară. Mergea de la un grup la altul, salutând pe toată lumea. Din când în când arunca o privire spre Dan şi constata că şi el făcea acelaşi lucru. Stătea de vorbă cu Bobby Tom şi cu cele două roş­ cate care i se agăţaseră de braţe când în sală răsună un strigăt. - Linişte, oameni buni! Linişte! Cu toţii tăcură ca prin farmec auzind glasul lui Ron. Acesta stătea în capătul sălii cu receptorul unui telefon, acoperind microfonul cu mâna. -Phoebe! strigă el întinzându-i receptorul. Phoebe, e pentru tine! îl privi întrebător. - E preşedintele, şuieră el atât de tare, încât vorbele lui se auziseră probabil până afară. Vorbise cu preşedintele NFL cu doar câteva ore în urmă, aşa că nu înţelegea motivul agitaţiei lui Ron. - Credeam că totul e în ordine. - Preşedintele! Statelor Unite! Sună să te felicite! înghiţi în sec şi-şi duse mâna la guler, căutând mai mult aer. Jucătorii râseră, apoi tăcură când se apropie să ia receptorul. O voce de femeie îi spuse:

- Domnişoară Somerville, imediat vă fac legătura cu preşedintele. Chiar atunci, cineva o bătu pe umăr. Când se întoar­ se, îl văzu pe Dan, cu un zâmbet de mărimea unui teren de fotbal. -Acum, Phoebe! îl privi fără să înţeleagă. - Poftim? - Acum. Pe măsură ce descifra mesajul, stupoarea i se accen­ tua. Voia să spună acum! îşi apăsă mâna pe microfonul receptorului. - Dan, e preşedintele! Nu pot... El îşi încrucişă mâinile pe piept într-o atitudine de o îngâmfare insuportabilă. Phoebe îşi dădu seama că aşteptase exact un moment de genul acesta. Ticălosul! O prinsese în capcană, iar acum avea să-şi petreacă restul vieţii tachinând-o nemilos pentru că nu avusese curajul să-i accepte provocarea. Ce tupeu! Cineva trebu­ ia să-i dea peste nas odată şi-odată. Vocea preşedintelui răsună de la celălalt capăt al firului. - Felicitări, domnişoară Somerville. A fost un meci incredibil. -V ă rog să mă scuzaţi, domnule preşedinte, zise ea înghiţind în sec. Domnişoara Somerville e chiar aici, lângă mine. îi întinse receptorul lui Sharon Anderson, care se holba uimită. Dan izbucni în râs. Phoebe îl înşfăcă de braţ şi-l trase prin mulţime, vorbindu-i abia când ajunseră la uşă: -Sper să merite, armăsarule! în spate, Sharon Anderson, după o scurtă bâlbâială, îşi îndeplini misiunea cu brio. Spre stupefacţia lui, Ron o auzi spunând: - Sunt bine acum, domnule preşedinte. Da, a fost foar­ te stresant. Apropo, domnule preşedinte, vreau să ştiţi că noi, toţi membrii clubului Chicago Stars, vă împărtăşim preocuparea pentru finanţarea educaţiei preşcolare...

-Armăsar? Dan viră spre autostradă. M-ai numit armăsar! Phoebe încă nu-şi reglase complet respiraţia. -Jocul ăsta merge în ambele sensuri, domnule antre­ nor. Nu fi surprins dacă eşti în ultimele două minute de la Super Bowl... - N-ai face-o. - Aş putea. O privi zâmbind. - Că veni vorba despre Super Bowl. Te măriţi cu mine imediat ce se termină? - Ce părere ai de Valentine’s Day? - E prea departe. - Ziua Cârtiţei? - De acord. Ferrariul urcă în trombă panta spre Tollway. Ştii că avem câteva probleme de discutat înainte de nuntă. - Nu renunţ la Pooh. -Vezi, ai început deja. Căsătoria înseamnă să înveţi să faci compromisuri. -N-am zis că mă opun oricărui compromis. Mă an­ gajez să-i scot fundiţa de pe frunte când ieşi cu ea la plimbare. - Eşti generoasă. Zâmbetul lui Phoebe se stinse. - Şi eu vreau copii. întotdeauna mi-am dorit asta. Vo­ iam doar să ştiu că mă iubeşti. -Sper că te-ai lămurit. în viaţa mea n-am iubit pe nimeni aşa cum te iubesc pe tine. Vreau copii, dar nici pe departe atât de mult pe cât te vreau pe tine. -M ă bucur. îşi prinse buza inferioară între dinţi, apoi îi dădu drumul. Nu vreau s-o trimit pe Molly în altă parte. Vreau să stea cu noi. - Sigur c-o să stea cu noi. Unde să se ducă? - Credeam că vrei mai multă intimitate.

- Odată ce uşa dormitorului e închisă, avem câtă in­ timitate poftim. De fapt, când spuneam că avem nişte chestiuni de discutat, mă refeream la Chicago Stars. - Ştiu că nu te însori cu mine de dragul echipei. N-ar fi trebuit niciodată să spun asta. Eram furioasă. - Mă bucur că ai înţeles. Dar, vezi tu, rămâne o pro­ blemă. In general, proprietarul e bărbat, iar nevasta lui, de îndată ce are verigheta pe deget, îşi lasă slujba şi stă acasă. Nici unul din noi nu vrea asta, însă trebuie să-ţi spun că mă îngrijorează perspectiva de a-mi petrece restul vieţii dormind lângă o persoană care are puterea să mă concedieze dacă nu-mi pun chiloţii murdari în coşul de rufe. Phoebe îşi stăpâni un zâmbet. - Pricep, dar n o să vând echipa doar pentru ca tu să poţi fi leneşul casei. - Cumva nu mă aşteptam s-o faci. -Trăim în noua ordine mondială. Voi, bărbaţii, tre­ buie să găsiţi o cale de a supravieţui. - Te distrezi de minune, aşa-i? - Sunt doar vag amuzată. In ciuda acelor tachinări, se gândise deja la modul în care avea să împace rolul de proprietar al echipei, presupunând cerinţe uriaşe, cu căsnicia şi copiii pe care spera să-i aibă. -D e fapt, am câteva idei pe tema asta. încă nu mi le-am clarificat, dar când o să se întâmple asta, o să fii primul care le află. - Atunci ar fi mai bine să te informez că n-am de gând să-i antrenez pe cei de la Stars tot restul vieţii. -D an, nu poţi să lucrezi pentru altă echipă! Ar fi absurd! - Deocamdată nu mă duc nicăieri. Ai văzut însă ce viaţă duc în timpul sezonului. Vreau să fiu aproape de tine şi de copiii noştri, şi mă gândesc la asta de ceva vre­ me. Am hotărât la un moment dat că, în ziua în care o să mă trezesc şio să-mi dau seama că nu ştiu cum arată nevasta şi copiii mei, o să renunţ să antrenez pentru

liga profesionistă. O să-mi găsesc în zonă o echipă de co­ legiu din divizia a treia şi acolo o să-mi închei cariera. - Divizia a treia? Nici nu ştiu ce înseamnă. - Sunt colegiile mici. Nu dau burse sportive, aşa că profesioniştii nu vin acolo să caute talente. Puştii nu sunt solizi, n-au nici viteză şi nimeni nu le strecoară bani pe sub masă. Joacă fotbal dintr-un singur motiv, dragostea pentru sportul ăsta. Prin urmare, în timp ce tu o să tratezi cu boşii, eu o să fiu în campusul unui mic colegiu, amintindu-mi de ce m-am apucat de fotbal când eram tânăr. -Sună minunat. Dan semnaliză şi schimbă banda. - Eşarfa pe care o ai la gât. Te superi dacă te rog să te legi la ochi cu ea? - Poftim? - Acum. -O f, Doamne! îşi scoase eşarfa şi şi-o legă la ochi. E ridicol! Nu plănuieşti nimic pervers, nu? Se lăsă o tăcere lungă. -Dan? -Păi, depinde cât de conservatoare sunt vederile tale. -A i spus că toate astea-s de domeniul trecutului! Că vrei o viaţă sexuală cuminte, obişnuită. -Aha. -N u pari foarte sigur. - Vezi tu, lucrurile stau cam aşa: după o viaţă de exci­ taţii de tot felul, ar fi mai bine dacă aş renunţa treptat, în felul ăsta, organismul meu n-ar avea de îndurat un şoc. Şi e ceva la care mă gândesc de multă vreme. - Mă nelinişteşti. -Asta e bine, iubito. E foarte bine. într-un limbaj foarte colorat, începu să-i spună ce avea de gând să-i facă până când Phoebe se înfierbântă atât de mult, încât trebui să-şi descheie haina. Dar tot nu aflase unde intenţiona s-o ducă.

Atunci când, în sfârşit, opri maşina, Phoebe îşi dădu seama că monologul lui îi distrăsese atenţia, aşa că nu se mai uitase la drum. Oare cauciucurile scrâşniseră pe pietriş? Ciuli urechile, însă, cu toate că nu se auzea zgo­ motul traficului, nu-şi putu da seama dacă o adusese acasă la el sau nu. - Aşteaptă aici câteva minute până aranjez nişte ches­ tii. Mă întorc imediat, n-ai de ce să te îngrijorezi, spuse el sărutând-o cu tandreţe. Promite-mi că nu strici totul venind să spionezi. Ar fi un semn că n-ai încredere în mine, şi în cazul ăsta cum ar arăta căsnicia noastră? - Mă aduci la capătul răbdării. Ştii asta, nu? - Ştiu, scumpo. Cât aştepţi, ce-ar fi să te gândeşti la toate chestiile alea pe care ţi-am promis că ţi le fac? în felul ăsta n-o să te plictiseşti. Cu un chicotit diabolic, îşi strecură mâna sub rochia ei, o strânse tare, apoi deschi­ se portiera. Fusese un ticălos să-i sădească această idee, pentru că acum nu se mai putea gândi la nimic altceva. Când Dan se întoarse la maşină, ea tremura deja în anticipa­ rea unor plăceri nebănuite. Simţi un curent de aer rece când el deschise portiera. - Totul e rezolvat. O să te duc în braţe. îşi trecu mâini­ le pe sub genunchii ei, dar în secunda următoare o aşeză la loc. Phoebe, scumpo, încă porţi lenjeria! Ţin minte foarte clar că ţi-am spus să ţi-o scoţi până mă întorc. - Ba nu. -Sunt sigur c-am făcut-o. Asta e, o să ţi-o scot eu. Vârându-şi mâinile pe sub rochia ei, îi trase dresurile şi chiloţii. - O să îngheţ. Cred că sunt minus cinci grade. -N u trebuie să te preocupe asta. Dar de unde naiba ai chiloţeii ăştia? -M i i-am cumpărat. -Nu-s decât două pănglicuţe şi-o bucată minuscu­ lă de mătase. De dragul meu ai renunţat la lenjeria ta rezistentă? - De dragul tău.

-M ă simt flatat, scumpo. Acum, pune-ţi la loc pan­ tofii. îmi place cum îţi arată picioarele pe tocuri înalte. Imediat ce termină, o luă de sub genunchi şi o scoase din maşină. Aerul rece îi învălui fundul gol, expus în văzul întregii lumi. -Te rog să-mi spui că nu sunt vreo zece oameni care se holbează la mine. -Num ai vreo cinci, iubito. Dar sunt prea ocupaţi cu carburatoarele motocicletelor ca să se uite. Phoebe îşi îngropă faţa în gulerul lui şi râse. Dan era revoltător, de-a dreptul imposibil, dar îi oferea cele mai minunate clipe din viaţă. Totuşi, unde o ducea? Dan se opri ca să deschidă o uşă. Fu uşurată să simtă un aer mai cald pe fese când intră într-un spaţiu închis. - Eşarfa stă bine pe ochi? -Îhî. -Asta este bine. Nu-ţi bate capul dacă auzi zgomote ciudate. - Ce fel de zgomote? - Râsete de beţivi. Sticlă spartă. Un tonomat. Chestii de genul ăsta. - N-o să acord nici cea mai mică atenţie. - Şi dacă un tip pe nume Bubba te întreabă ce cauţi aici, spune-i că eşti cu mine. -A şa o să fac. începu s-o sărute. Când se opri din mers, Phoebe îşi dădu seama că iarăşi îi distrăsese atenţia. Oare parcur­ seseră o distanţă lungă? Dan nu răsufla greu, dar avea o formă fizică atât de bună, încât asta nu însemna nimic. Nu putea fi sigură nici măcar dacă urcaseră nişte trepte sau rămăseseră la acelaşi nivel. -Acum o să te las jos. Nu vreau să fii prea aproape de bar, acolo se petrec de obicei încăierările. - Pot să-mi scot eşarfa? -M ă tem că nu, scumpo. încă ai hainele pe tine. -Trebuie să mă dezbrac?

-îm i pare rău, iubito. Credeam că te-ai prins cum merge treaba. Scoţându-i haina, adăugă: Nu-ţi face griji, o să te ajut. - Eşti un gentleman desăvârşit. Ii scoase cerceii şi-i trase bluza peste cap. - Scumpo, nu vreau să te fac să te ruşinezi, dar ştiai că sutienul ăsta e transparent? -Da? -M ă tem că da. O să te rog să stai nemişcată un minut. Prin mătasea subţire a sutienului, Phoebe îi simţi gura apucându-i un sfârc şi începând să-l sugă, trimiţânduu şuvoaie de excitaţie prin corp. Tortura senzuală continuă când Dan se mută la celălalt sân, lăsând sfâr­ cul pe care-1 abandonase să se profileze sub pata umedă de pe materialul fin. Genunchii i se înmuiară. îl dorea atât de mult înăuntrul ei, încât îl prinse de umeri. -Te rog... mă înnebuneşti. -Ssst... Abia am început, şi, ca să fiu sincer, mă aş­ teptam la altă reacţie din partea ta. Ai putea să reciţi statisticile aruncătorilor de baseball. Râse, apoi icni când el îi prinse sfârcul între dinţi. In clipa următoare, sutienul căzu, aşa că era goală de la talie în sus. - Eşti superbă, iubito. Nu-i aşa, băieţi? Trebuia să-l pună la punct. Dădu să-şi dezlege eşarfa, însă el o prinse de încheieturi. -N u încă, scumpo. Mi-e sete rău. Ii luă sânii în palme şi reîncepu să se ospăteze cu sfârcurile ei, de data asta neprotejate de bariera fragi­ lă din mătase. Le supse până când Phoebe scoase un oftat prelung. întinse mâinile, disperată să-l atingă. îşi strecură de­ getele pe sub puloverul lui şi, trecând peste părul creţ de pe piept, îi mângâie sfârcurile. Dan gemu. Scoţându-i fusta dintr-o mişcare, îi spuse cu glas răguşit:

- Nu vreau să te sperii, iubito, aşa că mai bine îţi spun ce am de gând să fac. Nu se temea deloc, şi el o ştia, însă Phoebe hotărî că ar fi fost nepoliticos să-l întrerupă. -A m făcut un culcuş din hainele noastre, iar acum 0 să te aşez pe el. Asta e. Culcă-te pe spate! Bine, foarte bine. Scumpo, nu ţin minte să-ţi fi spus că ai voie să-ţi strângi picioarele. Aha, acum ridică genunchiul, ca să mă pot delecta cu priveliştea. Degetele lui îi găsiră pielea sensibilă de pe interiorul coapsei. - Pot să-mi scot eşarfa? - O, nici vorbă. N-are rost să te enervezi până nu ter­ min cu tine. Avea să se răzbune crunt, dar nu înainte de a se des­ făta în fiecare clipă a acestor manevre palpitante de seducţie. Auzi foşnetul hainelor lui căzând pe podea, şi inima 1 se umplu de iubire. In urmă cu şase luni nu şi-ar fi imaginat că ar fi putut să îngăduie unui bărbat să-i facă asta, darămite unuia cu forţa fizică a lui Dan. Totuşi, stătea goală în faţa lui, cu picioarele desfăcute. Deşi n-avea idee unde o dusese, niciodată nu se simţise mai în siguranţă; înţelese că, odată cu dragostea lui, Dan îi oferise şi eliberarea de frică. Se culcă lângă ea pe aşternutul de haine şi o luă în braţe. - O să te sărut puţin. Dacă te plictiseşti, pot să-i rog pe băieţii din formaţie să cânte ceva. - Nu sunt deloc plictisită. îi inspiră parfumul masculin şi-i atinse umărul cu vârful limbii. Muşchii i se încordară, iar erecţia începu să-i pulseze pe coapsă. Gura lui se închise peste a ei, limbile li se uniră şi orice altceva dispăru din mintea lui Phoebe, astfel că nu percepea decât senzaţiile, gemetele lui, pielea lui umedă de transpiraţie în timp ce-şi reţinea propria plăcere ca^ să i-o ofere ei. Gura lui coborî de la sânii ei pe talie. îi sărută interiorul coapselor, apoi o desfăcu pentru a-şi putea revărsa pe deplin iubirea.

Phoebe habar nu avea când îşi pierduse eşarfa. Nu ştia dacă îi căzuse sau dacă el i-o scosese. Era conştientă doar de vuietul sângelui din tâmple, de extazul pe care id aducea bărbatul iubit, de pasiunea din cuvintele lui în vreme ce-i explora atât de intim trupul. -Toată viaţa... - Ştiu, iubita mea... - întotdeauna... - O, da. întotdeauna. îşi făcură jurăminte cu vorbele şi cu trupurile, apoi strigară la unison când iubirea lor se scurse, caldă şi densă, de la o inimă la cealaltă. La sfârşit, o strânse la pieptul lui de parcă n-ar mai fi vrut să-i dea drumul. Vocea lui era îngroşată de emoţie. -Te iubesc atât de mult. Fără so ştiu, am tânjit după tine toată viaţa. în colţurile ochilor ei se iviră lacrimile. - Eşti cel mai grozav om din lume. îl putea simţi zâmbind cu buzele lipite de fruntea ei. - Nu eşti supărată? - De ce-aş fi? - Voiam să-ţi alung amintirile urâte, iubito. Am vrut să le înlocuiesc cu una frumoasă. Nu avea habar despre ce vorbea şi era prea moleşită ca să-i pună întrebări. Oftând de mulţumire, îşi dezlipi obrazul de gâtul lui şi deschise ochii. Văzu stelele de pe cer, structura uriaşă de oţel... Brusc, îşi înălţă capul. - S-a întâmplat ceva, iubito? - Doamne, Dumnezeule! Stăteau goi pe linia de cincizeci de yarzi, chiar în cen­ trul stadionului Midwest Sports.

epilog în timp ce mergea pe alee, Dan inhală aerul proaspăt al serii de mai, bucurându-se de mirosul pământului reavăn şi de parfumul liliacului pe care el şi Phoebe îl plantaseră la scurt timp după nuntă. Mulţumirea îi răz­ batea prin fiecare por al corpului, deşi soţia lui era în plină criză de furie, şi ştia că urma să încaseze consecin­ ţele în momentul în care-1 prindea singur. Se înfuria din cele mai bizare motive. Doar pentru că-i pusese câteva întrebări absolut nevinovate despre sacul de hormoni clocotitori care o însoţea pe Molly la balul de absolvire a liceului, nu însemna că trebuia să-l acuze de o atitudine exagerat de protectoare. I se păru­ se ciudat să-şi înceapă căsnicia ca tată-surogat pentru o adolescentă, dar ştia că făcea o treabă mult mai bună de­ cât Bert Somerville. El şi Phoebe se bucuraseră în secret când Molly se hotărâse să meargă la Northwestern în locul unei facultăţi prestigioase din Ivy League. Preferau s-o ştie aproape de casă. Se întâmplaseră atât de multe în ultimii trei ani! Ray Hardesty suferise un atac de cord fatal înainte de înce­ perea procesului. Reed Chandler înţelesese mesajul şi plecase din oraş; potrivit ultimelor zvonuri, vindea apar­ tamente ieftine în jurul unui teren de golf părăginit din Florida. Câteva cupluri se căsătoriseră, de exemplu Ron şi Sharon, Darnell şi Charmaine. Ar fi fost surprins dacă Valerie şi Jason Keane şi-ar fi pus pirostriile, dar, fără îndoială, alcătuiau o pereche interesantă. Avusese loc şi o înmormântare emoţionantă, când prietenul său Tully Archer murise de pneumonie. Jucătorii de la Chicago Stars pierduseră primele două finale de Super Bowl şi nu reuşiseră să se califice în al treilea an. Anul acesta însă, reuşiseră să câştige trofeul Lombardi, care

trona drept dovadă în holul clubului. Şi, cel mai bun lucru dintre toate, el însuşi devenise cap de familie. Zâmbi amintindu-şi privirea pe care i-o aruncase Phoebe mai devreme, la cină, când începuse so piseze pe Molly în legătură cu viaţa ei amoroasă. Deşi încerca să păstreze secretul, îi făcea o plăcere nebună să-şi scoată nevasta din fire. Avea o fire competitivă, şi provocarea de a vedea cât timp dura de când începea să-l certe până reuşea s-o dezbrace i se părea demnă de un campion ca el. Până acum, recordul lui era de opt minute, după o ciorovăială serioasă, în noaptea în care el şi Ron o con­ vinseseră să semneze noul contract al lui Bobby Tom, în valoare de zece milioane de dolari. Phoebe ţinea enorm la Bobby Tom - el şi Viktor erau naşii gemenelor -, dar era strânsă la pungă atunci când venea vorba de contracte pe bani mulţi. Fusese o bătălie pe cinste, se gândi Dan. La naiba, ce mult îi plăcea să fie însurat cu ea! Cu puţin timp înainte de naşterea fetiţelor, Phoebe şi Ron semnaseră un acord vizând reorganizarea clubului. Din păcate, acesta pusese capăt tuturor certurilor atât de agreabile. Ron era acum preşedintele clubului şi per­ soana responsabilă de funcţionarea de zi cu zi, pe când Phoebe vădea un talent incredibil în noua ei funcţie de directoare a departamentului de buget şi finanţe. Conform acordului, numai Ron avea dreptul să ia decizii legate de personal. Cedarea acestei responsabi­ lităţi fusese o mişcare isteaţă din partea lui Phoebe. Ii plăcea enorm să se ocupe de finanţe, dar nu avea du­ ritatea necesară pentru procesul dificil de selectare şi tranzacţionare a jucătorilor. Totuşi, se amuza să-şi vâre nasul din când în când în treburile lui Dan, mai ales când vreun jucător venea la ea plângându-se că fusese trimis pe banca de rezerve. De fiecare dată însă, el îi amintea cu un zâmbet satisfăcut că dădea socoteală nu­ mai în faţa lui Ron. Phoebe era mereu atât de binedispusă, încât toată lumea, cu excepţia agenţilor sportivi, adora să lucreze

cu ea. Nu-şi scotea ghearele decât atunci când se nego­ ciau salariile. Se dusese vestea despre inteligenţa ei, aşa că nu-şi mai putea aplica vechile stratageme, pozând în pipiţă; îşi făurise rapid o reputaţie excelentă, fiind considerată unul dintre cei mai competenţi directori de buget din NFL. Asta nu însemna că Dan nu plănuia s-o atace în toamnă, când îi expira lui contractul. Doamna Phoebe Somerville Calebow avea să plătească însutit zgarda cu diamante pe care plănuia să i-o pună pe gâtul superb la naşterea următorului lor copil. Deşi nu vorbiseră prea mult despre asta, amândoi ştiau că avea să fie ultimul lui contract cu Stars. Fetele creşteau, şi Dan suporta tot mai greu săptămânile de lu­ cru de şapte zile din timpul sezonului. Pusese deja ochii pe echipa de divizia a treia a unui colegiu situat chiar în districtul DuPage. Zâmbi amintindu-şi cum o lăsase pe Phoebe când ieşise pentru această plimbare nocturnă. Aşezată cu picioarele încrucişate în mijlocul camerei de zi, cu un tricou vechi de-al lui peste burta mare şi rotundă, făcea figurine de plastilină cu fetiţele, care nu conteneau să-i atingă brăţările şi s-o tragă de păr. Mai târziu, Dan avea să-i ridice tricoul până la bărbie şi să-i şoptească o mul­ ţime de drăgălăşenii de fetiţe făpturii din pântecele ei. Nu-i păsa de tachinările lui Phoebe. Ii plăcea să fie tată de fete şi spera să mai aibă una. Se opri să se uite spre casă. La doi ani şi jumătate, gemenele erau nişte îngeraşi blonzi şi obraznici care se vârau în necaz aproape la fel ca mama lor. Simţind un nod în gât, Dan se bucură că nu era nimeni prin preajmă să-i vadă lacrimile care i se adunau în ochi. întotdeauna îi plăcuse locul acela, dar îi lipsise ceva până apăruse Phoebe cu ochelarii ei cu strasuri şi cerceii strălucitori. Inspiră adânc. Avea tot ce visase. O soţie pe care o iubea din toată inima. Nişte copii superbi. O casă la ţară. Şi un câine. Fluieră încet şi spuse: - Hai, Pooh! Mergem acasă.

mulţumiri Scrierea acestei cărţi n-ar fi fost posibilă fără sprijinul generos al clubului Chicago Bears. Ii mulţumesc îndeosebi Barbarei Allen pentru că mi-a deschis o mulţime de uşi şi mi-a răspuns la întrebări. Le ţin pumnii! De asemenea, le sunt îndatorată următoarelor per­ soane şi organizaţii: Liga Naţională de Fotbal; Cluburile Dallas Cowboys şi Denver Broncos; Responsabilii cu relaţiile publice de la Pontiac Silverdome şi Houston Astrodome Linda Barlow, Mary Lynn Baxter, Jayne Ann Krentz, Jimmie Morel, John Roscich şi Katherine Stone pentru că m-au ajutat să-mi pun în ordine ideile, mi-au răspuns la întrebări, mi-au oferit perspectiva necesară şi, în gene­ ral, m-au scos din necaz; Minunaţii bibliotecari de la Nicholas Library; Claire Zion, pentru anii de călăuzire şi sprijin; întreg personalul de la Avon Books, mai cu seamă Lisei Wager, redactorul meu entuziast şi săritor. Mulţumiri aparte pentru soţul meu, Bill Phillips, care, de când mi-am început cariera de scriitoare, a or­ ganizat turnee de golf, a conceput computere şi şi-a pe­ trecut ultimul an administrând o echipă profesionistă de fotbal. Cartea aceasta n-ar fi existat fără ajutorul lui. Susan Elizabeth Phillips www.susanphillips.com